Biblia de la București (1688)

Un rol de bază în traducerea Bibliei de la București l-a jucat spătarul Nicolae Milescu
(1637-1708). Preocuparea acestuia pentru traduceri și interesul pe care îl arăta față de
problemele teologice s-au concretizat în realizarea unei traduceri a Vechiului Testament în
limba română. Spătarul lucra încă din 1661 la acest proiect, de pe vremea când se afla la
Constantinopol ca reprezentant diplomatic al lui Grigore Ghica, însă, este greu de admis că a
terminat ampla lucrare doar în cei trei ani petrecuți la Poarta Otomană; astfel, se poate
presupune că spătarul lucra încă la traducerea Vechiului Testament în timpul periplului
european (Berlin, Stockholm, Paris) ceea ce justifică îndepărtarea de slavonismul tradițional
și apropierea de Occident. Acest fapt este cu atât mai important cu cât traducerea Vechiului
Testament stă la baza celui mai de seamă monument de limbă română din secolul al XVII-lea,
Biblia tipărită la București.
Faptul că numele spătarului nu apare menționat în Biblia tipărită la 1688 pune un
semn de întrebare, de aceea mai întâi trebuie să ne asigurăm de paternitatea traducerii. În
1720, Dimitrie Procopiu din Moscopole își mai amintea că Biblia bucureșteană este opera lui
Nicolae Milescu, iar în 1723 mitropolitul Gheorghe al Moldovei îl indica pe spătar ca autor al
„faimoasei traduceri”. Tot mitropolitul precizează, pentru prima dată, și perioada când
Milescu a efectuat traducerea „au tălmăcit Biblia din limba elinească pre limba românească,
când au fost la Constantinopole capichihaia lui Grigore voievod, domnul Țării Românești, pre
care scriere au dat-o și în tipar Șerban voievod Cantacuzino, domnul Țării Românești.” Dar,
cercetările efectuate asupra manuscrisului 4389, precum și cele referitoare la manuscrisul 45
de care s-a ocupat Virgil Cândea, nu mai lasă nici un dubiu asupra identificării spătarului ca
autor al traducerii integrale a Vechiului Testament. „Cuvântul înainte către ci(ti)tori” din
manuscrisul 45: „Pentru aceea, prea iubite cititoriule, am pus nevoința aceasta (vrînd
Dumnezau pren porănca stăpînului), de o am scosu-o pre limba rumănească den izvodul lui
Necolae cartea aceasta ce să chiamă Biblia, adică Făgăduința veche, și-i zic Testament pre
limba leteniască, iar Biblie să înțelege elinește carte.” „Cuvânt înainte către cetitor” din
manuscrisul 4389: „nevoitu-ne-am a prepune această sfîntă și deDumnezeu suflată cartea
carea se cheamă Biblia adecă toată cartea legii vechi și cu toți prorocii, pre limba
rum(ăne)ască carea pînă acum într-această limbă a noastră rum(ănească) nu foarte se-au aflat
prepusă, fără numai un izvod scris cu mîna, (pre)care l-au fost prepus Nicolae, spătariul
moldovean, dascăl și învățat în limba elinească, care l-au izvodid de pre izvodul elinesc ce s-
au fost tipărit (în) Frangofort.” Cu toate acestea, în Biblia tipărită în 1688 nu mai este
menționat niciodată numele spătarului Nicolae Milescu din Moldova. Nu se cunoaște bine
nici perioada când a fost elaborată traducerea și nici anul când a fost terminată, cu atât mai
puțin se cunoaște contextul în care prețiosul manuscris ajunge în Țara Românească din
Moldova, iar nu din Constantinopol, după cum se speculează.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în primele decenii ale secolului al XVIII-
lea se produce un fenomen nou, occidentalizarea prin cultură. Tot mai mulți români își fac
studiile în Apus sau în școli, cum este și cea a Patriarhiei de la Constantinopol, în care sunt
evidente influențele apusene. Pentru prima dată cultura devine o pârghie a puterii într-o epocă
în care oamenii politici de la noi și-o însușesc sau o sprijină pentru forța ei de a influența

1
conștiințele și ale pregăti pentru lupta antiotomană condusă de partidele creștine. Opera
culturală cea mai importantă, care ilustrează cea dintâi și deplin această epocă de afirmare a
unei politici creștine, care urmărea scoaterea țărilor românești de sub dominația turcă, este
Biblia tipărită de Șerban Cantacuzino în 1688 la București. Un aspect care a atras atenția
specialiștilor a fost drumul parcurs de manuscrisul lui Milescu. Părerile sunt împărțite;
Nicolae Cartojan amendează paternitatea lui Milescu asupra traducerii Vechiului Testament,
susținută de Hasdeu, după el, adevărații traducători ai Bibliei de la București sunt frații
Greceanu, el nu se mai interesează de soarta manuscrisului lui Milescu, subînțelegându-
setraducerea sa este folosită ca material ajutător de adevărații traducători ai Bibliei, revizorii
locali, printre care cei mai de seamă sunt logofeții Șerban și Radu Greceanu. După Al. Piru,
„traducerea integrală a Bibliei s-a făcut la noi după mai mult de un secol și jumătate de
sforțări, din inițiativa și cu cheltuiala domnitorului Șerban Cantacuzino.” B. P. Hasdeu
simplifică mult drumul manuscrisului, susținând că Milescu l-a trimis direct din
Constantinopol la Șerban Cantacuzino, în Țara Românească, domnitorul fiind cel care ceruse
spătarului să realizeze traducerea. Virgil Cândea presupune că traducerea lui Milescu a ajuns,
cel mai târziu prin 1665 în Țara Românească, tot de la Constantinopol, dar nu la Șerban
Cantacuzino, ci în cercurile ecleziastice oficiale. N. A. Ursu reconstituie un drum al
manuscrisului traducerii lui Milescu; efectuată la Constantinopol, între 1661-1664, traducerea
Vechiului Testament ajunge în Țara Românească, în cercurile oficiale care i-au comandat-o,
în baza unei înțelegeri stabilite încă de pe vremea când spătarul era slujitorul Ghiculeștilor.
Din Țara Românească traducerea este trimisă de mitropolitul Teodosie Veștemeanul al
Ungrovlahiei lui Sava I, mitropolitul Moldovei, care-l însărcinează cu revizia ei pe Dosoftei.
Doru Mihăescu propune o altă versiune, manuscrisul lui Milescu se afla în posesia lui
Dosoftei, când acesta pleacă în Polonia și Mitrofan în Țara Românească, se presupune că cel
din urmă ar fi dus traducerea Vechiului Testament, revizuită de Dosoftei și colaboratorii săi,
după cum presupune și N. A. Ursu, la București. După toate aceste opinii, se poate deduce o
ipoteză: Nicolae Milescu a tradus Vechiul Testament din inițiativă proprie, dar s-a despărțit
de manuscris imediat ce și-a schimbat intențiile de viitor.
Textul traducerii lui Milescu nu s-a păstrat, încât, pentru cunoașterea lui se face apel
la două manuscrise care îl menționează și îl folosesc: manuscrisul 45 și manuscrisul 4389.
Cele două manuscrise sunt elaborate la date diferite și de persoane diferite, în scopuri și după
surse diferite. Elementul lor de legătură este textul lui Milescu, izvor mărturisit chiar în
predosloviile celor două texte, deși deosebirile dintre ele sunt mari. Manuscrisul 4389 a fost
descoperit în 1915 și a influențat părerea lui Nicolae Iorga privind paternitatea traducerii
Vechiului Testament. Începând de la această dată, istoricul va accepta că autorul traducerii
Vechiului Testament care stă la baza Bibliei de la București este Nicolae Milescu. Această
variantă de traducere pare că se apropie mai mult de modelul slavon, urmează o linie mai
conservatoare, dacă nu chiar vine ca răspuns traducerii spătarului, de orientare grecească. În
vederea stabilirii autorului N. A. Ursu a presupus că este vorba despre Daniil Andrean
Panoneanul; ipoteza conform căreia autorul ar fi arhimandritul Antonie de la Moldovița s-a
dovedit neîntemeiată. Manuscrisul 45 este, de fapt, o reproducere revizuită a traducerii lui
Milescu, după cum a demonstrat Virgil Cândea. Dar, în manuscrisele 4389 și 45, nu se dau
nici un fel de amănunte despre persoanele care le-au elaborat. Astfel, nu se cunoaște mai
nimic despre identitatea primilor revizori ai traducerii lui Milescu, deși, doar cu un an mai
2
târziu, revizuit a doua oară, textul trimis la tipar va conține numele revizorilor. Acest fapt ne
face să credem că revizorii din prima fază nu sunt aceeași cu cei din a doua fază, care trimit
textul la tipar. Biblia de la București s-a tipărit în decurs de un an (noiembrie 1687 –
noiembrie 1688). La revizuirea traducerii lui Milescu se adăuga Noul Testament, tipărit cu
aproape două decenii mai înainte la Bălgrad. Textul Bibliei este asemănător cu textul
manuscrisului 45. Diferențele sunt rezultatul celor două revizii pe care le-a suportat: una mai
veche, în Moldova, alta efectuată în preajma tipăririi, în Țara Românească.

Locul Bibliei de la București în cultura românească din a doua jumătate a secolului al

XVII-lea

Deși până la mijlocul secolului al XVII-lea fuseseră traduse și tipărite în limba

română relativ multe texte religioase, totuși se consideră că abia acum începe la noi
activitatea de traducere și tipărire oficială a cărților bisericești. Spre sfârșitul secolului al
XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, locul principatelor – centre de culturăde peste
munți (Sibiu, Orăștie, Cluj, nordul Transilvaniei, Brașov) va fi luat de cele din Țara
Românească și Moldova, unde „limba literară va fi utilizată (…) nu numai de cler, dar și de
boieri, iar în cele din urmă și de voievod”. Rolul Ardealului va scădea pentrucă va rămâne un
singurcentru cultural religios, Bălgradul, unde Mihai Viteazul întemeiase singura mitropolie
ortodoxă a Ardealului. Cu toate acestea, deschiderea spre curentele religioase care promovau
serviciul religios în limba poporului a făcut ca, în Transilvania, să se progreseze mai repede
în ceea ce privește transpunerea în românește a literaturii religioase. De aceea Bălgradul a
fost, la mijlocul secolului al XVII-lea, locul tipăririi unor lucrări fundamentale pentru
oficierea slujbei religioase în limba română: Noul Testament (1648) și Psaltirea (1651).
Aceste două lucrări indispensabile pentru naționalizarea serviciului divin, marchează
încheierea unei etape deoarece activitatea tipografică din Transilvania avea să cunoască o
perioadă de relativă stagnare. În aceste condiții era firesc să se ridice alte centre culturale
pentru a veni în sprijinul naționalizării și al introducerii limbii române în cancelaria
domnească. Conștiința că vorbesc toți aceeași limbă, în pofida unor divergențe dialectale
inerente oricărui spațiu etnic și lingvistic, recunoscute de oamenii de cultură ai vremii, a fost
un factor esențial în menținerea unității românilor. Așa se face că cele mai importante
traduceri și tipărituri erau destinate tuturor românilor, după cum rezultă din formulări
explicite în prefețele acestor lucrări, sau din titlurile textelor noastre vechi. Aceeași idee se
susține și prin faptul că textele nou realizate aveau ca punct de plecare, în mod obișnuit,
lucrările precedente similare sau erau doar simple copieri ori retipăriri ale acestora.
Tipărită în decurs de un an, în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino și încheiată în
primele luni ale domniei lui Constantin Brâncoveanu, Biblia de la București pare a se datora
în totalitate inițiativei lui Șerban Cantacuzino. Încă din pagina de titlu se poate trage această
concluzie. Nici în prefața semnată de Dosihtei, patriarhul Ierusalimului, nu se fac referiri
exacte la cei care au avut rolul esențial în traducerea și tipărirea textului, ceea ce
demonstrează încă o dată că prefața pare a fi un elogiu adus domnitorului. În prefața semnată
de domnitor este amintit întâi numele lui Ghermano de Nyssis – director al Academiei
Grecești din Constantinopol și al celei similare din București, carea fost consultat de
traducători în probleme de exegeză teologică. Se creează însă o disproporție între rolul
3
important care i se atribuie acestuia și rolul celor pe care îi numește general „oamenii
locului”, dar care sunt adevărații realizatori ai materialului. Fără a se evidenția în vreun fel
contribuția mitropolitului Țării Românești, Teodosie Veștemeanul, la marea realizare de la
1688, numele acestuia este amintit doar formal, atunci când trebuie să se facă precizările
necesare privind tipografia căreia i se încredințase editarea textului. Se presupune că printre
cei care au fost consultați ocazional, „alții care s-au întâmplat”, s-a aflat și eruditul cărturar
umanist, stolnicul Constantin Cantacuzino; numele acestuia nu este prin nimic sugerat, însă
se știe că el a fost în multe rânduri consultat de frații Radu și Șerban Greceanu în activitatea
lor de traducători. Istoria i-a reținut numai pe frații Greceanu pentru că numele lor apare la
sfârșitul cărții, la pagina 932, într-o mențiune făcută de cei doi frați, în care ei menționează
meritele de traducători ai Bibliei de la 1688. Această mențiune a slujit drept argument celor
care au atribuit toate meritele traducerii integrale a Bibliei în limba română fraților Greceanu.
Tot în această însemnare finală s-au găsit argumente pentru a susține că frații Greceanu au
fost numai revizori ai textului. Chiar dacă modificările realizate de revizori nu sunt de
adâncime, munca lor nu trebuie minimalizată pentru că era prima dată în cultura noastră când
se făcea o astfel de activitate menită să confere și o anumită unitate unui text de o asemenea
întindere. Pe o filă nepaginată (la sfârșitul Bibliei de la 1688) se poate citi un epilog scris de
Mitrofan, important pentru informațiile interesante pe carele conține. În legătură cu cele mai
importante întrebări pe care le-a ridicat de-a lungul timpului Biblia de la București, și mai
ales cu privire la contribuția acesteia la dezvoltarea limbii române literare, vom accepta ideea
conform căreia ea reprezintă o nouă carte pentru toată „seminția românească”, o lucrare care
a avut un rol decisiv în dezvoltarea spirituală a poporului român. Ea reprezintă, de asemenea,
punctul de plecare pentru toate edițiile ulterioare ale Bibliei în limba română.

Aplicație

Biblia de la București (1688)

În cadrul direcției noi, eleniste, în literatura relogioasă românească, direcție
promovată de cărturarii epocii lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu, opera care
marchează un remarcabil progres în dezvoltarea limbii române literare și care contribuie la
introducerea limbii române în biserică este Biblia lui Șerban Cantacuzino, apărută la
București în 1866. Biblia de la București, este, după aprecierea lui N. Cartojan, opera ,,care
încununează activitatea religioasă din epoca lui Șerban Cantacuzino și inaugurează domnia
lui Brîncoveanu”.
Biblia din 1866 reprezintă prima tipărire a Bibliei în versiune românească integrală,
care ni s-a păstrat.
Versiunea inițială a traducerii românești se datorează spătarului Nicolae Milescu și
datează din anii 1661-1664, de pe vremea când era reprezentant al domnitorului Țării
Românești pe lângă Poarta Otomană. Milescu a folosit un text grecesc. Ajunsă în Țara
Românescă, traducerea lui Milescu a fost supusă un ei revizii în vederea tipăririi. La
revizuirea traducerii au lucrat câțiva nu mai puțin distinși cărturari, buni cunoscători ai limbii
grecești și ai limbii române, dintre care îi știm astăzi pe frații Șerban și Radu Greceanu,
logofăți la curtea domnească, și pe stolnicul Constantin Cantacuzino.

4
 Prin Biblia de la București, operă de proporții monumentale pentru acea epocă, se
pune în circulație o limbă litereră care reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor
ecleziastici români de până atunci și se deschide calea pe care se va dezvolta limba română
literară de mai tărziu.
Mai putin unitară sub raport fonetic și sintactic, limba Bibliei de la București prezintă,
în schimb, o remarcabilă unitate în ceea ce privește morfologia.
În fonetică distingem numeroase arhaisme, dintre care multe sunt populare, precum și
un număr considerabil de alternanțe fonetice, care ne dovedesc lipsa unor norme fonetice
stabile și unitare în limba română literară a epocii, cel puțin în Țara Româneasca.
Arhaisme (unele dintre ele ar putea fi simple grafii arhaice) :
1. menținerea lui –iu în sufixul –toriu : sprejenitoriul, adj. gîlcevitoriu, judecatoriu etc.
2. forme cu e, în cazuri ca : denlăuntru și denafară, den sfeșnec, den tinerețele mele,
demineța etc.
3. cazuri mai rare : pron. eale, lăcuiaște, iaste, rumpse, să rumpem, vasele cele pohtite,
lăcuia, împăratul persilor;
4. frecvența deosebită a lui –u după grupuri de două consoane și prezența lui sporadică
după o consoană sau după un i : un pumnu, de un cot de lungu, de largu de 5 coți, un
drahmu pe capu, au strînsu, strigaiu către tine, făcuiu-mă, voiu răsipi, s-au întorsu,
le-au arsu, alergîndu, n-au răspunsu lor, n-au dat cornu păcătosului etc.
Exemplele de scriere fără –u sunt destul de frecvente : de un cot și jumătate de nalt,
să jîrtvuiască de porc, zmaragd, un rînd, cu unt-de-lemn etc;
5. alte cazuri : să rădice, voi răsipi, rănichii, brînele lor, deaca ,,dacă”, direptatea etc.

Fonetisme populare mai noi :

1. închiderea lui e la ă, după r, ș : zăvoarele – paharăle, în deșărt etc;
2. reducerea diftongului ea la a, după j, ș, ț : să slijască, să șază, prez. ind. să înșală,
prez. conj. să împărățască etc;
Fonetismele mai vechi alternează cu cele noi, populare sau regionale :
1. e (vechi și literar) – i (nou, popular) : neputrede – neputride, fofezile – șase fofeze –
fofezele, cădelnițile –cădelnițele, umerile – umere – umerele, demineața – dimineața
etc;
2. e (vechi și literar) – ă (nou, popular) : lănțușă împletite – lănțusele de aur – cele doao
lănțușă, țesetură – țesătură – a țesăturii, să măriră – se vor făli – să adîncară – să
găti – să duse etc;
3. alte particularități fonetice (fonetismul nou alternează cu cel tradițional) : un drahmu
pe capu – pre el, dupre – preste – au pus peste cele doao paveze umerele cei de
preste umăr – dupe – dupe – după, veșmintele- veșmîntele, căușile – căușăle,
împlutu-ne-am – să umplu – s-au înplut, nărod – preste tot norodul – noroadele etc.
În legătură cu structura morfologică nu sunt multe fenomene de semnalat. În
domeniul flexiunii verbale se observă particularitățiarhaice mai numeroase decât în fexiunea
nominală. Întâlnim astfel :
1. la substantive, forme vechi de plural : izbînde, izbîndelor, ceruri;
2. articularea pronumelui relativ care : împăratul carele era zălog la Roma;
3. forma de articol adjectival cei (astăzi celei) : Finees...au luat făgăduința preoției cei
vecnice;
4. sporadic, forma veche a numeralului ordinal, pentru masculin-neutru, alternând cu
formele mai noi, predominante : al doilea..., al treile..., a patrulea;
5. imperfectul indicativ al verbelor de conjugarea a IV-a în –iam, -iai, -ia etc. : omorîia,
să porecliia, eșiiam etc;

5
 6. pers. 3 pl. a imperfectului indicativ terminata în –a (nu în –au, ca în limba literară
actuală) : întra, era, locuia etc;
7. auxiliarul au la pers. 3 sg. a perfectului compus indicativ : au făcut, au porîncit, s-au
apropiat etc;
8. forme arhaice de perfect simplu indicativ : 1 sg. întinș, unș , puș (eu mă puș împărat)
etc;
9. auxiliarul mai vechi are, la pers. 3 sg. și pl. a prezentului și imperfectului optativ,
alternând cu forma mai nouă ar : mi-ar fi ajutat, are fi lăcuit.
În ceea ce privește sintaxa, menționăm următoarele particularități:
1. acordul articolului posesiv în număr și gen: den doaosprăzece nume ale lor, dat.:
celor aleși ai miei, ale tale sînt ceriurile și al tău iaste pămîntul etc;
2. construcția cu complementul drept în acuzativ (exprimat printr-o formă pronominală
neaccentuată, și reluat prin pronume), alternează cu construcția mai veche (fără
reluarea complementului): și o ferecă pre ea [=masa] cu aur curat; și făcu drugii de
lemne neputride, și ferecă pre eale cu aur; și le acoperi pe eale cu aramă; și luo
prăzile cetății și o arse pre ea cu foc; fiii ei au părăsit prea ea etc;
3. construcția cu complementul în dativ (exprimat printr-o formă pronominală
neaccentuată) și reluat prin pronume, alternând cu construcția mai veche (fără reluarea
complementului): și o ferecă pre ea [=masa] cu aur curat și-i făcu ei sîngifuride aur
suciți împrejur; și-au făcut lui grătariu; domnul mi-r fi ajutat mie; etc.
4. lipsa morfemului pre la acuzativul pronumelui relativ care(le) ; ...ca praful carele
aruncă vîntul de pre fața pămîntului; Stinge-voiu pre om, care l-am făcut, de pre fața
pămîntului; etc.
5. prepoziția veche prejur + acuzativul: cel prejur gură.
Spre deosebire de traducerile religioase din secolul anterior, construcția frazei Bibliei
de la București este, în general, mult mai firească: Împlutu-ne-am dimineața de mila ta,
d[oa]mne, și ne-am bucurat și ne-am veselit în toate zilele noastre; Fericit omul carele n-au
mersu în sfatul necuraților și în calea păcătoșilor n-au stătut și pre scaunul ucigașilor n-au
șezut;
Se întâlnesc însă destule construcții sintactice neobișnuite. Subliniem în special
numărul mare de cazuri în care regimul verbal al originalului, reprodus de traducători, nu
corespunde cu regimul verbal românesc; dezacorduri în gen, datorită diferențelor de gen între
română pe de o parte, și greacă sau slavonă, pe de altă parte; construcții prepoziționale
traduse greșit, din cauza diferențelor de polisemie între prepozițiile originalului și prepozițiile
limbii române; fraze redate într-o topică neobișnuită în limba română și chiar construcții
confuze al căror sens adesea nu poate fi sesizat de un cititor neavizat.
În ceea ce privește vocabularul, comparând Biblia lui Șerban Cantacuzino cu
traducerile românești similare, efectuate anterior, remarcăm faptul că numărul termenilor
bisericești de origine slavă este foarte redus. Apar, în schimb, numeroase elemente populare
(de origini diferite: latină, slavă, greacă, maghiară etc.), care conferă un caracter popular
expunerii. Noțiunile noi pentru cititorii români sunt redate, desigur, după originalul grecesc,
prin multe grecisme, unele încă neadaptate la structura morfologică a limbii române.
Slavonisme: clic s.n. ,,strigăt” (Mila și adevărul merge-vor înaintea feții tale, fericit
norodul care știe clicul); clicui vb. ,,a striga, a chiui” (Veniți să ne bucurăm d[o]mnului, să
clicuim lui D[u]mn[e]zeu, mîntuitoriul nostru); neobrezuire s.f. (de la vb. obrezui ,,a tăia
împrejur”); oborî vb. ,,a doborî, a răsturna”; stol s.n. ,,mulțime (de oameni), coloană de
soldați (în marș);
Se folosesc, de asemenea, derivate pe teren românesc din elemente slave mai vechi:
înpistrele s.f. pl. ,,(țesătură cu) culori variate”; povăți vb. ,,a povățui”; prostime s.f. ,,situație
de om simplu”.

6
 După modelul slav, cuvâtul limbă apare, ca și în textele din secolul al XVI-lea, cu
sensul de ,,popor (păgîn)”: vestiți întru limbi mărirea lui, în toate noroadele minunile lui; au
luat prăzi de la mulțime de limbi;
Pentru neologismele din greacă, cităm următorul pasaj caracteristic: Și țesu într-însul
țesetură după piatră în patru rînduri: un rînd de pietri – sardion, și topazion, și zmaragd – un
rînd; și al doilea anthrax, și zamfir, și iaspis; și al treile lighirion, și ahatis, și amethistos; și
rîndul al patrulea hrisolithos, și virilion, și onihion, încunjurate cu aur și legate penprepur cu
aur.
Elemente de alte origini și relativ mai noi sunt puține. De exemplu, unele turcisme:
năstrapă s.f. ,,cană”; pili s.m.pl. ,,elefanți”; sîngif s.n. ,,blană de jder”.
Cuvinte sau elemente frazeologice (de origini diferite) pe care le considerăm populare
în limba epocii: adînca vb. refl. ,,a se adînci, a deveni mai profund”; afla vb. ,,a ajunge, a veni
asupra...”; floare s.f. ,,parte a sfeșnicului”; nucșoară s.f. (plantă) ,,pieptenuș”; rost s.n. ,,gură”;
rușit vb. part. ,,înroșit”; sîrgui vb. ,, a-și da mare osteneală” etc.
N. Iorga are însă dreptate cănd afirmă că Biblia de la București este ,,cel dintîi
document singur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”, sau când susține,
în altă parte, că ,,Biblia de la 1866 este o operă de unitate națională în acel domeniu de unde
pleacă pe urmă toate celelalte”.
Traducerea integrală a Bibliei în românește, în forma tipărită la București (1668),
reprezintă, deci, în literatura religioasă românească, precum și în istoria culturii românești, un
moment important. Dacă traducătorii s-au străduit să dea o limbă cât mai unitară, bazată pe
fonetismul graiului muntean nu e mai puțin adevărat că strădaniile lor n-au fost câtuși de
puțin coordonate. De aici numeroase alternanțe fonetice, numeroase slavonisme, grecisme,
turcisme, frecvente inconsecvențe, unele fraze traduse confuz, deși textul inteligibil este
totuși predominant.
Valoarea Bibliei de la București, sub raportul limbii literare, este deci foarte inegală.
Cu toate acestea, prin calitățile sale, prin amploarea textului, prin circulația mare pe care a
avut-o cartea pe întregul teritoriu de limbă românească, Bilblia de la București a contribuit la
impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare. Datorită răspândirii acestei lucrări –
apărută la un secol după tipăriturile lui Coresi – se consolidează trasăturile muntenești ale
limbii române literare.

Ostafi Mirela-Dana
Antonesei Ana-Maria
RF III