Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Asigurarea securităţii
naţionale presupune garantarea integrităţii teritoriale, suveranităţii şi independenţii statului.
Dimplomatul Henry Kissinger menţionase că “politica externă începe cu securitatea” , adică principala
prerogativă de politică externă a statului este securitatea naţională. Securitatea naţională conţine două
elemente esenţiale: protejarea statului-naţiune, a integrităţii teritoriale; şi, apărarea suveranităţii
naţionale a statului. Securitatea denotă capacitatea statului de apărare atât a teritoriului cât şi a populaţiei
de pe acest teritoriu. Conform lui Hans Morgenthau, securitatea naţională este conceptual fundamental
al statelor, este “minimul irecuzibil pe care dimplomaţia trebuie să-l apere cu o putere adecvată fără
compromis”
Concepţia securităţii naţionale a unui stat - reprezintă un sistem de opinii acceptate de societate asupra
valorilor statului, intereselor lui, a ameninţărilor la adresa valorilor şi intereselor, precum şi metodele
de protecţie a valorilor şi intereselor în faţa pericolelor reale şi potenţiale. Concepţia Securităţii
Naţionale a oricărui stat trebuie să conţină răspuns la întrebări ce vizează poziţia politică şi geostrategică
a statului în lume, interesele naţionale, aliaţii şi partenerii, vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările la
adresa statului şi alte probleme de securitate.
În sens larg, securitatea naţională desemnează ansamblul coerent format din concepţia,
organizarea şi desfăşurarea acţiunilor şi activităţilor destinate să asigure şi să garanteze siguranţa
cetăţenilor unui stat, a întregii societăţi prin răspunsuri adecvate la provocările interne şi externe de
securitate. Statul este în acelaşi timp o structură organizaţională complexă, o colectivitate şi un
instrument politic. În acest sens, statul este mai întâi un instrument de promovare a securităţii înainte de
a fi un subiect. El este entitatea care asigură medierea între interesul naţional, definit de o manieră
unitară, şi interesele comunităţii în cadrul său. Prin urmare, interesul naţional poate să se regăsească –
şi adesea se regăseşte – în competiţie cu nevoile membrilor unei entităţi statale.
2 Aprarea este un concept ce a evoluat de-a lungul timpului. În prezent, el acoperă domenii diverse.
În sens larg,termenul ap ărare desemnează „ansamblul măsurilor şi dispoziţiilor de orice natură care are
drept obiect asigurarea,în orice moment, în orice împrejurare şi împotriva oricăreiforme de agresiune, a
securităţii şi integrităţii teritoriului, cât şi viaţa populaţiei” Cu alte cuvinte, această noţiune se referă la
acţiunile şi măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte,pentru protejarea vieţii cetăţenilor săi, a
bunurilor şi teritoriuluinaţional, pentru garantarea independenţei şi unităţii statale.
În sens larg, apărarea naţională „este definită ca apărarea ţării prin utilizarea în totalitate a
disponibilităţilor de ordin militar, civil, economic şi psihologic, în scopul asigurării rezistenţei în faţa
unei primejdii”.
Apărarea naţională cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi desfăşurate de către un stat
în scopul de a garanta independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială, de a proteja viaţa
şi bunurile populaţiei, precum şi susţinerea intereselor fundamentale ale ţării. Aceasta presupune
adoptarea, de către instituţiile specializate ale statului, a unei game sporite de măsuri şi activităţi din
domeniile economic,politic, militar, juridic, diplomatic, cultural, demografic etc. Atât la pace, cât şi în
timp de război, pentru a promova şi susţine interesele naţionale.
3Paradigma realista conține o mare varietate de teorii ale relațiilor internaționale. Aceste diverse teorii
pornesc toate de la premisa că statele sunt motivate în acțiunile lor de interese de putere/securitate și
mai puțin de idealuri. Astfel, conform teoriei realiste, statele nu pot să acționeze decât rațional, judecând
la rece situația și acționând pentru a-și păstra/mări puterea, respectiv, securitatea.
Apărarea naţională reprezintă o activitate complexă şi
multidimensională.
Complexitatea ei rezidă atât în obiectivele pe care şi le propune, cât şi în emergenţa a noi
riscuri şi ameninţări la adresa sa. Pe de altă parte, în prezent, statele lumii caută să adere şi să se integreze
în organizaţii politico-militare sau de altă natură care pot juca un rol activ în garantarea apărării lor
naţionale. De fapt, astăzi, accentul cade mai mult pe îmbinarea coerentă şi armonioasă a apărării
naţionale cu apărarea colectivă/comună. În acest sens, România, prin dublul său statut de membră atât
a NATO, cât şi a UE, a realizat o corelaţie avantajoasă în materie de apărare naţională. În acelaşi timp,
ţara noastră şi-a asumat o serie de responsabilităţi concrete privind contribuţia sa la apărarea colectivă
instituită de NATO şi la apărarea comună a UE11.
Multidimensionalitatea apărării naţionale are în vedere componentele acesteia şi anume:
politică, militară, economică, civilă, culturală, psihologică.
În sens larg, apărarea desemnează „ansamblul măsurilor şi
dispoziţiilor de orice natură care are drept obiect asigurarea, în orice moment, în orice împrejurare şi
împotriva oricărei forme de agresiune, a securităţii şi integrităţii teritoriului, cât şi viaţa populatiei.
PARADIGMA REALISTA
Abordarea realistă reprezintă abordarea tradiţională a studiilor de securitate, centrată aproape exclusiv
pe puterea militară ca mijloc de realizare a securităţii naţionale. De fapt, o analiză atentă a istoriei
Războiului Rece relevă faptul că principalele critici aduse realismului (de către şcolile globalistă şi
liberală) au fost critici mai mult sau mai puţin conjuncturale, legate de momentele de destindere în
relaţiile americano-sovietice, atunci când se părea că armele îşi pierdeau importanţa în favoarea altor
mijloace de acumulare a puterii12. În perioadele de conflictualitate ridicată între naţiuni, principiile
realiste nu au putut fi combătute cu prea mult succes.
Iar aceste perioade, din păcate, nu au lipsit.
Analiza realistă cu privire la securitate derivă direct din modul în care realiştii îşi imaginează politica
internaţională, ca pe o arenă brutală în care statele urmăresc oportunităţi de profit de pe urma altor state
şi prin urmare au prea puţin interesul să aibă încredere în celelalte.
PARADIGMA LIBERALA
Liberalismul nu porneşte de la respingerea ideii realiste conform căreia statul este un actor cheie al
relaţiilor internaţionale, dar contestă caracterul unitar şi unic al acestui actor. Pentru paradigma liberal-
instituţionalistă, actorii non-statali (corporaţiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale, ONG-urile)
sunt tot atât de importanţi precum statul-naţiune în definirea securităţii internaţionale. Securitatea
internaţională poate fi asigurată mai degrabă prin echilibrarea intereselor diferiţilor actori, prin negocieri
şi stabilirea de regimuri de securitate internaţională, decât prin înarmare şi cursa înarmărilor.
Această teorie nu se confundă cu o anumită ideologie politica, ci este rezultatul împărtăşirii unor valori
democratice de inspiraţie anglo- saxonă, favorabile ideii de progres şi cooperare internaţională. Aceste
idei sunt puse în opoziţie cu principiile unei gândiri conservatoare, cum este cea specifică realismului
clasic. Dacă ar fi să-l subsumăm unor paradigme teoretice mai ample, instituţionalismul liberal se înscrie
în cadrul paradigmei alegerii raţionale, alături de neorealism.
PARADIGMA GLOBALISTA
Iată o ilustrare a acestei critici: „Globalismul reduce noua complexitate a globalităţii şi
globalizării la o singură dimensiune economică care este ea însăşi concepută în maniera liniară ca o
expansiune constanta a dependenţei de piaţă mondială. Toate celelalte dimensiuni (globalizarea
ecologică, globalizarea culturală, policentrismul politic, emergenta spaţiilor transnaţionale sunt tratate,
dacă sunt, numai în limitele asumpţiei dominatiei globalizării economice. Societatea mondiala este
astfel trunchiata si falsificata ca societate de piata mondiala). În acest sens, globalismul neo-liberal este
o forma de gândire si acţiune uni-dimensionala, o viziune economista mono-cauzala a lumii.
Globalismul este parte a celei de-a treia dezbateri clasice în teoria relaţiilor internaţionale56, dezbaterea
realism-globalism, desfăşurată cu precădere în cursul anilor ‘80. Deşi globalismul şi liberalismul au
foarte multe lucruri în comun (legătura între cele două programe de cercetare fiind asigurată de teoria
transnaţionalistă dezvoltată de Keohane şi Nye), totuşi există elemente care le diferenţiază. În primul
rând, liberalismul instituţional nu se îndepărtează foarte mult de premisele stat- centrice şi pozitiviste
ale neorealismului.
ABORDAREA CONSTRUCTIVISTA
Constructivismul nu este o teorie, este o abordare a cercetării sociale. Este în mod special
relevant şi pertinent ca un instrument de critică la adresa teoriilor empirice şi normative larg
răspândite”. „Constructivismul nu este o teorie a politicii internaţionale. Tot astfel precum teoria
alegerii raţionale, (constructivismul, n. tr.) este substanţial nelimitat si aplicabil oricărei forme
sociale – capitalism, familii, state etc. – aşa încât pentru a spune ceva concret, trebuie să specificam
care actori (unităţi de analiză) şi structuri (nivele) ne interesează”. Iată câteva motive pentru care
constructiviştii şi- au ajustat răspunsul ca o critică la teoriile existente, nu neapărat ca o imagine
nouă a relaţiilor internaţionale. Mai mult, constructivismului îi lipseşte un set unificat de predicţii
pentru a putea fi definit ca o teorie, cel puţin în sensul acceptat de comunitatea ştiinţifică. Cu toate
acestea, ceea ce se poate atribui constructivismului sau reflectivismului este calitatea lor integrativă.
Constructivismul a preluat o mare parte din ideile şcolilor critice la adresa curentelor principale
din teoria relaţiilor internaţionale. În studiile de securitate putem vorbi deja, credem noi, de o
paradigmă constructivistă.
Importanţa constructivismului în dezvoltarea studiilor de securitate nu rezidă atât în
noutăţile pe care le aduce, ci tocmai în această critică pe care o lansează paradigmelor dominante.
În viziunea lor, atât securitatea individuală, cât şi cea statală (ţinând de concepţiile ontologice ale
liberalilor şi realiştilor) sunt „constructe sociale”, susceptibile la o reformulare fără limite de
timp realizată de către actori dispuşi sau predispuşi, nu ca un concept static, bazat pe condiţii
imuabile, după cum presupun realiştii.
Riscuri alimentare
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură avertizează de mai mult
timp că mâncarea va deveni noul petrol, iar pământul va deveni noul aur.
Este o corelare între schimbările climatice şi criza alimentară, pentru că aceste
modificări ale evoluţiilor normale ale climei conduc automat la decimarea culturilor,
la înfometarea animalelor, la creşterea preţurilor pentru alimente, la creşterea
preţurilor pentru combustibili, care antrenează creşterea în lanţ a tuturor cheltuielilor.
1.1. Riscuri şi ameninţări ecologice
Dacă în urmă cu 30-40 de ani tematica mediului nu era de interes sau era
privită ca fiind un moft, la începutul mileniului III problematica mediului pare a fi
devenit a doua, ca preocupare, pentru comunitatea internaţională. Subiectul este vast
şi ar necesita volume întregi de analize.
Cum spaţiul este restrâns, ne vom limita la a puncta principalele elemente de
interes şi de actualitate.
Modificările climatice sunt tot mai îngrijorătoare, de la an la an. Încălzirea
accelerată nu mai este un subiect doar pentru seminarii, a devenit deja o problemă
foarte serioasă pentru sănătatea locuitorilor planetei. Aceste schimbări climatice
conduc chiar la schimbarea anotimpurilor, iar fenomenele extreme – precum
inundaţiile sau căderile abundente de zăpadă – au consecinţe sociale şi economice
deosebit de serioase. În acest lanţ al logicii se deduce că aceste schimbări climatice
afectează indirect economia unei ţări sau situaţia socială a acesteia.
Ţinând cont de aceste efecte, liderii europeni au decis în 2007 că se impune
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în 2020, cu 30% până în
2030 şi cu cel puţin 50% până în 2050, raportat la anul 1990.
De asemenea, a apărut conceptul de nevoie de adaptare la noile condiţii
climatice, nevoia de contracarare a posibilelor inundaţii, cutremure, temperaturi mai
ridicate decât cele normale. Totodată, se impune nevoia de a identifica modalităţile
de a gestiona mai economicos resursele de apă, resurse tot mai reduse şi mai preţioase.
Printre motivele de preocupare faţă de evoluţiile climatice, putem aminti
următoarele:
- creşterea temperaturii medii anuale cu aproape 1 grad Celsius (în anumite
regiuni, această creştere este între 2 – 4 grade;
- criza alimentară poate să se accentueze, pe fondul apariţiei fenomenului de
secetă;
- starea sănătăţii oamenilor şi animalelor se poate agrava datorită
fenomenelor naturale extreme, devenite tot mai frecvente;
- presiunea asupra bugetelor creşte, aici înţelegând bugetele destinate
contracarării efectelor asupra climei tot mai ciudate (noi standarde la
construcţii, realizarea de noi diguri, materiale şi mijloace de pută împotriva
incendiilor – urmare a căldurilor extreme etc.).
- reducerea PIB-lui fiecărei ţări, ca urmare a afectării unor importante
sectoare de activitate, precum: agricultura silvicultura, turismul (îndeosebi
cel de litoral), transporturile şi infrastructura etc.
În concluzie, este imperativ ca România să adopte măsurile adecvate pentru a
diminua impactul schimbărilor climatice pe teritoriul său şi pentru a proteja populaţia
de efectele negative ale schimbărilor climatice.
TEORIA MULTIPOLARITATII
Conform teoriei multipolarităţii, Statele Unite, în baza datelor economice, vor fi obligate să accepte în
„clubul hegemonilor” centrele de putere din China, Uniunea Europeană, Japonia, India şi Rusia.
Consecinţele politice, economice şi militare ale reîmpărţirii puterii între state sunt imprevizibile. America
va trebui să renunţe la rolul de hegemon unic şi să accepte compromisuri majore. Alte state, conştiente de
redistribuirea puterii, vor gravita spre noile centre de putere şi se vor distanţa de alianţele anterioare.
Ascensiunea economică a altor centre de putere va crea instabilitate. Noile puteri, nesatisfăcute de ierarhia
anterioară, nu vor mai accepta un statut „subordonat”. Alianţe si parteneriate mai mult sau mai puţin
„naturale” între centrele de putere globală pot duce la o configuraţie multipolară fluidă, plină de rivalităţi,
suspiciuni şi confruntări periculoase. Din nefericire, experienţa din trecut sugerează că redistribuirea
puterii între state tinde să creeze conflicte politice şi militare.
În timp însă pot apărea pretenţii. State precum China pot ajunge la un PIB comparabil cu cel al Statelor
Unite. Dar, în cazul Chinei, acest rezervor de bunăstare va fi cu siguranţă absorbit, într-o primă fază, de
imensa sa populaţie şi nu va putea fi utilizat pentru finanţarea unor angajamente globale comparabile cu
cele pe care Statele Unite şi le asumă astăzi.
Noua structură de putere a lumii, indiferent de abordările pe care le iniţiază diverse state este multipolară.
Nici o structură de putere nu se va putea implica intr-o altă parte a lumii fără să ţină seama şi de interesele
celorlalte structuri de putere. Vechile structuri de putere, Statele Unite şi Uniunea Europeană vor trebui
să se adapteze la noul echilibru al puterii. Omisiunea recunoaşterii polilor de putere în ascensiune şi
integrarea lor în structurile de putere existente nu poate conduce decât fie la un conflict militar mondial,
fie la construirea unei noi ordini mondiale în care vechii poli de putere să deţină o influenţă mult redusă.
Ultimul set de discuţii pe tema comerţului, la Cancún, a fost oprit de Brazilia şi în mare parte şi de India.
Impulsul acestor superputeri este să critice Brazilia şi China, dar de fapt scopul lor ar trebui să fie exact
opusul. Ar trebui să îi facă să se simtă destul de puternici pentru ca să se considere regulatori ai sistemului
global. Care este secretul ţărilor ce aspiră la titlul de lideri ai lumii? În primul rând, munca şi resursele.
Atuul lor este numărul mare de locuitori apţi de muncă, muncitori care nu cer salarii mari, dar sunt dispuşi
să lucreze mult şi bine, resursele bogate şi liberalismul economic promovat de guvernanţi. În al doilea
rând, reformele economice bine puse la punct, continuitatea şi hotărârea autorităţilor de a pune lucrurile
în mişcare pentru creşterea nivelului de trai al populaţiei. Care este rolul şi poziţia României între aceste
structuri de putere? Interesele României trebuie să corespundă şi cu interesele structurilor de putere din
care face parte, respectiv Uniunea Europeană şi pe plan militar NATO. Politica sa de dezvoltare a
influenţei şi puterii regionale trebuie să se muleze pe politicile structurilor menţionate, ţinând seama de
interesul naţional şi de situaţia geopolitică din regiune.
CATEGORII
Ameninţările asimetrice pot fi regrupate în trei mari categorii: operaţii de informaţii,
arme de distrugere în masă şi operaţii netradiţionale.
CARACTERISTICI
Prima categorie ilustrează trăsăturile comune ale ameninţării asimetrice din orice
timp sau perioadă a evoluţiei omenirii. Cea de a doua categorie se referă la ceea ce
este propriu ameninţărilor asimetrice actuale.