Sunteți pe pagina 1din 9

3.

Ocupaţiile tradiţionale ale poporului român


Ocupaţiile, ca modalităţi şi tehnici tradiţionale de valorificare a
resurselor naturale, ocupă un loc important în sistemul culturii populare întrucât ele
se reflectă direct în modul de trai al unui popor, în structura gospodăriilor şi
aşezărilor, în configurarea unui anumit tip de economie.
Ponderea unei ocupaţii în economia satului depinde de:
 ponderea uneia sau alteia dintre resurse
 categoriile de terenuri existente în hotarul satului(arabil, fâneţe,
păşuni, păduri)
 calitatea solului
 climă
 apropierea de căile de comunicaţii
 asimilarea descoperirilor tehnice
 nevoia de adăpost, hrană şi îmbrăcăminte ale oamenilor
Cu privire la ocupaţii etnografia studiază:
 modurile de valorificare a resurselor naturale
 modurile de prelucrare a materiilor prime şi a produselor obţinute
 tipurile morfologice şi funcţionale de unelte şi instalaţii în evoluţia
lor istorică, aria lor de răspândire

Etape în dezvoltarea ocupaţiilor


În ansamblul structurii ocupaţionale, treapta inferioară o constituie culegerea
din natură a materiilor prime organice şi anorganice pentru satisfacerea nevoilor
primordiale ale oamenilor, de hrană, adăpost, îmbrăcăminte, un proces de achiziţie
conştientă care a condus la apariţia primelor unelte din istoria civilizaţiei omeneşti.
Pe o treaptă superioară, cultivarea pământului şi creşterea animalelor
domestice au marcat prima intervenţie conştientă şi creatoare a omului în
modificarea naturii, pentru producerea unor materii prime agroalimentare.. Iau naştere
astfel, cele două ocupaţii de bază, nespecializate: agricultura ( incluzând aici şi
pomicultura şi viticultura) şi creşterea animalelor. Apar, ca o necessitate, şi
ocupaţiile casnice de prelucrare a materiilor prime agricole alimentare şi a fibrelor
textile.
Încă din epoca neolitică apar şi meşteşugurile ca ocupaţii specializate, o dată
cu confecţionarea uneltelor, marcând, astfel, prima revoluţie tehnică din istoria
omenirii.

Tipuri de ocupaţii tradiţionale


Folosind drept criteriu de clasificare modurile de valorificare a resurselor
naturale, distingem următoarele tipuri de ocupaţii tradiţionale ale poporului român:
1. ocupaţii nespecializate, clasificate, la rândul lor, după ponderea în
economia rurală şi modul de valorificare a resurselor naturale, în:
a ocupaţii.principale: agricultura (inclusive pomicultura şi viticultura),
creşterea animalelor, lucrul la pădure
b.ocupaţii secundare:albinăritul,vânătoarea, pescuitul, culesul din natură
c.ocupaţiile casnice: prelucrarea produselor agricole alimentare, pregătirea
hranei, prelucrarea fibrelor textile, confecţionarea îmbrăcămintei
2. ocupaţiile specializate - meşteşugurile legate de prelucrarea resurselor
naturale şi a materiilor prime obţinute din practicarea ocupaţiilor de bază

13
Referindu-se la tipul de viaţă economică a poporului român când “se naşte în
sate tipul de viaţă populară a românilor, atât cel economic cât şi cel cultural”, istoricul
P.P.Panaitescu consideră că este vorba de “tipul economic nord-balcanic şi daco-
roman caracterizat prin creşterea intensivă a vitelor şi a oilor de pe poziţii stabile,
îmbinată cu o agricultură redusă la nevoile de consum ale obştilor săteşti”. Cu privire
la raportul dintre cele două ocupaţii, acelaşi istoric susţine că pondere o deţinea
creşterea animalelor, “pentru că economia animalieră constituia o mai mare bogăţie,
vitele şi oile constituind obiecte de schimb, în timp ce grânele au fost destinate, mai
ales, consumului intern al obştilor”
Cercetarea etnografică a evidenţiat caracterul mixt al ocupaţiilor, care reflectă
pentru faza economiei autarhice, nevoia de a asigura oamenilor cerinţele variate ale
traiului pentru produse vegetale, animale şi minerale.
Cerinţele alimentaţiei tradiţionale, în care produsele vegetale s-au situat pe
primul plan au făcut ca o pondere însemnată să o deţină pomicultura şi viticultura,
ramuri specializate ale agriculturii, ale căror produse au constituit alimente importante
în timpul posturilor de peste an.
Creşterea animalelor a fost o ocupaţie de bază deoarece produsele animaliere
au răspuns unei duble nevoi, atât alimentare, cât şi de asigurarea îmbrăcămintei şi a
textilelor de interior, animalele fiind totodată preţioase ajutoare ale omului în muncile
agricole şi în transporturi. În toate zonele şi mai ales în cele montane cu sol mai puţin
productiv, creşterea animalelor asigura şi îngrăşarea pământului prin forme
tradiţionale. Ca urmare agricultura s-a dezvoltat în strânsă interdependenţă cu
creşterea animalelor,
Încă din timpuri îndepărtate apar şi meşteşugurile populare ca ocupaţii
complementare, menite să asigure, în primul rând, obiectele de uz gospodăresc şi
uneltele necesare desfăşurării îndeletnicirilor de bază.

Ocupaţiile principale

1. Agricultura
Cultivarea plantelor are vechi tradiţii pe teritoriul ţării noastre. S-a practicat
agricultura nu numai în câmpie şi în zona colinară ci şi pe înălţimi, ceea ce a făcut ca
munţii Carpaţi să fie intens populaţi până pe la 1200 m altitudine. Ba mai mult,
cercetarea etnografică confirmă faptul că până în secolul al XIX-lea agricultura
românească s-a dezvoltat preponderent în regiunile deluroase, pe văi şi sus la munte,
în timp ce la şes pădurile şi bălţile acopereau suprafeţe întine.
Etape în dezvoltarea agriculturii
În dezvoltarea agriculturii tradiţionale distingem o primă etapă bazată pe
cultivarea unor specii vechi, autohtone de cereale, plante textile şi legume. Această
etapă se încheie în secolul al XVIII-lea prin generalizarea porumbului în cultură şi
adoptarea a noi plante aduse în Europa din America.
Dovezi arheologice privind practicarea agriculturii datează din epoca
neolitică. Se cultiva grâul, meiul şi orzul, iar ca unelte pentru lucratul pământului sunt
atestate săpăligile din corn de cerb şi râşniţele de mână pentru măcinatul grânelor. În
acelaşi timp în epoca neolitică se intensifică activitatea de domesticire a calului, care
va fi folosit ca animal de tracţiune la plug şi la car.
Epoca bronzului marchează trecerea de la cuţitele de recoltat din piatră şi os la
secera propriu-zisă din bronz, la întrebuinţarea securii din aramă şi bronz, care va
înlesni defrişarea, la întrebuinţarea plugului primitiv de lemn.

14
În cea de a doua epocă a fierului se generalizează întrebuinţarea uneltelor de
fier (toporul de fier, brăzdarul de fier de la plug).
În epoca dacică agricultura cunoaşte o remarcabilă dezvoltare, fapt confirmat
de varietatea uneltelor descoperite în staţiunile arheologice din această perioadă:
coase, seceri, sape, râşniţe, alături de urme de grâu şi mei carbonizat, gropi de provizii
şi vase mari din lut ars pentru păstrat cereale.. Dintre uneltele agricole folosite de
geto-daci, izvoarele literare antice menţionează aratrul pentru arat şi sapa folosită
pentru înlăturarea buruienilor.
În epoca stăpânirii romane în Dacia, când alături de aratrul dacic pătrunde şi
aratrul roman, Dacia devine grânarul Imperiului Roman. În această perioadă, pe lângă
stăpânirea devălmaşă asupra terenurilor, specifică obştii săteşti geto-dace, se trece şi
la proprietatea individuală şi, implicit, la o nouă formă de structurare şi zonare a
terenurilor în: terenuri arabile, păşuni şi păduri, la măsurarea şi cadastrarea terenurilor.
În Evul Mediu, alături de străvechile sisteme autohtone de agricultură pătrund
şi tehnici datorate contactelor cu civilizaţia din Apus. O dată cu creşterea suprafeţelor
de teren arabil pe întreg continentul european, animalele de muncă, în special calul
dobândesc o valoare deosebită atât în domeniul agriculturii cât şi în cel al
transporturilor. Invenţia care a făcut posibilă folosirea calului în muncile agricole a
fost hamul, folosit iniţial pentru cămilele din stepele care separă China de pădurea
siberiană şi care îşi face apariţia în Europa în secolul al VIII-lea. Randamentul calului
a fost îmbunătăţit prin folosirea potcoavelor fixate cu caiele, generalizate în Europa în
secolul al XI-lea. O dată cu extinderea folosirii calului în agricultură, are loc şi
trecerea la sistemul rotaţiei bienale, o tehnică ce asigura cea mai bună valorificare a
terenurilor arabile.
Invenţia care marchează însă cel mai mult agricultura Evului Mediu este
plugul, răspândit cu adevărat în secolul al XI-lea, o formă mai perfecţionată a
plugului celtic, prevăzut cu o roată, grindei, coarne, cuţit, brăzdar şi, în plus, ca
element definitoriu pentru acest tip de unealtă, cormanul care răsturna brazda.
Folosirea plugului face necesară perfecţionarea grapei şi folosirea pe scară largă a
bălegarului pentru îngrăşarea terenurilor, ceea ce va determina o creştere a numărului
de oi.

Sisteme de cultură
Documentele istorice atestă practicarea unor sisteme de cultură autohtone
înainte de răspândirea sistemelor din vestul Europei, specifice feudalismului dezvoltat
şi epocii moderne. Cel mai vechi sistem de agricultură practicat de români poate fi
considerat sistemul moinei, în înţelesul de rotaţie permanentă a cultivării plantelor cu
păşunea. Sistemul moinei constă în aceea că pământul desţelenit se cultiva mai mulţi
ani la rând până când sărăcea , după care era lăsat pârloagă să se înţelenească şi să se
refacă, perioadă în care sunt desţelenite alte terenuri.
O dată cu intensificarea culturilor, sistemul moinei se retrânge în zonele joase,
dar se menţine până astăzi în zonele înalte, datorită avantajelor pe care le prezintă
pentru îngrăşarea terenurilor, întrucât întreaga parte a terenului favorabilă culturii
plantelor era transformată în teren arabil.
Treapta următoare a evoluţiei agriculturii este alternarea regulată între cultura
plantelor şi păşune sau fâneaţă, sistem întâlnit în literatura de specialitate sub
denumirea de sistem bienal sau sistemul celor două câmpuri. Propice zonelor joase,
sistemul celor două câmpuri permitea o mai bună exploatare a pământului deoarece
rămânea nelucrat doar un singur an timp în care era păşunat şi îngrăşat. A fost utilizat
mai întâi în Transilvania, s-a răspândit în Moldova şi în Ţara Românească la începutul

15
secolului al XVI-lea, când documentele menţionează împărţirea hotarului satelor în
câmpul de sus şi câmpul de jos, cultivat alternativ, unul cu cereale, celălalt
rămânând păşune.
Introducerea porumbului în cultură şi a plantelor cerealiere de toamnă a făcut
ca în agricultura ţărilor române, mai ales în zonele cu populaţie săsească şi în special
pe marile domenii să asistăm la adoptarea sistemului celor trei câmpuri. Cunoscut şi
aplicat în vestul Europei încă din timpul lui Carol cel Mare şi atestat documentar în
Banat în secolul XIV, sistemul celor trei câmpuri consta în împărţirea hotarului
satului în trei părţi distincte: păşunea, fâneţele şi terenurile arabile. La rândul lor
terenurile arabile sunt împărţite în trei câmpuri care se rotesc anual: unul semănat cu
grâu numit şi ţarină, al doilea semănat cu porumb numit şi mălăişte şi al treilea lăsat
să se odihnească; sau unul destinat grâului de toamnă, altul cerealelor de primăvară,
iar al treilea pentru păşunat.

Plantele cerealiere cultivate


Într-o primă etapă s-au cultivat specii de plante caracteristice lumii vechi:
meiul, orzul, grâul, secara şi ovăzul. Cea de a doua etapă este marcată de adoptarea
speciilor aduse după descoperirea Americii: porumbul, cartoful, floarea soarelui
fasolea, tutunul etc.
Istoricul P.P.Panaitescu susţine că ţara noastră face parte din aria europeană de
cultură a meiului şi a orzului care cuprinde Italia, Peninsula Balcanică şi Ungaria, în
timp ce la nord predomină culturile de ovăz, iar la răsărit secara înlocuieşte grâul de
toamnă. Meiul a constituit planta cu cea mai largă întrebuinţare în alimentaţie până în
secolul al XVIII-lea când, treptat, este înlocuit cu porumbul. Din făina de mei se făcea
mămăliga, iar boabele pisate erau folosite la prepararea sarmalelor, plachiei etc. Din
mei se prepara şi braga.
Muncile agricole (arat, semănat, recoltat) s-au desfăşurat în perioadele optime
de evoluţie a vegetaţiei ca urmare a unor îndelungate observaţii asupra mersului
vremii.
Aratul începea la Mucenici (9 martie). O practică străveche, având rolul de a
asigura fertilitatea pământului, era obiceiul ca înainte de începerea aratului să se rupă
un „măcinic” de coarnele plugului, pe care să-l mănânce bărbaţii care urmau să are.
Primul arat se făcea în vederea semănării păioaselor (orz, ovăz). Pentru mei
şi mai apoi pentru porumb, aratul se făcea după 5 aprilie când înfloreau mărăcinii.
Pentru semănatul cerealelor, tradiţia a fixat termene raportate la sărbătorile
religioase sau legate de ciclul vegetaţiei. A fost consemnată şi orientarea după fazele
lunii; plantele din pământ se puneau pe lună nouă, în timp ce plantele de la suprafaţă
se semănau pe lună veche. Semănatul grâului era atributul exclusiv al bărbatului.
Acesta trebuia să fie „curat la trup” şi cu „inima goală”, adică nemâncat, să fie
obligatoriu cu haine albe, simbol al castităţii lucrătoare, cu influenţe asupra calităţii
recoltei.
Pentru importanţa pe care o are în conturarea unor caracteristici ale întregului
sistem al culturii populare (tehnici de lucru, unelte de muncă, structura gospodăriei),
recoltarea, păstrarea şi prelucrarea cerealelor au constituit un obiectiv de prim
ordin al cercetării etnografice.
Recoltarea (seceratul) cerealelor începea la date diferite: în zona de câmpie la
Drăgaică, în zona de munte mai târziu în funcţie de momentul în care se coceau..
Unealta străveche a fost secera cu lama arcuită, cu gura dinţată sau nedinţată. În
zonele agricole mai bogate s-a folosit coasa. Grâul secerat se lega în snopi, care se
clădeau în clăi de câte 12-13 snopi, aşezaţi în cruce. Clăile de snopi erau lăsate pe

16
mirişti un timp, după care erau transportate la locul de treierat numit în toate regiunile
ţării arie.
Îmblătitul sau treieratul cerealelor constituie o operaţie semnificativă din
punct de vedere etnografic, datorită vechimii şi varietăţii tehnicilor şi uneltelor
folosite în diferite zone ale ţării noastre, aspecte ce atestă legături cu marile areale
culturale. Cercetarea etnografică a consemnat mai multe procedee de îmblătit:
a.bătutul cu maiul în sac
b.îmblătitul cu îmblăciul
c. călcatul cu caii pe arie
d. treieratul cu tăvălugul de piatră ori cu sania de îmblătit sau dicania
e. treieratul cu maşina
Îmblătitul cu îmblăciul datează de pe vremea dacilor şi s-a practicat până la
începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea în zonele colinare şi
muntoase.
Călcatul sau treieratul cu caii pe arie, atestat pe o arie europeană care cuprinde
Spania, Albania, Bulgaria, Ungaria, România şi sudul Rusiei, s-a practicat în zonele
joase ale ţării noastre încă din epoca neolitică.
Operaţia următoare treieratului era vânturatul grăunţelor pe arie. Sistemul de
vânturat cel mai general practicat pe teritoriul României era aruncarea boabelor în
vânt cu lopata de lemn numită vântureşcă.
Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea apar primele maşini de treierat, mânate
de câte patru oameni. Treptat, se răspândesc maşinile de treierat, numite iergane,
acţionate de animale. Mai întâi pe moşiile boiereşti se ivesc spre sfârşitul secolului al
XIX-lea şi batozele, care se răspândesc mai ales după primul război mondial.
Păstrarea cerealelor în satul tradiţional cunoaşte forme diferite de la o
regiune la alta. Un sistem arhaic, după cum atestă ţi termenul arhaic cu care este
denumit, a fost groapa de bucate, sistem cunoscut încă din epoca neolitică. Un alt
sistem folosit la păstrarea cerealelor a fost depozitarea în construcţii special
amenajate, numite găbănaşe, în hambare păstrate în anexele gospodăriei, iar în
zonele de câmpie în coşuri de nuiele lipite cu lut.
Porumbul nu se depozita în gropi, ci se păstra în construcţii speciale numite
pătul în Oltenia şi vestul Munteniei, coşar în Moldova şi Transilvania, sâsâiac în
nord-vestul Moldovei.

Plantele legumicole
Legumicultura, ca ramură a agriculturii, a fost o specialitate sud-dunăreană
încă din antichitate. Pe baza celor relatate de scriitorii antici Herodot şi Pliniu cel
Bătrân se poate aprecia că tracii (respectiv geto-dacii) cultivau ceapă, linte, usturoi,
castraveţi şi dovlecei. Termenii de origine autohtonă mazăre, posibil şi mărar
dovedesc că aceste plante se bucurau de atenţia strămoşilor noştri.
Analizele de polen demonstrează că încă din epoca neolitică erau cunoscute
loboda, spanacul şi chiar sfecla.
Termenii de origine latină ceapă, varză, curechi, ridiche, pepene, lăptucă,
nap, linte, pătrunjel, usturoi probează faptul că aceste legume erau cultivate sigur
de către daco-romani. Nelipsite din grădinile ţărăneşti erau şi condimentele vechi:
cimbrul, leuşteanul, mărarul.
Dacă odinioară varza, lintea, mazărea şi bobul constituiau alimente de
bază, începând de prin secolul al XVI-lea li se adaugă fasolea, plantă originară din
America de Sud.

17
Din secolul al XVIII-lea se introduce în cultură, mai întâi în Transilvania,
cartoful, descoperit în munţii Anzi şi adus în Europa în jurul anului 1530. Sunt
adoptate, treptat şi pătlăgelele şi vinetele

Plantele textile
Mărturiile arheologice, cum sunt fusaiolele şi urmele de ţesături imprimate în
lut, conduc la concluzia că pe teritoriul ţării noastre plantele textile: cânepa şi inul
erau folosite încă din epoca neolitică.
Pe lângă importanţa pe care fibrele de in şi cânepă o aveau la confecţionarea
pieselor de îmbrăcăminte şi textile de casă, seminţele celor două plante aveau o largă
întrebuinţare în alimentaţie, în obţinerea uleiului vegetal necesar consumului în zilele
de post sau la obţinerea făinii din care se prepară julfa, dar şi în practicile magice şi în
medicina populară,
Informaţiile de teren arată că indiferent de condiţiile geografice, cultura
cânepii şi a inului a fost răspândită pe toată întinderea ţării. Terenul care urma să fie
cultivat cu cânepă era îngrăşat cu gunoi de grajd. De aceea locul cel mai prielnic
dezvoltării plantelor textile era pe la capetele tarlalelor de porumb sau cu vii. Cânepa
da vară numită şi bărbătească se culegea prin luna iulie, iar spre sfârşitul lunii august
se recolta şi cânepa de toamnă căreia i se mai spunea şi femeiască sau cânepă de
sămânţă.
1.1. Pomicultura
Ca ramură specializată, pomicultura s-a dezvoltat în zonele colinare
concomitent cu cultura viţei de vie, favorizată de mediul natural şi impulsionată de
importanţa pe care fructele au avut-o în alimentaţie.
Între pomii fructiferi cel mai preţuit este mărul; merele pădureţe se foloseau
pentru prepararea oţetului de mere cu largă întrebuinţare în alimentaţie şi în medicina
populară. Dintre soiurile de mere autohtone, mai valoros şi mai răspândit a fos mărul
creţesc, căruia i se alătură merele botane şi panavrigi.
Merele se puneau, tăiate felii, la uscat pe poliţe sub streaşina casei. Poamele
astfel uscate se păstrau în podurile caselor şi erau folosite în alimentaţie în zilele de
post din timpul iernii.
Merele care prisoseau şi cele căzute erau zdrobite într-o piuă de lemn, scobită
într-un trunchi de fag şi se obţinea mustul numit în unele zone liveş, o băutură
obişnuită toamna. Din merele zdrobite, peste care se turna puţină apă se obţinea prin
fermentare, cidrul, o băutură folosită în alimentaţie în zilele de post.
Părul cunoaşte numeroase soiuri autohtone dintre care cele mai valoroase
erau busuioacele, tămâioasele, pergamutele şi perele văratice. Perele se
întrebuinţau mai ales ca poame uscate la soare sau în cuptoare speciale. Se mai
foloseau la prepararea cidrului.
O largă întrebuimţare aveau prunele.Soiuri autohtone ca grase româneşti,
vinete româneşti, şi tuleu gras aveau un rol important în alimentaţie, consumate cu
pâine sau preparate chisăliţă (fierte şi strecurate se mâncau cu pâine sau cu
mămăligă).O mare parte din prune se întrebuinţau la prepararea, prin fermentare şi
distilare, a licorilor alcoolice ca pălinca în nordul Transilvaniei şi ţuica în subcarpaţii
Munteniei şi Olteniei.
O parte din prune se uscau pentru consumul din timpul iernii, prin diferite
procedee: pe leasă de nuiele,în cuptorul de pâine şi, cel mai frecvent, în cuptoare
speciale numite lojniţă, slaniţă, loază, bujdei, având două tipuri mai importante:
cuptoare de uscat poame în căldură cu fum şi cuptoare de uscat poame în
căldură fără fum

18
1.2.Viticultura
Vechimea cultivării viţei de vie şi a locului pe care producerea vinului îl
ocupa în economia strămoşilor noştre daci este probată de numeroase descoperiri
arheologice şe texte antice.
Numeroase documente medievale atestă faima de care vinurile româneşti se
bucurau în Polonia, Rusia şi chiar în centre vestite din Europa, aşa cum era Veneţia.
Renumite podgorii sunt în toate regiunile de deal din ţara noastră : Cotnari,
Odobeşti şi Huşi în Moldova, Valea Cîlugărească şi Drăgăşani în Muntenia, Segarcea
în Oltenia, Niculiţel în Dobrogea, Târnave în Transilvania.
Cercetarea etnografică s-a oprit asupra uneltelor şi tehnicilor specifice
viticulturii. Dintre acestea cosorul, unealtă cu peste două milenii de folosinţă,
postava, linul şi călcătoarea, atestate ca fiind de provenienţă dacică, precum şi
teascul, constituie instrumentarul de bază folosit la întreţinerea viţei de vie, la
recoltarea şi prelucrarea strugurilor.
Cercetarea etnografică s-a oprit pe larg asupra studiului teascului, unealtă
pentru storsul strugurilor, cunoscută încă din Antichitate. Se cunosc trei tipuri de
teascuri:
a.cu pene de lemn
b.cu şurub de lemn
c.cu şurub de lemn şi grapă
Dintre acestea, tipul de teasc cu pene de lemn este considerat ca unealtă de
provenienţă autohtonă.
Practicarea viticulturii a determinat şi apariţia unor componente ale
gospodăriei specifice anumitor zone:
-conacele în satele gorjene
-pimniţa, specifică Gorjului
-crama în Moldova şi Muntenia
-pivniţa, construită în pantele dealurilor, specifică Transilvaniei şi Banatului

2. Creşterea animalelor
Ocupaţie de bază a poporului român, creşterea animalelor a deţinut ponderea
în economia satului românesc datorită importanţei produselor animaliere pentru
gospodăria ţărănească în asigurarea hranei şi îmbrăcămintei, în transport, munci
agricole şi, în egală măsură, pentru fertilizarea solului.
Creşterea animalelor a fost favorizată de condiţiile geografice existente: un
relief variat, cu munţi bogaţi în păşuni pentru vărat, cu întinse suprafeţe de fâneţe în
zona submontană şi colinară pentru asigurarea nutreţului pe timpul iernii şi cu o
bogată vegetaţie de luncă şi baltă în zonele de câmpie din apropierea Dunării, care
putea asigura iernatul a numeroase turme de vite în cazul păstoritului de
transhumanţă.
Creşterea animalelor a avut un caracter mixt, datorat în primul rând structurii
unei economii autarhice. În această fază de evoluţie au predominat animalele mari,
boii şi caii, care asigurau desfăşurarea muncilor agricole şi transporturile; pentru
transporturile locale şi pentru lucrul la pădure erau preferaţi boii, mai domoli şi mai
puternici; caii erau folosiţi pentru transporturi la distanţe mai mari, pentru călătorii.
Pentru asigurarea laptelui în toate anotimpurile erau preferate vacile, iar pentru
diferite sortimente de brânzeturi şi pentru blana din care se confecţionau diferite piese
de îmbrăcăminte, oile şi, pe o scară mai redusă, caprele, mai ales în partea de sud a

19
ţării. Oile erau folosite şi pentru îngrăşarea prin târlire a terenurilor arabile şi a
fâneţelor.
Porcii erau crescuţi în număr mare, uneori în turme mânate la jir în pădurile
din apropierea satelor.
Creşterea animalelor în varianta evoluată de păstorit, în turme, s-a dezvoltat la
români şi a deţinut ponderea în raportul cu agricultura datorită marii sale rentabilităţi,
întrucât vitele mari şi oile erau căutate pe piaţa internaţională, în timp ce cultivarea
cerealelor era redusă la nevoile de consum intern.
Păstoritul se desfăşoară potrivit unui calendar pastoral care coincide cu ciclul
vegetaţiei şi cuprinde două mari perioade: văratul şi iernatul , suprapuse celor două
anotimpuri corespunzătoare.
Potrivit ariei teritoriale de desfăşurare a celor două etape ale ciclului pastoral
cercetarea etnografică distinge trei tipuri de păstorit:
a. păstoritul local, practicat pe izlazul situat în hotarul satului
b. păstoritul local-zonal, cu văratul la munte şi iernatul în sat
c. păstoritul transhumant cu văratul la munte şi iernatul în afara satului, în
câmpie sau „ în baltă”
După modul de asociere a proprietarilor de vite, cercetarea etnografică a
consemnat două tipuri de stână (stâna în accepţiunea de unitate economică pastorală
constituită pe perioada văratului, în vederea asigurării păşunatului vitelor şi a
prelucrării laptelui): a. stâna de strânsură, la care vitele aparţinând membrilor
comunităţii săteşti sunt încredinţate unui „stăpân de munte”şi b. stâna individuală a
„economilor de vite”, mocani cu vite multe care închiriau munţi. Acest tip de stână
aparţinea, de regulă, mocanilor care practicau transhumanţa pastorală.
Cel mai vechi şi mai frecvent practicat nu numai la noi, ci în tot sud-estul şi
chiar în vestul Europei este păstoritul local, la care vitele păşteau în hotarul satului
iar producţia pastorală (laptele şi lâna) era destinată acoperirii nevoilor gospodăreşti.
Numit de unii cercetători şi păstorit pendulator, păstoritul local-zonal constă
în văratul animalelor la munte şi iernatul în gospodăria proprie, tip de păstorit
predominat în zonele premontane unde predominante sunt fâneţele.
Păstoritul transhumant, caracterizat prin pendularea turmelor între munte
pentru vărat şi câmpie pentru iernat, constituie forma cea mai evoluată a păstoritului,
care a cuprins, în Evul Mediu, aria de locuire a popoarelor de origine latină din
Europa meridională: Spania, Franţa meridională, provinciile italiene din zona
Apeninilor şi românii din sud-estul Europei.
Începând din secolul al XVIII-lea, ca urmare a dezvoltării economice a ţărilor
române, îndeosebi a industriei textile, cât şi datorită interesului economic ala puterilor
vecine, Austria şi Poarta Otomană, păstoritul transhumant ia o amploare fără
precedent şi va fi reglementat juridic prin privilegii acordate de către domnitorii din
Ţara Românească şi Moldova.
Cele mai însemnate centre pastorale din Transilvania care au practicat
transhumanţa pastorală au fost: Mărginimea Sibiului, Săcelele şi Scheii Braşovului
din Ţara Bârsei, Branul, Ţara Oltului, Covasna, Breţcu şi Ţara Haţegului.
Plecarea turmelor spre baltă avea loc pe la 20 septembrie când sus la munte
oile se răvăşeau. Ajunse în câmpie (în baltă) turmele se răspândeau în funcţie de
vegetaţie, de obicei în apropierea bălţilor şi a terenurilor cu păduri şi stufăriş şi se
aşezau într-un anumit loc numai după ce stăpânul turmei încheia cu ocoalele silvice
contracte pentru pădurile de salcie. În timpul iernii oile se hrăneau cu coajă de salcie
şi iarbă, iar în timpul fătatului cu porumb cumpărat din satele apropiate.. Singurele

20
construcţii pastorale erau saialele pentru ciobani şi perdelele din stuf pentru
adăpostitul animalelor. Primăvara turmele urcau din nou la munte pentru vărat.
Complexul pastoral de la munte pentru vărat, întâlnit în cele mai multe cazuri
sub denumirea de stână sau târlă, cuprinde câteva elemente tradiţionale
asemănătoare ca funcţionalitate în majoritatea zonelor ţării. Acestea sunt: stâna,
adăpost pentru prelucrarea laptelui, adăpost pentru unelte pastorale, depozit pentru
produsele lactate, strunga pentru mulsul oilor, comarnicul ataşat strungii, oborul
vacilor, arcaciul pentru înnoptatul oilor şi cocina porcilor

Bibliografie

1. Gheorghe Iordache, Ocupaţiile tradiţionale pe teritoriul României,vol.I-II. Ed.


Scrisul Românesc, Craiova,,1985, 1986
2. Romulus Vuia, Tipuri de păstorit la români, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964

21