Lefter popescu este personajul principal al nuvelei"doua loturi".

Trasaturile sale morale reies din

comportamentul sau in raport cu alte personaje si din modul de a gandii.Este un om obisnuit al carui destin
este situat intre tragic si comic. Lefter Popescu ,eleuteriu Popescu pe numele sau adevarat este un slujbas
,marunt al statului ,care vrea sa isi depaseasca umila conditie sociala printr-un castig miraculos. El este
superticios intrucat crede ca se poate castiga la loterie numai daca banii platiti pe bilete sunt imprumutati .
Protagonismul(personajul principal) este caracterizat in mod indirect prin fapte, vorbe, comportament.
Astfel, inca de la inceput, naratorul subliniaza cateva trasaturi negative ale personajului si anume,
comportamentul agresiv si superioritatea, manifestatea in raport cu sotia sa .
Lefter ostiliaza intre speranta si disperare ,intre deznadeste si furie fiind o victima a hazardului.

Fiind de mai mare intindere si cu o actiune mai cmplicata decat a schitei, nuvela are si un numar mai
mare de personaje, cu importanta diferita in derularea evenimentelor. Asa se explica si faptul ca in opera
literara “Doua loturi”, fiind o nuvela, intalnim un personaj principal (Lefter Popescu), personaje secundare
(doamna Popescu, capitanul Pandele, comisarul Turtureanu, chivutele), si episodice (seful lui Lefter Popescu,
bancherul, cei doi sergenti).
Lefter Popescu este prersonajul principal al nuvelei, intrucat participa la toate momentele actiunii, iar
toate celelalte personaje actioneaza in functie de comportamentul si atitudinea lui, de relatia pe care o
stabilesc cu acesta, cu cele mai multe dintre ele aflandu-se intr-un conflict temporar sau de durata.
El este un mic functionar, un slujbas neinsemnat al statului care duce o existenta stramtorata, starea lui
sociala si materiala fiind evidentiata chiar de numele sau, care sugereaza saracia, lipsa banilor (Lefter), si
banalitatea (Popescu),nume predestinat unui om care nu are nici un fel de castig in viata.
Se hraneste cu iluzia ca s-ar putea imbogati pe neasteptate, desi initial se arata neincrezator in sansa de
a castiga, pessimist, dupa propria marturisire sau a autorului: -Ti-ai gasit! Eu si noroc!, “…Imi cunosc eu
norocul!…Hahaha!”
Gasirea lozurilor devine pentru el o obsesie, aflandu-se intr-o permanenta agitatie, in special cand afla
de jacheta, moment in care incepe sa fie continuu impulsiv, violent, brutal si intra in conflit cu toti, indifferent
ca e vorba de sotie, prieteni sau dusmani. Se manifesta astfel, deoarece este suspicios si are impresia ca toata
lumea se opune ideii ca el sa devina bogat.
Are si momente de generozitate, dar este o generozitate interesanta, caci ofera un anumit procent din
posibilul castig capitanului Pandele numai pentru a respecta superstitia ca se castiga doar cu bani de
imprumut, iar comisarului este dispus sa ii acorde un procent si mai mare pentru a face presiuni asupra
tigancilor sa inapoieze biletele.
Afectiv, Lefter Popescu evolueaza intre speranta si disperare si apoi trece de la deznadejde la explozii
de furie: tipa la sotie, sparge farfuriile, o bate pe tiganca si il apostrofeaza pana si pe comisarul Turtureanu.

In momentul gasirii biletelor, traieste o clipa de suprema satisfactie si fericit ca poate sa-l trateze pe si
sa-I vorbeasca sefului de la egal la egal, isi iainteaza demisia, strecurand o doza de ironie remarcata si de
autor: “sub forma-I laconica, acunde atata bogata ironie.”
Fericirea eroului tine insa destul de putin, pentrui ca biletele erau inversate si atunci cand constata ca
visul sau de imbogatire s-a naruit, disperarea atinge cote maxime si se comporta ca un nebun: il jigneste pe
bancher, isi da palme si pumni, bate din picioare, se jeleste, face un taraboi de nedescris…
Cu toate aceste manifestari ale sale, Lefter Popescu este un om obisnuit insa situatia in care se afla este
neobisnuita si de aceea comportamentul sau e anormal.
De remarcat este si faptul ca, in ciuda situaatiilor comice in care este prezentat personajul, atitudinea
scriitorului nu este una acida, batjocoritoare, ci il invaluie cu multa intelegere si chiar compasiune, care apare
pregnant exprimata in finalul nuvelei.
Trasaturile de caracter ale personajului sunt prezentate atat direct de catre autor, de alte personaje sau de
personaj insusi, ori se desprind indirect din faptele, comportamentul, gandurile si framantarile sale sufletesti,
din limbajul folosit si chiar din numele purtat.
 I.L. Caragiale a rămas în literatura română ca dramaturg şi prozator remarcabil, operele artistice fiind
rodul unei inteligenţe sclipitoare şi al unui spirit de observaţie ieşit din comun, conectat în permanenţă la
realitatea socială.
Dimensiunea tragică a existenţei umane, în care I.L. Caragiale se dovedeşte acelaşi artist desăvârşit ca
şi în universul comicului, se manifestă mai ales în drama „Năpasta” şi în nuvele. Situate între tragic şi
grotesc, între comic şi macabru, nuvelele lui Caragiale conturează un impresionant spectacol al lumii prin
creaţii realiste, psihologice sau fantastice. Alături de Ioan Slavici, Caragiale este creatorul nuvelei realist-
psihologice, deosebindu-se de acesta nu numai prin tematica abordată, ci mai ales prin capacitatea artistică de
analiză atentă a celor mai variate şi surprinzătoare stări sufleteşti provocate de împrejurări inedite.
Nuvela Două loturi, de I.L. Caragiale, ilustrează drama omului obişnuit, al cărui destin este situat la
graniţa dintre comic şi tragic, prin jocul inexplicabil al norocului şi ghinionului. Locul primordial îl ocupă
stările sufleteşti ale eroului, aflat într-un moment esenţial al vieţii, când şansa i-ar putea schimba anonimatul
în care se zbate. În această nuvelă, Caragiale pune accent pe tragedia psihologică a protagonistului,
zbuciumul lăuntric al eroului fiind construit cu o lucidă ironie.
 Două loturi, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)
Lefter Popescu, pe numele adevărat Eleutheriu Popescu, este personajul principal şi „rotund” („care nu
poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) din nuvela Două loturi, de I.L. Caragiale. Prin comicul
de nume, eroul simbolizează, indirect, pe omul obişnuit, predestinat să ducă o viaţă modestă ca slujbaş
mărunt şi umil, fără nicio şansă de a ieşi din anonimat, statut simbolizat şi de numele atât de banal şi
oarecare, Popescu. Prenumele „Lefter” este sugestiv pentru soarta personajului, simbolizând destinul său de
om fără noroc la bani, fiind condamnat la lipsuri financiare, neputincios să-şi schimbe în vreun fel soarta
umilă. Personajul este, aşadar, un om obişnuit, aflat într-o situaţie neobişnuită.
Caragiale urmăreşte personajul în reacţiile şi stările lui interioare, nuvela fiind realistă şi psihologică.
Aşadar, Lefter Popescu nu este construit ca un personaj cu trăsături caracteriale precise, tradiţionale, ci este
introspectat psihologic, naratorul urmărind evoluţia stărilor sufleteşti, fapt ce generează şi situaţia tragică din
final.
 I.L. Caragiale
Încă de la începutul nuvelei, Lefter Popescu este prezentat prin mijloacele caracterizării indirecte şi ale
introspecţiei psihologice. Bărbatul este agitat şi obosit psihic, după ce „toată casa a fost răsturnată de zece
ori”, căutând biletele de loterie rătăcite. Sleit de puteri, el se revigorează brusc atunci când crede că îşi aduce
aminte unde a pus biletele. Enervarea crescândă mocneşte în sine, iar când află că soţia sa dăduse jacheta
unei chivuţe în schimbul farfuriilor, le sparge, una câte una, cu un calm aparent, ca acela dinaintea furtunii.
Şi în relaţia cu celelalte personaje, Lefter trece prin cele mai variate stări sufleteşti, de la speranţă la
deprimare. La vederea mormanelor de vechituri din casa chivuţelor, Lefter simte o emoţie puternică, o
nerăbdare pe care şi-o stăpâneşte cu greu. Disperarea care îl cuprinde atunci când nu găseşte biletele în
jachetă îl face să devină impulsiv şi violent cu Ţâca, pe care o ia de piept, apoi îi trage cu sete o palmă. Se
simte confuz şi deprimat când chivuţa „zbiară ca o nebună” că nu ştie nimic despre „belete” şi îşi pierde
definitiv controlul: „... te omor, mă-nţelegi? te omor!”.
Alte trăiri interioare ale protagonistului reies în mod indirect din faptele şi împrejurările narate, precum
şi din atitudinea celorlalte personaje faţă de el. La berărie, Lefter trece prin cele mai cumplite stări depresive,
deoarece în gazetă scria că în şase luni banii vor intra în fondurile loteriilor dacă nu se prezintă nimeni cu
biletele câştigătoare, apoi cade într-o stare de apatie când vede privirea plină de reproş şi ameninţări tacite ale
şefului său, care-l credea bolnav.
De aceea, sentimentul de vinovăţie îl apasă, mai ales că d. căpitan Pandele îl acuză direct „de
neglijenţă, de indiferenţă, de imprudenţă” pentru pierderea biletelor, iar şeful îl dispreţuieşte făţiş pentru
minciuna cu boala, ca scuză pentru absenţa de la serviciu. Când află că ţigăncile au fost eliberate de la poliţie,
izbucneşte mânios şi ameninţător, revărsând „o cascadă” de invective (jigniri) la adresa autorităţilor. Toate
aceste reacţii reies din fapte, întâmplări şi stări ale personajului, aşadar caracterizarea este indirectă.
Găsirea neaşteptată a biletelor, atunci şi acolo unde nu mai spera, după atâta zbucium inutil, îi dă o stare
de extaz şi fericire deplină, se simte atotputernic şi nemuritor, considerându-se, pentru singura dată în viaţă,
cel mai norocos om de pe pământ: „Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături
cu Vremea, nemuritoare ca şi el!... Sunt aci!... aci biletele!... aci era soarele strălucitor căutat atâta timp
orbeşte pe-ntuneric!” (caracterizare directă).
 Lefter se simte cuprins de o linişte interioară profundă şi totală: „D. Lefter e liniştit - acea linişte a
mării, care, înţelenită în tine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan”. Din această stare
de fericire deplină este aruncat în ghearele unei depresii totale, atunci când funcţionarul de la bancă îi spune
că numerele de pe biletele de loterie sunt inversate: „Dumneata ai la una tocmai numărul care a câştigat la
cealaltă [...] ... şi viceversa”.
Lefter este cuprins mai întâi de o revoltă apoteotică împotriva sorţii nemiloase, dar şi împotriva lui
însuşi, bărbatul se autodispreţuieşte şi se acuză de prostie fără margini, deoarece se lăsase furat de speranţa
deşartă că ar putea fi în această viaţă un învingător, un câştigător. Gesturile sale exprimă disperarea şi
răzvrătirea împotriva destinului şi a propriei neputinţe: „a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste
ochi şi cu pumnii în cap”.
Tot zbuciumul interior, pendulând între fericire şi disperare, între bucurie şi deznădejde, duce inevitabil
la prăbuşirea psihologică a personajului, care nu-şi poate depăşi condiţia umilă şi banală a omului oarecare,
sortit să rămână un anonim în lumea asta. Într-un eventual final patetic, naratorul îl conturează pe Lefter
Popescu ajuns „un moşneag micuţ”, plimbându-se prin oraş şi şoptind mereu, cu glas blajin, acelaşi cuvânt:
„vice-versa”, sugerând eşecul personajului.
Stilul lui Caragiale este şi în această nuvelă inconfundabil şi ilustrat cu măiestria inegalabilă din
schiţele, comediile şi tragediile sale. Nuvela Două loturi combină elementele comice cu cele tragice, din care
reiese, de altfel, şi drama psihologică a personajului, printr-o introspecţie psihologică ce dovedeşte o
profundă cunoaştere a firii umane.
Stările lui Lefter Popescu pendulează între speranţă şi deznădejde, de la „sfărâmat de oboseală”, la „faţa
luminată de raza adevărului”, de la „gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap” la liniştea interioară deplină,
apoi, în final, „se face vânăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă”. Ca mijloc artistic,
comicul de nume se reflectă în denumirea străzii pe care locuia familia Popescu, „strada Pacienţii” (pacienţă
= răbdare, îngăduinţă) sugerând ideea că personajele erau împăcate cu soarta, iar numărul casei, „numărul
13”, trimite la ghinionul locatarilor.
Numele personajului principal, Popescu, sugerează condiţia omului simplu, oarecare, slujbaşul mărunt,
fără aspiraţii şi speranţe deosebite, deprins cu o viaţă ternă şi banală. Prenumele de „Lefter” este sugestiv
pentru soarta personajului, simbolizând destinul său de om fără noroc la bani, fiind condamnat la lipsuri
financiare, neputincios să-şi schimbe în vreun fel soarta umilă.
Nuvela Două loturi are valenţe cinematografice, de altfel, a şi fost ecranizată. Această particularitate a
prozei lui Caragiale demonstrează talentul său de dramaturg, de creator de viaţă şi de oameni, pătrunzând în
sufletul şi în conştiinţa personajelor.