1 Securitatea naţională - prezintă una din priorităţile fundamentale ale statului.

Asigurarea securităţii
naţionale presupune garantarea integrităţii teritoriale, suveranităţii şi independenţii statului.
Dimplomatul Henry Kissinger menţionase că “politica externă începe cu securitatea” , adică principala
prerogativă de politică externă a statului este securitatea naţională. Securitatea naţională conţine două
elemente esenţiale: protejarea statului-naţiune, a integrităţii teritoriale; şi, apărarea suveranităţii
naţionale a statului. Securitatea denotă capacitatea statului de apărare atât a teritoriului cât şi a populaţiei
de pe acest teritoriu. Conform lui Hans Morgenthau, securitatea naţională este conceptual fundamental
al statelor, este “minimul irecuzibil pe care dimplomaţia trebuie să-l apere cu o putere adecvată fără
compromis”
Concepţia securităţii naţionale a unui stat - reprezintă un sistem de opinii acceptate de societate asupra
valorilor statului, intereselor lui, a ameninţărilor la adresa valorilor şi intereselor, precum şi metodele
de protecţie a valorilor şi intereselor în faţa pericolelor reale şi potenţiale. Concepţia Securităţii
Naţionale a oricărui stat trebuie să conţină răspuns la întrebări ce vizează poziţia politică şi geostrategică
a statului în lume, interesele naţionale, aliaţii şi partenerii, vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările la
adresa statului şi alte probleme de securitate.
În sens larg, securitatea naţională desemnează ansamblul coerent format din concepţia,
organizarea şi desfăşurarea acţiunilor şi activităţilor destinate să asigure şi să garanteze siguranţa
cetăţenilor unui stat, a întregii societăţi prin răspunsuri adecvate la provocările interne şi externe de
securitate. Statul este în acelaşi timp o structură organizaţională complexă, o colectivitate şi un
instrument politic. În acest sens, statul este mai întâi un instrument de promovare a securităţii înainte de
a fi un subiect. El este entitatea care asigură medierea între interesul naţional, definit de o manieră
unitară, şi interesele comunităţii în cadrul său. Prin urmare, interesul naţional poate să se regăsească –
şi adesea se regăseşte – în competiţie cu nevoile membrilor unei entităţi statale.
2 Aprarea este un concept ce a evoluat de-a lungul timpului. În prezent, el acoperă domenii diverse.
În sens larg,termenul ap ărare desemnează „ansamblul măsurilor şi dispoziţiilor de orice natură care are
drept obiect asigurarea,în orice moment, în orice împrejurare şi împotriva oricăreiforme de agresiune, a
securităţii şi integrităţii teritoriului, cât şi viaţa populaţiei” Cu alte cuvinte, această noţiune se referă la
acţiunile şi măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte,pentru protejarea vieţii cetăţenilor săi, a
bunurilor şi teritoriuluinaţional, pentru garantarea independenţei şi unităţii statale.

În sens larg, apărarea naţională „este definită ca apărarea ţării prin utilizarea în totalitate a
disponibilităţilor de ordin militar, civil, economic şi psihologic, în scopul asigurării rezistenţei în faţa
unei primejdii”.
Apărarea naţională cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi desfăşurate de către un stat
în scopul de a garanta independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială, de a proteja viaţa
şi bunurile populaţiei, precum şi susţinerea intereselor fundamentale ale ţării. Aceasta presupune
adoptarea, de către instituţiile specializate ale statului, a unei game sporite de măsuri şi activităţi din
domeniile economic,politic, militar, juridic, diplomatic, cultural, demografic etc. Atât la pace, cât şi în
timp de război, pentru a promova şi susţine interesele naţionale.

3Paradigma realista conține o mare varietate de teorii ale relațiilor internaționale. Aceste diverse teorii
pornesc toate de la premisa că statele sunt motivate în acțiunile lor de interese de putere/securitate și
mai puțin de idealuri. Astfel, conform teoriei realiste, statele nu pot să acționeze decât rațional, judecând
la rece situația și acționând pentru a-și păstra/mări puterea, respectiv, securitatea.
Apărarea naţională reprezintă o activitate complexă şi
multidimensională.
Complexitatea ei rezidă atât în obiectivele pe care şi le propune, cât şi în emergenţa a noi
riscuri şi ameninţări la adresa sa. Pe de altă parte, în prezent, statele lumii caută să adere şi să se integreze
în organizaţii politico-militare sau de altă natură care pot juca un rol activ în garantarea apărării lor
naţionale. De fapt, astăzi, accentul cade mai mult pe îmbinarea coerentă şi armonioasă a apărării
naţionale cu apărarea colectivă/comună. În acest sens, România, prin dublul său statut de membră atât
a NATO, cât şi a UE, a realizat o corelaţie avantajoasă în materie de apărare naţională. În acelaşi timp,
ţara noastră şi-a asumat o serie de responsabilităţi concrete privind contribuţia sa la apărarea colectivă
instituită de NATO şi la apărarea comună a UE11.
Multidimensionalitatea apărării naţionale are în vedere componentele acesteia şi anume:
politică, militară, economică, civilă, culturală, psihologică.
În sens larg, apărarea desemnează „ansamblul măsurilor şi
dispoziţiilor de orice natură care are drept obiect asigurarea, în orice moment, în orice împrejurare şi
împotriva oricărei forme de agresiune, a securităţii şi integrităţii teritoriului, cât şi viaţa populatiei.

PARADIGMA REALISTA
Abordarea realistă reprezintă abordarea tradiţională a studiilor de securitate, centrată aproape exclusiv
pe puterea militară ca mijloc de realizare a securităţii naţionale. De fapt, o analiză atentă a istoriei
Războiului Rece relevă faptul că principalele critici aduse realismului (de către şcolile globalistă şi
liberală) au fost critici mai mult sau mai puţin conjuncturale, legate de momentele de destindere în
relaţiile americano-sovietice, atunci când se părea că armele îşi pierdeau importanţa în favoarea altor
mijloace de acumulare a puterii12. În perioadele de conflictualitate ridicată între naţiuni, principiile
realiste nu au putut fi combătute cu prea mult succes.
Iar aceste perioade, din păcate, nu au lipsit.
Analiza realistă cu privire la securitate derivă direct din modul în care realiştii îşi imaginează politica
internaţională, ca pe o arenă brutală în care statele urmăresc oportunităţi de profit de pe urma altor state
şi prin urmare au prea puţin interesul să aibă încredere în celelalte.

PARADIGMA LIBERALA

Liberalismul nu porneşte de la respingerea ideii realiste conform căreia statul este un actor cheie al
relaţiilor internaţionale, dar contestă caracterul unitar şi unic al acestui actor. Pentru paradigma liberal-
instituţionalistă, actorii non-statali (corporaţiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale, ONG-urile)
sunt tot atât de importanţi precum statul-naţiune în definirea securităţii internaţionale. Securitatea
internaţională poate fi asigurată mai degrabă prin echilibrarea intereselor diferiţilor actori, prin negocieri
şi stabilirea de regimuri de securitate internaţională, decât prin înarmare şi cursa înarmărilor.
Această teorie nu se confundă cu o anumită ideologie politica, ci este rezultatul împărtăşirii unor valori
democratice de inspiraţie anglo- saxonă, favorabile ideii de progres şi cooperare internaţională. Aceste
idei sunt puse în opoziţie cu principiile unei gândiri conservatoare, cum este cea specifică realismului
clasic. Dacă ar fi să-l subsumăm unor paradigme teoretice mai ample, instituţionalismul liberal se înscrie
în cadrul paradigmei alegerii raţionale, alături de neorealism.
PARADIGMA GLOBALISTA
Iată o ilustrare a acestei critici: „Globalismul reduce noua complexitate a globalităţii şi
globalizării la o singură dimensiune economică care este ea însăşi concepută în maniera liniară ca o
expansiune constanta a dependenţei de piaţă mondială. Toate celelalte dimensiuni (globalizarea
ecologică, globalizarea culturală, policentrismul politic, emergenta spaţiilor transnaţionale sunt tratate,
dacă sunt, numai în limitele asumpţiei dominatiei globalizării economice. Societatea mondiala este
astfel trunchiata si falsificata ca societate de piata mondiala). În acest sens, globalismul neo-liberal este
o forma de gândire si acţiune uni-dimensionala, o viziune economista mono-cauzala a lumii.
Globalismul este parte a celei de-a treia dezbateri clasice în teoria relaţiilor internaţionale56, dezbaterea
realism-globalism, desfăşurată cu precădere în cursul anilor ‘80. Deşi globalismul şi liberalismul au
foarte multe lucruri în comun (legătura între cele două programe de cercetare fiind asigurată de teoria
transnaţionalistă dezvoltată de Keohane şi Nye), totuşi există elemente care le diferenţiază. În primul
rând, liberalismul instituţional nu se îndepărtează foarte mult de premisele stat- centrice şi pozitiviste
ale neorealismului.

ABORDAREA CONSTRUCTIVISTA

Constructivismul nu este o teorie, este o abordare a cercetării sociale. Este în mod special
relevant şi pertinent ca un instrument de critică la adresa teoriilor empirice şi normative larg
răspândite”. „Constructivismul nu este o teorie a politicii internaţionale. Tot astfel precum teoria
alegerii raţionale, (constructivismul, n. tr.) este substanţial nelimitat si aplicabil oricărei forme
sociale – capitalism, familii, state etc. – aşa încât pentru a spune ceva concret, trebuie să specificam
care actori (unităţi de analiză) şi structuri (nivele) ne interesează”. Iată câteva motive pentru care
constructiviştii şi- au ajustat răspunsul ca o critică la teoriile existente, nu neapărat ca o imagine
nouă a relaţiilor internaţionale. Mai mult, constructivismului îi lipseşte un set unificat de predicţii
pentru a putea fi definit ca o teorie, cel puţin în sensul acceptat de comunitatea ştiinţifică. Cu toate
acestea, ceea ce se poate atribui constructivismului sau reflectivismului este calitatea lor integrativă.
Constructivismul a preluat o mare parte din ideile şcolilor critice la adresa curentelor principale
din teoria relaţiilor internaţionale. În studiile de securitate putem vorbi deja, credem noi, de o
paradigmă constructivistă.
Importanţa constructivismului în dezvoltarea studiilor de securitate nu rezidă atât în
noutăţile pe care le aduce, ci tocmai în această critică pe care o lansează paradigmelor dominante.
În viziunea lor, atât securitatea individuală, cât şi cea statală (ţinând de concepţiile ontologice ale
liberalilor şi realiştilor) sunt „constructe sociale”, susceptibile la o reformulare fără limite de
timp realizată de către actori dispuşi sau predispuşi, nu ca un concept static, bazat pe condiţii
imuabile, după cum presupun realiştii.

Riscurile şi ameninţările existente sunt de natură politice, militare, ecologice,economice,

alimentare, cibernetice, teroriste, demografice.
Criza economică şi financiară a contribuit la deteriorarea şi a situaţiei din Uniunea
Europeană. Evoluţiile economice influenţează direct mişcările din zona politicului în toate ţările
comunitare. Elementele care evidentele evoluţii sunt acelea care arată schimbarea de guverne în mai
multe ţări, regimurile de centru-dreapta fiind înlocuite cu guverne de centru-stânga, considerate mai
apropiate de interesele claselor sociale cu venituri mai modeste.
RISCURI SI AMENINTARI TERORISTE

La nivel global, ameninţările şi riscurile teroriste par a fi amplificate de contextul internaţional

complicat, atât din punct de vedere al evoluţiilor politice, cât şi economice şi financiare. Cu alte cuvinte,
criza economică conduce la criza de
resurse financiare, care la rândul ei conduce la criză de resurse pentru instituţiile care au în atribuţii
sarcini ce se ocupă de securitatea şi siguranţa fiecărei ţări în parte. Se pare că de acest context
internaţional încearcă să profite şi promotorii acestor idei care consideră că terorismul reprezintă singura
modalitate de a se face dreptate.

Riscuri alimentare
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură avertizează de mai mult
timp că mâncarea va deveni noul petrol, iar pământul va deveni noul aur.
Este o corelare între schimbările climatice şi criza alimentară, pentru că aceste
modificări ale evoluţiilor normale ale climei conduc automat la decimarea culturilor,
la înfometarea animalelor, la creşterea preţurilor pentru alimente, la creşterea
preţurilor pentru combustibili, care antrenează creşterea în lanţ a tuturor cheltuielilor.
1.1. Riscuri şi ameninţări ecologice
Dacă în urmă cu 30-40 de ani tematica mediului nu era de interes sau era
privită ca fiind un moft, la începutul mileniului III problematica mediului pare a fi
devenit a doua, ca preocupare, pentru comunitatea internaţională. Subiectul este vast
şi ar necesita volume întregi de analize.
Cum spaţiul este restrâns, ne vom limita la a puncta principalele elemente de
interes şi de actualitate.
Modificările climatice sunt tot mai îngrijorătoare, de la an la an. Încălzirea
accelerată nu mai este un subiect doar pentru seminarii, a devenit deja o problemă
foarte serioasă pentru sănătatea locuitorilor planetei. Aceste schimbări climatice
conduc chiar la schimbarea anotimpurilor, iar fenomenele extreme – precum
inundaţiile sau căderile abundente de zăpadă – au consecinţe sociale şi economice
deosebit de serioase. În acest lanţ al logicii se deduce că aceste schimbări climatice
afectează indirect economia unei ţări sau situaţia socială a acesteia.
Ţinând cont de aceste efecte, liderii europeni au decis în 2007 că se impune
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în 2020, cu 30% până în
2030 şi cu cel puţin 50% până în 2050, raportat la anul 1990.
De asemenea, a apărut conceptul de nevoie de adaptare la noile condiţii
climatice, nevoia de contracarare a posibilelor inundaţii, cutremure, temperaturi mai
ridicate decât cele normale. Totodată, se impune nevoia de a identifica modalităţile
de a gestiona mai economicos resursele de apă, resurse tot mai reduse şi mai preţioase.
Printre motivele de preocupare faţă de evoluţiile climatice, putem aminti
următoarele:
- creşterea temperaturii medii anuale cu aproape 1 grad Celsius (în anumite
regiuni, această creştere este între 2 – 4 grade;
- criza alimentară poate să se accentueze, pe fondul apariţiei fenomenului de
secetă;
- starea sănătăţii oamenilor şi animalelor se poate agrava datorită
fenomenelor naturale extreme, devenite tot mai frecvente;
- presiunea asupra bugetelor creşte, aici înţelegând bugetele destinate
contracarării efectelor asupra climei tot mai ciudate (noi standarde la
construcţii, realizarea de noi diguri, materiale şi mijloace de pută împotriva
incendiilor – urmare a căldurilor extreme etc.).
- reducerea PIB-lui fiecărei ţări, ca urmare a afectării unor importante
sectoare de activitate, precum: agricultura silvicultura, turismul (îndeosebi
cel de litoral), transporturile şi infrastructura etc.
În concluzie, este imperativ ca România să adopte măsurile adecvate pentru a
diminua impactul schimbărilor climatice pe teritoriul său şi pentru a proteja populaţia
de efectele negative ale schimbărilor climatice.

1.2. Riscuri şi ameninţări economice

Din 2008, întreaga comunitate internaţională se confruntă cu o criză economică
severă. Cum toate economiile sunt în scădere de formă, este evident că şi resursele
produse sunt tot mai scăzute. Ca atare, resursele pentru domeniile de securitate,
ordine publică şi siguranţă naţională sunt de la an la an tot mai reduse.
De pildă, situaţia României – domeniul apărării - se prezintă astfel: conform
angajamentelor faţă de NATO, bugetul M.Ap.N. ar trebui să fie de 2,38% din PIB. În
ultimii 4 ani, bugetele au fost din ce în ce mai mici, ajungându-se / pentru anul 2012
/ la procentul de 1,1% din PIB, adică mai puţin de jumătate din cât ar fi trebuit. Şi
celelalte instituţii militare au bugetele în scădere. Cel puţin pentru următorii 2-3 ani,
pentru România apare o dificultate suplimentară, din punct de vedere economic, deci
şi pentru bugetele aferente domeniilor apărării ori securităţii naţionale, în sensul că
urmează ani în care ţara noastră are un „vârf de sarcină” în ceea ce priveşte serviciul
datoriei externe.
În asemenea circumstanţe, instituţiile statului cu responsabilităţi în asigurarea
securităţii funcţionează la limita de jos. De cele mai multe ori, parte din bugetul
acestora care este frecvent aproape de zero este cea legată de înzestrarea acestora.
Prin urmare, aspectele economice, criza actuală, afectează sever instituţiile
amintite ale statului (şi asta e valabil în toate ţările, poate cu excepţia Chinei), care
trebuie să compenseze lipsa resurselor cu o sporire a vigilenţei pentru a contracara
eventuale riscuri şi ameninţări la adresa securităţii populaţiei, a infrastructurii, a
statului în general.
Pe de altă parte, ca o constrângere suplimentară, factorii de decizie români
trebuie să fie prudenţi referitor la gradul de îndatorare. O sumă prea mare ajută pe
moment, dar constituie o povară pentru viitor. Ca atare, trebuie găsit un optim.

1.3. Riscuri şi ameninţări cibernetice

Extinderea şi dezvoltarea sistemelor informaţionale a condus la situaţia că
practic nu mai există domeniu care să utilizeze tehnica de calcul, cu toate beneficiile
acesteia.
Tocmai această extindere poate crea vulnerabilităţi ale diferitelor sisteme cu
consecinţe imprevizibile, greu de estimat, în funcţie de domeniul atacat. A apărut şi s-
a consacrat deja noţiunea de cyberterorism. Interconexiunea dintre mai toate
domeniile vieţii sociale trebuie să îndemne autorităţile la maximă prudenţă şi atenţie
pentru a se evita atacuri reuşite ale teroriştilor. Serviciile speciale şi-au creat deja
departamente speciale care se ocupă de acest subiect, ce a devenit foarte important.
Să ne imaginăm ce consecinţe ar avea un atac reuşit al unui hacker asupra
sistemului bancar. Ce haos ar apărea, cum ar putea populaţia să-şi piardă economiile,
ce brambureală ar apărea la nivelul întregii societăţi.
Complexitatea domeniului, importanţa sa, face ca specialiştii de vârf din
domeniul IT să fie foarte căutaţi şi foarte bine plătiţi. Adesea cei mai buni sunt
recrutaţi chiar de pe băncile facultăţilor. În unele ţări, dar şi la Pentagon, chiar şi
hackeri foarte „talentaţi” sunt recrutaţi şi folosiţi în scopuri nobile.
În octombrie 2012, în presa internaţională a apărut ideea cum că NATO şi
Rusia se pregătesc intens pentru un război electronic (Agerpres / 18 octombrie 2012).
De altfel, Moscova nu ascunde planurile sale privind elaborarea de arme cibernetice.
Astfel, de curând Ministerul rus al Apărării a anunţat organizarea unui concurs în
vederea studierii potenţialului de arme informaţionale ofensive.
În perioada 13-16 noiembrie 2012, NATO a organizat un exerciţiu militar
(„NATO Cyber Coalition 2012”). Scenariul preconizat a fost, potrivit unor surse,
gândit astfel: o ţară africană a intrat în conflict cu NATO şi a atacat masiv cibernetic
două ţări ale Alianţei, Ungaria şi Estonia. Hackerii agresori africani reuşesc, cu
ajutorul unui virus, să scoată din funcţiune aparatele de bord ale unui avion militar de
transport al Alianţei, avion care se prăbuşeşte pe teritoriul Ungariei, eveniment care
are drept consecinţă moartea unor militari NATO şi a unor civili paşnici. Simultan,
hackerii desfăşoară o serie de atacuri cibernetice în masă asupra unor obiective de
infrastructură din Estonia, fapt care duce la paralizarea activităţii din această ţară.
Într-o reuniune de urgenţă a NATO, se decide că prejudiciul adus de hackeri este
suficient pentru a pune în aplicare Articolul 5 din Tratatul privind securitatea colectivă
semnat la Washington (la 4 aprilie 1949). Alianţa trebuie să repare prejudiciul, să-l
repereze pe agresor şi să propună măsuri pentru un contraatac, prin mijloace
cibernetice şi militare.
În pofida faptului că în scenariu este vorba de o „ţară africană”, în realitate
agresorii cibernetici (cei mai probabili) sunt consideraţi Rusia, China şi Iran. De
altfel, recent, secretarul american al apărării, Leon Panetta, a ameninţat cu „măsuri
preventive eficiente”, în cazul descoperirii unui pericol cibernetic serios la adresa
securităţii naţionale a SUA. Potrivit demnitarului american, consecinţele unor
asemenea atacuri, dacă acestea s-ar produce, pot fi comparate cu atacurile teroriste
din 11 septembrie 2001 şi ar putea duce la un „Pearl Harbor cibernetic”.

1.4. Riscuri şi ameninţări demografice

La prima vedere, formularea poate părea ciudată şi ar putea să apară întrebarea
ce legătură ar putea să aibă factorul demografic cu domeniul securităţii. Raţionamentul
este după cum urmează:
Populaţia în Europa, ca medie, scade numeric şi îmbătrâneşte În SUA
fenomenul este invers, adică creşte ca număr şi scade – ca medie de vârstă.
Pe termen lung, din punct de vedere economic, îmbătrânirea populaţiei (şi
România intră în această categorie) înseamnă deformarea piramidei categoriilor de
vârstă, care se traduce prin scăderea numărul persoanelor active, care trebuie să
întreţină la pensie tot mai multe persoane inactive, ieşite din sistemul economic.
Consecinţele pe termen mediu şi lung ale acestei tendinţe pot deveni greu de estimat
şi deosebit de grave.
Din perspectivă militară şi de securitate, această tendinţă de scădere
demografică are de asemenea consecinţe negative, pentru că înaintarea în vârstă – ca
medie – a populaţiei nu este de natură să speranţe cu privire la îmbunătăţirea
performanţelor şi abilităţilor militare, sportive şi de altă natură, necesare acestor
meserii specifice, distincte. Eufemistic vorbind, peste 10 – 20 de ani tinerii doritori să
lucreze în aceste domenii de activitate vor deveni tot mai rari şi mai preţioşi.

2. Oportunităţi pentru România

2.1. Scutul antirachetă

Deşi este o chestiune criticată şi în interior şi în exterior, acest subiect poate
deveni o oportunitate pentru România, dacă va fi abordată şi implementată cu
inteligenţă, cu tact, cu perseverenţă în colaborare cu partenerii americani, dar şi cu
ceilalţi aliaţi din NATO.
Decizia acceptării amplasării scutului antirachetă pe teritoriul României a fost
una îndrăzneaţă şi cu viziune. Succint, argumentele pot fi amintite astfel:
a) consolidarea parteneriatelor noastre, demonstrând prin fapte că putem
depăşi cadrul teoretic al colaborării;
 b) sporirea încrederii aliaţilor în modul de colaborare cu Armata României;
c) punerea pe harta Europei a ţării noastre din punct de vedere al
coordonatelor strategice şi militare;
d) adăugarea la zestrea naţională a unei noi şi bogate experienţe, atât din punct
de vedere al colaborării între militari, cât şi din punct de vedere al
schimbului de tehnologie;
e) îmbunătăţirea infrastructurii în regiune, similar cu dezvoltările apărute în
Dobrogea, în regiunea bazei militare de la Mihail Kogălniceanu;
f) crearea de noi locuri de muncă în regiune.

2.2. Parteneriatul strategic cu SUA

În ciuda faptului că unii analişti tendenţioşi consideră că SUA sunt o
superputere în decădere, pentru încă cel puţin 20 – 30 de ani acestea vor rămâne cea
mai mare putere politică, economică şi militară. Prin urmare, este în interesul
României să aibă o relaţie privilegiată cu SUA.
Este o oportunitate pentru noi de a avea o relaţie privilegiată cu această
superputere şi această abordare trebuie menţinută indiferent de partidul care este la
guvernare, respectiv cine este la Casa Albă, un republican sau un democrat. Este
important de menţionat aceasta, în contextul în care – la momentul scrierii acestui
material nu ştim cine va fi noul preşedinte al SUA (Barak Obama – democrat – sau
Mitt Romney – republican), după alegerile din 6 noiembrie 2012.
Pe lângă buna colaborare la nivel politic şi economic, pentru domeniul militar
două pot fi exemplele în care a fost dovedită buna colaborare dintre România şi SUA:
este vorba de modernizarea bazei militare de la Mihail Kogălniceanu şi de poligonul
de la Cincu, jud. Braşov.
În cazul bazei militare americane de la Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa nu
ştim valoarea în investiţia în baza militară propriu-zisă, fiind bucătăria internă a SUA,
dar putem constata îmbunătăţirea infrastructurii din regiunea respectivă, ceea ce
reprezintă un bun de care se bucură localnicii.
În privinţa poligonului de la Cincu, partea română a venit cu locaţia, iar partea
americană a venit cu investiţia, care până în noiembrie 2012 se cifrează în jurul
valorii de 21 milioane de dolari SUA.
La această colaborare pe teritoriul nostru naţional, se cuvine să amintim de
foarte buna colaborare din teatrele de operaţii, unde comandanţii americani îi cotează
pe militarii români ca fiind de foarte înalt nivel.
Ca o concluzie la cele prezentate, se poate aprecia că – în cadrul acestui
parteneriat – ambele părţi sunt de bună credinţă, acţionează corect şi se bucură de
beneficii reciproce.

2.3. Alte parteneriate strategice

Pe lângă parteneriarul strategic cu SUA, România a semnat documente care au
iniţiat noi parteneriate strategice. Acestea sunt semnate cu: Germania, Marea
Britanie, Franţa, Italia, Polonia, Turcia, Ungaria, Coreea de Sud, Azerbaidjan.
 Practic, doar parteneriatul strategic cu Ajerbaidjanul a căpătat o formă concretă,
fiind conturat plecând de la dosarul energetic. Este cunoscut faptul că Ajerbaidjanul
este o ţară bogată în resurse de petrol şi gaze naturale. Apoi este de reţinut faptul că
ambele ţări au relaţii foarte bune cu SUA. Pentru a completa imaginea de ansamblu a
acestei teme, să mai amintim că Ajerbaidjanul este în război latent cu Armenia, sprijinită
făţiş de Rusia.
Cât priveşte celelalte parteneriate, să recunoaştem că acestea se manifestă mai
degrabă la nivel declarativ, sau în cadrul unor consultări, conferinţe, seminarii, eventual
exerciţii efectuate în comun. Cel puţin până acum.

1. Dispersia puterii în sistemul politic mondial actual

1.1. Teoria nonpolarităţii

La o primă vedere, lumea de astăzi pare să fie multipolară. Principalele puteri (China, Uniunea
Europeană, India, Japonia, Rusia şi Statele Unite), combinate,reunesc cam jumătate din populaţia
globului, 75% din PIB-ul global şi 80% din cheltuielile destinate apărării.
O lume nonpolară înseamnă şi absenţa predictibilităţii formulelor instituţionale şi a alianţelor, a
structurilor de ordine care au definit epocile anterioare. Alianţele îşi vor diminua mult din importanţa
actuală, fie şi pentru faptul că în mod tradiţional acestea sunt structuri care presupun o predictibilitate a
ameninţărilor, a obligaţiilor, a capacităţii de a fi solidari. Raporturile dintre state vor fi din ce în ce mai
selective, mai situaţionale. Va fi mai greu să operăm clasificări riguroase de tipul state adversare /state
aliate; vom avea situaţii în care statele vor coopera, dar şi momente în care se vor afla pe poziţii complet
divergente. Creşte importanţa consultărilor, dar, în primul rând, a abilităţii de a construi coaliţii flexibile,
coaliţii ale contextului. Avem însă o certitudine: timpul diplomaţiei de tipul „sunteţi fie cu noi, fie
împotriva noastră” a trecut. Prin urmare, susţin aceşti analişti, există astăzi, zeci de centre de putere
semnificative, printre care puteri regionale, organizaţii internaţionale, companii, piaţa media,
mişcări religioase, organizaţii teroriste, carteluri ale drogurilor şi ONG-uri care distribuie putere.

TEORIA MULTIPOLARITATII
Conform teoriei multipolarităţii, Statele Unite, în baza datelor economice, vor fi obligate să accepte în
„clubul hegemonilor” centrele de putere din China, Uniunea Europeană, Japonia, India şi Rusia.
Consecinţele politice, economice şi militare ale reîmpărţirii puterii între state sunt imprevizibile. America
va trebui să renunţe la rolul de hegemon unic şi să accepte compromisuri majore. Alte state, conştiente de
redistribuirea puterii, vor gravita spre noile centre de putere şi se vor distanţa de alianţele anterioare.
Ascensiunea economică a altor centre de putere va crea instabilitate. Noile puteri, nesatisfăcute de ierarhia
anterioară, nu vor mai accepta un statut „subordonat”. Alianţe si parteneriate mai mult sau mai puţin
„naturale” între centrele de putere globală pot duce la o configuraţie multipolară fluidă, plină de rivalităţi,
suspiciuni şi confruntări periculoase. Din nefericire, experienţa din trecut sugerează că redistribuirea
puterii între state tinde să creeze conflicte politice şi militare.
În timp însă pot apărea pretenţii. State precum China pot ajunge la un PIB comparabil cu cel al Statelor
Unite. Dar, în cazul Chinei, acest rezervor de bunăstare va fi cu siguranţă absorbit, într-o primă fază, de
imensa sa populaţie şi nu va putea fi utilizat pentru finanţarea unor angajamente globale comparabile cu
cele pe care Statele Unite şi le asumă astăzi.

STRUCURILE ACTUALE DE PUTERI ALE LUMII

Noua structură de putere a lumii, indiferent de abordările pe care le iniţiază diverse state este multipolară.
Nici o structură de putere nu se va putea implica intr-o altă parte a lumii fără să ţină seama şi de interesele
celorlalte structuri de putere. Vechile structuri de putere, Statele Unite şi Uniunea Europeană vor trebui
să se adapteze la noul echilibru al puterii. Omisiunea recunoaşterii polilor de putere în ascensiune şi
integrarea lor în structurile de putere existente nu poate conduce decât fie la un conflict militar mondial,
fie la construirea unei noi ordini mondiale în care vechii poli de putere să deţină o influenţă mult redusă.
Ultimul set de discuţii pe tema comerţului, la Cancún, a fost oprit de Brazilia şi în mare parte şi de India.
Impulsul acestor superputeri este să critice Brazilia şi China, dar de fapt scopul lor ar trebui să fie exact
opusul. Ar trebui să îi facă să se simtă destul de puternici pentru ca să se considere regulatori ai sistemului
global. Care este secretul ţărilor ce aspiră la titlul de lideri ai lumii? În primul rând, munca şi resursele.
Atuul lor este numărul mare de locuitori apţi de muncă, muncitori care nu cer salarii mari, dar sunt dispuşi
să lucreze mult şi bine, resursele bogate şi liberalismul economic promovat de guvernanţi. În al doilea
rând, reformele economice bine puse la punct, continuitatea şi hotărârea autorităţilor de a pune lucrurile
în mişcare pentru creşterea nivelului de trai al populaţiei. Care este rolul şi poziţia României între aceste
structuri de putere? Interesele României trebuie să corespundă şi cu interesele structurilor de putere din
care face parte, respectiv Uniunea Europeană şi pe plan militar NATO. Politica sa de dezvoltare a
influenţei şi puterii regionale trebuie să se muleze pe politicile structurilor menţionate, ţinând seama de
interesul naţional şi de situaţia geopolitică din regiune.

AMENINTARI ASIMETRICE DEF

Ameninţarea asimetrică poate fi definită ca „evantaiul larg şi imprevizibil al operaţiilor militare,

paramilitare şi de informaţie, conduse de naţiuni, organisme, indivizi sau de forţe indigene sau de
plasare sub comanda lor, ce vizează în mod specific slăbiciuni şi vulnerabilităţi într-o guvernare
inamică sau într-o forţă armată”. Pentru multe naţiuni, organisme şi indivizi, războiul asimetric este
preferabil războiului convenţional. Acest tip de război este folosit, cu precădere, împotriva ţintelor
care în mod tradiţional au puţină protecţie sau deloc.

CATEGORII
Ameninţările asimetrice pot fi regrupate în trei mari categorii: operaţii de informaţii,
arme de distrugere în masă şi operaţii netradiţionale.
CARACTERISTICI
Prima categorie ilustrează trăsăturile comune ale ameninţării asimetrice din orice
timp sau perioadă a evoluţiei omenirii. Cea de a doua categorie se referă la ceea ce
este propriu ameninţărilor asimetrice actuale.