Tipuri de personalitate

În ceea ce priveşte tipurile de personalitate, luând în considerare clasificarea

temperamentelor vom prezenta mai multe tipologii, care utilizează două sau mai multe
dimensiuni sau numai două.

De exemplu, tipologiile morfologice sau bioconstituţionale. Autorii din perioada

contemporană, au procedat la stabilirea unei legături corelative sau chiar cauzale între
morfotipuri şi trăsăturile (temperamentale) de personalitate, realizându-se clasificarea
temperamentelor după criterii bioconstituţionale” (P. Golu, 2002)

O altă tipologie este cea menţionată de noi în capitolul anterior şi anume tipologia lui
Kretschmer.

Tipologia italiană are ca reprezentanţi pe C. Lambrosso, G. Viola iar Pende identifică

patru tipuri biopsihice: longilin stenic – puternic, energic, stăpân pe sine; longilin astenic;
brevilin stenic – euforic, expansiv; brevilin astenic – lent, deprimat.

L. Rostan şi C. Sigaud sunt reprezentanţii biotipologiei franceze. C Sigaud delimitează

patru tipuri: tipul respirator – dimanic, mobil; tipul digestiv – sedentar, lent; tipul muscular –
forţă, energie, agresivitate; tipul cerebral – activ, intelectual, interiorizat. Biotipologia acestuia nu
s-a bucurat de o largă recunoaştere şi aplicare, însă ea are astăzi o valoare istorică.

Prezentăm şi biotipologia americană ce are ca reprezentanţi pe W.H. Sheldon şi S.S.

Stevens. Primul descrie următoarele tipuri: endomorful - constituţia dezvoltată pe orizontală;
mezomorful - prezintă o dezvoltare superioară a oaselor şi muşchilor; ectomorful – înalt, fragil,
cutia toracică turtită, muşchii feţei puţin dezvoltaţi.

Un alt tip de tipologie sunt cele psihologice, aici întâlnim tipologia olandeză şi tipologia
franceză. Reprezentanţii tipologiei olandeze sunt Huymans şi Wiersma. Ei folosesc trei trăsături
(emotivitate, activitate, primaritate). Din combinaţia lor rezultă opt tipuri psihologice şi anume:
amorf, apatic, nervos, sentimental, sangvinic, flegmatic, coleric, pasional.

În cadrul tipologiei psihologice franceze avem ca reprezentanţi pe R. Le Senne şi G.

Berger, care au dezvoltat tipologia olandeză şi au utilizat un set de nouă trăsături pe lângă
celelalte şi anume: lărgimea şi întinderea câmpului conştiinţei, polaritatea, aviditatea, interesele
senzoriale, tandreţea şi pasiunea intelectuală.

Tot aici vorbim şi despre psihologiile psihanalitice. Freud a elaborat o atare psihologie,
pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. Astfel el a stabilit următoarele tipuri de bază: oral,
anal, uretral, falic şi genital. Karen Horney deduce trei tipuri de temperamente: complezent,
agresiv şi detaşat. Eric Fromm descrie cinci tipuri de orientări principale: orientarea receptivă,
orientarea de explorare, orientarea acumulativă, orientarea comercială şi productivă.Tot în cadrul
teoriei psihanalitice este încadrată şi tipologia lui Jung, cu cele două tipuri: extrovertit şi
introvertit.

Extrovertitul acordă valoare lumii externe, acumulării de bunuri, dobândirea recunoaşterii

şi a prestigiului, este cel care caută să fie aprobat, acceptat din punct de vedere social. Tendinţele
sale în societate sunt orientate spre conformism, sociabilitate, iubeşte activitatea exterioară,
schimbarea, variaţia. Emoţiile sale sunt uşor de “trezit”, dar sunt superficiale, de moment. De
asemenea are inhibiţii puţine.

Introvertitul este orientat către lumea sa interioară, este introspect. Nu este sociabil, nu se
implică în acţiuni sociale, răspunde dacă este atras de activităţile exterioare. Se exteriorizează cu
greutate iar comunicarea este mai redusă, interesul este esenţial, fiind situat în afara ideilor.

O altă tipologie psihoanalitică este tipologia lui Rorschach şi prezintă un interes

particular deoarece serveşte ca bază pentru cel mai folosit test proiectiv de personalitate. Această
tipologie se bazează pe opoziţia dintre extratensiv (corespunzător în mare parte extravertitului) şi
introversiv (corespunzător introvertitului). La aceasta Rorscharch a adăugat un al treilea tip care
corespunde slăbiciunii energiilor instinctuale, în absenţa unei orientări, fie spre obiecte, fie spre
viaţa interioară.

O altă tipologie de analiză a personalităţii în plan temperamental este cea care ia ca punct
de pornire specificul percepţiei. Această tipologie are la bază trei trăsături şi anume: integrarea
variabilă fundamentală, diferenţierea (care corespunde introversiunii – extroversiunii lui Jung) şi
polaritatea sentimente – gândire.
 Combinaţiile între cele trei trăsături au permis stabilirea a şapte tipuri de personalitate:
patru tipuri zise integrate (J1 normal integrat, J2 parţial şi ocazional integrat şi J3 normal integrat
dar orientat spre lumea interioară), un tip S vital, ocupă o poziţie intermediară între integrate şi
neintegrate, două tipuri” dezintegrate” şi considerate ca “degenerate”, la care există o
compensaţie, inteligenţa hipertrofiată, ocupând locul primordial în raport cu afectivitatea.
“Această tipologie prezentată într-un limbaj adesea obscur, se întemeiază pe o serie de experienţe
interesante asupra “memoriei eidetice a percepţiei vizuale”. Acest tip ar avea, după Jaensch,
raporturi cu hiperfuncţionarea tiroidiană. La celălalt pol se situează subiecţii dominaţi de aceste
reprezentări vizuale pe care ei nu le pot evoca voluntar. Acest tip are legătură cu insuficienţa
paratiroidiană” (Mihai Golu, 2002).

Tipologiile clinice sunt cele care se bazează pe observaţii clinice (asupra deviaţiilor
personalităţii). Tipologia cea mai cunoscută este cea elaborată de Kurt Schneider şi care are un
avantaj: cuprinde principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor şi sunt în număr de zece.

Tipul hipertimic mai este denumit şi hipomaniac, este caracterizat prin euforie şi
hiperactivitate maniacală şi la limita inferioară hipomanie (nu este considerat a face parte din
categoria psihozelor).

Tipul depresiv este descris prin tendinţa spre melancolie şi suferinţă morală. Aici este
vorba de persoane care au dispoziţii afective depresive care prezintă la minimum trăsăturile
melancoliei, neavând legătură cu patologicul.

Tipul neliniştit cu două subtipuri: subtipul senzitiv descris de Krestchmer, caracterizat

printr-o sensibilitate crescută pentru toate experienţele trăite, fiind incapabil de descărcare şi
tipul anancastic denumit şi compulsiv.

Tipul fanatic sau paranoic care este rigid, orgolios şi care dispune de un raţionament
hiperlogic, pe baza unor premise false.

Tipul isteroid sau mitomaniac este egocentric, superficial în sentimente, tendinţă spre
fabulaţie şi mitomanie.

Tipul instabil are ca trăsături oscilaţia emoţională dar şi instabilitate pe plan social, poate
deveni delicvent.
 Tipul exploziv caracterizat prin reacţii emoţionale, violente, agresive.

Tipul apatic are că trăsătură fundamentală insensibilitatea şi răceala afectivă.

Tipul abulic este definit prin influenţiabilitate şi maleabilitate în voinţă.

Tipul astenic este sensibil în cadrul situaţiilor tensionate, afectogene.

Parcurgerea acestor tipologii temperamentale prezentate, poate fi la un moment dat

deconcertantă, dar utilă, pentru că ele au corespondenţă chiar dacă majoritatea iau în discuţie
doar aspecte parţiale ale temperamentului.

Concentrând toate teoriile, caracterele susceptibile de a fi reduse la opt tipuri, care sunt
obţinute din combinaţiile celor trei factori fundamentali ai persoanei umane: emotivitate,
activitate şi rezonanţă dar şi contrariile lor: nonemotivitate, nonactivitate şi primaritate
(rezonanţa imediată spre exterior) sau secundaritate (spre interior). Aceasta este tipologia după
Heymans şi Wiersma.

Cele opt tipuri, sunt următoarele: nervoşii (emotiv, activ, primar) sentimentalii (emotiv,
inactiv, secundar);colericii (emotiv, activ, primar); pasionalii (emotiv, activ, secundar);
sangvinicii (nonemotiv, activ, secundar); amorfii (nonemotiv, activ, primar) şi apatici
(nonemotiv, inactiv, secundar) (I., N. Mitrofan, 1991)

De asemenea Le Senn şi G. Berger, reprezentanţi ai şcolii franceze de caracterologie, au

stabilit opt tipuri şi anume: tipul nervos – fermecător, uneori agitat, alteori scânteietor, întreţine
acţiuni cu entuziasm, dar nu reuşeşte să le termine; tipul sentimental are tendinţa de a fi timid,
închis şi conştiincios şi nu trebuie jignit; tipul activ, care este exuberant, întreprinzător,
aventuros, bun camarad, uneori şef de “ceată”, independent şi violent; tipul flegmatic este foarte
serios, ordonat, însă lispit de entuziasm; tipul pasionat este sigur şi muncitor, îi place să
reuşească şi să comande; tipul sanguin este abil, descurcăreţ, luându-şi întotdeauna partea lui;
tipul amorf – nonşalant, este nepăsător, indolent, apatic, influenţabil gurmand şi nu lucrează
decât dacă este forţat; tipul apatic - fără mari resurse energetice, este încet şi ranchiunos.
 La această clasificare s-a ajuns avându-se în vedere emotivitatea (sursă de entuziasm, de
energie, dar şi de dificultăţi psihologice), activitatea (nevoia de a acţiona) şi viteza de reacţie
(ecoul).

O altă clasificare prezintă personalitatea matură şi personalitatea imatură. Ce înseamnă că

omul are personalitate? se întreabă Tiberiu Rudică Răspunsul psihologului ieşean la această
întrebare este structurat pe dimensiunea esenţială a maturizării sale intelectuale, afective şi
morale. Astfel, dacă teoretic fiecare om are o personalitate, practic vorbim de personalitate la
omul care demonstrează un „grad de maturitate psihologică într-un sector de activitate care să ne
facă apţi să-l exercităm cu succes”. În acelaşi timp a avea personalitate înseamnă: 1.Să-ţi poţi
alege conştient şi eficient o cale proprie în viaţă, realizând un echilibru optim între posibilităţile
reale şi idealurile construite. 2. Să poţi stimula prin creativitatea muncii tale activitatea altora.

K.Horney face o diferenţă între persoana normală (matură) şi cea nevrotică (imatură).
Persoana normală este capabilă să valorifice şi să se bucure de satisfacţiile pe care i le oferă viaţa
fără să sufere mai mult decât este inevitabil să sufere. Nevroticul suferă în permanenţă, datorită
insecurităţii, fricii sentimentului de inferioritate, el luptă mereu pentru a se proteja de propria
neputinţă, nu ştie să cedeze

După psihologul umanist A. Maslow enumără 14 caracteristici ale personalităţii mature,

înalt autoactualizate, printer care: o percepţie mai eficientă a realităţii şi relaţii mai comode cu ea
şi acceptarea Eului, a celorlaţi şi a naturii.
Exprimându-se plastic Iolanda Mitrofan vorbeşte de „cursa cu obstacole a dezvoltării
umane”. Un om devine o personalitate matură când devine conştient de lume şi de sine şi îşi
elaborează un sistem propriou de reprezentări, concepţii, motive, scopuri, atitudini, convingeri în
raport cu lumea şi cu sine.
Altă tipologie cuprinde personalităţile accentuate.
Personalitatea anxioasă. Individul anxios crede că lumea este plină de primejdii, iar el
trebuie să anticipeze şi să fie mereu pregătit pentru orice fel de situaţie. Anxiosul îşi face giji
disproporţionate în raport cu posibilele “riscuri” care pot exista sau pot apărea în viaţa lui sau a
celor apropiaţi. El trăieşte într-o permanentă stare de tensiune psihică şi trăieşte foarte greu cu
incertitudinea.
 Personalitate paranoidă. Individul paranoid crede că este vulnerabil şi că toată lumea este
împotriva lui şi de aceea nu trebuie să aibă încredere în nimeni. Paranoidul este neîncrezător şi
suspicios şi se menţine rigid, excluzând afectele. Umorul şi starea de bine sunt minimizate, iar
acţiunile celor din jur sunt puse la îndoială, prin căutarea continuă de dovezi încriminatoare.
Orice atac asupra propriei persoane este amplificat şi reacţia va fi mult mai amplă. (M.
Lăzărescu, 2010)
Personalitate isterică. Individul isteric simte că nu poate exista fără a seduce, fără a ocupa
locul “special” într-o relaţie. Se manifestă astfel încât să fie în centrul atenţiei prin comportament
teatral, seductiv şi vestimentaţie deosebită. Discuţiile se centrează pe propria persoană, pe
propriile trăiri, solicitând compătimire. El se raportează la ideal şi se referă la ceilalţi încadrându-
i în persoane simpatice şi antipatice.
Personalitate obsesională. Individul obsesional crede că totul trebuie să fie controlat şi
ireproşabil. Are o ţinută morală deosebită, este perfecţionist, respecta legea şi regulile sociale.
Deoarece analizează totul în profunzime, nescăpând niciun detaliu, îi este greu să se hotărască la
ceva, să ia singur o decizie.
Personalitate narcisistă. Individul narcisistic considera că el este cel mai important şi că
lui i se cuvine totul. Trăieşte dificil orice situaţie în care el nu se afla în centrul atenţiei.
Narcisistul considera normal un destin privilegiat, reuşit pe toate planurile. Cei din jurul lui sunt
obiecte folositoare în planurile lui şi se referă la ei ca şi cum aceştia nu ar avea propriile lor
nevoi. Orice fel de atingere a propriilor interese îi provoacă afecte extreme manifestate agresiv.
(M. Lăzărescu, 2010)
Personalitate dependentă. Individul dependent nu se simte în stare să ia decizii singur şi
are nevoie de suport şi aprobare. Preferă să urmeze ideile celorlalţi, chiar dacă nu sunt întru-totul
de acord cu ei şi este de acord cu cei din jur, pentru că nu poate risca să îi fie invalidate
convingerile. Este sensibil la critică, o resimte ca pe respingere şi îşi corijează comportamenul
conform indicaţiilor. Crede că el este slab, ceilalţi sunt puternici şi de aceea vrea să fie mereu în
preajma persoanelor “tari”. (M. Lăzărescu, 2010)
Personalitate pasiv-agresivă. Individul pasiv-agresiv crede că ceilalţi vor să îl domine şi
are de pierdut dacă îi contrazice direct. Îi este greu să accepte autoritatea. Este rezistent la
atitudinile şi comportamentul celorlalţi şi se manifesta prin opoziţie şi lentoare intenţionată.
BIBLIOGRAFIE
Allport ,G (1981), Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti.

Creţu,T(1997), Psihologia vârstelor , Editura Universităţii, Bucureşti.

Golu, M. (1993), Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti.

Golu,M. (2002), Bazele psihologiei generale, Editura Universităţii, Bucureşti.

Kazdin Alan E. (editor) (2000). Encyclopedia of Psychology: 8 Volume Set. Oxford University
Press, articolul Nonverbal Communication

Craiova. Oprescu, V. (1991) „Aptitudini şi atitudine”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Popescu- Neveanu, P., (1978), „Dicţionar de psihologie”, Ed. Albatros, Bucureşti.

Pavelcu ,V (1982), Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, EDP, Bucureşti

Piaget, J (1972), Psihologie şi pedagogie, EDP, Bucureşti

I. Radu, I. (1991), Introducere în psihologia contemporană, Ed. Sincron, Bucureşti. 45.

Rosca, Al, (1987), Psihologia generală, CDP Bucureşti.

Şchiopu, U., (2002), Introducere în psihodiagnostic, Ed. Fundaţiei Humanitas.

Zamfir, Cătălin (1974)- Psihosociologia organizării şi a conducerii, Editura Politică, Bucureşti

Zapan Gh.(1984) – Cunoaşterea şi apreciera obiectivă a personalităţii, Ed. Ştiinţifică şi

Pedagogică, Bucureşti.

Zlate,M (2000), Fundamentele psihologiei, ed. Pro-Humanitate, Bucureşti.

Zlate, M (2002), Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iaşi.

Zlate, M (2002), Eul şi personalitatea, Ed. Trei, Bucureşti.