1

Tema: VIZIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PROCESUAL CIVIL

Drepturile subiective, libertățile individuale și interesele legitime – obiecte ale apărării judiciare
Noțiunea de drept subiectiv civil. Elementele dreptului subiectiv civil
Potrivit prevederilor art.9 CC RM, persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să-şi
exercite drepturile şi să-şi execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi
cu bunele moravuri. Exercitarea drepturilor civile – realizarea de către titularul dreptului subiectiv civil a conduitei
ce formează conținutul acestui drept.
Potrivit Constituției RM, drepturile şi libertățile fundamentale sînt: dreptul la viată (art. 24), dreptul la apărare
(art. 26), dreptul la libera circulație (art. 27), dreptul la informație (art. 34), dreptul la învățătură (art. 35), dreptul la
muncă (art. 43). Conținutul libertăților fundamentale: libertatea individuală şi siguranța persoanei (art. 25),
libertatea conștiinței (art. 31), libertatea opiniei şi exprimării (art.32), libertatea creației (art.33), libertatea întrunirilor
(art.40) etc.
Conceptului de drept i se conferă trei sensuri:
1) drept subiectiv – prin drept se înțelege o prerogativă acordată unei persoane de a avea o anumită conduită;
2) drept obiectiv – dreptul este o totalitate de norme juridice cuprinse de legislație; categoriile de ramură de drept,
instituție de drept – la fel reprezintă o totalitate de norme juridice, dar cu o sferă de aplicare mai îngustă;
3) știința dreptului – dreptul este o știință care are ca obiect cercetarea normelor şi raporturilor juridice, cercetarea
izvoarelor dreptului, elaborarea, aplicarea şi realizarea dreptului etc.
Relațiile sociale, care cad sub incidența reglementărilor legale formează raporturile juridice, iar persoanele cărora
le este prescrisă o anumită conduită, prin norma legală, constituie subiecți ai raporturilor civile.
Orice raport juridic are cel puțin doi subiecți:
 subiectul activ – persoana care are facultatea de a pretinde ceva;
 subiectul pasiv – persoana care poartă obligația corespunzătoare pretenției celui activ.
Cel mai des, în cadrul raporturilor juridice, fiecare din subiecți este în același timp şi activ şi pasiv, deoarece
majoritatea raporturilor civile sînt sinalagmatice şi presupun existenta drepturilor şi obligațiilor reciproce (de ex.:
contractul de vînzare-cumpărare, contractul de locațiune, contractul de prestări servicii etc.).
Dreptul subiectiv – aptitudinea subiectului activ (titularul dreptului) de a avea o anumită conduită şi de a cere
subiectului pasiv (titularul obligației) respectarea conduitei date, iar în caz de nerespectare – de a apela la forța
coercitivă a statului.
Orice drept subiectiv poartă aceleași elemente fundamentale care sînt adaptate, într-un fel sau altul, la tipul
raportului civil.
Se deosebesc următoarele elemente distincte ale oricărui drept subiectiv civil:
 aptitudinea subiectului activ de a avea o anumită conduită;
 capacitatea subiectului activ de a cere subiectului pasiv respectarea conduitei;
 posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului în caz de încălcare a conduitei.
Dreptul la apărare este un drept subiectiv distinct, deoarece acesta prezintă un concept independent, complex în
sine. Reieșind din conținutul acestuia, dreptul la apărare continuă să existe şi în condițiile în care dreptul subiectiv se
stinge. De ex., dreptul la proprietate. Dacă în urma anumitor atentări asupra unui bun, acesta a fost distrus, dreptul de
proprietate, ca drept subiectiv civil, încetează, însă aceasta nu aduce nici o atingere posibilității de apărare a dreptului
de proprietate încălcat, deoarece persoana va putea în continuare solicita apărarea acestuia. În condițiile în care
dreptul la apărare ar fi fost un element al dreptului subiectiv civil, acesta s-ar fi stins odată cu stingerea dreptului
subiectiv.
Încălcarea drepturilor subiective civile
Deseori, realizarea oricărui drept subiectiv civil este împiedicată de conduita necorespunzătoare a subiectului pasiv,
ceea ce generează încălcarea dreptului şi necesitatea apărării dreptului subiectiv civil.
În definirea conduitei necorespunzătoare a subiectului pasiv, cel mai des este utilizată sintagma de „comportament
ilicit” – conduita persoanei care este contrară dispoziției normei juridice. Se recunosc două modalități de
comportare ilicite, şi anume:
1) acțiunea – săvîrşirea de către subiectul pasiv a anumitor acțiuni contrare prevederilor legale, care prescriu
abținere;
2) inacțiunea – neexecutarea de către subiectul pasiv a anumitor acțiuni prescrise de normele legale.
De ex., încălcarea dreptului de proprietate. Din prescrierile legale, subiectul pasiv în cadrul raportului de proprietate
este obligat să se abțină de a aduce atingere posesiei, folosinței sau dispoziției dreptului de proprietate, adică, în
calitate de conduită legală este prezumată inacțiunea. Contrar acesteia, acțiunile persoanei de distrugere, sustragere,
trecere sau ocupare abuzivă se vor considera încălcări, adică fapte ilicite sub forma de acțiuni.
Inacțiunea, în raport cu prima modalitate a faptului ilicit, presupune neexecutarea de către persoana obligată a
acțiunilor prescrise de norma legală. De ex., orice drept de creanță (neplata la scadență a sumei împrumutului, neplata
 2
prețului contractului de vînzare-cumpărare, neachitarea chiriei în baza contractului de locațiune, etc.), neexecutarea
obligațiilor corelative reprezintă inacțiunea, ca fapt ilicit.
Prin încălcarea dreptului subiectiv civil se înțelege acel fapt ilicit care constă în nerespectarea de către subiectul
pasiv a conduitei sale, manifestată prin acțiuni sau inacțiuni contrare normelor juridice.
În funcție de conținutul şi întinderea faptelor de încălcare a dreptului subiectiv civil prin încălcarea dreptului
subiectiv civil se înțelege atît contestarea existenței dreptului cît şi încălcarea obligațiilor corelative acestuia, după
cum urmează:
1) Contestarea existenței dreptului sau raportului juridic – situația în care subiectul pasiv, neexecutând obligația
care-i este prescrisă, neagă existența propriu-zisă a dreptului. În practică, situația respectivă apare dacă, de ex., într-un
contract de împrumut, debitorul nu întoarce suma la scadență, motivînd cu faptul că nu a încheiat un contract de
împrumut, prin urmare, negînd însuși apariția raportului obligațional.
2) Neexecutarea obligațiilor corelative dreptului – situația în care subiectul pasiv nu se conformează obligației
corelative dreptului subiectului activ. Spre deosebire de primul tip de încălcare, subiectul pasiv nu pune la îndoială
existența dreptului subiectiv, însă, prin comportamentul său, nu se conformează conduitei legale prescrise. În cazul
aceluiași contract de împrumut, situația dată apare la momentul nerestituirii sumei împrumutate la scadență, fără a
pune la îndoială creanța, doar din simplul motiv al imposibilității de plată.
Importanța practică a înțelegerii tipului încălcărilor este una majoră, or, apreciind corect tipul şi gravitatea încălcării,
titularul va întreprinde în deplină măsură toate acțiunile necesare apărării sale. Fiind în prezența contestării dreptului,
acesta va avea un volum de lucru mult mai mare în probarea propriilor pretenții, în raport cu cazul neexecutării
obligațiilor, atunci cînd subiectul pasiv, în mare parte, recunoaște existența raportului şi obligația sa.
Conceptul de libertate individuală. Coraportul dintre libertăți şi drepturi subiective
Libertatea – posibilitatea (condiția) unei persoane libere de a se bucura de plenitudinea drepturilor politice şi civile
în stat, admisibilitatea acesteia, de a acționa după propria sa voință sau dorință, fără a încălca legea şi fără a stîngeni
pe cineva. Libertatea persoanei garantează dreptul de a avea opinie proprie în orice domeniu de activitate şi de a o
exprima, de a acționa conform liberei conștiințe şi dorințe.
Se recunosc 4 accepțiuni a noțiunii de libertate, după cum urmează:
 Libertatea, ca posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință.
 Libertatea, ca stare unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat.
 Libertatea, ca independență.
 Libertățile, ca drepturi cetățenești.
Sensul juridic al noțiunii de libertate nu este departe de explicația lingvistică a acestuia. Conform Constituției,
acestea sînt îndreptate spre conturarea unei conduite a persoanei (de a crea, de a se întruni, de a se asocia politic etc.)
care este condiționată de voința persoanei şi garantată de stat prin reglementarea acestei conduite la nivel de lege.
Libertatea – este aptitudinea persoanei de a avea o anumită conduită şi în acest sens este o categorie juridică similară
celei de drept subiectiv.
Noțiunea de libertate nu trebuie confundată cu noțiunea de drept subiectiv, deoarece libertatea, constituind în sine o
conduită a persoanei, este în același timp şi o premisă a exercitării dreptului subiectiv propriu-zis. De ex., persoana
fiind liberă în a crea, acţionînd liber conform voinței sale şi creînd careva opere de artă generează apariția drepturilor
subiective legate de posesia şi dispoziția asupra operei create. Exercitarea drepturilor de autor se fundamentează şi
depind de existenta şi exercitarea libertății de a crea.
Deși, în anumite cazuri, libertatea precede apariția dreptului subiectiv civil, ea constituie o conduită independentă de
dreptul subiectiv propriu-zis şi poate fi încălcată. De ex., în cazul în care persoana, în pofida dreptului de autor,
utilizează o operă în nume şi interes propriu, aceasta încalcă dreptul de autor, dar nu şi libertatea de creație. În situația
în care cineva ne interzice să creăm sau să promovăm anumite opere de artă, acesta ne încalcă, în primul rînd,
libertatea de creație, drepturile de autor în acest caz fiind intacte.
Noțiunea de interes legitim
Interesul este o categorie a psihologiei sociale, desemnînd trebuințele materiale şi nevoile spirituale determinate
istoric ale unor indivizi sau grupuri sociale, conștientizate sub forma aspirațiilor, așteptărilor, scopurilor, idealurilor
etc., fiind un stimul, o motivație şi determină finalitatea activității şi comportamentului acestor indivizi sau grupuri.
Interesul este preocupația de a obține un succes, un avantaj, un folos, ceea ce încîntă, trezește atracție.
Interes, în drept procesual civil, trezește atenție pentru cineva de a confirma pe calea judiciară anumite fapte (stări)
petrecute în realitate, împrejurări sau întîmplări reale, circumstanțe concrete care sînt protejate de lege şi obțin în
procedura civilă titlul de „interese legitime”. Din aceste considerente, art. 4 CPC, ca obiect de apărare judiciară,
concomitent cu drepturile şi libertățile încălcate sau contestate, remarcă şi interesele legitime care sînt protejate de
normele de drept civil, familial, al muncii etc.
Accepțiunile privind definirea interesului legitim sînt:
 interesul legitim, ca atitudine a titularului dreptului față de încălcarea sau contestarea dreptului (se aplică în
doctrina juridică din România) – este o atitudine subiectivă a titularului dreptului subiectiv civil încălcat față de
 3
încălcarea existentă şi necesitatea apărării acestuia. Interesul legitim există atunci, cînd persoana este îndreptățită de
a-şi apăra un drept subiectiv civil încălcat sau contestat, iar interesul vine să confere legitimitate celui care accede la o
formă sau alta de apărare şi distinge pe cei ce nu sînt îndreptățiți de a solicita apărarea dreptului subiectiv civil.
Interesul legitim în accepțiunea promovată de doctrinarii români, nu se regăsește în legislația RM, întrucît nu produce
careva efecte şi nu condiționează apărarea dreptului subiectiv în conformitate cu legislația în vigoare. Persoana care
pretinde încălcarea sau contestarea unui drept nu este obligată să demonstreze existența interesului în apărarea
dreptului şi acesteia nu i se poate refuza accesul la una din căile de apărare, în condițiile lipsei interesului legitim;
 interesul legitim, ca şi categorie juridică independentă de dreptul subiectiv, pasibilă de apărare – o categorie
independentă de dreptul subiectiv, care poate fi protejată de sine stătător de acesta. Legislaţia în vigoare
reglementează mai multe situații în care, subiecților de drept le este recunoscut dreptul de a apela la apărarea
judiciară, inclusiv în lipsa unui drept subiectiv civil sau a încălcării acestuia, cu scopul de a proteja anumite interese.
De ex., situația persoanei care acceptă succesiunea prin intrarea în posesie. În conformitate cu alin.(2) art.1516 CC,
succesiunea se consideră acceptată atunci cînd moștenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o
declarație de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniului. Dacă în primul caz acceptarea succesiunii
este justificată prin solicitarea depusă la notar, în cel de-al doilea caz este prezentă o serie de acțiuni de administrare
şi folosință cărora legea le acordă putere juridică. Însă simpla intrare în posesie, deși produce efectele juridice pentru
persoană, nu este opozabilă terților pînă cînd nu va fi confirmată legal. În vederea confirmării acestor efecte juridice,
persoana urmează să se adreseze în instanța de judecată, care va verifica circumstanţele intrării în posesie şi va
confirma, după caz, acceptarea succesiunii prin intrarea în posesie într-o procedură specială, nelitigioasă (lit.f) alin.(2)
art.281 CPC RM).
În acest caz persoana (succesorul), fără a urmări apărarea unui drept subiectiv civil, încălcat sau contestat, se
adresează instanței de judecată pentru apărare, deoarece are interes în confirmarea judiciară a faptului acceptării
succesiunii, în urma căreia respectiva acceptare va deveni opozabilă tuturor, fiind egalată cu adresarea către notar.
Doar în rezultatul apărării judiciare a interesului succesorului în confirmarea acceptării succesiunii persoana va putea
participa la partajarea averii succesorale.
Interesul legitim este recunoscut oricărei persoane care, reieșind din prevederile legale, are dreptul de a cere
apărarea judiciară, în următoarele condiții:
 interesul legitim trebuie să fie recunoscut de legea materială sau procesuală;
 nu trebuie să existe un litigiu, în cadrul căruia un drept subiectiv civil să fie contestat sau încălcat;
 de apărarea interesului legitim trebuie să depindă realizarea pe viitor a drepturilor subiective ale solicitantului sau
ale unei alte persoane.
Interese legitime similare se apără şi în alte cazuri prevăzute de legislația în vigoare, așa cum sînt: constatarea
faptului întreținerii persoanei (lit.f) alin. (2) art.281 CPC); declararea incapacității persoanei la cererea rudelor care nu
domiciliază cu persoana vizată (alin.(2) art.302 CPC); declararea fără stăpîn a unui bun (alin.(1) art.327 CPC) etc.
Prin interes legitim se înțelege o prerogativă legală, în urma exercitării căreia, persoana urmărește confirmarea
anumitor circumstanțe de fapt, de care depinde apariția, modificarea sau stingerea anumitor drepturi subiective,
proprii sau ale terților.

Normele de apărare a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor

Conceptul de apărare a dreptului
Orice acțiune îndreptată spre restabilirea exercitării normale a dreptului subiectiv se include în conceptul de apărare.
Apărarea drepturilor subiective civile este activitatea titularilor drepturilor subiective încălcate ori contestate şi a
unui organ jurisdicțional desfăşurată în vederea restabilirii situației anterioare încălcării sau contestării, în scopul
exercitării firești, fără impedimente a drepturilor încălcate ori contestate.
Trăsăturile definitorii ale conceptului de apărare a dreptului:
 apărarea se aplică întotdeauna ulterior încălcării sau contestării dreptului subiectiv – ceea ce presupune că
apărarea se poate aplica în rezultatul devierii de la conduita legală, care duce la necesitatea implicării în procesul de
realizare a dreptului;
 apărarea este o activitate – ceea ce presupune că restabilirea în drepturi a subiectului activ are loc în urma
întreprinderii anumitor acțiuni de contracarare, impunere, obligare etc.;
 apărarea este realizată de un organ jurisdicțional – apărarea există atunci cînd se solicită implicarea unor terți
cu competențe jurisdicționale, adică cu aptitudine de a soluționa litigii.
În legătură cu realizarea activității de apărare se impune evidențierea a două laturi distincte ale acesteia,
după cum urmează:
 Latura procesual-juridică – determină forma în care se desfășoară activitatea de apărare.
 Latura material-juridică – determină metodele aplicate pentru apărarea propriu-zisă a dreptul încălcat sau
contestat.
Din componentele apărării se deosebesc două concepte distincte:
 4
 formă de apărare – un anumit mod de a acționa al titularului de drept şi al organului jurisdicțional desfășurat în
vederea restabilirii dreptului încălcat sau contestat, ori în vederea protecției interesului legitim. Conform art.10 CC,
legiuitorul recunoaște cel puțin două forme de apărare a drepturilor civile, menţionînd asupra apărării drepturilor
civile pe cale judiciară şi specificînd că, în cazurile prevăzute de lege, acestea pot fi apărate şi pe cale administrativă;
 metodă de apărare – acele mijloace aplicate de titularul de drept şi organul jurisdicțional în vederea restabilirii
dreptului subiectiv încălcat sau contestat. Metoda de apărare este o categorie de drept material, fiind reglementată de
ramurile de drept material corespunzător tipului de drept aflat în litigiu. Mijloacele de apărare ale drepturilor civile –
acele posibilități legale prin care titularul dreptului subiectiv civil tinde să înlăture atingerile aduse acestui drept,
apelînd, după caz, la organele jurisdicționale competente.
Conceptele sus-menționate au drept scop definirea laturii material-juridice a apărării, deoarece în toate cazurile se
individualizează instrumentele concrete prin care se înlătură încălcările aduse dreptului subiectiv civil, indiferent de
forma în care se aplică.
Apărarea are ca finalitate aplicarea unor metode concrete de apărare, însă activitatea desfăşurată în vederea aplicării
acesteia poate fi realizată în mai multe forme de apărare. De ex., în cazul încheierii unui contract civil, afectat de doi,
persoana interesată va putea opta pentru adresarea în instanța de judecată (formă de apărare), în cadrul desfășurării
căreia se va alege o metodă concretă de apărare, şi anume – recunoașterea nulității actului juridic (metodă de
apărare).
Formele şi metodele de apărare sînt într-o legătură strînsă, deoarece nu este posibil de a aplica o metodă de apărare
fără a activa într-un cadru concret permis, în același sens – nu este posibil să alegi o formă de apărare fără o finalitate
concretă, adică de aplicarea unei metode de apărare corespunzătoare.
Ocrotirea dreptului subiectiv are un caracter preponderent preventiv, deoarece presupune desfășurarea anumitor
acțiuni în vederea evitării unei viitoare încălcări. Ocrotirea nu poate impune obligații, restricții sau alte acțiuni
specifice apărării, deoarece subiectul pasiv respectă conduita impusă de norma juridică. Existența ocrotirii este
garanția respectării dreptului, ceea ce accentuează rolul preventiv al acesteia.
Metodele de apărare a drepturilor subiective civile
Metoda de apărare a dreptului subiectiv civil, privită drept o categorie de drept material, întruchipează instrumentele
sau mijloacele concrete, aplicate în vederea apărării dreptului subiectiv civil (art.11 CC).
Luînd în considerație subiecții ce pot aplica o metodă sau alta, metodele se clasifică în:
1) Metode ce pot fi aplicate numai de organe jurisdicționale care sînt terțe litigiului:
 recunoașterea dreptului;
 restabilirea situației anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acțiunilor prin care se încalcă dreptul sau
creează pericolul încălcării lui;
 recunoașterea nulității actului juridic;
 declararea nulității actului emis de o autoritate publică.
2) Metode ce pot fi aplicate, atît de organele jurisdicționale, cît şi de titularii raportului material litigios:
 repararea prejudiciilor materiale;
 repararea prejudiciului moral;
 încasarea clauzei penale;
 impunerea la executarea obligației în natură.
3) Metode ce sînt aplicate doar de titularii raportului juridic material propriu-zis:
 autoapărarea.
Deși, actul normativ de bază care reglementează metodele de apărare este CC, reieșind din prevederile art. 11 al
acestuia, sînt recunoscute şi alte metode de apărare. Există și alte acte normative privind reglementarea metodelor de
apărare a drepturilor subiective civile, şi anume: Codul de procedură civilă, Legea cu privire la libertatea de
exprimare, Legea contenciosului administrativ etc.
Cu toate că în majoritatea actelor normative, altele decît CC, se regăsesc aceleași metode, totuși sînt şi anumite
metode specifice, care pot fi aplicate doar la soluționarea anumitor categorii de litigii (de ex., conform art.6 CPC,
instanța de judecată poate aplica constatarea unui fapt care are valoare juridică).
Tipurile şi clasificarea formelor de apărare a drepturilor, libertăților şi intereselor legitime
Forma de apărare este modul de acționare atît a titularului dreptului subiectiv încălcat cît şi a unui organ
jurisdicțional.
În calitate de forme de apărare a drepturilor subiective se disting:
 forma judiciară – activitatea instanțelor de judecată desfăşurată în vederea apărării drepturilor încălcate sau
contestate, a libertăților şi a intereselor legitime. Forma judiciară presupune implicarea obligatorie a unui terț în
soluționarea litigiului civil. Definitoriu pentru forma judiciară este faptul că la soluționarea litigiului se implică
instanțele de judecată care examinează şi soluționează litigiile conform competenței expres prevăzute de lege şi
potrivit normelor obligatorii de procedură. Importanța formei judiciare rezidă şi în faptul că pentru anumite categorii
 5
de cauze civile doar instanțelor de judecată le este recunoscută competența de a le examina şi soluționa. Spre ex.,
soluționarea litigiilor individuale de muncă, declararea nulității căsătoriei, adopția, constatarea faptului întreținerii
persoanei etc. Termenul jurisdicțional este folosit în sensul evidențierii aptitudini de soluționare unui litigiu de către
un subiect concret. Deși, termenul dat, se folosește mai mult în privința evidențierii competenței instanțelor de
judecată, prin organ jurisdicțional se înțelege orice entitate, de drept public sau privat, judecătorească, administrativă
sau obștească, care are în atribuțiile sale competența de a soluționa litigii civile;
 forma administrativ-judiciară – activitatea cumulativă şi consecutivă a organelor administrative şi a instanțelor de
judecată desfăşurată în vederea apărării drepturilor încălcate sau contestate şi a intereselor legitime. Specific este
participarea unui terț în vederea soluţionării litigiului. Forma administrativ-judiciară presupune participarea inițială a
unui organ administrativ ce nu face parte din puterea judecătorească, dar este exponent al puterii executive. Un ex.
potrivit în acest sens este soluționarea contestațiilor în domeniul electoral. Conform art. 65, alin. (1), al Codului
electoral alegătorii şi concurenții electorali pot contesta acțiunile/inacțiunile şi hotărîrile consiliilor şi birourilor
electorale şi acțiunile/inacțiunile concurenților electorali. Conform aceluiași articol depunerea unei asemenea cereri
în instanța de judecată trebuie precedată de contestarea prealabilă în organul electoral ierarhic superior organului
al cărui act se contestă. Legea impune justițiabililor, care doresc a se apăra în instanța de judecată, contra acțiunilor
sau inacțiunilor ce țin de domeniul electoral, obligația parcurgerii unei proceduri prealabile de soluționare a litigiului.
În cazul în care persoana contestă acțiunile/inacțiunile unui biroul electoral teritorial, acesta urmează să se adreseze în
prealabil organului ierarhic superior al acestuia, adică consiliului electoral în circumscripția căreia activează şi doar
ulterior poate adresa o cerere în instanța de judecată;
 forma arbitrală – activitatea unui organ jurisdicțional neguvernamental, numit arbitraj, desfăşurată în vederea
apărării dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat. Forma arbitrală este distinctă, atît din punct de vedere al
statutului organului jurisdicțional implicat cît şi sub aspectul puterii juridice a actului jurisdicțional adoptat. Existența
arbitrajului, ca formă de apărare, este generată de tendința promovării căilor alternative de soluționare a litigiilor
civile. Datorită procedurii judiciare, adesea anevoioase, reglementarea şi recunoașterea unor căi alternative de apărare
este o soluție eficientă în apărarea drepturilor subiective civile. Arbitrajul reprezintă activitatea desfăşurată de
persoane de drept privat – arbitri, care datorită voinței subiecților în litigiu, sînt împuterniciți cu examinarea şi
soluționarea litigiului. Un aspect definitoriu – statutul persoanei împuternicite în vederea soluţionării litigiului,
aceasta din urmă fiind o persoană de drept privat, care nu este exponent al puterii judecătorești sau executive.
Arbitrajul are trăsăturile unei forme de apărare neguvernamentale, în cadrul căreia apărarea dreptului nu este o
expresie a înfăptuirii justiţiei sau a exercitării funcțiilor jurisdicționale de către organele administrative. O trăsătură
specifică doar arbitrajului, ca o cale alternativă apărării judiciare, este puterea actului jurisdicțional prin care se
soluționează litigiul, numit hotărîre arbitrală care reprezintă punctul final în soluționarea litigiului de drept. Deși
instanța de judecată are anumite interferențe cu activitatea arbitrajului, totuși aceasta nu poate rejudeca din nou
litigiul şi nu poate modifica soluția arbitrajului în acest sens. Din punct de vedere al puterii lucrului judecat, pe care îl
obține hotărîrea arbitrală, forma arbitrală de apărare a drepturilor civile obține un statut independent în coraport cu
instanța de judecată, constituind o activitate completă sub aspectul soluţionării litigiului
 forma neguvernamental-judiciară – activitatea consecutivă a unui organ neguvernamental şi a instanței de
judecată, desfăşurată în vederea apărării dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat; presupune participarea unui
organ jurisdicțional care este terț litigiului. Organul jurisdicțional nu este exponent al puterii judecătorești sau al celei
executive, iar activitatea sa nu poartă amprenta specifică organelor de drept public. Competența organului
jurisdicțional neguvernamental apare doar în cazurile expres prevăzute de lege şi se realizează în forma prescrisă de
aceasta. Organul jurisdicțional terț, ca şi în cazul arbitrajului, este un subiect neguvernamental, însă, spre deosebire de
arbitraj, activitatea acestuia se deosebește atît prin forța actului jurisdicțional pe care îl adoptă, cît şi prin coraportul
acestora cu instanțele de judecată. Un ex. de activitate a organelor neguvernamentale jurisdicționale este activitatea
Comisiei de Conciliere, desfăşurată în vederea soluţionării litigiilor colective de muncă. Potrivit art. 357 alin. (3)
Codul muncii, soluționarea litigiilor colective de muncă are loc în cadrul procedurii de conciliere, ce constă în
examinarea conflictului colectiv de muncă în cadrul unei comisii de conciliere. Reieșind din prevederile art. 359
Codul muncii, Comisia de Conciliere reprezintă o entitate, formată ad-hoc pentru soluționarea unui litigiu colectiv de
muncă, formată prin decizia comună a angajatorului şi salariaților dintr-un număr egal de reprezentanți ai părților
conflictului. Este evidentă forma neguvernamentală a constituirii şi funcționării Comisiei de Conciliere, ca organ
jurisdicțional creat pentru soluționarea litigiilor colective.
Conform art. 360 Codul muncii, în cazul în care părţile conflictului nu au ajuns la o înțelegere sau nu sînt de acord
cu decizia comisiei, acestea se pot adresa cu aceeași cerere de soluționare a conflictului colectiv în instanța de
judecată. Dacă, după natura juridică şi modul de funcționare a organului jurisdicțional, forma neguvernamental-
judiciară are trăsături similare cu forma arbitrală, aceasta diferă esențial de ultima, reieșind din puterea actului
jurisdicțional al Comisiei de Conciliere şi posibilitatea adresării cu aceeași pretenție în instanța de judecată.
Activitatea organului neguvernamental nu este una independentă, similar arbitrajului, dar una derivată, rezultată din
necesitatea accederii părților în instanța de judecată, iar puterea juridică a deciziei Comisiei de Conciliere depinde de
 6
voința părților, care, în pofida existenței acesteia, au dreptul să se adreseze în vederea soluţionării aceluiași litigiu în
instanța de judecată;
 calea amiabilă (autoapărarea) – activitatea de sine stătătoare a titularului dreptului încălcat de a-şi apăra dreptul
este numită autoapărare. Autoapărarea este privită ca formă de apărare distinctă, ca metodă de apărare şi ca
modalitate legală de săvîrșire a unor fapte considerate ilicite în anumite circumstanțe.
Autoapărarea socială presupune activitatea de sine stătătoare a titularului de drept îndreptată spre apărare, însă este
distinctă din punct de vedere al legitimării acțiunilor acestuia. Se disting următoarele trăsături esențiale ale
autoapărării sociale:
 autoapărarea este îndreptată atît spre apărarea contra altor persoane cat şi contra forțelor naturii;
 autoapărarea se bazează pe activitatea conștientă, rațională a persoanei;
 autoapărarea este o cale alternativă, persoana avînd posibilitatea de a alege şi alte modalități de apărare;
 autoapărarea socială presupune existența unui interval de timp dintre încălcare şi apărare, ceea ce o deosebește de
autoapărarea instinctivă, care se manifestă imediat.
Evoluția conceptului de autoapărare socială a dus la apariția şi dezvoltarea unor părți constitutive ale acesteia – în
concepte juridice independente precum autoapărarea drepturilor civile, extrema necesitate, legitima apărare.
Potrivit art.11 alin.(1) lit.f) CC, autoapărarea este recunoscută ca una din metodele de apărare. În cazul realizării
unei forme de apărare se poate de aplicat autoapărarea, ca metodă de apărare. Conform art. 13 CC, nu sînt ilicite
acțiunile persoanei care ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau reține persoana obligată dacă nu se poate
obține asistența organelor competente şi dacă, fără o intervenție imediată există pericolul ca realizarea dreptului să
devină imposibilă sau substanțial îngreuiată. În sensul art. 13 CC, autoapărarea apare într-un aspect mai îngust, fiind
restrînsă la legitimarea unor acțiuni recunoscute în general ca ilicite, dar permise în vederea apărării dreptului.
În anumite cazuri, activitatea de autoapărare urmează a fi privită ca o formă de exercitare a conduitei prestabilite de
conținutul dreptul subiectiv concret. De ex., în cazul în care, conform art. 388 CC, proprietarul terenului taie
rădăcinile de arbori şi arbuști care au pătruns de pe terenul vecin, acesta, de fapt, nu soluționează amiabil un conflict,
dar întreprinde de sine stătător anumite acțiuni admisibile, licite, prevăzute de legislație, care reies din conținutul
dreptului subiectiv civil, cu scopul de a înlătura ingerințele aduse dreptului de proprietate.
Autoapărarea urmează a fi privită ca o formă de apărare în sens larg (calea amiabilă), în măsura în care acțiunile
licite ale titularului sînt îndreptate spre restabilirea dreptului încălcat şi soluționarea unui litigiu concret.

Conceptul de procedură civilă şi proces civil

Forma procesuală civilă
Forma de apărare judiciară a drepturilor civile este considerată fundamentală în apărarea drepturilor persoanelor şi
menținerea ordinii de drept. Forma judiciară presupune o activitate desfăşurată de instanțele de judecată, adesea
identificată cu înfăptuirea justiţiei, detaliat reglementată de norme procedurale, asigurînd garanții în aplicarea corectă
a legii, în determinarea drepturilor şi obligațiilor.
Finalitatea şi centrul activității instanțelor de judecată este hotărîrea judecătorească, ca act ce asigură, de rînd cu
legea, garanții în vederea exercitării drepturilor civile. Substanța activității judiciare şi chiar finalitatea acesteia se
materializează cu evidență în hotărîrea pronunțată de instanță.
Activitatea instanței de judecată nu se termină odată cu pronunțarea hotărîrii judecătorești, relevant fiind
soluționarea chestiunilor ce țin de controlul judiciar asupra actelor de dispoziție a instanțelor de judecată (căile de
atac), executarea silită a actelor judecătorești etc. Hotărîrea judecătorească nu întotdeauna soluționează litigii de
drept, aceasta fiind adoptată, de ex., în vederea constatării unui fapt cu valoare juridică sau în vederea determinării
capacității juridice a persoanei, cazuri în care nu se soluționează litigii, dar se asigură apărarea intereselor legitime ale
justițiabililor.
În legătură cu activitatea instanțelor de judecată şi realizarea formei de apărare judiciară urmează se distinge o serie
de concepte distincte, care au în centrul atenției instanțele de judecată, precum înfăptuirea justiţiei, proces civil,
procedură civilă, formă procesuală civilă.
Înfăptuirea justiţiei
Conceptul de înfăptuire a justiţiei întruchipează activitatea instanțelor de judecată în sensul cel mai larg al acesteia.
Conform art. 114 al Constituției, justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești. Înfăptuirea
justiţiei, în sens civil, nu trebuie interpretată în sens îngust, ca fiind doar soluționarea litigiilor de drept. Înfăptuirea
justiţiei este realizarea prerogativelor puterii judecătorești în stat, care, în domeniul drepturilor civile, includ:
 examinarea şi soluționarea litigiilor de drept;
 apărarea drepturilor şi intereselor legitime, protejarea cărora nu ține de soluționarea unui litigiu de drept (în cadrul
procedurilor necontencioase);
 controlul judecătoresc asupra actelor jurisdicționale ale altor organe jurisdicționale decît cele judiciare;
 controlul judecătoresc asupra procedurilor de executare silită.
 7
Justiția semnifică nu numai sarcina de a judeca pricinile civile, dar formează şi un ansamblu de instanțe
judecătorești în întregul său, prin mijlocirea cărora se exercită funcția judiciară în ansamblu şi se realizează un
sentiment de echitate. Funcția (sarcina) judecătorului – de a pronunța dreptatea (jurisdicțio) în condițiile de
independență și imparțialitate. La examinarea pricinilor judecătorul trebuie să cîntărească drepturile şi interesele
fiecărei părți, fără să țină seama de considerațiuni străine procesului. Hotărîrea judecătorească fără executare silită ar
rămîne o opinie a judecătorului, deci ideea de justiţie nu s-ar realiza pe deplin.
Procesul civil şi procedura civilă
Aceste două noțiuni sînt distincte una de alta şi aplicabile exclusiv pentru a descrie o activitate a instanțelor de
judecată, fără a include şi alte organe jurisdicționale.
Prin proces civil se înțelege un cumul de acțiuni procesuale, desfășurate de către participanții la proces şi instanțele
de judecată în legătură cu examinarea şi soluționarea litigiilor civile.
Procedura civilă reprezintă o modalitate de organizare şi ordonare a activităţi instanțelor de judecată în cadrul
înfăptuirii justiţiei civile prin intermediul normelor procesuale.
Forma procesual civilă (forma judiciară)
Forma procesual civilă (forma judiciară) definește modul specific de acționare a instanței de judecată şi a altor
subiecți procesuali, reglementat printr-un sistem unic de norme procesuale, realizat în cadrul desfășurării unui proces
civil, în vederea apărării drepturilor, libertăților şi intereselor legitime.
Forma judiciară are un rol iminent în apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale persoanelor fizice,
organizațiilor şi asociațiilor lor, autorităților publice, a intereselor statului şi societății. Forma procesual civilă
dezvăluie valoarea şi importanța dreptului procesual civil, particularitățile şi calitățile obiective ale acestuia,
principiile dreptului procesual civil şi funcționarea lor etc. Forma procesual civilă trebuie privită ca modalitate de
realizare a drepturilor cu caracter material şi procesual, ca mod de apărare a drepturilor, libertăților şi intereselor
legitime care constituie obiecte de apărare judiciară.
Particularitățile distincte ale formei procesual civile formează un sistem de exigențe (reguli) care sînt prescrise de
normele dreptului procesual civil cu privire la forma judiciară de apărare. Raporturile procesual civile care apar la
înfăptuirea justiţiei în cauzele civile concrete pot fi realizate numai în ordinea şi limitele prescrise de dispozițiile
normelor de drept procesual civil. Pentru a-şi realiza drepturile şi obligațiunile procedurale, fiecare subiect al
raportului procesual civil trebuie să exercite – într-o anumită ordine, în anumite limite şi într-o anume consecutivitate
– un șir de acțiuni şi acte prescrise de legea procesual civilă.
În doctrina dreptului procesual civil se evidențiază următoarele trăsături esențiale ale formei procesual
civile:
 procedura de examinare şi soluționare a pricinilor civile în judecată este reglementată de ramura autonomă de
drept, numită drept procesual civil, prin intermediul normelor juridice speciale, numite norme procesuale (caracterul
procesual al normelor juridice şi poziția autonomă a acestora în raport cu normele materiale);
 întreaga procedură de examinare şi soluționare a pricinilor civile se realizează de organe specializate, numite
instanțe de judecată (exclusivitatea înfăptuirii justiţiei civile);
 pentru toate litigiile civile se aplică aceeași formă procesual civilă, în cadrul aceluiași sistem de instanțe de
judecată (universalitatea formei procesuale);
 întreaga procedură este realizată într-o ordine strict prestabilită (imperativitatea procedurii).

Trăsăturile suplimentare ale formei procesual civile sînt:

 realizarea formei procesuale presupune garantarea dreptului persoanelor interesate în soluționarea pricinii de a
participa la dezbaterea pricinii şi de a apăra drepturile şi interesele lor în baza principiului egalității în fața legii şi a
justiţiei, în temeiul principiului contradictorialității şi egalității părților în drepturile procedurale;
 hotărîrea judecătorească trebuie să fie bazată pe fapte stabilite şi dovedite în ședința de judecată, prin probe
pertinente şi admisibile.

Felurile procedurii civile

Noțiunea şi clasificarea felurilor de procedură civilă
Natura material-juridică diferită a multitudinii de cauze civile pe care le examinează instanțele judecătorești în
procedura civilă influențează aplicarea, adesea specifică, a unor norme şi instituții ale dreptului procesual civil, fapt
care reiese din existența unor particularități ce țin de:
 obiectul apărării judiciare;
 componența participanților la proces;
 mijloacele şi modalitățile de apărare ale drepturilor, libertăților şi intereselor legitime;
 obiectul şi sarcina probațiunii etc.
 8
Noțiunea fel de procedură civilă presupune aplicarea criteriului material-juridic ce reiese din obiectul procesului,
adică asemănarea după natura raporturilor material juridice, care condiționează examinarea şi soluționarea cauzelor
civile. Concepția respectivă a fost aplicată şi la adoptarea CPC al RSSM din 1964, care prevedea 3 feluri de
procedură civilă: procedura în acțiuni civile, procedura în pricinile ce decurg din raporturile juridice administrative,
procedura specială.
Din punct de vedere istoric, prima – şi universală după natura sa juridică – a apărut procedura în acțiuni civile, ca
formă de realizare a procesului civil în dreptul roman, care este considerat şi izvorul procedurii speciale. Cel mai nou
fel de procedură este considerată procedura ce rezultă din pricinile juridico-publice, care a fost preluată în forma
curentă din sistemul de drept anglo-saxon, dreptului continental clasic fiindu-i specific sistemul francez de contencios
administrativ, în care nu participă instanțele de judecată.
Din concepția material-juridică, prin fel de procedură civilă se înțelege modul de intentare, examinare şi
soluționare a cauzelor civile, determinat de categoria şi specificul dreptului sau interesului legitim ce urmează a fi
protejat.
Legiuitorul RM a stabilit în noul CPC următoarele feluri de proceduri civile:
 Procedura contencioasă, numită şi procedură în acțiune civilă;
 Procedura contenciosului administrativ;
 Procedura specială;
 Procedura în ordonanță (procedura simplificată);
 Procedura de declarare a insolvabilității;
 Procedura de recunoaștere a hotărîrilor judecătorești şi arbitrate străine;
 Procedura în pricinile de contestare a hotărîrilor arbitrate;
 Procedura în pricinile de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrilor arbitrate.
În doctrina juridică felurile de procedură se clasifică în proceduri contencioase (litigioase) şi necontencioase
(nelitigioase). Procedurile contencioase (procedura în acțiuni civile şi procedura contenciosului administrativ) şi cele
necontencioase (procedura specială şi procedura în ordonanță) formează procedurile civile clasice, iar procedurile ce
țin de recunoașterea hotărîrilor judecătorești şi arbitrate străine, contestarea hotărîrilor arbitrale, eliberarea titlurilor de
executare silită pentru hotărîrile arbitrale formează categoria procedurilor civile de control.
Trăsăturile definitorii ale procedurilor contencioase reies din calitatea subiecților şi existența obiectului dat spre
soluționare instanței de judecată și sînt următoarele:
 procedurile contencioase presupun existența obligatorie a două părți, subiecți ai unui raport material litigios, ce
urmăresc interese contrare;
 existența litigiului de drept – imposibilitatea exercitări firești a unui drept determină necesitatea aplicării
mijloacelor de apărare a drepturilor şi intereselor persoanelor.
Trăsăturile definitorii ale procedurilor necontencioase sînt:
 lipsesc părţile cu interese contrare şi litigiul de drept, procedurile fiind îndreptate spre confirmarea pe cale
judiciară a existenței unui fapt juridic, a protecției unui interes legitim sau spre apărarea drepturilor şi intereselor
creditorului în cazul existenței unor probe scrise incontestabile în ce privește pretențiile sale.
Procedura în acţiunea civilă
Procedura în acțiunea civilă are ca obiect al activității judiciare litigii de drept care rezultă din raporturi juridice
civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, în care părţile în litigiu sînt pe
poziție de egalitate, iar ca modalitate de apărare a drepturilor încălcate sau contestate este acțiunea civilă. Importanța
procedurii în acțiunea civilă constă nu numai în indici cantitativi ai pricinilor pe care le examinează instanțele
judecătorești, dar şi în faptul că reglementările ce privesc acțiunea civilă conțin norme generale pentru examinarea
pricinilor în celelalte feluri de proceduri civile. Procedura în acțiunea civilă este procedură contencioasă. Prin
conținutul lor, litigiile examinate în cadrul procedurii date pot fi variate, mai ales cele ce țin de:
 realizarea drepturilor şi exercitarea obligațiilor;
 prezența sau lipsa raportului material-juridic între părţile în litigiu;
 modificarea sau încetarea raportului material-juridic între părți etc.
În toate cazurile obiectul litigiului îl constituie dreptul subiectiv al unei persoane şi obligația corelativă a alteia,
care decurg dintr-un raport material litigios. Litigiul cu privire la un drept subiectiv ține de încălcarea sau contestarea
unui drept. Chiar dacă încălcarea nu a avut loc, iar persoana doar crede că dreptul i-а fost încălcat, litigiul de
asemenea se produce.
Legea procesual civilă (art. 5 CPC), declarînd accesul liber la justiţie pentru a apăra drepturile încălcate sau
contestate are în vedere situația în care între părți există dezacorduri în privința drepturilor şi obligațiilor care rezultă
din raportul material litigios, cît şi situația în care partea obligată în raportul material juridic nu contestă vădit
pretențiile înaintate către ea, dar se eschivează de la exercitarea obligațiilor sale legale, precum şi starea cînd, pentru
realizarea unui drept, este neclară emiterea hotărîrii judecătorești.
 9
Procedura contenciosului administrativ
În ordinea procedurii civile se examinează acțiunile în pricinile contenciosului administrativ care rezultă din
raporturile juridico-publice. Prin noțiune de contencios administrativ se înțelege un sistem de norme juridice
conform cărora se examinează şi soluționează litigiile de drept între persoană şi stat (autoritățile publice şi
subdiviziunile autorităților publice, funcționarii acestora) cu privire la legalitatea unui act administrativ (normativ sau
individual) care lezează un drept recunoscut de lege al unei persoane (organizații) sau nesoluționarea în termen legal
al unei cereri referitor la un drept recunoscut de lege.
Caracterul autoritar al raporturilor juridico-publice condiționează unele particularități procesuale în examinarea şi
soluționarea pricinilor ce decurg din aceste raporturi, în care părţile aflate în litigiu nu sînt în poziții de egalitate.
Examinarea pricinilor ce relevă din raporturi juridico-publice se reduce la controlul judecătoresc al acțiunilor şi
actelor subiecților autoritari în persoana autorității publice a puterii sau funcționarului public. În cadrul controlului
legalității acțiunilor şi actelor autorităților publice şi ale persoanelor oficiale ale acestora, instanța de judecată aplică
normele de drept constituțional, electoral, administrativ, financiar şi ale altor ramuri de drept.
Pricinile în contenciosul administrativ conțin litigii de drept, ca şi pricinile în acțiunea civilă, însă natura juridică ale
acestor litigii se deosebește de cea în acțiunea civilă. Litigiile în contenciosul administrativ apar în sfera relațiilor
publice (administrative), cărora le este caracteristică poziția de subordonare şi caracterul autoritar, ceea ce
condiționează separarea acestor litigii într-o procedură judiciară aparte.
În conformitate cu art. 277 CPC, orice persoană, care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege de
către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate
adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului, repunerea în drepturi şi repararea prejudiciului. De
aceea, procedura contenciosului administrativ se atribuie la categoria procedurilor civile contencioase.
Procedura specială
Apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale cetățenilor şi organizațiilor, cînd acestea sînt încălcate
sau contestate, se exercită pe cale judiciară, prin intentarea acțiunii civile şi a contenciosului administrativ. Pentru
soluționarea litigiilor de drept civil şi litigiilor de contencios administrativ se aplică procedura în acțiunea civilă şi
procedura în acțiunea contenciosului administrativ.
Adeseori apare necesitatea de a confirma pe cale judiciară prezența sau absența anumitor fapte juridice (stări,
circumstanțe, situații etc.) de care depinde apariția, modificarea ori stingerea drepturilor personale sau patrimoniale
ale persoanelor, cînd de la instanța de judecată nu se cere soluționarea litigiilor de drept. Pentru aceste situații în
legislația procesuală civilă a RM este legiferată procedura specială.
În conformitate cu art. 279 CPC, instanțele judecătorești examinează în procedura specială pricinile cu
privire la:
 constatarea faptelor care au valoare juridică;
 încuviințarea adopției;
 declararea capacității depline de exercițiu a minorului (emanciparea);
 declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedată;
 limitarea în capacitatea de exercițiu sau declararea incapacității;
 încuviințarea spitalizării forțate şi tratamentului forțat;
 încuviințarea examenului psihiatric sau spitalizării în staționarul de psihiatrie;
 aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie;
 restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute
(procedura de chemare);
 declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil
fără stăpîn;
 constatarea inexactității înscrisurilor în registrele de stare civilă;
 recunoașterea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire).
Instanțelor judecătorești le pot fi atribuite prin lege spre examinare în procedura specială şi alte categorii de pricini.
Cu toate că pricinile care se examinează în ordinea procedurii speciale se deosebesc una de alta după natura lor
juridică şi după procedura de examinare, ele sînt incluse în procedura specială conform criteriului lipsei litigiului de
drept şi a celor două părți în proces. În conformitate cu alin.(3) art.280 CPC, dacă la depunerea cererii sau la
examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ține de competența instanțelor
judecătorești, instanța scoate cererea de pe rol printr-o încheiere şi explică petiționarului şi persoanelor interesate
dreptul lor de a soluționa litigiul în ordinea procedurii în acțiunea civilă la instanța de judecată competentă. Procedura
specială este procedura incompatibilă cu soluționarea litigiului de drept. Subiectul care intentează procedura specială
se numește petiționar. Acesta nu are un oponent procesual, însă în procedura specială pot participa persoane
interesate despre care nu se afirmă că sînt pe poziții de contradictorialitate cu petiționarul.
 10
Deoarece în procedura specială instanța de judecată nu soluționează litigii de drept, principiul contradictorialității se
manifestă într-o măsură redusă, nu se aplică normele cu privire la tranzacția judiciară, recunoașterea acțiunii,
asigurarea acțiunii, etc. Dar la judecarea pricinilor de procedură specială nu se exclud cazuri de apariție a opiniilor
controversate între persoanele interesate și petiționar cu privire la faptul juridic (stare, circumstanțe), care se cer a fi
confirmate de instanța de judecată, deoarece nu întotdeauna la constatarea faptului (stării, circumstanței) acestea sînt
vădite. Poziția controversată a persoanelor interesate în procedură specială se numește conflict de fapt, care nu
trebuie să se transforme în litigiu de drept.
Hotărîrile judecătorești emise în pricinile de procedură specială sînt temei pentru obținerea de la organele statale
competente a anumitor acte care confirmă fapte sau stări juridice concrete fixate în hotărîrea judecătorească. Doar
actul eliberat de organul statal competent în baza hotărîrii judecătorești confirmă oficial drepturile şi interesele legale
ale persoanei (organizației) respective. Oficializarea faptelor şi stărilor judiciare stabilite în baza hotărîrii
judecătorești nu trebuie identificată cu procedura de executare a hotărîrilor judecătorești care se înaintează organelor
de executare silită.
Procedura în ordonanță (procedura simplificată)
Pricinile civile care se examinează conform procedurii civile se caracterizează prin varietatea lor, circumstanţele
pricinii, complexitatea probațiunii, componența participanților la proces, contestabilitatea sau incontestabilitatea
pretențiilor înaintate în judecată, procedura de examinare a pricinii etc.
În RM una din formele simplificate de examinare a pricinilor civile este procedura în ordonanță (procedură
simplificată). Conform 344 alin. (1) CPC, ordonanța judecătorească este o dispoziție dată unipersonal de judecător,
în baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume bănești sau revendicarea de bunuri de la debitor
în pretențiile specificate în art. 345 CPC. Procedura în ordonanță prezintă o varietate a procedurii civile, în care
judecătorul, fără desfășurarea ședinței de judecată, emite ordonanță în baza cererii creditorului, de încasare a unei
sume bănești sau revendicare de bunuri de la debitor. Potrivit art. 345 CPC, ordonanța judecătorească se emite în
cazul în care pretenția:
 derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
 rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune astfel;
 este întemeiat pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial;
 ține de încasarea pensiei de întreținere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternității, constatarea
paternității (maternității) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate;
 urmărește perceperea salariului sau unor altor drepturi calculate, dar neplătite salariatului;
 este înaintată de organul de poliție, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc privind încasarea cheltuielilor
aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri
judecătorești, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului
evacuat din locuință;
 rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri;
 rezultă din nerestituirea cărților împrumutate de la bibliotecă;
 decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei față de Fondul Social;
 rezultă din restanțele de impozit sau din asigurarea socială de stat;
 urmărește exercitarea dreptului de gaj;
 rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primilor de asigurare obligatorie de asistență
medicală;
 rezultă din prevederile alin.(4) art. 99 din Codul de executare;
 rezultă din facturi care au scadența la data depunerii lor.
Procedura în ordonanță nu poate fi numită procedură judiciară, deoarece se realizează în afara formei procesuale
civile cu respectarea anumitei ordini stabilite de lege (proceduri). Ordonanța judecătorească poate fi eliberată numai
în cazul în care creditorul s-a adresat în judecată cu o cerere de eliberare a ordonanței, fără a depune cererea de
chemare în judecată. Actul final prin care instanța de judecată soluționează cererea de eliberare a ordonanței este
ordonanța judecătorească. Atît hotărîrea judecătorească cît şi ordonanța judecătorească sting litigiul dintre părți şi
atît una cît şi alta pot fi supuse executării. Ordonanța se deosebește de hotărîre prin conținut şi putere legală (nu are
putere de lucru judecat). Dacă hotărîrea se emite după dezbaterea pricinii în fond în ședința de judecată, în urma
constatării circumstanțelor reale ale pricinii, în urma cercetării probelor după ce participanții la proces şi-au expus
opiniile asupra pricinii etc., atunci ordonanța judecătorească se eliberează de judecător unipersonal, după ce acesta a
luat cunoștință de înscrisurile prezentate de creditor.
Procedura de declarare a insolvabilității
Procedura de declarare a insolvabilității reprezintă o procedură aparte, necontencioasă, desfăşurată conform
normelor CPC, cu completările şi excepțiile actelor normative din domeniul reglementării insolvabilității în vederea
satisfacerii colective a creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a
procedurii planului sau prin lichidarea patrimoniului lui şi distribuirea produsului obținut.
 11
În cadrul procedurii de declarare a insolvabilității nu există litigiu de drept, astfel lipsește faptul înaintării unei
pretenții de către o parte şi contestării acesteia de către cealaltă. Declanșarea procedurii de declarare a insolvabilității
presupune existența unui temei general sau special, adică incapacitatea de plată sau supraîndatorarea debitorului, iar
scopul declanșării este protecția creditorului care are creanțe față de debitor. Pornirea procedurii poate fi realizată atît
de debitor cît şi de creditor şi nu semnifică examinarea existenței sau inexistenței creanțelor sau cuantumului
acestora, ci satisfacerea echitabilă a creanțelor incontestabile validate în cadrul desfășurării procesului.
Condiția existenței obligatorii a unei hotărîri irevocabile în privința creanței înaintate la momentul depunerii cererii
introductive dovedește încă o dată caracterul necontencios al procedurii date. Procedura de insolvabilitate este o
procedură specifică, preponderent necontencioasă, lipsa litigiului de drept fiind o trăsătură definitorie pentru aceasta.
Conform art. 5 alin. (2) al Legii insolvabilității, dacă partea invocă existența unui litigiu de drept referitor la masa
debitoare, instanța va judeca această cauză într-un proces separat în procedură contencioasă. Legiuitorul a creat
prezumția conform căreia însuși desfășurarea procedurii de insolvabilitate are loc într-o procedură necontencioasă.
Calificarea unei proceduri civile drept procedură de control rezultă din sarcinile acesteia. Se consideră drept
procedură de control orice procedură care nu are ca sarcină inițială soluționarea unui litigiu de drept sau de fapt.
Procedurile de control îndeplinesc anumite sarcini suplimentare ce apar după o soluționare propriu-zisă a litigiilor în
instanța de judecată sau cea arbitrală, de ex. chestiuni ce țin de executarea silită sau recunoașterea hotărîrilor
judecătorești străine, cazuri în care instanța nu examinează un litigiu în fond.

Fazele procesului civil

Judecarea pricinilor civile de către instanța de judecată se înfăptuiește prin divizarea întregii activităţi procesuale a
instanței de judecată şi a participanților la proces în anumite faze (stadii), iar fiecare fază, la rîndul ei, se împarte în
etape. Rațiunea divizării procesului civil în părți componente rezultă din faptul că desfășurarea procesului civil, în
pricina concretă, are loc prin exercitarea unor acte procesuale într-o succesiune şi ordine expres stabilită de legislația
procesuală civilă.
Faza procesului civil se determină drept o etapă strictă în desfășurarea procesului în pricina concretă, prezentînd un
ansamblu de acte procesuale îndeplinite succesiv, îndreptate pentru soluționarea unei sarcini procesuale de sine
stătătoare şi speciale. Trăsăturile distincte ale fazei procesului civil:
 reprezintă o totalitate de acte şi acțiuni procesuale ce formează un subsistem distinct şi omogen în sine;
 sînt îndreptate spre un scop separat, de realizarea căruia depinde îndeplinirea sarcinilor întregului proces civil;
 în majoritatea cazurilor, începutul şi finalul fazei este marcat printr-un document procedural distinct, specific în
raport cu alte faze.
În funcție de scopurile care sînt puse în fața examinării pricinii civile şi de obiectivele înaintate, se disting 7
faze ale procedurii civile:
 pornirea procesului;
 pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare;
 dezbaterea pricinii în fond în prima instanță;
 procedura în apel;
 procedura în instanța de recurs;
 revizuirea hotărîrilor, încheierilor şi deciziilor irevocabile;
 procedura de executare.
Sînt autori care divizează procedura civilă nu în faze, dar în cicluri de aplicabilitate a normelor de drept procesual
civil, care se finisează cu pronunțarea unui act de aplicare a normelor de drept procesual civil, fără a avea o succedare
strictă. La categoria ciclurilor normelor de drept procesual civil se raportă procedura în prima instanță, procedura în
instanța a doua, reexaminarea pricinii în recurs, revizuirea hotărîrilor, procedura de executare. Fiecare din cicluri
cuprinde, la rîndul său, trei faze – intentarea procesului, pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, examinarea
pricinii în fond.
Conform CPC RM, se disting următoarele faze ale procedurii civile:
 intentarea pricinii în instanța de fond;
 pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare;
 dezbaterile judiciare;
 examinarea cauzelor în instanța de apel (judecarea în apel);
 examinarea recursului împotriva deciziilor instanțelor de apel (judecarea în recurs);
 examinarea revizuirii hotărîrilor, încheierilor şi deciziilor irevocabile (judecarea în revizuire);
 executarea hotărîrilor judecătorești.
Executarea, inclusiv silită, a hotărîrilor judecătorești este recunoscută în calitate de fază distinctă a procedurii civile
reieșind din practica CEDO, în conformitate cu care, fără asigurarea unei executări a hotărîrii judecătorești,
desfășurarea unui proces civil în vederea soluţionării litigiului este ineficientă şi încalcă dreptul la un proces echitabil.
 12
Parcurgerea tuturor fazelor şi etapelor nu este necesară pentru examinarea unei pricini civile. Procesul civil constă
din: faze obligatorii şi faze facultative.
Fază obligatorie a procesului civil este faza pe care inevitabil o parcurge orice pricină civilă în cadrul desfășurării
procesului, indiferent de solicitarea participanților la proces. Faze obligatorii ale procesului civil sînt:
 intentarea procesului civil (art. 166-173 CPC);
 pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare (art. 183-191 CPC);
 dezbaterile judiciare (art. 192-237 CPC);
 executarea benevolă a hotărîrii judecătorești (art.60 alin.(3) Cod de executare).
Fază facultativă a procesului civil este faza pe care o poate parcurge examinarea unei pricini, exclusiv în funcție
de voința participanților la proces. În calitate de faze facultative ale procesului civil sînt recunoscute:
 judecarea în apel (art. 357-396 CPC);
 judecarea în recurs (art. 429-445 CPC);
 judecarea în revizuire (art. 446-453 CPC);
 executarea silită a hotărîrilor judecătorești (art. 1-164 Codul de executare).
Pentru declanșarea oricăreia dintre fazele facultative ale procesului civil este necesară solicitarea (cererea) în
ordinea prevăzută de lege a persoanei interesate, aceasta fiind o veritabilă manifestare practică a principiului
disponibilității. În lipsa cererii exprese, faza facultativă nu se declanșează şi nu se desfășoară.

Noțiunea dreptului procesual civil. Obiectul, metoda și sistemul dreptului procesual civil
Noțiunea dreptului procesual civil
Conform art. 1 CPC, dreptul procesual civil este acea ramură de drept distinctă, autonomă, ce cuprinde totalitatea
normelor procesuale care reglementează relațiile sociale ce apar între instanța de judecată şi alți subiecți procesuali în
legătură cu examinarea şi soluționarea cauzelor civile date în competența instanțelor de judecată, cît şi în legătură cu
executarea hotărîrilor judecătorești.
Obiectul dreptului procesual civil
Prin obiect al procesului civil se înțelege raportul material litigios supus judecării sau raportul material litigios în
legătură cu care a fost intentată o cauză civilă.
Conform art. 1 CPC, legislația procedurală civilă reglementează raporturile procesuale civile ce apar la înfăptuirea
justiţiei de către instanțele judecătorești în cadrul examinării şi soluţionării pricinilor în acțiunea civilă, precum şi
altor pricini date în competența lor de CPC şi alte legi. Obiect al dreptului procesual civil este totalitatea relațiilor
sociale ce apar între instanțele de judecată şi alți subiecți de drept în legătură cu examinarea şi soluționarea cauzelor
civile concrete. Raporturile procesual civile nu se limitează doar la raporturile care apar între instanța de judecată şi
părţile raportului juridic material care intră în conflict, dar ele includ şi raporturile ce pot apărea între instanța de
judecată şi persoanele terțe raportului material litigios care pot fi afectate prin hotărîrea judecătorească sau sînt
interesați într-o anumită soluție a instanței de judecată (intervenienții, procurorul, autoritățile publice etc.), cît şi
raporturile care apar în legătură cu participarea la proces a persoanelor terțe, care contribuie la înfăptuirea justiţiei
(martori, experți, interpreți etc.).
Metoda dreptului procesual civil
Metoda dreptului procesual civil stabilește în ce mod instanța de judecată, participanții la proces şi alți subiecți
procesuali realizează drepturile şi îndeplinesc obligațiunile procesuale. Prin metoda dreptului procesual civil se
înțeleg acele procedee, modalități şi mijloace procedurale care au incidență asupra apariției, desfășurării şi stingerii
raporturilor procesuale care se exercită în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile de către instanțele
judecătorești, reflectînd particularitățile procedurii civile ca ramură autonomă de drept. Importanța metodei dreptului
procesual civil constă în aceea că prin reglementările juridice se asigură o anumită conduită a subiecților raporturilor
reglementate.
Metoda dreptului procedural civil întrunește în sine elemente imperativ-dispozitive, deoarece unește componente
imperative (cu caracter autoritar, imperios, poruncitor), precum şi elemente cu caracter dispozitiv (de dispoziție a
drepturilor materiale şi procedurale), iar metoda dreptului procesual civil se percepe ca un ansamblu de procedee,
modalități şi mijloace juridice prin care normele de drept procesual civil influențează asupra raporturilor procesuale
civile în cadrul examinării şi soluţionării pricinilor civile şi altor pricini date în competența instanțelor judecătorești.
Conform art. 4 CPC, sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de
apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăților şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi
ale asociațiilor lor, ale autorităților publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor juridice civile,
familiale, de muncă, ale altor raporturi juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale societății, în
consolidarea legalității şi ordinii de drept în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Metoda dreptului procesual civil este una dispozitiv-imperativă, deoarece realizarea conduitei de către instanța
de judecată şi participanții la proces este determinată în majoritatea cazurilor de manifestarea de voință a
justițiabililor. Acest fapt se manifestă începînd cu realizarea dreptului justițiabililor de a alege să se adreseze sau nu în
 13
instanța de judecată pentru pornirea unui proces civil, cît şi pe parcurs. în legătură cu realizarea drepturilor
procesuale, alegerea mijloacelor de apărare, exercitarea căilor de atac etc. Realizarea propriu-zisă a drepturilor
procesuale poartă un caracter imperativ, deoarece conduita atît a instanței de judecată cît şi a participanților este
expres reglementată de lege.
Sistemul dreptului procesual civil
Prin sistemul dreptului procesual civil se înțeleg normele şi instituțiile juridice care reglementează actele
procesuale şi relațiile juridice realizate cu participarea instanțelor de judecată şi a altor subiecți de drept, în legătură
cu examinarea şi soluționarea cauzelor civile.
Sistemul dreptului procesual civil este divizat în două compartimente distincte – partea generală şi partea specială.
Partea generală reprezintă normele şi instituțiile de drept aplicabile tuturor tipurilor de cauze civile şi categoriilor
de proceduri civile. Aceasta include: sarcinile şi principiile procedurii civile, izvoarele dreptului procesual civil,
formarea completelor de judecată, competența instanțelor de judecată, participanții la proces, reprezentarea judiciară,
probațiunea, cheltuielile de judecată, sancțiunile procesuale, termenele de procedură, comunicarea actelor de
procedură.
Partea specială cumulează totalitatea normelor şi instituțiilor juridice ce reglementează fie anumite faze ale
procesului civil (pregătirea pricinii pentru judecată, dezbaterile judiciare, examinarea în apel, recurs etc.), fie
modalitatea de soluționare a anumitor feluri de proceduri civile (procedura specială, procedura contenciosului
administrativ, procedura în ordonanță etc.), cît şi modul de desfășurare a anumitor proceduri civile de control, precum
procedura recunoașterii hotărîrilor judecătorești străine, procedură contestării hotărîrilor arbitrale etc.
În afară de sistemul dreptului procesual civil se distinge şi sistemul procesual civil ca o categorie juridică distinctă,
și anume, ca o totalitate de faze şi etape ce le parcurge procesul civil, în speță făcîndu-se referire la faza judecății
(care cuprinde examinarea în fața primei instanțe, examinare în apel, recurs etc.) şi faza executării silite (care
cuprinde efectuarea formalităților prealabile, indisponibilizarea bunurilor debitorului, valorificarea bunurilor etc.).
Obiectul, sarcinile științei şi disciplinei de studiu „Drept procesual civil”
Știința dreptul procesual civil are ca obiect studierea normelor procesual civile ce reglementează relațiile sociale
apărute între instanța de judecată şi alți subiecți de drept în legătură cu examinarea cauzelor civile. Scopul
fundamental al științei dreptului procesual civil este aplicarea corectă a normelor procesual civile. Misiunea științei
dreptului procesual civil este de a identifica eventualele lacune în reglementarea relațiilor procesuale şi aplicarea
normele de procedură, după caz – în formularea demersurilor necesare în corelarea normelor juridice cu realitățile şi
necesitățile sociale.

Interferența dreptului procesual civil cu alte ramuri de drept

Legătura dreptului procesual civil cu alte ramuri de drept public. Din specificul metodei de reglementare a
dreptului procesual civil şi poziția de subordonare a subiecților de drept față de instanța de judecată, dreptul procesual
civil, ca ramură de drept public, are legături strînse cu dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar
etc.
Dreptul constituțional are legătură cu toate celelalte ramuri de drept, deoarece normele constituționale
fundamentează existența altor categorii de norme prin reglementarea principiilor fundamentare privind organizarea
statului de drept (inclusiv organele de stat) şi garantarea drepturilor fundamentale ale persoanelor. Legătura dreptului
procesual civil cu dreptul constituțional poate fi analizată sub două aspecte distincte:
1) izvoarele dreptului constituțional constituie izvoare şi pentru dreptul procesual civil;
2) autoritățile statale (legislativă, executivă şi judecătorească) cooperează în baza principiului separării puterilor în
stat.
Normele de drept constituțional stabilesc limitele legale de acționare a instanțelor de judecată, principiile necesare a
fi respectate de judecători la înfăptuirea justiţiei (legalitatea, contradictorialitatea, publicitatea etc.), interdicția
imixtiunii în activitatea judecătorilor şi colaborarea dintre puterea judecătorească şi celelalte puteri în stat.
Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul administrativ. În măsura în care puterea executivă reprezintă un
pilon independent în cadrul unui stat de drept, realizarea efectivă a activității organelor administrative presupune
inclusiv controlul asupra activității acestora şi verificarea respectării de către autoritățile publice a drepturilor şi
intereselor legitime ale cetățenilor. Asemenea echilibru se realizează în cadrul procedurii contenciosului
administrativ, desfășurarea căreia implică în mare parte necesitatea cunoașterii statutului şi atribuțiilor subiecților de
drept administrativ.
Legătura dintre dreptul procesual civil şi ramurile de drept privat. Cele mai strînse legături pot fi determinate
între dreptul procesual civil şi ramurile de drept privat, obiectul de reglementare al cărora, adică drepturile materiale,
constituie obiectul apărării judiciare. În cadrul ramurilor de drept privat – dreptul civil, dreptul familiei, dreptul
funciar, dreptul muncii, etc. – sînt reglementate nu doar drepturile subiective materiale, care pot fi protejate, dar pot fi
prevăzute şi anumite norme juridice ce influențează desfășurarea procesului civil propriu-zis, care, după caz,
determină obiectul probațiunii, competența instanțelor de judecată, capacitatea persoanelor de a fi parte sau
 14
participant la proces etc. Încălcarea de către instanța de judecată a normelor materiale la adoptarea hotărîrii
judecătorești duce la sancționarea instanței de judecată prin casarea actului judecătoresc viciat.
Între dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal există una dintre cele mai specifice legături. Fiind două
ramuri de drept public ce conțin norme juridice procesuale, ambele au un caracter funcțional, îndreptat spre
înfăptuirea justiţiei în stat. Ambele ramuri au o serie de similitudini ce țin de:
 subiecții care realizează activitatea judiciară;
 caracterul formal al procedurilor reglementate;
 poziția de subordonare dintre instanțele de judecată şi alți subiecți implicați;
 principiile ce reglementează organizarea şi funcționarea instanțelor de judecată;
 existența unui sistem de probare bazat pe principii comune şi realizat cu același scop;
 existența unui sistem de control intern inter-judiciar prin intermediul exercitării căilor de atac.
Deosebiri. Dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal reprezintă două ramuri de drept independente, avînd
sarcini distincte. Deși, în ambele cazuri, este relevantă înfăptuirea justiţiei, în cazul dreptului procesual penal în prim
plan este justiția penală, rezultată din aplicarea răspunderii penale. Deosebirile țin şi de realizarea unor principii
fundamentale ce reies din natura raporturilor juridice implicate. Dacă pentru dreptul procesual civil este specific
principiul disponibilității, ceea ce presupune că nimănui nu-i poate fi impusă apărarea dreptului subiectiv, în măsura
în care acesta nu dorește, pentru dreptul procesual penal este specific principiul oficialității, care presupune
declanșarea procedurilor judiciare din oficiu, în virtutea apărării intereselor generale ale societății.