Sunteți pe pagina 1din 12

IV.

ISTORIE ªI CULTURÃ

PUTEREA IMPERIALÃ BIZANTINÃ ªI


CULTUL ICOANELOR ÎN SECOLUL al VIII-lea

Pr.Lect Dr. Nicolae Chifãr

Zusammenfassung: Seitdem Regierungszeit Kaisers Konstantin des Grossen versuchte


man die Zusammenarbeit zwischen Staat und Kirche (die s.g. Symphonia) auf dem idealen Weg zu
führen. Manchmal hat es Früchte gegeben, aber gab es auch Zeiten der traurigen
Auseinandersetzungen zwischen den beiden Institutionen, die vor allem eine negative Wirkung für
das kirchliche Leben hatten. In diesem Aufsatz wird einem Blick in die Geschichte der
byzantinischen Gesellschaft des 8. Jahrhunderts im Bezug auf die Ikonenverehrung werfen.

Edictul de la Mediolanum din anul 313 a însemnat începutul unei noi


etape a relaþiilor dintre Imperiul Roman ºi Bisericã. Acestea s-au dezvoltat mai
ales în Rãsãrit urmãrind dupã cum spunea ilustrul istoric bisericesc Eusebiu de
Cezareea (†340), realizarea unei sinteze inspiratã de teocraþiile greceºti ºi
orientale. În viziunea lui, împãratul era reprezentantul ºi imaginea vie a
Logosului divin pe pãmânt ºi “episcop în afacerile din afarã” ale Bisericii.
Autoritatea imperialã absolutã nu este conferitã nici de senat, nici de armatã ci
de Dumnezeu însuºi1.
Biserica oarecum surprinsã de convertirea împãratului Constantin cel
Mare a acceptat colaborarea cu puterea imperialã, cerând chiar sprijinul ei în
disputa donatistã2, urmãrind realizarea unei societãþi creºtine. Între imperiu ºi
Bisericã n-a existat niciodatã o fuziune ci o clarã corelare a douã puteri distincte
în cadrul aceluiaºi sistem care îºi propune sã realizeze o unicã societate creºtinã
prin simfonizarea Bisericii universale ºi Imperiul ecumenic. Simfonia n-a putut
fi întotdeauna realizatã, mai ales în timpul disputelor trinitare, hristologice ºi
iconoclaste, ceea ce aratã cã Biserica bizantinã nu ºi-a pierdut libertatea cum
înclinã sã creadã unii istorici catolici ºi protestanþi, ci istoria religioasã a
Bizanþului cunoaºte uneori forme de conflict cu statul din care incontestabil
Biserica a ieºit învingãtoare3. Reprezentativ pentru relaþiile politico-religioase
dintre imperiu ºi Bisericã în Bizanþ a fost criza iconoclastã din secolele VIII-IX

1
cf. Eusebiu de Cezareea, Cuvânt la sãrbãtorirea a treizeci de ani de domnie a
împãratului Constantin cel Mare, Scrieri II, în: Pãrinþi ºi scriitori bisericeºti, vol 14, Bucureºti
1991, p. 189-216.
2
E. Tengstöm, Donatisten und Katholiken, Göteborg 1964; W. H. C. Frend, The
Donatist Church. A movement of protest in Roman North Africa, Oxford 1971.
3
G. Florovski, Antinomies of Christian History: Empire and Desert (1957) în: Collected
Works II: Chistianity and Culture, 1974, p. 75-81, apud. I. Icã jr., Iconologia bizantinã între
politicã imperialã ºi Sfinþenie monahalã, în: Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al
icoanei sale, Editura Deisis, Alba Iulia 1994, p. 56, notele 21 ºi 23.
132 Pr.Lect.Dr. Nicolae Chifãr

când cele douã componente s-au aflat ºi într-un înverºunat conflict dar ºi într-o
fazã de colaborare aproape perfectã.
În cele ce urmeazã voi cãuta sã prezint modalitãþile de implicare a
instituþiei imperiale bizantine în problemele doctrinare ale Bisericii în timpul
crizei iconoclaste.
Cel care a dat tonul disputelor iconoclaste a fost împãratul Leon al
III-lea (717-741). Originar din Germanikeia în Siria, Leon s-a nãscut într-o
familie de þãrani pe la anul 685, primind la botez numele Kanon4. ªi-a început
cariera militarã sub împãratul Justinian al II-lea (713-715) dând dovadã de mare
curaj în luptele din Caucaz iar sub împãratul Anastasie al II-lea (713-715) a fost
numit strateg al themei Anatolikon. Aliindu-se cu Artabasdos, strategul themei
Armenikon, cãruia i-a promis mâna surorii sale Ana ºi funcþia de prim-ministru,
l-a obligat pe împãratul Teodosie al III-lea (715-717) sã abdice. Încoronat de
patriarhul Gherman I al Constantinopolului (715-730) la 25 martie 717,
împãratul Leon al III-lea aducea pe tronul bizantin dinastia “Isaurilor”, care a
pus capãt deselor schimbãri de împãraþi ºi a administrat imperiul pânã în anul
8025.
De la începutul domniei el a fost preocupat de douã probleme vitale
pentru imperiu: asigurarea graniþelor de est faþã de atacurile arabilor ºi
elaborarea unui nou cod legislativ, “Ekloge”, promulgat în anul 726, care sã-l
înlocuiascã pe cel al lui Justinian I (527-565). Ekloge cuprindea norme de drept
civil ºi penal ºi dorea în spiritul “iubirii faþã de oameni” sã înlocuiascã vechiul
drept roman. Cu toate acestea nu lipseau din codul penal pedepse ca: tãierea
nasului, limbii sau mâinilor, orbirea, tunderea sau arderea pãrului, º. a. Aceastã
colecþie de legi concentra întreaga putere în mâna împãratului ºi nu întâmplãtor
a fost promulgatã la începutul iconoclasmului6.
În ceea ce priveºte poziþia împãratului faþã de Bisericã putem afirma,
dacã avem în vedere prima scrisoare adresatã lui de papa Grigorie al II-lea (715-
731)7 ºi speranþa patriarhului Gherman cã-l va determina sã renunþe la
iconoclasm,8 cã pânã în anul 726, când ºi-a declarat primele intenþii iconoclaste,
el a susþinut tradiþionala colaborare dintre stat ºi Bisericã.
Rãmân însã neelucidate în totalitate motivele care l-au determinat pe
împãrat sã abandoneze aceastã poziþie ºi sã intervinã brutal în viaþa Bisericii.

4
cf. Theophanes, Cronografia, AM. 6621, ediþia C. Boor; vol I, Leipzig 1883. A se
vedea ºi St. Gero, Byzantine Iconoclasm during the Reign of Leo III, Louvain 1973, p. 13 º.u.; G.
Ostrogorski, Geschichte des byzantinischen Staates, München 1940, p. 97 º.u.; D.A. Zakythinos,
Byzantinsche Geschichte (324-1071), Graz 1979.
5
G. Ostrogorsky, op. cit., p. 123-155
6
Ibidem, p. 132 º.u. ºi St. Gero, op. cit., p. 48 º.u.
7
J. Gouillard, Aux origines de l’iconoclasme: Le temoignage de Gregoire II, în:
Travaux et Mémoires de l’institut d’ethnologie, 3/1968, p. 234-307, aici p. 270,rândurile 1-16.
8
Scrisoare cãtre Toma de Claudiopolis, P.G. XCVIII, 185A ºi Theophanes,
Cronografia, A.M. 6221.
PUTEREA IMPERIALÃ BIZANTINÃ ªI CULTUL ICOANELOR ÎN 133
SECOLELE VIII-IX

Prevalându-se de deviza “eu sunt împãrat ºi preot”9 ºi considerându-se ocrotitor


al Imperiului ºi Bisericii prin voinþa divinã, împãratul Leon al III-lea a declanºat
iconoclasmul considerând cã prin cinstirea icoanelor se încalcã porunca a doua
a Decalogului (Ieº. 20, 4-5; Deut. 5, 8-9) iar ca un al doilea Ozia (confuzie cu
Iezechia), care a aruncat ºarpele de aramã din templul din Ierusalim pentru cã
cinstirea lui înclina spre idolatrie, (4 Reg. 18,4), a scos icoanele din biserici
curãþându-le de idolatrie.
Având în vedere faptul cã împãratul Teodosie cel Mare (374-395)
decreta în anul 380 la Tesalonic ºi 381 la Constantinopol Ortodoxia niceeanã ca
învãþãturã de credinþã obligatoriu respectatã în întreg Imperiul Roman ºi astfel
împãratul devenea teoretic supraveghetorul aplicãrii acestei decizii deºi
imperiul nu era în totalitate nici încreºtinat ºi nici ortodox10, cã deciziile
sinoadelor ecumenice contrasemnate de împãrat deveneau legi obligatorii în
imperiu, este simplu de înþeles atitudinea împãratului Leon al III-lea faþã de
problemele doctrinare ale Bisericii care teoretic corespundea tradiþiei bizantine.
De aceea opoziþia patriarhului Gherman al Constantinopolului faþã de
iconoclasmul imperial nu-l tulbura foarte mult chiar dacã acesta se bucura de
aprecierea unanimã a credincioºilor ºi a monahilor din capitalã. Înlocuirea lui cu
patriarhul Anastasie (730-753) nu era consideratã de împãrat ca act samavolnic
ci ca act de dreptate pentru Bisericã deoarece aceastã înlocuire însemna
eliminarea unui adept al idolatriei având ºi acordul episcopatului sirian
reprezentat de Constantin al Nakoleei, Ioan al Synadei ºi Toma de Claudiopolis
cât ºi a celor prezenþi la “Silentium” þinut la palatul imperial din Constantinopol
în anul 73011. Prin aceasta se obþinea aprobarea “Bisericii” pentru iconoclasm
iar punerea în aplicare a edictului emis cu aceastã ocazie impunea în concepþia
împãratului respectarea unei prerogative care þinea de obligaþia lui ca protector
al statului ºi al Bisericii. Relevant în acest sens este faptul cã împãratul a
ordonat chiar înainte de anul 730 pedepsirea grupului de credincioºi iconoduli
care a doborât pe spãtarul Jovinus provocându-i moartea deoarece a încercat sã
distrugã icoana Mântuitorului Hristos de la poarta Chalke12.
Deoarece papa Grigorie al II-lea a protestat împotriva edictului
iconoclast din anul 730, împotriva înlãturãrii patriarhului Gherman ºi numirii
necanonice a patriarhului Anastasie ameninþându-l cu excomunicarea ºi cu
scoaterea Romei ºi a Italiei de sub patronajul bizantin13, împãratul Leon al
III-lea nu l-a socotit apãrãtor al cultului icoanelor ci rebel ºi trãdãtor, ordonând
arestarea lui. Aceastã atitudine nu constituie o noutate în ceea ce priveºte

9
J. Gouillard, op. cit. p. 299. rândul 293.
10
cf. H. G. Beck, Das byzantinische Jahrtausend, München 1978, p. 101.
11
Theophanes, Cronografia, AM. 6221.
12
Idem, AM. 6218 ºi papa Grigorie al II-lea, Scrisoarea cãtre împãratul Leon al III-
lea, Mansi XII, 956-974.
13
Theophanes, Cronografia, AM. 6221.
134 Pr.Lect.Dr. Nicolae Chifãr

relaþiile dintre suveranul din Bizanþ ºi Biserica Romei dacã ne gândim numai la
faptul cã împãratul Justinian I l-a þinut sechestrat pentru un timp pe papa Vigiliu
(537-555) iar împãratul Constans al II-lea (641-668) arestându-l pe papa Martin
I (649-655), mai întâi l-a condamnat la moarte iar apoi la exil pe viaþã pentru cã
s-a opus monotelismului susþinut de el14.
Dacã la Constantinopol o parte din episcopatul oriental sub presiunea
împãratului s-a pronunþat pentru iconoclasm, la Roma papa Grigorie al III-lea
(731-741) a convocat un sinod la 1noiembrie 731 la care cei 93 de episcopi
prezenþi s-au pronunþat împotriva iconoclasmului: “Dacã cineva nerespectând
vechea Tradiþie apostolicã þinutã cu sfinþenie de Bisericã, se face distrugãtor ºi
profanator al sfintelor icoane ºi aruncã icoanele Domnului ºi Dumnezeului
nostru Iisus Hristos, ale neprihãnitei ºi preaslãvitei Maicii Sale, Pururea
Fecioare Maria, ale fericiþilor apostoli ºi ale tuturor sfinþilor, sã fie oprit de la
împãrtãºirea cu Trupul ºi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos ºi scos din
comuniunea Bisericii universale”15.
Reacþia împãratului a fost durã ordonând arestarea papei “rebel”.
Insuccesul expediþiei militare împotriva Romei din anul 732 a cauzat mãrirea
împozitului în Italia, confiscarea subvenþiei “Patrimonium Petri” în favoarea
visteriei imperiului ºi rearondarea zonelor jurisdicþionale ale Romei ºi
Constantinopolului, dându-i-se Patriarhiei Ecumenice Sicilia, Calabria ºi
Illyricul Oriental (Epir, Illyricum, Macedonia, Tesalia, Ahaia, Dacia Ripensis ºi
Mediteranea, Moesia, Dardania ºi Praevalia cu centru la Scobra)16.
Fãrã îndoialã aceatã acþiune a fost gânditã de împãrat din perspectiva
politicii lui religioase. Aria jurisdicþionalã a Patriarhiei de Constantinopol
acoperea aproape tot Împeriul bizantin. Patriarhul numit de împãrat devenea cel
mai apropiat colaborator al lui indiferent de politica sa religioasã cãci altfel
putea fi oricând schimbat. Cu o situaþie similarã se confruntase Biserica Romei
în timpul împãratului Justinian I. Prin urmare reticenþa Romei faþã de
recunoaºterea alegerii patriarhului Tarasie (784-806) ºi mai târziu a patriarhilor
Nichifor (806-815) ºi Fotie (847-867; 877-886) toþi din rândul laicilor ºi cu
mare influenþã la curtea imperialã, se deduce din contextul relaþiilor dintre
împãrat ºi Bisericã, în perioada iconoclastã, patriarhul capitalei fiind un
instrument în mâna împãratului, care crease pentru noua erezie o bazã solidã
susþinutã de Biserica supusã puterii imperiale17.

14
Amãnunte la I. Rãmureanu, M. ªesan, T. Bodogae, Istoria Bisericeascã Universalã,
vol. I, Bucureºti 1987, p. 384-387 ºi 392-393.
15
L. Duchesne (ed.), Liber Pontificalis, I, Paris 1886, 415 º.u.
16
H. G. Beck, Geschichte der orthodoxen Kirche im byzantinischen Reich, Göttigen
1980, p. 73.
17
G. Ostrogorsky, Geschichte des byzntinischen Staates, p. 111 ºi G. Dumeige, Nizäa
II, Mainz 1985, p. 104 s.u.
PUTEREA IMPERIALÃ BIZANTINÃ ªI CULTUL ICOANELOR ÎN 135
SECOLELE VIII-IX

Deºi patriarhul Nichifor (806-815), relatând despre aplicarea edictului


iconoclast din anul 730, afirmã cã “icoanele au fost scoase din biserici ºi arse”18,
nu se poate vorbi totuºi de o distrugere sistematicã a icoanelor ca în timpul
patriarhului Nichita (766-780) în anul 768. Împãratul s-a confruntat cu puternica
opoziþie manifestatã de iconoduli în provinciile europene ale imperiului dar ales
cu cea a monahilor. Theophanes afirmã cã “împãratul Leon a înteþit lupta
împotriva icoanelor. Mulþi clerici, monahi ºi credincioºi evlavioºi ºi-au pus
viaþa în pericol pentru apãrarea învãþãturii de credinþã ortodoxe dobândind astfel
cununa muceniciei”19.
Din pãcate ne lipsesc informaþii precise despre continuarea
iconoclasmului în timpul domniei împãratului Leon al III-lea. Credem însã cã el
nu a luat o mare amploare, deoarece nu avea girul “Bisericii” ºi pentru cã se
baza doar pe acuzaþia cã cinstirea icoanelor înseamnã încãlcarea poruncii a doua
a Decalogului. În plus iconoclasmul promovat de el nu cunoscuse susþinerea
dogmatico-hristologicã datã de împãratul Constantin al V-lea (741-775) ºi de
sinodul de la Hieria (754), ci se urmãrea mai ales asigurarea unui climat
cultural, politic ºi religios tolerant între creºtini, musulmani ºi evrei, ori în
privinþa imaginilor religioase atât islamul cât ºi mozaismul erau împotrivã.
Împãratul Leon, care urmãrea în primul rând interesele politice ºi economice ale
imperiului, fãrã a avea o culturã teologicã profundã ºi provenind dintr-o zonã
unde sub influenþa concepþiilor monofizite se manifesta o puternicã reticenþã
faþã de cultul icoanelor, considera cã este mai necesar înlãturarea unei tradiþii a
Bisericii, care oricum fusese pusã în discuþie de unii sfinþi pãrinþi ºi teologi din
secolele anterioare20 ºi cunoscuse în timp unele exagerãri datoritã evlaviei
formaliste, decât sã perecliteze situaþia imperiului ºi a instituþiei imperiale.
Prerogativa de ºef al unui stat creºtin ºi protector al Bisericii îi oferea
posibilitatea de a acþiona liber indiferent de consecinþe. O parte a episcopatului
rãsãritean era câºtigat de partea sa, relaþiile cu Biserica Romei ºi cu patriarhate
orientale aflate în afara imperiului erau oricum tensionate. Poporul putea fi
liniºtit dacã se asigura securitatea statului ºi îmbunãtãþirea situaþiei economice,
armata îl elogia ca un strateg desãvârºit iar mulþimea monahilor nemulþumiþi ºi
turbulenþi nu era decât o “ceatã de trântori” care în loc sã întregeascã rândurile
armatei ºi sã punã averile ºi comorile mãnãstireºti în slujba statului, huzuresc în
liniºte ºi nepãsare între zidurile mãnãstirilor care trebuie sã fie apãrate de
atacurile sarcinilor tot de stat21.

18
Patriarhul Nichifor, Breviarum, p. 58.s.u.
19
Theophanes, Cronografia A. M. 6221.
20
A se vedea P. Semen/ N. Chifãr, Icoana, Teologie în imagini, Iaºi 1999, p. 105-146.
21
A se vedea D. A. Zakythinos, Byzantinische Geschichte (325-1071), Gratz 1979; C.
N. Uspensky, Outlines in the History of Byzantium, p. 213 ºi 237; B. Bock, Der Byzantinische
Bilderstreit, im: Bilderstutm- Die Zerstörung des Kunstwerkes, ed. de M. Warnke. München 1973,
p. 30 º.u; Ch. Diehl, Histoire du moyen Age, tom. III.- Le monde oriental de 395 a 1081, Paris
1944, p. 262 º.u.
136 Pr.Lect.Dr. Nicolae Chifãr

Împãratul Leon al III-lea a murit la 18 iunie 741 iar politica lui


religioasã a fost continuatã ºi dezvoltatã de fiul sãu, împãratul Constantin al
V-lea (741-775). Educat în spirit iconoclast ºi remarcându-se ca un talentat
comandant de oºti depãºindu-l pe tatãl sãu deºi nu poseda însuºirile fizice ºi
psihice ale lui, Constantin al V-lea a dezvoltat pânã la apogeu disputa
iconoclastã. Pentru aceasta a trebuit sã asigure mai întâi condiþiile necesare unei
reuºite. ªi-a adjudecat aproape 2 ani tronul ocupat de Artabasdos, care era
sprijinit de partida iconodulã. ªi-a umilit patriarhul în hipodrom22 pentru a fi
sigur de loialitatea lui deoarece Anastasie ar fi încercat o revoltã iconodulã în
timpul lui Artabasdos.
Înzestrat cu formidabila clarviziune a unui extraordinar strateg, a
obþinut victorii strãlucite împotriva arabilor ºi bulgarilor ceea ce a fãcut ca
soldaþii sã-l considere un semizeu23.
Cu toate acestea în politica iconoclastã a acþionat la început destul de
prudent. Fiind preocupat mai mult decât tatãl sãu de problemele religioase a
compus o serie de tratate teologice legate de cultul icoanelor24, pentru a
determina mulþimea credincioºilor sã accepte noua învãþãturã. Interesul
împãratului pentru problemele teologice nu constituia o noutate pentru Bizanþ
cãci începând cu domnia împãratului Teodosie al II-lea (408-450), el devenise
ceva firesc. Împãratul-teolog amintea de suveranii care erau convinºi de
importanþa misiunii lor teologice ºi datoritã menþinerii unitãþii imperiului ºi
credinþei ortodoxe nu se poate tolera în imperiu decât o convingere religioasã
care se identifica mai mult sau mai puþin cu propria-i credinþã.
Împãratul Constantin al V-lea ºi-a permis sã depãºeascã aceste atribuþii
în comparaþie cu înaintaºii sãi Teodosie al II-lea, Anastasie I ºi Justinian I, ºi
astfel nu s-a menþinut pe linia Ortodoxiei25.
Tratatele lui au constituit bazã de discuþii ºi în provincii unde curierii
imperiali, în general clericii, provocau dispute teologice cu episcopii locului
pentru a testa convingerile lor în legãturã cu cinstirea icoanelor. Nu au fost rare
cazurile când aceste dispute s-au soldat cu depunerea din scaunul episcopal a
episcopului iconodul ºi înlocuirea lui cu altul iconoclast26.
Intenþia era ca în scurt timp majoritatea episcopatului bizantin sã adere
la iconoclasm ºi sã fie create astfel condiþii optime pentru convocarea unui
sinod iconoclast.
22
Theophanes, Cronografia A. M. 6221.
23
G. Ostrogorsky, op. cit., p. 113.
24
Theosteriktos, autorul “Vieþii Sfântului Nichita” afirmã cã împãratul a scris nu mai
puþin de treisprezece tratate pe care le-a expus în faþa clerului ºi a credincioºilor din
Constantinopol pe parcursul a douã sãptãmâni, cf. St. Gero, Byzantine Iconoclasm during the
Reign of Constantine V, Louvain 1977, p. 39.
25
G. Dumeige, op. cit., p. 10.
26
A. J. Visser, Nikephorus und der Bilderstreit. Eine Untersuchung über die Stellung
des Konstantinopoler Patriarchen Nikephoros innerhalb der ikonoklastischen Wirren, Haag
1952, p. 39 º.u.
PUTEREA IMPERIALÃ BIZANTINÃ ªI CULTUL ICOANELOR ÎN 137
SECOLELE VIII-IX

În primii zece ani de domnie în care a fost derulatã miºcarea iconoclastã


iniþiatã de tatãl sãu, Împãratul Constantin al V-lea ºi-a dat seama cã se loveºte
de puternica opoziþie a credincioºilor ºi monahilor ºi cã îi lipseºte o decizie
oficialã a Bisericii în acest sens.
Dacã în capitalã, dupã cum relateazã Theophanes, aproape toate
icoanele, mozaicurile ºi frescele au fost distruse ºi înlocuite cu scene de
vânãtoare, cãlãrie ºi pescuit, în provincii se manifesta o puternicã adeziune faþã
de cultul icoanelor. Astfel un rol important l-au jucat monahii. Din acest motiv
conflictul dintre tagma monahalã ºi puterea imperialã s-a amplificat, mulþi
dintre ei luând drumul refugiului în þinuturile de graniþã ale imperiului sau în
Italia, unde ctitorind mãnãstiri ºi ºcoli au creat noi centre de culturã greceascã27.
Sinodul planificat ºi bine pregãtit s-a întrunit la Hieria în anul 754.
Prezenþa celor 338 de episcopi, în majoritate din themele asiatice ale imperiului,
aratã efectul pozitiv avut de propaganda iconoclastã susþinutã de împãratul
Constantin al V-lea. De asemenea s-a urmãrit conferirea calitãþii de sinod
ecumenic ºi în acest sens au fost respectate unele criterii stabilite încã din
secolul al IV-lea28: sinodul sã fie convocat de împãrat, sã întruneascã episcopii
din întreg Imperiul Roman ºi sã discute o problemã doctrinarã a Bisericii.
Întrucât în anul 476 Imperiul Roman de Apus ºi-a încetat existenþa iar prezenþa
episcopilor din Apus la sinoadele ecumenice era împiedicatã de situaþia politicã
nou creatã, s-a pus un mare accent pe participarea papei ca reprezentant al
întregului episcopat apusean. Acelaºi lucru s-a petrecut ºi cu episcopii din
teritoriile bizantine ocupate în timp de arabi, considerându-se absolut necesarã
prezenþa patriarhilor din Alexandria, Antiohia ºi Ierusalim, ca reprezentanþi ai
episcopatului oriental. Prin urmare începând cu secolul al VI-lea s-a accentuat
prezenþa pentarhiei ca element reprezentativ pentru episcopatul universal.
Sinodul de la Hieria deºi a fost convocat de împãrat, a discutat o
problemã dogmaticã, a întrunit un mare numãr de episcopi ºi s-a definit pe el
însuºi “sfânt ºi ecumenic”, a fost cotat la scurt timp dupã terminarea lucrãrilor
drept “sinodul acefal”29 deoarece printre episcopii prezenþi nu se numãra nici un
reprezentant al patriarhiei. Se ºtie cã Roma ºi Patriarhiile Orientale au rupt
legãturile canonice cu Constantinopolul chiar de la începutul ereziei iconoclaste.
Patriarhul Anastasie al Constantinopolului murise la sfârºitul anului 753 iar
noul patriarh Constantin a fost numit de împãrat în penultima ºedinþã a
sinodului dupã ce au fost semnate deciziile dogmatice30.
Chiar ºi disputele dogmatice, care au corectat într-o oarecare mãsurã
teologia imperialã fãrã a fi capabile sã elimine gândirea de nuanþã monofizitã a

27
G. Ostrogorsky, op. cit., p. 119.
28
În legãturã cu ecumenicitatea unui sinod a se vedea H. J. Sieben, Die Konzilsidee der
Alten Kirche, Paderborn 1979.
29
Ibidem, p. 306 º.u.
30
Theophanes, Cronografia, A.M. 6245.
138 Pr.Lect.Dr. Nicolae Chifãr

adepþilor iconoclasmului31 au fost purtate sub direcþionare imperialã ºi raportate


la teologia imperialã. În final împãratul a fost aclamat ca un nou Constantin
(fãcându-se referire la împãratul Constantin cel Mare) care a eliberat Biserica de
slujirea idolatricã aºa cum era considerat de cãtre iconoclaºti cultul icoanelor.
Prin urmare sinodul iconoclast de la Hieria atât prin pregãtirea lui cât ºi
prin desfãºurarea ºi hotãrârile lui constituie un moment fundamental al politicii
religioase din Bizanþ în timpul disputelor iconoclaste. Considerat de împãrat
sinod ecumenic, deciziile lui erau promulgate ca legi de stat. Aplicarea lor era
supravegheatã minuþios de împãrat. El a cerut ca deciziile sinodului sã fie
semnate nu numai de episcopi ci ºi de preoþi ºi de monahi. Cine nu se supunea
acestui ordin se fãcea vinovat de încãlcarea “legilor imperiale ºi bisericeºti” ºi
trebuia pedepsit32.
Având acordul sinodal pentru iconoclasm, împãratul Constantin al
V-lea a declanºat o adevãratã persecuþie împotriva iconodulilor. Din scrierile
antiiconoclaste, din vieþile unor martiri din aceastã perioadã ºi din cronicile
vremii, aflãm cã împreunã cu cinstirea icoanelor se punea în discuþie ºi cinstirea
Maicii Domnului, a sfinþilor ºi a moaºtelor33. Acest lucru este uºor de înþeles
pentru cã de fapt cinstirea icoanelor este legatã de cinstirea prototipului, a
persoanei zugrãvitã în icoanã. Prin urmare ca sã elimini efectul (cinstirea
icoanelor) trebuie sã elimini mai întâi cauza (cinstirea Maicii Domnului ºi a
sfinþilor). Theophanes afirmã cã patriarhul Anastasie ar fi mãrturisit sub
jurãmânt cã împãratul se îndoia de dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos,
învãþând cã a fost un om simplu nãscut în mod natural de Mama Sa Maria34.
Chiar dacã informaþia prezintã o oarecare dozã de îndoialã, nu ne putem îndoi
de erorile dogmatice ale teologiei imperiale expuse clar în tratatele
iconoclaste35.
Victimele persecuþiei iconoclaste au fost în special monahii, deoarece ei
formau grupul celor mai înflãcãraþi apãrãtori ai icoanelor. Un exemplu
concludent îl reprezintã suferinþele ºi martiriul Sfântului ªtefan de pe Muntele
Sfântului Auxenþiu, martirizat la Constantinopol în 20 noiembrie 76536.

31
A se vedea N. Chifãr, Das VII. Ökumenische Konzil von Nikaia, Erlangen 1993, p.
178 º.u.
32
cf. G. Ostrogorsky, Studien zur Geschichte des byzantinischen Bildestreites, Breslau
1929, p. 34; P. J. Alexander, Religious persecution and resistance in the byzantinische empire of
the eighth and ninth centuries: methods and justifictions, in: Religious and Political History and
Thought in the Byzantine Empire, Collected Studies, London 1978, p. 238-264.
33
Theophanes, Cronografia, AM. 6218-6258; G. Cedrenus, Skyzitzes II, 1-2, ed. I.
Becker, Bonn 1839; Theosteriktos, Vita Nicetae, ASS Aprilie I, Bruxelles 1968, cap. 28,
Patriarhul Nichifor, Adversus Constantinum Cabalinum, P.G. XCV, 337CD, C, 216D; 341A,
345B.
34
A.M. 6233.
35
N. Chifãr, op. cit., p. 61-64.
36
Theophanes, Cronografia, A.M. 6257.
PUTEREA IMPERIALÃ BIZANTINÃ ªI CULTUL ICOANELOR ÎN 139
SECOLELE VIII-IX

Opoziþia faþã de iconoclasm a dus la declanºarea unei adevãrate revolte


monahale antiimperiale, ceea ce a mãrit numãrul victimelor. Dupã ce au fost
martirizaþi mai mulþi monahi, cum ar fi Petru Colibaºu (†760), Ioan, stareþul
mãnãstirii Managria (†761), Pavel din Creta (†767), ieromonahul Theosteriktos
împreunã cu 38 de monahi de la mãnãstirea Pelekete din Hellespont ºi mulþi
alþii, s-a trecut la desfiinþarea sistematicã a monahismului. Monahii aveau de
ales între a renunþa la monahism sau a suferi maltratãrile persecutorilor sau
chiar moartea. Mãnãstirile erau fie distruse, fie transformate în depozite de
muniþie ºi alimente, în cazarme sau grajduri de cai37.
Printre victimele iconoclasmului imperial bizantin întâlnim ºi înalþi
demnitari de stat. Semnificativã ar fi relatarea fãcutã tot de Theophanes: “La 25
august 766 împãratul a ordonat ca nouãsprezece înalþi demnitari sã fie
dezonoraþi public în arena circului pentru conspiraþie....Câþiva dintre ei au fost
condamnaþi la moarte pentru cã au mers la Sfântul ªtefan din mãnãstirea Sfântul
Auxenþiu ºi au înfierat viciile împãratului. Cei mai distinºi dintre ei erau:
patricianul ºi ministrul comunicaþiilor Constantin Podopaguros, fratele lui,
spãtarul ºi comandantul gãrzii imperiale Strategios, ministrul poºtei ºi strategul
Siciliei, Antioh, comisul themei Opsikion, David, protospãtarul ºi strategul
themei Trakia, Theofilact din Iconiu, spãtarul Christofor, spãtarul Constantin,
Theophilact, fiul patricianului Bardanes ºi alþii. Dupã ce au fost calomniaþi
public, scuipaþi ºi insultaþi de popor ºi destituiþi din funcþii, împãratul a rostit
sentinþa. Cei doi fraþi Constantin ºi Strategios, au fost decapitaþi în Kynegion iar
ceilalþi orbiþi ºi exilaþi”38.
Împãratul vãzând cã în ciuda mãsurilor represive opoziþia iconodulã s-a
întãrit, a dispus ca populaþia Constantinopolului sã jure pe Sfintele Taine, Sfânta
Cruce ºi Sfânta Evanghelie, cã nu va mai venera icoanele, ci le va considera
idoli ºi va întrerupe orice legãturã cu monahii, ci dimpotrivã va calomnia ºi va
arunca cu pietre asupra acestor “gunoaie îmbrãcate în haine negre”. Primul care
a fãcut acest act josnic a fost patriarhul Constantin, care þinând crucea în mânã a
jurat cã “nu aparþine celor care cinstesc icoanele”39.
Din nefericire patriarhul Constantin a fost doar un instrument al politicii
religioase imperiale. Acuzat de conspiraþie a fost exilat în anul 766 la Hieria ºi
apoi pe insulele Prinkipos. Dupã doi ani, a fost readus în Constantinopol, umilit,
anatematizat în catedrala Sfânta Sofia de patriarhul Nichita ºi calomniat de
mulþime în hipodrom. I-a fost smulsã o ultimã mãrturisire în favoarea
iconoclasmului dupã care a fost decapitat în Kynegion la 30 august 766. Capul
lui a atârnat trei zile la poarta Militon în vãzul tuturor iar trupul a fost târât pe

37
Theophanes, Cronografia, A.M. 6258-6259.
38
Cronografia, A.M. 6257.
39
Ibidem.
140 Pr.Lect.Dr. Nicolae Chifãr

strãzile capitalei pânã la abator unde se gãsea groapa celor spânzuraþi, unde a
fost aruncat40.
Patriarhul Nichita a continuat cu ºi mai mare zel distrugerea icoanelor
de data aceasta ajungându-se pânã la vechile mozaicuri din palatul patriarhal.41
Dintre cei mai zeloºi susþinãtori ai iconoclasmului printre strategi, s-a
remarcat Mihail Lachonodrakon, strategul themei Thrakesion. În anul 770 a
ordonat ca toþi cãlugãrii ºi cãlugãriþele sã se cãsãtoreascã. Întrucât a întâmpinat
o mare rezistenþã, în anul 771 a dispus ca toate bunurile de valoare ale
mãnãstirilor sã fie vândute iar sumele obþinute sã intre în bugetul statului.
Icoanele, cãrþile ºi sfintele moaºte sã fie arse. Se dorea ca în aceastã themã sã nu
mai existe urme ale monahismului.
Spre sfârºitul domniei împãratului Constantin al V-lea iconoclasmul se
transformã într-o campanie împotriva monahismului, care se explicã nu numai
prin faptul cã monahii erau cei mai înfocaþi apãrãtori ai cultului icoanelor, ci
mai ales datoritã conflictului social dintre împãrat, armatã ºi o parte a
populaþiei, ºi monahii sprijiniþi ºi apreciaþi de marea masã a credincioºilor.
Împãratul Constantin al V-lea a murit la 14 septembrie 775 iar fiul sãu
Leon al IV-lea (775-780) a cãutat sã fie mult mai tolerant faþã de iconoduli.
Aceasta datoritã influenþei exercitate asupra lui de împãrãteasa Irina dar ºi de
patriarhul Pavel, ajungându-se în acest fel dupã moartea lui Leon sã se încheie
prima fazã a crizei iconoclaste.
Am fãcut aceastã incursiune succintã a derulãrii iconoclasmului în
timpul dinastiei Isaurilor, pentru cã ea reprezintã un moment esenþial al
relaþiilor dintre stat ºi Bisericã, dintre puterea imperialã ºi puterea sacerdotalã,
care a dus la situaþii complet anormale pentru realizarea a ceea ce se dorea sã fie
o societate creºtinã bazatã pe simfonia dintre Biserica universalã ºi Imperiul
ecumenic datoritã cezaropapismului imperial. Cel puþin la impãratul Constantin
al V-lea nu se mai poate vorbi de exercitarea unui drept ºi a unei obligaþii în
care se include ºi protejarea Bisericii într-un imperiu creºtin, ci de o persecutare
a Bisericii pentru cã susþinãtorii cultului icoanelor, fie cã erau monahi,
credincioºi sau clerici, fie cã erau demnitari de stat, ei formau Biserica
pãstrãtoare a adevãratei învãþãturi de credinþã. Chiar dacã sinodul de la Hieria
s-a pronunþat pentru iconoclasm, el nu reprezenta consensul general al Bisericii,
nici chiar în Imperiul Bizantin ca sã nu mai vorbim de episcopatul oriental ºi cel
apusean.
Iconoclasmul imperial a demonstrat cã intervenþia brutalã ºi
nejustificatã a puterii imperiale în treburile Bisericii creazã stãri anormale ºi
grave disfuncþionalitãþi , dacã nu cumva chiar o rupturã totalã a conlucrãrii
fireºti care trebuie sã existe între Bisericã ºi stat atunci când fiecare îºi exercitã
doar atribuþiile proprii.

40
Idem, A.M. 6259.
41
Idem, A.M. 6272.
PUTEREA IMPERIALÃ BIZANTINÃ ªI CULTUL ICOANELOR ÎN 141
SECOLELE VIII-IX

Þinând cont de urmãrile nefaste ale politicii religioase a împãraþilor


iconoclaºti pe care le-au avut asupra Bisericii universale ºi a relaþiilor dintre
Bisericã ºi stat, împãrãteasa Irina (coregentã împãratului Constantin al VI-lea,
fiul ei, între anii 780-797 ºi singurã 797-802) a redat Bisericii libertatea
cuvenitã. În primul rând a interzis orice fel de persecutare a iconodulilor ºi a
pregãtit cu multã atenþie ºi tact restabilirea oficialã a cultului icoanelor. A
acceptat retragerea patriarhului Pavel numai dupã ce s-a convins cã patricienii ºi
senatorii au recunoscut necesitatea convocãrii unui sinod ecumenic ºi cã vor
sprijini alegerea noului patriarh, Tarasie, care era cel mai potrivit în acest sens.
Pentru alegerea noului patriarh, împãrãteasa Irina a convocat o adunare
popularã în palatul Magnaura ºi a cerut lui Tarasie, preferatul tuturor, sã explice
de ce refuzã aceastã funcþie. El a rãspuns cã refuzã sã preia conducerea Bisericii
din imperiu atâta timp cât ea este divizatã ºi destrãmatã, cât nu se mãrturiseºte
credinþa adevãratã pe care o mãrturisesc creºtinii din Orient ºi din Apus, cât
timp ea se aflã sub anatema celorlalte patriarhii. Ori aceste neajunsuri nu se pot
rezolva decât prin convocarea unui sinod ecumenic care sã decidã liber asupra
adevãrului de credinþã, cãruia sã se supunã atât clerul cât ºi puterea imperialã,
demnitarii, armata ºi poporul credincios42. Cei prezenþi au acceptat condiþiile
impuse de Tarasie ºi astfel Constantinopolul avea din nou un patriarh iconodul.
Se remarcã aici diplomaþia împãrãtesei Irina ºi a patriarhului Tarasie
absolut necesarã pentru demararea pregãtirilor vizând înfrângerea
iconoclasmului.
Împãrãteasa a restabilit legãturile ºi cu Patriarhiile orientale ºi cu
Biserica Romei asigurându-l pe papa Adrian I (772-795) de neamestecul puterii
laice în treburile Bisericii ºi mai ales de supunerea acesteia faþã de deciziile
preconizatului sinod, pentru desfãºurarea cãruia ruga sã fie trimiºi delegaþi43.
Sprijinul imperial s-a dovedit ºi atunci când la 7 august 786 s-au deschis
lucrãrile sinodului în Biserica Sfinþii Apostoli din Constantinopol dar s-au ºi
suspendat în aceeaºi zi datoritã intervenþiei agresive a gãrzii imperiale
iconoclaste44. Înlocuind trupele iconoclaste cu trupe iconodule aduse din Grecia,
împãrãteasa a decis convocarea unui nou sinod pentru anul 787 care s-a þinut la
Niceea, fiind al VII-lea sinod ecumenic al Bisericii universale.
În comparaþie cu poziþia dominantã a împãratului Constantin al V-lea la
Hieria, la Niceea împãraþii Constantin al VI-lea ºi Irina nu numai cã au asigurat
prin delegaþii lor desfãºurarea normalã a sinodului dar au trimis o scrisoare
specialã, numitã “Sacra” prin care asigura pe episcopi de libertate deplinã de
decizie, dezaprobând orice fel de act de putere ca în perioada iconoclastã. Mai

42
Theophanes, Cronografia, A.M. 6277.
43
Ibidem. A se vedea ºi scrisorile papei Adrian I cãtre Tarasie, Mansi, XII, 1082D-
1083D ºi împãraþii Constantin al VI-lea ºi Irina, Mansi, XII, 1075B.
44
Theophanes, Cronografia, A.M. 6278.
142 Pr.Lect.Dr. Nicolae Chifãr

mult se angajau sã se supunã deciziilor sinodului în legãturã cu cinstirea


icoanelor45.
Împãraþii fiind informaþi printr-o scrisoare adresatã lor de patriarhul
Tarasie asupra deciziilor sinodului, i-a invitat pe sinodali pentru ca sã þinã
ultima ºedinþã la Constantinopol, în palatul imperial Magnaura, care conform
uzanþei a fost prezidatã de cei doi suverani.46 Dupã ce au fost citite deciziile
dogmatice ºi canonice ale sinodului fundamentate cu citate din Sfânta Scripturã
ºi din operele Sfinþilor Pãrinþi, împãraþii le-au confirmat prin semnãturile lor
dându-le astfel putere de legi de stat47.
De data aceasta colaborarea dintre puterea imperialã ºi Bisericã s-a
inscris în limitele fireºti aºa cum a fost ea gânditã ºi dezvoltatã în secolul al
IV-lea.
Fãcând o comparaþie între ceea ce a însemnat cezaropapismul
împãraþilor iconoclaºti ºi sprijinul oferit de împãraþii Constantin al VI-lea ºi
Irina pentru reabilitarea cultului icoanelor, ajungem la concluzia cã se putea
vorbi de o colaborare aproape perfectã dacã cele douã componente ale societãþii
creºtine îºi respectã prerogativele proprii dar ºi pe cele ale partenerului ºi nu
încearcã sã intervinã în raza de acþiune specificã fiecãrei parþi. Trebuie amintit
faptul cã de multe ori, mai ales în cadrul disputelor trinitare ºi hristologice, s-a
apelat la intervenþia statului mai mult decât impuneau releþiile fireºti. Aºa s-a
ajuns ca împãratul sã profite de serviciile Bisericii pentru rezolvarea scopurilor
politice pânã acolo încât a gândit chiar o aservire a ei. Desigur Biserica a cãutat
totdeauna sã-ºi menþinã libertatea dar în acelaºi timp sã-ºi asigure protecþia
suveranului pe care îl cinstea ca pe unsul lui Dumnezeu ºi episcop al afacerilor
din afarã ale ei. În perioada iconoclastã s-a arãtat cât de periculoasã poate
deveni însã intervenþia împãratului în treburile Bisericii ºi cât de mult poate fi
extinsã aservirea ei în special prin ierarhia ei. Fãrã îndoialã, aceste
disfuncþionalitãþi au fost specifice unor scurte perioade de timp, determinate de
tendinþa dominantã a unor suverani ºi de înclinaþia spre compromis a unei pãrþi
a episcopatului. Biserica în ansamblul ei însã ºi-a impus totdeauna misiunea ei
adunând la un loc cler, monahi ºi credincioºi care au pãstrat nealteratã
învãºãtura ei. Forþa de rezistenþã ºi curajul dovedit totdeauna în istoria ei pânã la
sacrificiul suprem sprijinit de credinþa adevãratã ºi de trãirea autenticã sunt
elemente care au menþinut ºi vor menþine Biserica în lucrarea ei misionar-
pastoralã ºi sfinþitoare.

45
Mansi, XII, 1002D-1007C.
46
Mansi, XIII, 413C.
47
Mansi, XIII, 416E-417A.