Statutul juridic al organizatiilor internationale

Istoric

Primele forme de organizare a colaborării multilaterale dintre state au fost conferințele și

congresele internaționale, care erau convocate pentru reglementarea unor probleme în care erau
interesate mai multe state. În secolul al XIX-lea a crescut importanța acestor conferințe și
congrese, care au devenit periodice prin intermediul unui secretariat, căpătând o anumită
permanență.Către sfârșitul secolului al XIX-lea au fost create primele organizații internaționale
guvernamentale în domenii limitate, de specialitate, prin intermediul cărora statele colaborau
conform unor reguli înscrise în statute. În anul 1865 a fost înființatăUniunea Internațională
Telegrafică, iar în anul 1874 a fost înființată Uniunea Poștală Universală. Au urmat: Organizația
Meteorologică Mondială (1878), Uniunea de la Paris pentru protecția proprietății industriale
(1883), Uniunea de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (1886), Institutul
Internațional de Agricultură (1905), Oficiul Internațional de Igienă publică (1907).[11]

După Primul Război Mondial se creează prima organizație politică mondială, Liga Națiunilor
Unite, precum și alte organizații cu caracter specializat: Organizația Internațională a Muncii,
Uniunea Internațională a Căilor Ferate, Oficiul Internațional al Vinului etc. După Al Doilea
Război Mondial, a fost creată Organizația Națiunilor Unite, iar pentru probleme de specialitate s-
au înființat instituțiile specializate ale ONU, precum și multe alte organizații
interguvernamentale.

Statut juridic

Organizațiile interguvernamentale sunt entități de sine stătătoare, având autonomie din punct de
vedere juridic. Alături de state, organizațiile interguvernamentale sunt subiecte de drept
internațional.

Autonomia juridică înseamnă că organizațiile internaționale guvernamentale au propria lor

personalitate juridică, atât în ordinea internă (statul pe teritoriul căruia își are sediul organizația),
cât și în ordinea internațională. Organizația internațională dobândește personalitate juridică prin
voința statelor fondatoare, exprimată în tratatul de constituire. Personalitatea juridică
internațională este însă limitată la domeniile în care organizațiile interguvernamentale sunt
abilitate să acționeze. Organizațiile internaționale rămân instrumente ale colaborării între state,
astfel că sunt subordonate voinței statelor fondatoare.[14][15][16][17]

În temeiul voinței statelor, personalitatea juridică internațională le permite organizațiilor

interguvernamentale să încheie tratate, să stabilească legături diplomatice, să prezinte reclamații
internaționale pentru pagubele suportate, să recunoască alte subiecte de drept internațional, să
aibă autonomie financiară.

Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale nu se poate stabili a priori și

nu este identică, prin conținutul său, pentru toate organizațiile, ci depinde de domeniul de
activitate și întinderea competenței fiecărei organizații internaționale. [19] Personalitatea juridică în
statele membre este consacrată în actele constitutive prin formule de genul „Organizația se
bucură pe teritoriul oricărui membru al său de capacitatea juridică care îi este necesară pentru
îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopurilor sale” (art.104 din Carta ONU, art.XII din
Convenția UNESCO). Personalitatea juridică internă este necesară pentru ca organizația
internațională să poată încheia acte juridice în planul dreptului intern al statului unde își
desfășoară activitatea (de exemplu, pentru dobândirea bunurilor mobile sau imobile, pentru
încheierea unor contracte).[14][20][21][22]

Competențe legate de dobândirea personalității juridice internaționale

Pentru ca organizațiile interguvernamentale să-și poată atinge scopurile pentru care au fost
create,trebuie ca acestea să poată încheia acte juridice spre a dobândi drepturi și a-și asuma
obligații în temeiul unor tratate, să poată sta în justiție spre a-și valorifica eventualele pretenții și
să aibă un statut juridic care le subliniază poziția internațională, beneficiind de anumite imunități
și privilegii. Pe lângă aceste capacități fundamentale legate de personalitatea juridică
internațională s-au mai adăugat capacitatea de a întreține relații diplomatice, dreptul de a
recunoaște alte subiecte de drept internațional și autonomia financiară.[18][19]

capacitatea de a încheia tratate este prevăzută de Convenția de la Viena din 1986 cu
privire la dreptul aplicabil tratatelor încheiate între state și organizațiile internaționale.
Potrivit articolului 6 al Convenției, „capacitatea unei organizații internaționale de a
încheia tratate este cârmuită de regulile pertinente ale organizației”.[23]

Tratatele pot avea ca obiect statutul organizației, schimbul de informații între organizațiile
internaționale, statutul sediului organizației. Organizațiile interguvernamentale pot participa la
încheierea unor tratate alături de state (de exemplu, Uniunea Europeană poate încheia tratate
referitoare la acordurile tarifare și comerciale, acordurile de asociere cu statele terțe, acorduri de
pescuit, acorduri din domeniul transporturilor, al mediului înconjurător sau al energiei).[24][25]

 dreptul de a stabili relații diplomatice înseamnă că fiecare organizație

interguvernamentală poate stabili relații cu misiunile permanente ale statelor membre, fie
prin trimiterea de misiuni permanente, fie prin primirea de astfel de misiuni (drept de
legație activ și pasiv).

în temeiul dreptului de a prezenta reclamații internaționale organizațiile
interguvernamentale pot formula proteste, cereri de anchetă, de negocieri sau pot solicita
folosirea unei proceduri arbitrale sau juridice.[24]

 imunitățile și privilegiile sunt prevăzute în actele constitutive ale organizațiilor

internaționale, în tratate multilaterale privind imunitățile și privilegiile, în acorduri
bilaterale sau în legislația unor state.În temeiul imunității de juridicție, organizația
interguvernamentală nu poate fi chemată în justiție și nu poate fi cercetată. La imunitatea
de juridicție se adaugă imunitatea de la executarea silită. Bunurile organizației
internaționale (clădiri, mașini, avioane, documente) sunt inviolabile. Privilegiile
recunoscute organizațiilor interguvernamentale includ scutirile fiscale, scutirile vamale,
facilități de comunicații.
 
dreptul de a recunoaște alte subiecte de drept internațional este, în principiu, o
prerogativă a statelor. Cu toate acestea, organizații interguvernamentale ca ONU sau
unele organizații regionale pot recunoaște statele noi.[28]

 autonomia financiară înseamnă că organizațiile interguvernamentale pot avea buget

propriu.

Categorii de organizații interguvernamentale

Organizațiile interguvernamentale pot fi clasificate după mai multe criterii: după aria de acțiune
(în raport cu numărul statelor participante), după obiectul lor (general sau specializat), după
posibilitatea statelor de a deveni membre ale organizației (deschise, în cazul cărora, pe lângă
membrii fondatori pot participa și alte state, deschise în principiu, în situația în care este necesar
acordul tuturor statelor deja membre pentru ca un alt stat să obțină calitatea de membru, și
închise, dacă nu pot fi membre decât statele fondatoare sau statele dintr-o anumită regiune).
Organizațiile interguvernamentale sunt clasificate și după criteriul activității (interstatale, care au
drept scop promovarea cooperării între state și cărora nu li se transferă puteri suverane, și
suprastatale, care concep legislația aplicabilă pe teritoriul statelor membre, în temeiul
suveranității care le-a fost delegată de acestea).[30][31]

Organizații internaționale cu vocație de universalitate

Liga Națiunilor a fost o organizație interguvernamentală cu vocație de universalitate și cu obiect

general de activitate.

Pactul Ligii Națiunilor a fost adoptat la Conferința de pace de la Versailles la 28 iunie 1919.[30]

Liga Națiunilor și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, dar
a constituit un experiment complex și important în perspectiva istoriei. Organizația Națiunilor
Unite a fost creată pornind de la experiența Ligii Națiunilor.[32]

Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională actuală pentru că
are un caracter universal -cuprinde aproape toate statele lumii - și pentru că scopurile care i-au
fost conferite sunt numeroase și cuprind domenii vaste ale activității internaționale[33][34]

Organizația Națiunilor Unite acționează pentru îndeplinirea scopurilor sale prin intermediul
instituțiilor înființate pentru diferite domenii de activitate. Instituțiile specializate sunt organizații
internaționale guvernamentale cu vocație de universalitate create în temeiul acordurilor între
state, care funcționează pe baza propriilor statute și care își exercită atribuțiile internaționale în
domeniul economic, social, cultural, educativ, al sănătății și în alte domenii conexe acestora,
având raporturi de coordonare cu ONU, prin intermediul Consiliului Economic și Social (art.63
din Carta ONU), precum și între ele. .
Organizații interguvernamentale regionale

Organizațiile interguvernamentale regionale au fost constituite în scopuri diverse prin acordul

statelor apropiate din punct de vedere geografic sau prin voința statelor care au un interes comun
de cooperare.[10]

Carta ONU permite crearea unor acorduri sau organizații regionale în vederea rezolvării unor
probleme privind menținerea păcii și securității internaționle, care sunt compatibile cu scopurile
și principiile ONU.[38] De exemplu, organismele politice și militare, pentru a fi conforme cu carta,
trebuie să aibă numai scopuri defensive.[38]

Organizația Statelor Americane a fost înființată după cel de-al doilea război mondial ca
organizație interguvernamentală regională a statelor din America Latină și SUA cu scopuri
speciale, de natură politică, economică și militară.[38][39]

Organizația Unității Africane a fost creată în anul 1963 la Conferința de la Addis Abeba a
miniștrilor de externe din 30 de state din Africa, iar unul dintre scopurile sale a fost acela de a
elimina toate formele de colonialism din Africa.[40][41]

Liga Statelor Arabe a fost prima organizație interguvernamentală creată după cel de-al doilea
război mondial și are ca scop întărirea legăturilor dintre statele participante, colaborarea politico-
militară dintre ele, apărarea independenței și a suveranității, dezvoltarea colaborării economice,
financiare, culturale, sociale.[40][42][43]

Asociația Statelor din Sud-Estul Asiei a fost înființată în anul 1967 în Asia și are scopuri
economice și politice.

Consiliul Europei a fost creat la 4 mai 1949 de către 10 state. În prezent are 47 de state membre.[

Scopul declarat al Consiliului este de a promova unitatea europeană pe baza câtorva principii:
ocrotirea și consolidarea democrației pluraliste și garantarea printr-un mecanism evoluat a
drepturilor și libertăților omului, definirea unor soluții comune pentru problemele sociale,
punerea în valoare a identității culturale europene.

Uniunea Europeană este un parteneriat economic și politic unic în lume, care reunește 27 de țări.
Având în vedere că statele membre i-au delegat organizației, în parte, atributul suveranității,
Uniunea Europeană este exemplul tipic de organizație internațională suprastatală.[48]

Dimensiunea parlamentară a organizațiilor internaționale

Pornind de la necesitatea ca acțiunile întreprinse să le fie validate de electorat, organizațiile

interguvernamentale au creat adunări parlamentare ca mecanisme utile pentru cunoașterea directă
a opțiunilor alegătorilor. După anul 1990 s-a accentuat această tendință de democratizare, astfel
că au fost create noi organizații parlamentare: Adunarea Parlamentară a O.S.C.E., Adunarea
Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre. După încetarea războiului rece, adunările
parlamentare mai vechi au intrat într-un proces de redefinire a intereselor și strategiilor, în cadrul
unei tendințe de lărgire prin includerea unor țări din fostul bloc sovietic. Tendința declarată și din
ce în ce mai pregnantă a organizațiilor parlamentare internaționale este de a impulsiona
activitatea guvernelor, de a iniția acțiuni, și nu doar de a le susține sau comenta.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a fost prima adunare europeană creată în istoria
continentului nostru. Este formată din delegații ale celor 47 de state și este cea mai mare adunare
europeană. Adunarea Parlamentară a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost
constituită în anul 1991 de către reprezentanții parlamentelor statelor participante la CSCE, ca
răspuns la apelul lansat prin Carta de la Paris privind constituirea unei adunări prin intermediul
căreia parlamentarii să poată aduce o contribuție substanțială la procesul CSCE.

Adunarea Atlanticului de Nord, spre deosebire de alte adunări parlamentare, nu se află în relație
formalizată cu organizația interguvernamentală corespondentă - NATO. Tratatul de la
Washington nu face nicio referire la crearea unui forum parlamentar. A fost înființată în anul
1955 ca adunare a legislatorilor din Europa Occidentală și din America de Nord care și-au propus
să dezbată probleme de interes comun. La 1 iunie 1999 denumirea i-a fost schimbată în
Adunarea Parlamentară a NATO

Parlamentul European este organismul parlamentar al Uniunii Europene. A fost creat în martie
1958, fiind format, la vremea respectivă, din 142 de parlamentari din cele 6 țări membre ale
Comunităților Economice Europene

Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre a fost înființată la 26 februarie

1993, când președinții a nouă state au semnat, la Istanbul, Declarația de constituire a
A.P.C.E.M.N.

Organizațiile interguvernamentale și folosirea forței

Carta ONU îi permite Consiliului de Securitate să ia măsuri sancționatorii fără folosirea forței
armate (articolul 41 din Carta ONU), ca de exemplu întreruperea totală sau parțială a relațiilor
economice (embargo) sau a comunicațiilor ori ruperea relațiilor diplomatice. .[58]

Conform articolului 42, Consiliul de Securitate poate întreprinde, cu forțe aeriene, navale sau
terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și
securității internaționale. Resursele militare necesare sunt furnizate de statele membre. Consiliul
de Securitate a intervenit militar în conflictul coreean din 1950-1953, în situația din Congo
(1960-1964), în războiul din Kuweit (1990). .

Potrivit articolului 53 din Carta ONU, Consiliul de Securitate poate folosi, acolo unde este cazul,
organisme regionale pentru aplicarea acțiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Organizația
Statelor Americane a intervenit în conflictul militar intern din Republica Dominicană (1965),
unele state membre ale Organizației Statelor din Caraibele Orientale au debarcat trupe în
Granada împreună cu Statele Unite ale Americii (1983), Organizația Unității Africane a
intervenit în Ciad (1981), iar Liga Arabă a jucat un rol important în operațiunile pentru apărarea
suveranității și integrității teritoriale a Kuweitului.