Sunteți pe pagina 1din 46

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII

POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Prof. Univ. Doc. LIVIU ROTMAN

ABSOLVENT:

ALEXANDRU IONUŢ ILIE

Bucureşti

Iulie, 2016
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII

POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

Legislaţia antisemită sub regimul Ion Antonescu – în perioada


1940-1941

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Prof. Univ. Doc. LIVIU ROTMAN

ABSOLVENT:

ALEXANDRU IONUŢ ILIE

Bucureşti

Iulie, 2016

1
CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………..…..3

Capitolul 1. – Începuturile antisemitismului în România………………..……...5

1.1 Rădăcinile antisemitismului în România…………………………..5

1.2 Exemple de personalităţi antisemite din secolul XIX şi începutul


secolului XX………………………………………………….……..……8

1.3 Guvernarea Octavian Goga – Alexandru C. Cuza, 1937-1938…..10

Capitolul 2. - Perioada 1940-1941……………………………………………..14

2.1 Starea juridică a locuitorilor evrei din


România………………….14

2.2 Guvernarea lui Ion Antonescu împreună cu Garda de Fier –


6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941……………………………..……19

2.3 Guvernarea lui Ion Antonescu după îndepărtarea legionarilor –


23 ianuarie 1941………………………………………………………...30

Capitolul 3. - Pogromul de la Iaşi……………………………………………...39

Concluzii……………………………………………………………………….42

Bibliografie…………………………………………………………………….43

2
Introducere

Tema aleasă, Legislaţia antisemită sub regimul Ion Antonescu – în perioada 1940-
1941, îşi propune să urmărească atitudinea rasială a conducătorilor ţării, care a fost reflectată
în nenumăratele decrete-legi date într-o perioadă scurtă de timp. Deşi este o perioadă neagră a
istoriei româneşti, consider că subiectul propus este vital în înţelegerea propriilor greşeli
istorice şi aprofundarea ei pentru evitarea derapajelor politice, care pot conduce la încălcarea
flagrantă a drepturilor de orice fel a unei mase de oameni.

Problematica Holocaustului din România, din timpul celui de al Doilea Război


Mondial, a fost tratată de diferiţi istorici, de la istorici etnici români, istorici care aparţin
minoriatii evreieşti, până la istorici străini, iar ca în orice altă latură a cercetării ştiinţifice au
apărut şi opinii diverse, uneori chiar contradictorii. Lucrarea de faţă nu are intenţia de a trata
Holocaustul în sine, ci cadrul juridic prin intermediul căruia au avut loc faptele.

Într-o Europă care suferă schimbări geo-politice după Primul Război Mondial, statele
monarhice se transformă în republici, iar graniţele lor sunt redesenate. Are loc trecerea de la
Europa imperiilor, la Europa republicilor, a statelor naţionale. În acest curent se încadrează şi
România, un stat recent format, cu independenţa câştigată cu doar 40 de ani în urmă, va avea
modificări teritoriale importante, în urma tratatelor de pace de la Paris – Versailles. Teritoriile
alipite României, nu au venit doar cu bogăţiile naturale şi cetăţeni români, au format şi o
mulitculturalitate etnică.

Ideea de naţionalism a politicienilor români şi semnele antisemite, au existat în


România, încă de la formarea ei ca stat unitar din secolul al XIX-lea. Dacă iniţial, atitudinea
antisemită era la nivel declarational, odată cu modificarea treptată a naţionalismului în
fascism, ideile rasiale ajung să fie transpuse în legislaţie.

În primul capitol al prezenţei lucrări se vor prezenta rădăcinile antisemitismului în


România, o serie de personalităţi istorice cu convingeri antievreieşti şi scurtă guvernare a
Cabinetului Octavian Goga - Alexandru C. Cuza, din perioada 1937-1938. Această guvernare
a “tatonat terenul”, pentru regimul Antonescu. Primă măsură cu un caracter profund antisemit
a fost legea revizuirii cetăţeniei din 1938.

3
Cel de al doilea capitol analizează efectiv decretele-legi ale Generalului, ulterior
Mareşalului Ion Antonescu, dintre anii 1940-1941 şi impactul pe care l-au avut asupra
comunităţilor mozaice din România, din punct de vedere politic, economic şi social. Perioada
de analiză a fost restrânsă din cauza numărului mare de acte normative, care aveau un
caracter în profunzime rasial, decretele fiind date în cascadă, de multe ori, apărând mai multe
legi în aceiaşi zi.

Al treilea capitol va prezenta una dintre consecinţele extreme pe care le-a provocat
atitudinea politică a conducătorului extremist, Pogromul de la Iaşi.

4
1. Începuturile antisemitismului în România

1.1 Rădăcinile antisemitismului în România

Prezenţa evreilor în teritoriile ce aveau să formeze ulterior România, este localizată în


jurul secolului al XV-lea. Negustorii evrei sefarzi din Imperiul Otoman apar în relatările unei
campanii ale lui Ştefan cel Mare, desfăşurată în Moldova, împotriva otomanilor. În Tara
Românească, este înregistrată prezenţa a doi comercianţi sefarzi, din Bucureşti, la mijlocul
secolului XVI. Spre sfârşitul secolului, este înfiinţată primă comunitate compusă din evrei
turci, în Alba Iulia. Aceştia erau implicaţi în comerţul cu Imperiul Otoman, iar reşedinţa
legală era limitată doar în Alba Iulia. În curând numărul lor va creşte, prin migrarea evreilor
ashkenazi din Polonia.1

Pentru a înţelege mai bine tema propusă, este nevoie de incursiunea istorică în
rădăcinile antisemitismului românesc, acesta fiind situat la jumătatea secolului al XIX-lea,
odată cu Adunarea de la Blaj, din Transilvania. Blajul a dezvoltat o potrivire spirituală cu
românimea, tipăriturile sale, având răspândire în general, în rândul românilor. Astfel,
tipăriturile respective au ajutat “la conturarea unor trăsături regionale distinctive, inclusiv la
cultivarea unor prototipuri existenţiale – idealul bunului cetăţean, contribuabil sau creştin”.2
Deşi, nu se făcea referire în mod explicit la populaţia evreiască, aceasta era afectată în mod
indirect, din cauza faptului că erau aparţinătorii unui alt cult religios.

Naţionalismul românesc din secolul al XIX-lea a crescut în paralel cu dezvoltarea


rolului economic al evreilor în ţară. Cu un important caracter antisemit a fost, chiar prima
constituţie oficială a statului nou format, Constituţia din 1866, cea care consfinţea statul
naţional sub denumirea de România. Conform articolului 7:

1
Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave
Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 102
2
Mircea , Gabriela: “Foi volante și specificitate regională pe teritoriul românesc pană la 1830”, în Revista
romană de istorie a carții, numărul 9, 2012, p. 79

5
“Însuşirea de român se dobandesce, se conservă şi se perde potrivit regulilor
statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri creştine pot dobândi
impamentenirea.”3

Astfel, evreii români devin apatrizi, cu o vulnerabilitate crescută la discriminare politică şi


economică. Resentimentele antisemite au venit atât din partea boierilor şi a micii nobilimi,
cât şi din partea noii clase burgheze, care incee să joace un rol politic. Atâta timp cât evreii
lucrau ca mijlocitori (go-betweens), colectori de taxe, distribuitori de produse fabricate şi
comercianţi de băuturi alcoolice, activităţi în care monopolul era deţinut de boieri – aceastea
au permis o măsură a drepturilor. Însă, atunci când şi-au exprimat dorinţa de a căpăta drepturi
politice şi civile, aceştia au fost consideraţi “pericol social”, “ciumă a mediului rural” şi alte
apelative asemănătoare.4

Prima constituţie a României avea aceasi problemă că Programul de la Blaj, mai


exact, lega calitatetea de cetăţean român de apartenenţă religioasă la cultul creştin. Prin
urmare, orice locuitor al ţării cu o altă orientare religioasă, nu ar fi putut să obţină cetăţenie
română.

Evreii formau o popuatie compactă, în special în Moldova, cu datini deosebite,


inclusiv la nivelul vestimentaţie, ce deţinea poziţii importante în domenii precum: comerţ,
meşteşuguri şi chiar în formele incipiente ale industriei şi sistemului financiar-bancar. În
mare parte, aceştia provenau din Polonia şi Galiţia rusească. Din punct de vedere statistic, în
Moldova, în 1803 erau 12.732 de evrei, în 1859 – 118.922, iar în 1899 – 195.877 de evrei, la
o populaţie creştină de 1.630.906. Pentru împărţirea rural-urban din Moldova, este de
menţionat faptul că în anul 1899, o mare parte dintre aceştia locuiau în oraşe, 126.129 de
suflete. La nivelul Iaşului, structura demegrafica arată că 51,2% din totalul populaţiei era de
origini evreieşti. În Muntenia, situaţia se prezintă un pic diferit din punct de vedere socio-
demografic, unde în anul 1899, din populaţia totală de 3.822.172, populaţia de religie iudaică
era în număr de 68.852 de oameni (1,8%). Odată cu formarea României Mari, din 1918, apar
şi modificări notabile în configuraţia statistică a locuitorilor. În urma recensământului general
ce are loc în România, în 1930, confirmă existenţa a unui număr de 756.930 evrei, însumând

3
CONSTITUȚIA Romăniei din 1866, Textul actului publicat in M.Of. nr. 142/1 iun. 1866,
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755, accesat în data de 14.06.2015
4
Ioanid, Radu: “The Holocaust in Romania”, Ivan R. Dee Inc., Chicago, 2000, p. XVII

6
un procent de 4,2% din totalitatea locuitorilor ţării. Dintre aceştia, 68,7% (520.004 de
persoane) locuiau în mediul urban, iar mai puţin de o treime era stabilită în comune sau în
sate. La nivelul regiunilor, procentul populaţiei evreieşti era următorul: Bucovina – 10,9%;
Basarabia – 7,2%; Crisana şi Maramureş – 7%; Moldova – 6,7%; Transilvania – 2,5%;
Muntenia – 2,3%; Banat – 1,5%; Dobrogea – 0,5%; şi Oltenia – 0,2%.5

5
Ornea, Zigu: “Anii treizeci: extrema dreaptă romanească”, Editura Fundației Culturale Române, București,
1996, pp. 384-385

7
1.2 Exemple de personalităţi antisemite din secolul XIX şi începutul
secolului XX

O serie de personalităţi remarcabile ale spaţiului românesc au abordat o atitudine şi un


discurs antievreiesc, de-a lungul timpului, înainte şi după formarea României Mari. De la
atitudini conform cărora: evreii îşi merită soarta, până la formarea unu duşman public din
populaţia iudeică.

În timpul domniei limitate, pe care a avut-o Alexandru Ioan Cuza, în Principatele


Unite, se observă o înclinaţie înspre direcţia antisemită. Prin intermediul Legii obşteşti din 31
mai 1864, Articolul 26, prevedea câteva drepturi, inclusiv sufragiul la alegerile municipale,
însă doar pentru anumite grupuri de evrei care întruneau o serie de criterii necesare. Tot în
1864, Al. I. Cuza propune un cod de legi, care va intra în vigoare un an mai târziu. În acest
cod civil, era permisă acordarea cetăţeniei evreilor, dar condiţiile erau foarte stricte, încât
nicio persoană nu a reuşit să-şi dobândească cetăţenia.6

O altă figură emblematică a mediului politic din secolul al XIX-lea, care îşi insusieste
idei antisemite, sub pretextul nationalusmului, este Ion Brătianu. În sesiunea parlamentară ce
are loc la data de 19 iunie 1866, în calitate de ministru de Finanţe, acesta susţine că: “…noi
am declarat că guvernul nu înţelege să dea ţara evreilor, nici să le dea drepturi care ating, care
vatămă oricât de puţin, interesele României”.7

Scriitorul şi jurnalistul român, Ioan Slavici, în lucrarea sa, Soll şi Haben – Chestiunea
ovreilor din România, îi consideră pe adepţii cultului mozaic o “piedică în dezvoltarea
bunăstării românilor, ce trebuie înlăturată”, folosind afirmaţii extrem de dure, care aveau să
se înfăptuiască în secolul următor:

“Trebuie, dar să facem o încercare deznădăjduită ca să înlăturăm această pedeca, ce


ni se pune cu stăruinţă necumpătată în calea propasirei şi roade încetul cu încetul

6
Comisia Internatională pentru Studierea Holocaustului în România: “Raport final”, Polirom, Iași, 2004, p. 23
7
Ibidem

8
chiat temeliile vieţii noastre. […] Nu ne-ar rămâne deci decât că, la un semn dat, să
închidem graniţele şi să îi tăiem şi să îi aruncăm în Dunăre, până la cel din urmă om,
încât să nu mai rămâie nici sămânţă de dânşii”.8

În ciuda realizărilor din diverse domenii, inclusiv cel academic şi în ciuda minţii de
geniu pe care a avut-o Nicolae Iorga, acesta a fost antisemit. În 1910, Iorga, alături de
Alexandru C. Cuza pune bazele primului partid declarat antisemit din România, Partidul
Naţional Democrat. În 1910, Nicolae Iorga ţine un discurs în Camera Deputaţilor care,
ulterior va fi publicat. În discursul respectiv, ripostează la cerinţele evreiilor pentru cetăţenie
şi afirma că acest lucru afectează integritatea statului:

“Statul român a fost interpelat la 1878, în chestia evreiască, şi a fost interpelat, nu


numai de evreii din România, dar, graţie minunatei legături dintre Evreii de
pretutindenea, de Jidovimea întreagă, cu privire la chestia evreiască. […] acordând
măcar în parte ceia ce ni cer acei domni, atunci România nu ar mai fi România.”9

8
Slavici, Ioan: “Soll si Haben – Chestiunea evreilor din Romania”, Curtea Veche Publishing, București, 2000,
p. 55
9
Iorga, Nicolae: “Problema evreiască la Cameră”, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1910, p.
14

9
1.3 Guvernarea Octavian Goga – Alexandru C. Cuza, 1937-1938

Partidul Natioanl Creştin a fost fondat în 1935 şi se dorea a fi un partid conservator,


bazat pe ideologii de dreapta, cu un caracter naţionalist şi puternic antievreiesc. PNC, sub
conducerea lui Alexandru C. Cuza şi a lui Octavian Goga, a fost de departe cel mai puternic
adversar al Gărzii de Fier, din perspectiva partidelor ce îşi dispută puterea politică în spectrul
dreptei. În al treilea deceniu al secolului XX, naţional-socialismul german a susţin în special
Partidul Naţional-Creştin, în ciuda faptului că Garda de Fier era mai apropiată ca ideologie de
nazism. Cei doi conducaori ai partidului, Octavian Goga şi Alexandru C. Cuza s-au bucurat
de cariere politice întinse pe o perioadă mare de timp. Reputaţia lui O. Goga avea la bază
renumele său de poet naţionalist şi prestigiul câştigat pe perioada Primului Război Mondial
de susţinător îndârjit al ideii de unire a Translvaniei cu România. În ceea ce îl priveşte pe
A.C. Cuza, profesor de economie politică şi finanţe al Universităţii din Iaşi, susţinerea sa
electorală era concentrată în jurul Iaşiului, mai exact, circumscrpitiile fidele lui Cuza au fost
întotdeauna în partea de nord a Moldovei. Totuşi, trebuie luată în seamă cariera sa politică,
deoarece a fost notabilă ca durată şi temeinicia de susţinere a antisemitismului, chiar
inspirând mişcări mai radicale şi mult mai periculoase. Convingerile sale politice au levitat în
preajma unei singure probleme, s-au axat pe un set de concepţii antievreieşti, pe care şi le-a
însuşit neîncetat de-a lunugl întregii cariere politice. 10

La alegerile din decembrie 1937, Partidul Naţional-Creştin a candidat pe o listă


independentă şi obţinut un scor de 9,15%. La obţinerea acestui procent au ajutat, în mod clar,
circumscripţiile consacrate de susţinere a lui A.C. Cuza, din nordul Moldovei şi Basarabia. În
urma acestui eveniment electoral, Octavian Goga este numit prim-ministru. Se pare, că un
motiv întemeiat pentru această alegere a regelui ar fi fost susţinerea limitată din partea
poporului, de care se bucura Partidul Naţional-Creştin, prin urmare fiind mai uşor de
controlat pentru atingerea prorpiilor scouri autoritare ale lui Carol al II-lea. PNC şi-a început
guvernarea, în mod oficial, din data de 28 decembrie 1937, iar A.C. Cuza devenind ministru
fără portofoliu. Încă din declaraţia inaugurală a Cabinetului, noul prim-ministru, Octavian

10
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România: “Raport final”, Polirom, Iasi, 2004, pp.
31-33

10
Goga nu s-a ferit să îşi ascundă ideile antisemite în baza cărora vă urma să guverneze.11

“Vrem România a românilor! Acesta este certificatul de naştere al noului Cabinet.


Noi credem în renaşterea naţiunii române şi a Bisericii ei creştine. Noi credem că
este o datorie sfântă să ne punem pecetea dominaţiei noastre etnice în toate domeniile
vieţii politice.”12

Această guvernare a fost una bazată pe decrete-lege şi şi-a îndreptat măsurile


impotriva populaţiei minoritare evreieşti. O decizie, ce trebuie amintită, este aceia îndreptată
impootriva ziarelor considerate evreieşti sau care sunt controlate de evrei, având drept
consecinţă închiderea editorialelor: Lupta, Adevărul sau Dimineaţă, precum şi a celor ziare
locale care erau publicate în limba ebraică şi idiş, iar ziariştilor evrei li s-au retras drepturile
pe care le aveau aparţinătorii acestui domeniu.13

Deşi măsura amintită mai sus, avea un caracter profund nedemocratic şi, pe de o parte,
libertatea presei şi libertatea de exprimare aveau de suferit prin simplul fapt că anumite
publicaţii erau închise şi că anumiţi oameni ce activau în domeniul jurnalistic rămâneau fără
drepturi. Iar pe de altă parte, intervine şi caracterul antisemit cuprins în decretul respectiv,
necontând imparţialitatea sau profesionalismul ziariştilor şi/sau a redacţiilor publicistice, ci
doar catalogarea lor, ca fiind “evreieşti”. Aceasta nu avea să fie nici singura, nici cea mai
dură lege ce viza în mod direct minoritatea mozaică. Din punctul meu de vedere, cea mai
dură lege a acestui guvern este aceia de revizuire a cetăţeniei, pe care o voi analiza mai jos.

În urma Primului Război Mondial şi a tratatelor de pace ce au loc în 1919 şi 1920,


România va acorda cetăţenie evreilor din interiorul graniţelor sale, printr-un minim de
formalităţi, fapt concretizat în Articolul 7 al Constituţiei din 1923:

“Deosebiră de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă, nu


constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le

11
Ibidem, p. 39-40
12
Tharaud Jerome, Tharaud Jean: “L’Envoye de l’Archange”, Librairie Plon, Paris, 1939, p. 186
13
Comisia Internaționala pentru Studierea Holocaustului în România: Raport final, Polirom, Iasi, 2004, p. 40

11
exercita.”14

După vreme de un secol în care noţiunea de cetăţenie a fost strâns legată de


apartenenţa la cultul religios, populaţia de origine iudeică primeşte dreptul de a dobândi
cetăţenia statului în care trăiesc. Cu toate acestea, dreptul menţionat mai sus, nu va fi foarte
mult timp în vigoare, mai exact, 15 ani, până în 1938.

Prima lege cu un caracter profund antisemit, din perioada premergătoare venirii la


putere a lui Ion Antonescu, a fost legea revizuirii cetăţeniei, sancţionată în ianuarie 1938, de
către Regele Carol al II-lea, care de fapt, viza în mod direct revizuirea cetăţeniei în rândul
populaţiei evreisti, ci nu a tuturor locuitorilor. În acea perioadă, Preşedinte al Consiliului de
Miniştrii era o altă personalitate puternic antisemită, Octavian Goga.

“Art. 1. Se vor revizui înscrierile în registrele de nationalitat, cum şi înscrierile în


registrele privitoare la acordarea drepturilor cetăţeneşti.
Art. 6. În termen de 20 de zile de la afişare, toţi cei trecuţi în tablou sau moştenitorii
lor, care prin faptul înscrierii autorului beneficieaza de cetăţenia română, vor depune
judecătoriei actele doveditoare […]
Art. 7. […]Nedepunerea actelor în termenul fixat de articolul precedent sau în
termenul acordat de instanţă este socotită ca o recunoaştere a neîndeplinirii
condiţiunilor legale pentru dobândirea de plin drept a naţionalităţii române.”15

Pentru a putea argumenta această lege, guvernul Octavian Goga – A.C. Cuza susţinea
că după război, foarte mulţi evrei s-au refugiat din Ucraina şi ar fi obţinut cetăţenia în mod
ilegal. În realitate, numărul lor era de câteva zeci de mii – aproximativ 50.000, dintre care,
20.000 emigraseră în Statele Unite ale Americii în anii ’20. În acelaşi mod, au venit şi
persoane de alte nationalitatai, preponderent ruşi şi ucrainieni, al căror număr nu era mai mic,

14
CONSTITUȚIA României din 1923, Textul actului publicat in M. Of. Nr. 282/29 mar. 1923,
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517, accesat la data de 15.06.2016
15
Benjamin, Lya: “Legislația antievreiască”, vol. I, Hasefer, Bucuresti, 1993, p. 30

12
decât al celor din prima categorie, pe seama cărora era pus decretul-lege. Cu toate acestea, cei
din a doua categorie nu au intrat sub incidenţa revizuirii.16

Cu o lege cu caracter abuziv şi în mod surprinzător, cu caracter retroactiv; cu o serie


de acte greu de obţinut şi care trebuiau depuse într-un termen foarte scurt, cetăţenii români de
rit mozaic sunt nevoiţi să îşi redovedeasca cetăţenia pe care au obtinu-o în urmă cu mai puţin
de două decenii.

Consecinţele acestei legi au fost majore, făcând ca 225.222 de evrei, adică în jur de o
treime din populaţia iudeică, să îşi piardă cetăţenia, sub o multitudine de pretexte, precum:
neîndeplinirea condiţiilor legale pentru dobândirea cetăţeniei, nedepunerea la termen etc.17

Legea revizuirii, în esenţă o lege antidemocratică, întorcea România, într-o oarecare


măsură, cu 70 de ani în urmă, până la Constituţia dinn 1866, cu al său articol 7, prin care
locuitorii necreştini nu puteau deveni cetăţeni români. Evreii rezidenţi, înscrişi în evidenţele
statale ale secolului al XVIII-lea şi prima parte a secolului XIX, “ca pământeni, raiale sau
hrisoveliti” deveneau dintr-o dată străini, în fapt apatrizi, fără a mai putea spera la recăpătarea
cetăţeniei, cu toate că, ideile de emancipare politică a evreilor din Occident, provenite din
Revoluţia Franceză, ajung şi în ţările române încă de la 1848, an în care, Proclamaţia de la
Islaz dorea “Emanciparea israeliţilor”.18

16
Ornea, Zigu: “Anii treizeci: extrema dreaptă românească”, Editura Fundației Culturale Române, București,
1996, p. 388
17
Ibidem, p. 389
18
Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, vol. I Hasefer, Bucuresti, 1993, p. XXIII- XXIV

13
2. Perioada 1940-1941

Anul 1940 a fost plin de evenimete ce au rămas în istorie, atât din perspectiva temei
studiate, Legislaţia antisemită, cât şi din punct de vedere al schimbărilor politice desfăşurate
în România: învestirea lui Ion Antonescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştrii,
abdicarea Regelui Carol al II-lea şi preluarea tronului de către Regele Mihai I.

Până la preluarea puterii de către Generalul Ion Antonescu, o să analizez decretele-


legi, aprobate în august 1940, cu referie la: Starea juridică a locuitorilor evrei din România,
Interzicerea căsătoriilor între români de sânge şi evrei şi Regimul de educaţie a evreilor, sub
conducerea lui Carol al II-lea, totodată fiind şi ultimele măsuri antisemite luate de acesta.

2.1 Starea juridică a locuitorilor evrei din România

Decretul-lege numărul 2.650, cel care modifică încadrarea juridică a evreilor din
România a fost aprobat în data de 8 august 1940, de către: Carol al II-lea, Ion Gigurtu, în
calitate de preşedinte al Consilului de Miniştri şi Ion Gruia, în calitatea sa de Ministru al
justiţiei, la insistenţele regelui.

“Art. 2 .Sunt socotiţi evrei în înţelesul acestui Decret cu putere de lege: a) cei de
religie mozaică; b) cei născuţi din părinţi de religie mozaică;[…] d) creştinii născuţi
din mamă creştină şi tată de religie mozaică, nebotezat;[…]

Art. 3. Evreii se împart, în ceea ce priveşte starea lor juridică, în trei categorii.

Art. 4. Categoria I este alcătuită din evreii veniţi în România după 30 decembtrie

14
1918.

Art. 5. Categoria a II-a este alcătuită din: a) cei ce au căpătat naturalizarea, prin
lege individuală sau dispoziţiune legală, până la 30 decembrie 1918; b) cei ce au
dobândit naturalizarea, în mod colectiv, […], servind Tara sub Drapel în timpul
războiului pentru Independenţă; […]; d) cei ce au luptat în linia de foc, în războaiele
României […]; e) cei răniţi, decoraţi, citaţi cu ordin pentru acte de bravură; f)
urmaşii celor morţi în războaiele României şi urmaşii celor cuprinşii în alineatele
precedente.

Art. 6. Categoria a III-a este alcătuită din evreii care nu fac parte din categoriile I şi
ÎI.

Art. 7. Evreii prevăzuţi în categoriile I şi a III-a nu pot fi: a) funcţionari publici; b)


membrii în profesiunile care au legătură directă cu autorităţile publice; c) membrii în
consiliile de administraţie ale întreprinderilor; d) comercianţi în comunele rurale; e)
comercianţi de băuturi alcoolice; […]; g ) militari; […]
Art. 11 .Evreii aparţinând oricărei categorii nu pot dobândi proprietăţi rurale.
Art. 14. Evreii din.orice categorie nu pot dobândi nume româneşti.[…]”19

Dacă, legea de revizuire a cetăţenie, a guvernului Goga-Cuza, din 1938, a afectat


aproximativ o treime din populaţia de cult mozaic, decretul referitor la Starea juridică a
evreilor din România a avut repercursiunii asupra întregii mase de populaţie evreiască, din
interiorul graniţelor României. Noţiunea de evreu, aşa cum era ea înţeleasă prin actul juridic
de mai sus, afecta chiar şi familiile mixte (romani-evrei), din cauza faptului că, minorii
creştini cu tată mozaic erau consideraţi evrei, prin urmare, supunându-se aceloraşi tratamente
restrictive şi implicit, abuzive. Pe lângă dorinţa de a diferenţia populaţia românească de cea
iudeică, se observă şi crearea unor discrepanţe în interiorul comunităţii evreieşti, date de
împărţirea acestora în trei categorii distincte.

Aparţinătorii categoriilor I şi III erau, în mod evident, cei mai defavorizaţi, prin
interzicerea drepturilor de a mai profesa într-un spectru larg de ocupaţii şi meserii. Ei erau
excluşi din administraţia publică; din meseriile ce aveau legături directe cu autorităţile

19
Ibidem, pp. 46-48

15
publice, precum avocaţii sau notarii publici; nu mai puteau fi membrii în consiiliile de
administrare ale întreprinderilor de orice fel, fie ele publice sau private; nu li se mai permitea
să practice negustoria în mediul rural şi nici comerţul cu băuturi alcoolice, indiferent de zonă.
În privinţa armatei, aceştia nu puteau fi militari, deoarece era considerată o obligaţie de
onoare naţională, ce revenea cetăţenilor români. În schimb, evreii acestor două categorii
trebuiau să achite anumite taxe sau să presteze diverse munci, ce erau considerate ajutoare
pentru armată.

Dacă din categoriile I şi III făceau parte evreii ce au ajuns în România după 1918, în
special prin alipirea noilor teritorii la Vechiul Regat (Basarabia, Bucovina de Nord şi
Transilvania) şi cei încetăţeniţi pe baza decretelor-legi din 1919, în a doua categorie erau
încadraţi cei care erau stabiliţi în interiorul statului de mult mai mult timp. Nu au fost excluşi
nici veteranii de război care au luptat în Războiul de Independenţă şi în Primul Război
Mondial, cum nu au fost excluşi nici urmaşii lor sau orfanii celot care şi-au pierdut viaţa pe
câmpurile de luptă, în slujba ţării. Evreii încadraţi în categoria II au avut condiţii puţin mai
permisive, dar care oricum păstrau puternicul caracter antisemit. În sfera administraţiei
publice, îşi puteau păstra posturile ocupate anterior, dar din data publicării decretului, nu mai
puteau dobândi în viitor nicio funcţie publică. O diferenţă apare şi în sectorul militar, unde,
categoria secundă, spre deosebire de celelalte două, avea drept de apartenenţă, însă nu puteau
fi militari de carieră, rămânând la stadiul de simpli soldaţi, fără a li se oferi oportunitatea de
avansare în grad şi promovarea pe scara ierarhică.

Cel mai probabil, articolul referitor la interdicţia dobândirii de proprietăţi rurale, îşi
avea fundamentul în clişeul, apărut cu câteva decenii înainte, în spaţiul românesc, conform
căruia, evreii încearcă să preia puterea şi să controleze România prin deţinerea proprietăţilor
şi a mijloacelor de producţie. Pe de altă parte, statul român era un stat agrar, în care mare
parte a populaţiei se ocupa cu agricultură. În condiţiile în care evreii ar fi continuat să îşi
extindă poseiunile din mediul rural, atunci, localnicii din zonele cu pricina ar fi fost angajaţi
să lucreze acele terenuri, aparnd o relaţie de superioritate între deţinători şi ţăranii români,
relaţie inadmisibilă din perspectiva guvernului.

Pentru o delimitare clară în noua ordine socială a statului, evreilor li se interzicea să


dobândească nume româneşti, deci se încerca evitarea oricărei forme de asemănare între

16
“cetăţenii români” şi “românii de sânge”.20

Decretul a fost inspirat din Legile de la Nurnberg, din septembrie 1935. Acestea
stipulau că “o persoană era definită evreu, dacă avea cel puţin trei bunici evrei”. Diferenţele
apar la definirea evreilor care aveau doar un părinte ce aparţinea cultului mozaic. Dacă în
România, erau catalogaţi tot evrei, fără a exista diferenţe între descendenţii celor cu doi
părinţi mozaici şi descendenţii familiilor mixte; în Germania nazistă apărea o încadrare de
mijloc, care era compusă din persoane definite ca jumatate-evreu (Jewish half-breeds). Erau
aceia care “aveau unul sau doi bunici evrei” şi nu erau “evrei prin definiţie”.21

Tot în ziua de 8 august 1940, triunghiul: Carol al II-lea, Ion Gigurtu şi Ion Gruia,
aplică decretul numărul 2.651, Oprirea casatariilor între români de sânge şi evrei, venind ca
o completare a decretului precedent, Starea juridică a locuitorilor evrei din România.

“Art. 1. Căsătoriile între evrei şi români de sânge sunt oprite.

Art. 2. Căsătoriile între evrei şi români de sânge sunt oprite, chiar dacă se vor
încheia dincolo de graniţele ţării.

Art. 3. Căsătoriile între evrei şi români de sânge încheiate împotriva acestor reguli
sunt nule.

Art. 8. Cei care se vor căsătorii sau vor încerca să se căsătorească împotriva
prevederilor art. 1 se vor pedepsi cu închisoarea corecţională de la 2 la 5 ani.”22

Atât textul de lege în sine, cât şi motivarea lui - ideea de păstrare a rasei pure şi a
sângelui, au fost preluate tot din Legile de la Nurnberg, ale Germaniei hitleriste.”Legea
privind Protejarea Sângelui German şi a Onoarei Germane” menţiona în primul articol –
„Căsătoriile dintre evrei şi subiecţii statului cu sânge german său sânge înrudit (related
blood) sunt interzise. Căsătoriile încheiate totuşi sunt invalide, chiar dacă au fost înfăptuite
în afara statului cu scopul de a se sustrage acestei legi.”23 Dacă primul decret era parţial

20
Sintagmele sunt preluate din documentul Referat către Consiliul de Ministrii, al Ministrului de justiție, Ion
Gruia
21
Longerich, Peter: “Holocaust - The Nazi Persecution and Murder of the Jews”, Oxford University Press Inc.,
New York , 2010, p. 61
22
Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, Hasefer, București, 1993, p.55
23
Nicosia Francis R , Scrase David: “Jewish life in Nazi Germany”, Berghahn Books, Oxford, New York, 2010,
p. 197

17
influenţat de politica nazistă, totuşi cu modificări semnificative în încercarea de definire a
evreului şi alcătuirea categoriilor în care erau repartizaţi, actul de completare, privitor la
interzicerea căsătoriilor, era o traducere fidelă a textului de lege, intrat în vigoare cu 5 ani
mai înainte, în Germania.

Aceste două decrete pot fi considerate ptimelel legi rasiale româneşti, care au precedat
imediata instaurare a unui regim într-adevăr fascist, cu toate că şi dictatura regelui Carol al II-
lea, instaurată în 1938, avea tendinţe spre acest tip de regim politic.

O scrisoare din 26 august 1940, trimisă de un manager al Astra Română (subsidiară a


Royal Dutch Shell în România) superiorului său din Londra, oferă detalii referitoare la
măsurile adiţionale îndreptate împotriva tinerilor evrei. Este specificat că mişcările antisemite
au avut şi un efect secundar, prin excluderea tuturor, cu excepţia românilor creştini, din Straja
Ţării. Deşi nu a fost o lege în sine, era un ordin al liderului, respectat ca atare. În scrisoare se
arată şi îngrijorarea faţă de obligativitatea şcolarilor evrei să poarte uniforme, iar managerul
respectiv crede că, “probabil, intenţia este de a le face vieţile atât de mizerabile, încât să nu
mai frecventeze şcolile româneşti”.24

24
Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave

18
2.2 Guvernarea lui Ion Antonescu împreună cu Garda de Fier – 6
septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941

Generalul Ion Antonescu promovat din anonimitate, la data de 5 septembrie 1940 este
convocat în fata prezidiului Consiliului de Miniştrii, ca în ziua următoare să i se acorde puteri
dictatoriale şi încrederea de a guverna ţară. Recăpătarea conştiinţei după şocul îngrozitor al
şirului de evenimente, cauzate de începerea celui de al Doilea Război Mondial, opinia publică
românească era confuză şi nedumerită când a fost chemată să îl primească pe acest salvator
necunoscut. 25

Numai foarte puţini au acordat atenţie rolului său neînsemnat în precedenta guvernare
reacţionară. Chiar şi mai puţini erau conştienţi de activităţile sale în instituţiile militare de
rang înalt. El a fost declarat a fi un soldat energic, care nu a tolerat opoziţia, dar de asemenea
indecis şi uşor influenţabil; existau zvonuri că era orgolios, trufaş şi, de aceia iubea laudele şi
linguşelile; toată lumea ştia că era crud, iute la mânie şi predispus la violenţă. De-a lungul
întregii sale cariere a fost poreclit (he was taunted) cu numele de “Caine Roşu”. Ţara,
dezechilibrată de secvenţele întâmplărilor recente, năucită de haosul politic şi hipnotizată de
manipularea inteligentă a atmosferei generale, l-a perceput cu oareşce dubii, cu o tradiţională
indiferenţă şi scepticism. O anumită secţiune a populaţiei a simţit ameninţarea inevitabilă
încă de la început.26

Venirea la putere a lui Ion Antonescu, în septembrie 1940, împreună cu mişcarea


legionară, avea să transforme România într-un adevărat lagăr fascist. Cu o guvernare bazată
pe un tip de capitalism aparte, statul fascist îşi crează un cadru politic distins, care înlocuieşte

Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 103


25
Carp ,Matatias: “Holocaust in Romania”, editata de Andrew L. Simon, Simon Publications, Safety Harbor,
Florida, p. 53

19
capitalismul clasic. Regimul politic fascist, care sancţionează dominaţia partidului fascist,
restrânge o serie largă de dreputri, libertăţi şi garanţii constituţionale legate de activitatea
politică şi unională, a presei, a culturii şi a educaţiei.27

Înspre sfârşitul lunii septembrie, Ion Antonescu acordă un interviu publicaţiei


italieneşti, La Stampa. În ziua de 30 septembrie, presa românească preia interviul,
adaugandui-se comentarii detaliate, laude şi elogii aduse conducătorului şi nu în ultimul rând
injurii şi izbucniri pline de ură la adresa evreilor. În interviul respectiv, noul lider dezvăluie
profunzimile gândirii sale asupra “problemei evreieşti” şi apar primele ameninţări cu privire
la evacuări, exproprieri, marginalizare. Acestea sunt primele declaraţii publice ale
Generalului, despre o populaţie ce depăşeşte 400.000 de oameni, venită pe teritoriul
României cu secole în urmă şi care, probabil au contribuit mai mult decât oricare altă
minoritate la prosperitatea ţării.28

“În România, evreii ocupă toate poziţiile economice, aceştia au capitalul şi


monopolul asupra creditelor bancare. Astfel, neglijarea guvernelor româneşti
anterioare a contribuit la înlocuirea românilor autentici cu străini. Dar, noi avem în
România întreprinderi conduse de români, capabili să depună mărturie pentru
calitatea rasei noastre.

Voi rezolva problema evreiască prin reorganizarea statului şi treptat, înlocuirea


evreilor cu români, între timp ei vor fi pregătiţi. Evreii vor fi expropriaţi în mare
măsură prin compensaţii. Cei care au sosit în România după 1913, adică după a doua
fază a războaielor balcanice vor fi îndepărtaţi cât mai curând posibil, chiar dacă
aceştia sunt cetăţeni români. Cât despre ceilalţi ei vor – repet – înlocuiţi în mod
progresiv. Evreii pot trăi, dar nu pot beneficia nici de resursele, nici de bogăţia
acestei ţări.”29

Una dintre primele măsuri ale noului conducatora a fost decretul 42.181, din 8
septembrie 1940, care excludea tot personalul evreiesc din teatrele naţionale şi particulare, fie
că erau subvenţionate de stat sau nu. Aceste norme erau aplicate “fără nicio restricţie, fără

26
Ibidem, p.53
27
Ioanid, Radu: “The Sword of the Archangel: Fascist ideology in Romania”, tradusă de Peter Heinegg,
Columbia University Press, New York, 1990, p. 179
28
Carp, Matatias: ”Le livre noir”, tradus de Alexandra Laignel-Lavastine, Denoel, 2009, pp. 87-88

20
nicio excepţie şi fără nici cea mai mică toleranţă beneficiarilor direcţi sau indirecţi ai
agenţiilor teatrale şi arrtistice, precum şi personalului evreiesc”.30

În următoarea zi, Departamentul Cultelor şi Artelor a luat două măsuri în privinţa


cultului mozaic. Astfel, în decretul 42.352, cultul mozaic nu mai făcea parte din lista cultelor
istorice, protejate şi autorizate să funcţioneze pe teritoriul statului român, consemndadu-se
doar existenţa de facto, prin Articolul 2 – Statul român constată numai existenţa de fapt a
confesiunii mozaice”. Decretul de completare (42.354) cuprindea condiţiile în care se putea
desfăşura confesiunea mozaică. Toate sinagogile puteau funcţiona doar pe baza unei aprobări
din partea Ministerului Cultelor şi Artelor. Pentru obţinerea autorizaţiei, o casă de rugăciuni
trebuia să deservească cel puţin 400 de familii în mediul urban şi 200 de familii în mediul
rural. În cazul în care, autorităţile constatau neîndeplinirea condiţiilor, imobilele care au avut
rolul de case de rugăciuni vor trece în patrimoniul statului fără nicio formalitate.31

În urma acestor evenimente, Wilhelm Filderman, preşedintele Uniunii Evreilor


Români, îşi arată îngrijorarea priin intermediul mai multor scrisori trimise Generalului Ion
Antonescu. Ca efect al acestor scrisori, câteva zile mai târziu, Antonescu suspendă aplicarea
restricţiilor de practicare a religiei mozaice. În mod similar, Ministerul Cultelor şi Artelor
abrogă decizia iniţială de a le interzice evreilor să urce pe scenă, permiţându-le să apară doar
în teatre evreieşti, iar la intrare să fie afişat “Teatru evreiesc”.32

Noile reglementări în sectorul activităţilor artistice aveau implicaţii puternice asupra


vieţii sociale, încercându-se ruperea oricărei fel de legături directe între “cetăţenii români” şi
evrei. Teatrul era locul în care oamenii se adunau pentru a avea parte de activităţi
recreaţionale, într-o atmosferă destinsă, în care apărea socializarea şi chiar anumite legături
de prietenie. Aşadar, se încerca o impunere a unor bariere în relaţionarea oamenilor, cu
scopul de a îi exclude pe aparţinătorii comunităţilor evreieşti din viaţa socială. Înfiinţarea
teatrelor evreieşti, în urma presiunilor făcute de Wilhelm Filderman, a fost percepută ca un
câştig de drepturi, în fapt, dovedindu-se a fi doar o adâncire a acelei rupturi apărută în
societate.

La 2 noiembrie, evreilor li se interzicea să închirieze sau să mai deţină farmacii, în

29
Ibidem, p.88
30
Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, Hasefer, Bucuresti, 1993, p.57
31
Ibidem, pp. 58-61
32
Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave
Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 105

21
condiţiile în care, majoritatea fie erau arendate, fie erau în posesiunea acestora. 33 Consiliul de
Miniştrii a considerat un real pericol situaţia dată, crezând că proprietarii de altă origine
etnică pot atenta la siguranţa cetăţenilor, prin contaminarea sau otrăvirea medicamentelor.

Politica de românizare pe cale legislativă, va începe la 5 octombire, cu exproprierea


bunurilor rurale aflate în proprietate evreiască, urmând a trece în patrimoniul statului.

“Art. 1. Evreii nu pot stăpâni, dobândi sau deţine proprietăţi rurale în România, sub
niciun titlu şi în nicio calitate, precum proprietari, uzufructuari, asociaţi,
administratori etc.

Art. 2. Sunt socotiţi evrei în sensul legii de faţă toţi aceia având ambii părinţi evrei
sau numai nul, fără distincţie, dacă ei sau părinţii lor sunt sau nu botezaţi în altă
religie decât cea mozaică, dacă sunt sau nu cetăţeni români, sau dacă domiciliază
sau nu în cuprinsul ţării.

Art. 4. […] Trec, de asemenea, în patrimoniul statului şi întreg inventarul viu şi mort,
precum şi stocurile de cereale şi nutreţuri aparţinând evreilor.”34

În comparaţie cu Statutul juridic al evreilor din 8 august 1940, acest decret nu mai
dădea dreptul proprietarilor să îşi vândă bunurile către “românii de sânge”. Proprietăţile
rurale evreieşti erau transferate în patrimoniul statului, imediat după publicarea legii în
Monitorul Oficial. A fost confiscată o varietate mare de bunuri, de la terenuri arabile, fâneţe
iazuri până la bălţi, livezi, crescătorii de animale şi păsări, inclusiv grădinile de flori destinate
comercializării. De altfel, legea stipula şi confiscarea animalelor, a utilajelor, instalaţiilor etc.
care se aflau pe terenurile respective. O diferenţiere de nuanţă apare şi în definirea termenului
de evreu. Dacă în Statutul juridic din 8 august apăreau mai multe diferenţieri şi excepţii, în
decretul din 4 octombrie 1940, erau consideraţi evrei toţi cei cu ambii părinţi evrei sau doar
unul, fără a mai exista vreo deosebire.

Conform Raportului final, al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului


în România, “prin aplicarea respectivelor decrete-legi au intrat în patrimoniul statului 3.178
de bunuri agricole, totalizând 45.035 ha teren cultivabil cu cereale, fâneţe, livezi şi vii,

33
Ibidem,
34
Benjamin , Lya: Legislația antievreiască, Hasefer, Bucuresti, 1993, pp. 65-66

22
evaluate la 5 063 364 350 de lei; 331 de păduri, cu 47.455 ha, evaluate la 2 585 980 700 de
lei; 99 de fabrici de cherestea, în valoare de 790.018.438 de lei, şi material lemnos evaluat la
77.690.833 de lei; 323 de mori comerciale, mori sistematice, mori ţărăneşti, fabrici agricole
de spirt etc.: în general bunuri industriale legate de economia rurală în valoare de
1.851.341.940 de lei.”35

În aceiaşi zi, Ministerul economiei naţionale dă un decret separat (nr. 3.361) care se
resfrange asupra acţionarilor de întreprinderi. Pentru orice afacere, ministerul de resort, în
cazul în care consideră că este necesar putea numi, fără vreun motiv aparte, un comisar de
românizare. Comisarul repartizat întreprinderii avea dreptul să controleze orice document
administrativ, iar deciziile acţionarilor trebuiau să fie aprobate de comisari, pentru a fi valide.
Toate acţiunile la purtător, dintr-o companie căruia i-a fost atribuit un comisar de românizare,
se vor transforma în acţiuni nominative.36 Diferenţe principală dintre cele două tipuri de
acţiuni este dată de informaţiile apărute în tilu. Dacă, acţiunile la purtător nu mentionaza
datele de identificare aletitularului, cele nominative conţin: numele, prenumele codul numeric
personal şi domiciliul persoanei fizice detinatore; denumirea, sediul, numărul de
înmatriculare şi codulunic de înregistrare ale acţionarului persoană juridică.

Autorităţile au admis că procesul de românizare a fost efectuat haotic, încă de la


început. În loc să fie progresiv, structurat în mai multe etape: identificarea companiilor,
listarea activelor şi apoi naţionalizarea lor, au recunoscut că “sistemul utilizat a fost unul
aleatoriu, bazat pe zvonuri, denunţuri şi în special pe informaţii false care au ascuns interesul
personal de a devenii comisar sau inspector al românizării, ori pentru a forţa românizarea
companiilor pentru care a existat un cumpărător în discuţii timpurii”. Abuzurile frecvente
înfăptuite de comisari, care în mare parte erau membrii în Garda de Fier, îl înfurie pe
Antonescu şi decide să ia măsuri pentru stoparea exceselor. Prin urmare, într-o reuniune a
Consiliului de Miniştrii, din decembrie 1940, Generalul a propus ca inspectorii regionali să
supravegheze activităţile comisarilor, iar cei care obiectează faţă de politica lui ar trebui să fie
concediaţi.37

Scopul acestui decret a fost de a trece activităţile economice din ţară sub influenţa
interesului naţional şi a pupulatiei etnice româneşti. Momentul introducerii legii, inclusiv

35
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în Romania: Raport final, Polirom, Iasi, 2004, p. 184
36
Carp, Matatias: ”Le livre noir”, tradus de Alexandra Laignel-Lavastine, Denoel, 2009, p. 115
37
Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave
Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 106

23
selecţia comisarilor de românizare, marchează începutul implementării controlului absolut al
statului peste firmele evreieşti.

În data de 11 octombrie 1940, preşedintele Consiliului de Miniştrii, Ion Antoncescu


dă decretul-lege, numărul 3.438, pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ. Legea
stipula ca evreii îşi pot organiza şcoli proprii de grad primar şi secundar. Cu toate acestea,
şcolile erau dedicate exclusiv evreilor, atât în calitate de cadre didactice, cât şi în calitate de
beneficiari (elevi, studenţi). În scollile româneşti nu erau admişi “cei născuţi din ambii
părinţi evrei, sau numai din tată evreu, indiferent de religie”. Legea prevedea şi excepţii în
cazul cărora nu se aplicau restricţiile: descendenţii voluntarillor, invalizilor şi morţilor din
războiul pentru independenţă, cu condiţia să fie creştini; invalizii de război sau persoane
decorate în timpul Primului Război Mondial, cât şi urmaşii lor, dacă sunt creştini.38

Decretul-lege mai sus enunţat, are la bază principiul de numerus nulus şi continuă
politica de segregare începută prin decizia Depertamentului Cultelor şi Artelor, de excludere
a tuturor evreilor din teatrele româneşti naţionale sau private. Din punct de vedere a definirii
noţiunii de evreu se observă incoerenţa autorităţilor. Dacă în legile de expropriere, erau
considerat evreu oricine avea măcar un părinte de religie moziaica, indiferent că se convertise
între timp la un alt cult, în decretul de faţă, sunt socotiţi evrei cei născuţi din ambii părinţi
evrei sau doar din tată evreu. În plus, apare şi o categorie asupra căreia restricţiile nu sunt
luate în considerare.

În conformitate cu un decret din 16 noiembrie 1940, statul le cerea tuturor afacerilor


private, industriilor şi organizaţiilor non-porfit, să înlocuiască tot personalul evreiesc cu
angajaţi români, până pe 31 decembrie 1941. Acesta lege nu a avut efectul scontat, mulţi
evrei fiind păstraţi să lucreze în continuare. Dacă înaintea zilei în care se cereau concedierile,
28.225 de evrei erau angajaţi în mediul privat, pe 31 decembrie 1941, termenul limită de
îndeplinire a condiţiilor, 17.134 dintre ei încă lucrau.39

În mod cert, legilsatorii nu au fost influenţaţi sau înduplecaţi de niciun fel de


considerente umane. Deşi, în bune proporţii, s-a încercat păstrarea lucrătorilor etnici, au
existat şi angajatori ce susţineau fără echivoc doctrină şi practicile Gărzii de Fier. În aceste
condiţii, nu este de mirare că patronatele ce împărtăşeau ideile antisemite, au făcut concedieri

Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, Hasefer, Bucuresti, 1993, pp. 70-71


38

Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave
39

Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 106

24
fără niciun fel de compensaţie. Organele legiuitoare nu au luat în calcul nici urmările grave,
de destabilizare a economiei naţionale, prin modificarea structurii organizaţionale. Punerea în
aplicare a legii, a însemnat înlocuirea, într-o perioadă relativ scurtă de timp, a unui strat de
ordin social, unit prin competenţă şi experienţă de mulţi ani, cu o resursă umană profund
nepregătită şi chiar fără semne de bunăvoinţă.40

Pe lângă implicaţiile sociale pe care le aveau toate aceste decrete-legi, prin încercarea
constantă de segregare a etnicilor de cetăţeni, aşezarea populaţiei mozaice într-o poziţie
jenantă, de inferioritate şi ghetoizarea spirituală, actele normative au avut un impact
economic puternic, prin care se încearcă pauperizarea evreilor.

În următoarea zi, conducătorul statului, împreună cu Ministrul muncii, sănătăţii şi


ocrotirilor sociale, Vasile Iasinschi semnează un decret pentru reorganizarea Colegiului
Medicilor, care prin fundamentele sale antisemite, avea să afecteze întreaga populaţie a
României, nu doar medicii evrei ce au fost excluşi din colegiu.Actul normativ cuprindea un
întreg capoti cu “Dispoziţiuni privitoare la medicii evrei”.

“Art. 39. Medicii etnici evrei, de religie mozaică sau creştinaţi, nu sunt primiţi în
Colegiul medicilor.

Art. 40. Medicii de la articolul precedent vor forma o asociaţiune profesională pentru
fiecare judeţ[…].

Art. 42. Medicii evrei vor îngriji numai bolnavi evrei, fie în particular, fie în
sanatoriile şi spitalele evreieşti.

Art. 53. Medicii evrei vor prescrie medicamente, numai pe reţetele ştampilate cu
timbrul sec făcut după modelul stabilit de către Comitetul Colegiului medicilor; acest
timbru va purta în mod vizibil inscripţiunea ‘medic evreu’.
Medicii evrei vor avea firme profesionale care vor avea în plus înscris în mod vizibil
cuvintele ‘medi evreu’.

Art. 55. Medicii evrei sau asociaţia lor nu vor putea edita niciun fel de revistă sau
ublicatie ştiinţifică sau profesională [...]. De asemenea, nu pot fi membri şi nici a

40
Carp ,Matatias: “Holocaust in Romania”, editata de Andrew L. Simon, Simon Publications, Safety Harbor,
Florida, p. 62

25
asista la şedinţele societăţilor ştiinţifice.”41

În urma acestei măsuri, medicii evrei puteau trata doar pacienţi coetnici şi doar în
oraşele de reşedinţă, în cazul nerespectării condiţiilor impuse, ei îşi puteau pierde temporar
dreptul de a profesa ori chiar permanent. Potrivit datelor deţinute de Uniunea Everilor
Români, dintr-un total de 1.877 de medici, au fost afectaţi de această decizie, 1.577 dintre ei.
Cu toate acestea, nevoile statului, aveau să producă o schimbare în februarie 1941, când
Ministerul Apărării decide că medicii evrei care au fost chemaţi ar trebui să fie plătiţi în
funcţie de calificările lor. O similaritate s-a produs şi în cazul evreilor angajaţi că medici sau
asistenţi medical, în timpul războiului, în spatele frontului.42

Într-un sistem sanitar cu o deficienţă majoră în rândul personalului medical, decretul


nu a făcut decât să provoace o instabilitate şi un dezechilibru enorm. Orbiţi de scopul propus
de a îndepărta evreii din societatea românească, legile rasiale ale autorităţilor conducătoare,
aveau să afecteze întrega populaţie, inclusiv cea creştină. Bolnavi comunităţii mozaice nu mai
puteau fi îngrijiţi în condiţii propice, din cauza faptului că internarea lor în spitalele româneşti
era interzisă. Pe de altă parte, doctorii rămaşi în Colegiul medicilor erau extrem de puţini şi
nu puteau face faţă în procesul de tratare a întregii mase creştine. Medicii “definiţi” evrei, o
parte dintre ei fiind profesori universitari, aveau interdicţie în a mai publica orice fel de
articol de specialitate sau de a mai participa la conferinţele societăţilor ştiinţifice, prin
urmare, rupându-se toate legăturile între colegii aceleiaşi bresle, dar cu provenienţa etnică
diferită. Obligativitatea inscripţionării “medic evreu” pe firme şi rete avea o funcţie de
evidenţiere. Din cauza sintagmei proeminente, farmaciştii puteau refuza eliberarea unei
reţete.

Tot în ziua de 12 noiembrie, guvernul condus de Ion Antonescu da un decret-lege ce


vine în completarea decretului din 5 noiembrie cu privire la trecerea proprietăţilor rurale
evreieşti în patrimoniul statului. Actul legislativ prevedea o nouă trecere în patrimoniul
statului a unei arii diverse de bunuri aparţinând evreilor, aparţinând persoanelor fizice, cât şi
asociaţiilor. Printre bunurile românizate, de această dată, se numără: pădurile împreună cu
toate construcţiile, instalaţiile, linii de cale ferată; morile ce orice tip, inclusiv cele localizate

Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, Hasefer, Bucuresti, 1993, pp. 85-88


41

Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave
42

Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 105

26
în mediul urban; hambare şi prese de măsline; fabrici agricole de spirt, inclusiv cele situate în
oraş; industriile forestiere; stocurile de cerelae, nutreţuri sau alte recolte aflate pe proprietăţile
evreieşti expropriate prin decretul din 5 noiembrie 1940. Toate aceste bunuri erau preluate cu
tot cu terenuri, instalaţii, construcţii, unelte şi utilaje, întreg inventarul activ şi pasiv necesar
funcţionării lor. De asemenea, a fost interzisă şi deţinerea ulterioară a proprietăţilor
expropriate după 5 octombrie, de către evrei sau societăţi evreieşti. Era catalogată societate
evreiască, orice firmă în care majoritatea capitalului aparţinea minorităţii etnice persecutate.43

Prin măsura de mai sus, nu doar că se completa un decret totalmente abuziv şi


antisemit, emis cu o lună mai înainte, dar era continuată şi extinsă politica de românizare,
scopul declarat al conducătorului suprem. La fel ca şi prima lege pentru exproprieri şi aceasta
avea rolul de a înlocui capitalul etnic cu cel român, implicit de izolare economică a evreilor,
care ar putea conduce la o emigrare în afara României, a populaţiei considerate străine.

În cascadă decretelor-legi, bazate pe principiile abuzive şi discriminatoare ale


procesului de românizare au urmat preluarea caselor de filme, sălilor de cinematograf,
birourile de voiaj şi turism, în data de 19 noimebrie 1940, iar pe 4 decembrie, un alt decret
prevedea trecerea în patrimoniul statului a vaselor şi plutitoarelor aparţinând evreilor şi
societăţilor evreieşti, aflate sub pavilion românesc. Prin măsura din decembrie au fost
confiscate 146 de vase şi plutitoare, cu o valoare estimată la 1.318.849.900 de lei. Pentru
fiecare vas preluat de către stat, proprietarii de drept au fost despăgubiţi cu o indemnizaţie
sub forma de obligaţiune cu o dobândă infimă, de doar 3%, iar titlurile de valoare, la rândul
lor, erau delcarate blocate. Şi de această dată, se obesrva hazardul autorităţilor în ceea ce
priveşte definirea termenului de “evreu”. Ambele legi conţineau câte un articol cu privire la
apartenenţa etnică, prin intermediul căruia erau socotiţi evrei toţi cei născuţi din ambii părinţi
evrei sau numai unul, fără deosebire, indiferent dacă ei sau părinţii lor fuseseră sau nu
botezaţi în altă religie decât cea mozaia, chiar dacă nu domicilieaza în interiorul ţării.44

Pe măsură ce perspectivă unei intrări în război a României, a crescut odată cu aderarea


sa la Pactul Tripartit din noiembrie 1940, definirea statului militar al evreilor devenea din ce
în ce mai presantă. Ultima lege dată de Garda de Fier, înainte de rebeliunea legionară din 21
ianuarie 1941, este publicată în Monitorul Oficial din 5 decembrie 1940 şi transformă
obligativitatea seviciului militar al evreilor într-o obligativitate financiară şi de muncă

43
Carp, Matatias: ”Le livre noir”, tradus de Alexandra Laignel-Lavastine, Denoel, 2009, pp. 121-122
44
Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, Hasefer, București, 1993, pp. 91-92, 94

27
publică.

Toţi evreii, fără nicio excepţie sunt excluşi de la serviciul militar, precum şi de la
stagiul de formare militară, indiferent din ce catogrie făceau parte, conform decretului-lege
din 9 august 1940. Astfel, erau excluşi inclusiv cei din a doua categorie, iar tinerii între 18 şi
21 de ani care ar fi trebuit să urmeze instrucţia prelimitara erau obligaţi la plata taxelor
impuse şi la muncă în serviciul Ministerului Apărării Naţionale. Taxele erau plătite şi de
evreii care, din cauza condiţiilor fizice, ar fi fost declaraţi inapţi pentru serviciul militar, însă
fără a mai fi obligaţi să presteze muncile impuse. În perioadele de concentrare prelungită,
mobilizare său război evreii puteau fi folosiţi pentru beneficiul armatei sau munci obşteşti, în
timp ce specialiştii, cu pregătire academică, precum medici, veterinari, farmacişti, arhitecţi,
ingineri etc, erau rechiziţionaţi şi plătiţi cu o diurnă, fixată ulterior prin decizie ministerială.
Pe perioada prestării muncii obligatorii, persoanele etnice care intrau sub influenţa legii se
supuneau regimului şi jurisdicţiei militare.45

Pe coperta şi pe prima pagină a livretelor militare deţinute de evrei a fost inscripţionat


cu cerneală roşie “Evreu”. Specialiştii cu pregătire academică rechiziţionaţi în perioadele de
concentrare, mobilizare său război trebuiau să poarte uniformele departamentului din care
făceau parte, dar cu semne şi simboluri distinctive, pentru a nu trece neobservată apartenenţa
lor etnică. În ceea ce priveşte locul şi modul de prestare a muncii obligatorii, responsabil era
Marele Stat-Major. Pe perioada desfăşurării sarcinilor impuse, evreii erau îmbrăcaţi cu haine
proprii civile, iar pe braţul stâng purtau o banderolă galbenă cu o lăţime de 10 centimetri, care
conţinea numele cercului de recrutare.46

În lucrarea sa, Matatias Carp oferă un exemplu al sumelor impozitate de către stat.
Dacă un comerciant evreu ar fi declarat un venit annual de un milion de lei, atunci, el ar fi
plătit taxa militară în valoare de 249.235 de lei, împreună cu alte impozite şi suprataxe ce se
ridicau la 415.392.47 Prin urmare, un cetăţean de bună credinţă, care îşi declară veniturile în
mod cinstit, rămânea cu aproximativ o treime din câştigurile muncii sale, în urma impozitării
şi suprataxării excesive practicate de autorităţile statului.

Toate aceste decrete-legi caracteriate prin antisemitism, abuzuri majore şi încălcări de


dreputri şi libertăţi fără nici cele mai mici oprelişti sau resentimente au instaurat o stare de

45
Carp, Matatias: ”Le livre noir”, tradus de Alexandra Laignel-Lavastine, Denoel, 2009, p. 124
46
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului in România: Raport final, Polirom, Iași, 2004, p. 199
47
Carp, Matatias: ”Le livre noir”, tradus de Alexandra Laignel-Lavastine, Denoel, 2009, p. 90

28
panică generală în rândul populaţiei evreieşti din România şi au reuşit să le producă o teamă
constantă a zilei de mâine. Singurul fundament al măsurilor legionare se regăsea în neşansa
de a aparţine unei etnii minoritare, faţă de gena românească şi de a fi adept şi practicant a
unei alte religii decât creştinismul, situaţia înrăutăţindu-se dacă aparţineai cultului mozaic.

Pe perioada funcţionarii statului naţional-legionar, legionarii au săvârşit nenumărate


tâlharii, jafuri şi crime împotriva evreilor, cât şi împotriva unor ilustre personalităţi ca Virgil
Madgearu, Nicolae Iorga, Victor Iamandi şi mulţi alţii. Între zilele de 21-23 ianuarie 1941,
rebeliunea legionară a provocat multiple victime atât în rândul civililor, cât şi în rândul
forţelor militare. În Capitală, rebelii legionari au recurs la acte de tâlhărie, devastări,
incendieri, jafuri, omoruri, împotriva cetăţenilor români, dar mai ales în zonele evreieşti, spre
exemplu, cartierele Văcăreşti sau Dudeşti. Din punct de vedere al consecinţelor, bilanţul
rebeliunii din Bucureşti a fost unul tragic, soldat cu 130 de evrei ucişi, 25 de sinagogi şi
temple incendiate sau pângărite, 547 de locuinţe şi 616 magazine evreieşti devastate, jefuite
sau incendiate. Chiar dacă, rebeliunea a fost disipată, guvernul Antonescu, chiar şi fără
legionari a continuat şi înăsprit politicile antisemite.48

48
Rozen, Marcu: “Holocaust sub guvernarea Antonescu”, Ediția a II-a revizuită și completată, A.E.R.H.V.,

29
2.3 Guvernarea lui Ion Antonescu după îndepărtarea legionarilor – 23
ianuarie 1941

Cu toate că revolta legionară a condus la îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare,


situaţia populaţiei evreieşti nu se va schimba în bine, ba din contră se va înrăutăţi din cauza
faptului că politticile antisemite vor continua, căpătând un aspect din ce în ce mai aprig, până
la aplicarea soluţiei finale, exterminarea.

Într-o şedinţă a Consiliului de Miniştrii din 8 aprilie 1941, Ion Antonescu îşi exprimă
din nou convingerile extremiste şi antievreisti, ce au fost reflectate în politicile naţionale ale
României, de-a lungul dictaturii sale:

“Aşa am crescut eu: cu ura împotriva turcilor, jidanilor şi ungurilor. Sentimentul


acesta de ură împotriva duşmanilor patriei trebuie împins până la ultima extremitate.
Îmi iau eu această răspundere.”49

Una dintre primele decizii luate în cea de a doua etapă a romanizării, este organizarea
unui recensământ. Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial pe 15 ianuarie 1941, prevedea
efectuarea recensământului general al României. Articolul 2, al actului juridic proiecta o
decizie de organizare a unui recensământ special a populaţiei evreieşti, înfăptuit în colaborare
şi sub supravegherea Mişcării legionare. Cu toate acestea, au fost angajaţi şi experţi străini

București, 2004, pp. 25-26


49
Ibidem, p.26

30
pentru realizarea anumitor operaţiuni tehnice.50

Decretul-lege, numărul 121, publicat în data de 19 ianuarie 1941, privea abrogarea


decretului din 5 octombrie 1940. Comisarii de romanizare sunt destituiţi. Firmele care au
folosit serviciile lor li se interzicea o serie de operaţii, cu excepţia cazului în care erau
aprobate de Ministerul Economiei Naţionale: vânzări şi achiziţii imobiliare, constituirea
depozitelor de garantare, lichidarea afacerilor, subscrierea de contracte de asigurare de viaţă
sau de rente viagere, închirieri de proprietate comercială, tranzacţii, contracte de vânzare,
renunţarea la succesiune, stabilirea chiriei pe o perioadă mai mare de 5 ani; toate aceste
operaţiuni efectuate fără autorizaţie sunt considerate nule.51

Acest decret-lege a fost întocmit pe baza raportului semnat, cu o zi mai înainte, de


Ministrul economiei naţionale, Mircea Canciov şi Ministrul justiţiei, Mihai Antonescu.
Raportul preciza că “instituirea comisarilor de românizare a avut ca scop organizarea unui
regim economic stăpânit de interesul naţional” şi de prioritatea etnică. Cei doi miniştrii,
semnatari considerau că scopul comisarilor a fost îndeplinit şi că “statul trebuie să păşească la
organizarea unui sistem de conducere şi de control unitar”.52 Astfel era înfăptuit un alt pas
spre înfiinţarea Centrului Naţional de Românizare (C.N.R.), din mai 1941. Înfiinţarea şi
funcţionarea Centrului Naţional de Românizare vor fi tratate ulterior în acest capitol.

Inconstanţa şi haosul autorităţilor îşi spune din nou cuvântul, atunci când, pe data de 3
martie, este dat un decret-lege prin care este abrogat decretul numărul 121, din 19 ianuarie,
aşadar, la mai puţin de două luni diferenţă. Noul act oferea un drept de preempţiune în
favoarea statului român.53 Mai exact, prin dreptul de preempţiune, statul devenea favorit în
achiziţionarea oricărei companii.

La sfârşitul lunii ianuarie, Ion Antonescu, împreună cu Mihai Antonescu semnează o


decizie ministerială de completare a decretului-lege din 5 decembrie 1940, cu privire la
statutul militar al evreilor. Decizia urmează a fi publicată în Monitorul Oficial pe 13 februarie
1941. Articolul 1 menţiona că, medicii, farmaciştii veterinarii, inginerii şi arhitecţi evrei care
vor fi recrutaţi în armată pe timp de război, vor fi asimilaţi cu gradul pe care l-au avut şi vor
fi păţiţi conform gradului, în funcţie de zilele lucrate. În Articolul 2, era menţionată uniforma
militară, însoţită de semne distinctive pentru cei enumeraţi mai sus. Printre alte simboluri

50
Carp, Matatias: ”Le livre noir”, tradus de Alexandra Laignel-Lavastine, Denoel, 2009, p. 126
51
Idem
52
Benjamin , Lya: “Legislatia antievreiasca”, Hasefer, București, 1993, pp. 100-101

31
specifice, medicii, farmaciştii şi veterinarii evrei, aveau pe şapcă semnul lui Esculap, iar
arhitecţi şi inginerii aveau brodat pe şapcă un compas, în interiorul căruia se regăsea iniţiala
specializării; I pentru ingineri, respectiv, A pentru arhitecţi.54

Într-o societate românească cu îndeletnicirea de bază în agricultură şi cu cote ridicate


ale analalfabetismului, evreii se diferenţiau prin cultură şi percepţia lor faţă de importanţa
sistemului educaţional. Asfel, proporţia ştiutorilor de carte, dar mai ales a celor cu studii
superioare era mult mai mare în rândul populaţiei persecutate, decât în rândul cetăţenilor
români, care erau reticenţi la parcurgea unui traseu academic şi preferau îndeletnicirea de
bază a neamului românesc, munca agricolă. Nu trebuie uitat că ne aflăm într-o Europă cu
vremuri tulburi, aflată sub stare de război. În baza acestor considerente, Generalul Ion
Antonescu şi Ministrul Apărării Naţionale realizează nevoia de personal înalt pregătit, mai
ales indispensabilitatea de medici, veterinari, farmacişti, ingineri şi arhitecţi în spatele
frontului. Aşadar, se ajunge la rechiziţionarea evreilor în interesul statului, în ciuda politicilor
succesive de excludere a lor din toate palierele vieţii publice: economic, social şi politic.
Trebuie menţionat, că ei puteau fi asimilaţi, inclusiv cu grade superioare de ofiţeri:
sublocotenent, locotenent sau căpitan. În ciuda întrebuinţării lor în folosul armatei, nu dispare
caracterul antisemit, evreii purtând uniforma specifică specializării personale, dar cu însemne
specifice, cu rol de evidenţiere etnică şi diferenţiere rasială.

Nu a existat niciun fel de ezitare sau de răgaz în emiterea de noi decrete-legi


antievreieşti, nici măcar după îndepărtarea legionarilor. Politica de românizare fiind extinsă
din ce în ce mai mult după 21 ianuarie 1941. Antonescu dispune Ministerului de Externe să
facă modificări la biroul de paşapoarte, iar după 7 martie 1941, toate paşapoartele emise în
România pentru cetaatenii cu origini evreieşti erau inscripţionate în colţul din stânga sus al
primei pagini cu cuvintele “evreu sau evreică”. Criteriile în baza căruia s-a aplicat acest
ordin, erau cele prevăzute în legea din 8 august 1940, cu privire la statutul juridic al
evreilor.55 În urma acestui ordin, aspectul deosebirii şi reliefarea etnicităţii căpăta o nouă
latură şi depăşea graniţele ţării. În situaţia dată, chiar dacă o persoană ar fi reuşit să
părăsească ţara, în urma unui control de rutină al documentelor putea fi persecutat în
continuare, în special în statele ce se aflau sub influenţa Germaniei naziste.

53
Ibidem, p. 117
54
Ibidem, pp. 103-104
55
Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave
Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 106

32
În aceiaşi luna, pe 27 martie, avea să fie decretată una dintre cele mai notabile legi din
întregul spectru al legislaţiei antisemite din România, şi anume, “trecerea proprietăţilor
urbane evreieşti în patrimoniul statului şi oprirea evreilor de a dobândi proprietăţi similare
urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile”:

“ Art. 1. Imobilele urbane care sunt proprietatea evreilor persoane fizice sau a
societăţilor evreieşti intră de plin drept în patrimoniul statului.

Art. 4. Sunt socotite evreieşti, societăţile civile sau comerciale, în care unul din
asociaţi cu răspundere limitată este evreu sau cele în care 40% din capital aparţine
evreilor.

Art. 5. Dispoziţiunile decretului de faţă nu se vor aplica: a) evreilor care au dobândit


naturalizarea prin legi individuale până la 15 august 1916; b) evreilor care au fost
răniţi în războaiele României sau au fost decoraţi […]; c) descendenţilor acelor evrei
care au căzut în războaiele României; d) evreilor sau evreicelor botezaţi creştini de
cel puţin 20 de ani, dacă sunt căsătoriţi cu românce sau români; f) evreilor care sunt
botezaţi creştini de cel puţin 30 de ani; g) descendenţilor celor arătai în alineatele
precedente.

Art. 6. Evreii care au dat dovezi de devotament excepţional faţă de ţară şi care au
adus, ei sau ascendenţii lor, excepţionale servicii ţării vor putea fi scutiţi de aplicarea
dispoziţiunilor prezentului decret-lege, numai prin decret-lege.

Art. 11. În cazul imobilelor urbane în indivizune, coproprietarii neevrei sau numai
unii dintre ei, cu învoirea celorlalţi vor avea dreptul de a răscumpăra drepturile
indivize ale coproprietarilor evrei.

Art. 13. Indemnitatea cuvenită pentru bunurile urbane ce trec în patrimoniul statului
se va stabili pe baza venitului brut cu care se găsesc impuse aceste imobile […].

Art. 14. Indemnitatea se va plăti la valoarea nominală, în rentă, purtând o dobândă


de 3%..

Art. 19. Evreii nu pot dobândi, cu niciun titlu, drepturi de proprietate, superficie,
uzufruct, uz sau habitatiune asupra imobilelor urbane, afară dacă numai prin lege
specială s-ar stabili anumite cartiere sau perimetre destinate exclusiv populaţiunii

33
evreieşti şi numai în condiţiunile acelei legi.”56

Din punctul de vedere al evreilor domiciliaţi în Bucureşti, acest decret este, poate cel
mai dur decret antisemit. Deja puternic împovăraţi de confiscările anterioare şi interdicţiile
profesionale, evreii români au resimţit această lege ca o lovitură teribilă, deoarece majoritatea
dintre ei trăiau în oraşe şi în preajma aglomeraţiilor urbane. Obervatorii independenţi au
remarcat gradul ridicat de severitate al actualei legi. O catalogare a actului juridic vine şi din
partea ambasadorului francez la Bucureşti, într-un raport trimis superiorilor săi de la Vichy,
asupra revizuirii legislaţiei rasiale: “o măsură foarte aspră a lovit israeliţii din România:
Decretul-lege din 28 martie”. Gândită ca o politică justiţiară din punct de vedere social
pentru a revendica în favoarea statului şi în a servi intereselor cetăţenilor români, bogăţia
urbană “furată” de evrei de la comunitatea naţională, în decursul ultimelor zeci de ani, acest
decret-lege a expropriat în jur de 75.000 de locuinţe deţinute de israeliţii bucureşteni. În cazul
în care îşi puteau dovedi statutul excepţional în faţa instanetlor de judecată, evreii puteau
evita exproprierea, însă numărul lor a fost unul foarte mic.57

Decretul mai sus menţionat a destabilizat în mare parte, masa cetăţenilor etnici evrei.
După o serie de legi prin care au trecut în proprietatea statului de la poseiunile rurale, fabrici,
companii până la vase şi plutitoare, acum evreii îşi pierd inclusiv locuinţele, inducând o stare
de pauperizare. În schimbul imobilelor, proprietarii de drept au primit o compensaţie infimă,
faţă de valoarea reală a bunurilor ce au făcut obiectul legii. Pe lângă pierderile de ordin
financiar, minoritatea evreiască avea să îşi piardă şi dreptul de a mai deţine în viitor asemenea
proprietăţi. Este de precizat că, spre deosebire de decretul-lege numărul 3.347, din octombrie
1940, cu referie la exproprierea bunurilor rurale evreieşti, în care nu era stipulat nciun fel de
excepţie, actul normativ numărul 842 cuprindea şi o categorie exceptată de la exproprieri,
lucru întâlnit din ce în ce mai rar, de la o lege la următoarea, în timpul conducerii lui Ion
Antonescu.

Mai mulţi experţi şi instituţii ale vremii au efectuat o serie de estimări a diferenţelor

56
Selecție de articole din decretul lege numărul 842, din 27 martie 1941 – Decret-lege pentru trecerea
proprietaților urbane evreiești în patrimoniul statului și pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăți similare
urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile. Vezi documentul integral in Lya Benjamin: Legislația
antievreiască, Vol. I, Hasefer, Bucuresti, 1993, pp. 126-131. Vezi si Raportul Ministrului de stat, Mihai
Antonescu, către conducătorul statului, din 27 martie 1941, Ibidem, pp. 122-126.
57
Ionescu, Ștefan Cristian: “Jewish Resistance to ‘Romanization’, 1940-44”, Palgrave Studies in the History of
Genocide, Basingstoke, 2015, p. 39

34
dintre despăgubirile primite şi adevărata cotaţie a imobilelor. În vreme ce estimările
respective arătau valori diferite, în funcţie de când şi cine le-a realizat, toate au picat de acord
asupra unui singur fapt, că suma primită acoperea doar o mică parte din adevăratul preţ al
pieţei. Deoarece, statul nu putea fi expus la povara exproprierii caselor evreieşti, băncile au
devenit cele care au plătit compensatiiile şi au ajuns să deţină ipoteci pe imobilele în cauză.
În consecinţă, o instituţie bancară din Capitală i s-a adresat Ministerului Economiei
Naţionale, precizând că românizarea imobilelor urbane evreieşti i-au adus pierderi mari, din
cauza împrumuturilor acordate evreilor, care au garantat cu propriile locuinţe, ulterior
expropriate şi “compensaţiile la care au dreptul aceşti debitori de la stat, acoperă doar o mică
parte din acele credite. Banca noastră va fi în măsură să recupereze mai puţin de 20 de
procente din împrumuturile sale.”58

După trecerea în patrimoniul statului a bunurilor deţinute de minoritatea mozaică şi


încercările intense de substituire a elementului evreisc cu cel românesc, pentru “desăvârşirea
procesului de românizare”, la 2 mai 1941 va fi înfiinţat Centrul Naţional de Românizare, prin
intermediul decretului-lege numărul 1.216.

Centrul Naţional de Românizare era persoană juridică de drept public, iar principala
sarcină era “de a româniza bunurile intrate în patrimoniul statului şi a ajuta românizarea vieţii
economice”. Patrimoniul organismului era format din totalitatea bunurilor expropriate prin
intermediul decretelor-legi, adoptate din data de 5 octombrie 1940 până pe 28 martie 1941.
Printre atribuţiile noii instituţii se regăseau: organizarea conducerea şi supravegherea
lucrărilor “pentru luarea în primire a bunurilor trecute în patrimoniul statului”; administrarea
provizorie a acestor bunuri, distribuirea şi lichidarea acestor bunuri, “ajuta românizarea vieţii
economice, comerciale şi industriale”.59

Cu un aport anual la bgetul statului de peste două miliarde de lei, din arendarea şi
închirierea bunurilor care îi intrau în patrimoniu, C.N.R. a devenit un organism rentabil.60
Probabil, cu aceste încasări, Centrul Naţional de Românizare a devenit una dintre cele mai
profitabile instituţii, pe perioada funcţionării sale, din întreg portofoliul deţinut de statul
român.

Tot în ziua de 2 mai este decretată o completare a decretelor-legi,numărul 3.347,

58
Ibidem, p. 40
59
Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, Hasefer, Bucuresti, 1993, pp. 135-138
60
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România: “Raport final”, Polirom, Iași, 2004, p.

35
publicat în Monitorul Oficial la 5 octombrie 1940 şi numărul 3.810, din 17 noiembrie 1940,
ambele cu referie la exproprierea proprietăţilor rurale evreieşti. Noul document are ca obiect,
trecerea în patrimoniul statului: a fabricilor industriale de spirt şi a rafinăriilor de alcool de
orice fel, a cazanelor pentru fabricarea rachiului şi ţuicii, “drepturile de orice fel asupra
subsolului, dacă aparţin proprietarului evreu al suprafeţei”, fabricile de substanţe
medicamentoase, brutăriile şi “instalaţiile de prelucrat paste făinoase sau orice alte industrii
anexe morilor”.61

Dacă până acum, decretele date de Ion Antonescu au crescut progresiv în intensitate şi
au avut un caracter antisemit din ce în ce mai puternic, de această dată putem afirma că
autorităţile au avut “scăpări” în îndeplinirea obiectivului afirmat, de preluare în totalitate a
posesiunilor evreieşti, pentru a fi date către etnicii români. Exemplul cel mai elocvent în
susţinerea afirmaţiei mele este dat de retragerea dreptului în exploatarea subsolului, dacă în
prealabil, fusese expropriat terenul de la suprafaţă.

La doar câteva zile diferenţă, pe 6 mai, va fi dat un decret-lege, bazat pe raportul


ministrului afacerilor interne, D. I. Popescu, întocmit cu o zi mai înainte, care propunea
obligativitatea evreilor de a depune aparatele de radio, pe motiv că “evreii posesori de aparate
de radio recepţionează ştiri de propagandă contra intereselor generale ale ţării, pe care apoi le
răspândesc, alarmând permanent populaţia”.62

În urma raportului, conducătorul statului român, Ion Antonescu a decretat:

“Art. 1. Autorizaţiile date evreilor sau societăţilor evreieşti de Societatea Română de


Radiodifuziune pentru folosinţă de posturi de recepţie radiofonice se anulează.

Art. 2. Sunt socotiţi evrei, persoanele fizice având ambii părinţi evrei sau numai
unul[…].

Art. 3. Evreii posesori de aparate de radio sunt obligaţi ca în termen de 15 zile să


depună aparatele la autoritatea poliţienească în raza căreia domiciliază[…].

Art. 6. Cei care nu vor depune în termenul prescris aparatele de radio se vor pedepsi

191
61
Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, Hasefer, București, 1993, pp. 144-147
62
Ibidem, pp. 147-148

36
cu închisoare corecţională de la 1 la 6 luni şi cu amendă până la 50.000 lei.”63

Această măsură discriminatorie şi umilitoare era bazată doar pe informările primite de


către ministrul afacerilor interne, fără a fi probată veridicitatea lor. Din perspectiva definirii
termenului de evreu, s-a recurs la încadrarea sub influenţa legii şi a celor care au doar un
părinte aparţinând etniei minoritare, fără a mai exista diferenţe între categoriile stipulate în
Starea juridică din 8 augut 1940 sau o altă excepţie de la lege. Deci fără a se ţine seama de
orice alt considerent, cu toţii au fost apreciaţi drept propagandişti, mai ales bolşevici, care
puneau în pericol siguranţa naţională şi integritatea populaţiei prin alarmarea ei. Pentru
încălcarea decretului discriminatoriu, cei găsiţi vinovaţi erau pasibil de închisoare şi în
paralel, puteau primii o amendă de până la 50.000 de lei.64

Pe lângă măsurile “negative” sau “distructive” precum exproprierile sau interdicţiile,


regimul Antonescu a adoptat şi aşa-zisele prevederi legale “constructive”. Pentru susţinerea
procesului de romanizare, guvernul a înfiinţat Institutul de Credit Român, pe 29 aprilie 1941,
o bancă ce îşi primea finanţarea de la Banca Naţională a României. Ţinta instituţiei financiare
de creditare era să susţină românii etnici pentru a putea prelua afacerile evreilor. Iniţiativă nu
a avut efectul scontat, guvernul fiind dezamăgit de realizările ICR, conştientizează că
înfiinţarea unei noi bănci necesită o perioadă mul mai mare de timp. Pentru accelerarea
romanizării, autoritatea centrală ia o nouă decizie şi dă libertatea tuturor băncilor din
România să participe la creditare. Pe 22 august 1941 este dat un decret-lege care dorea
sprijinirea românilor în preluarea bunurilor şi întreprinderilor evreieşti, prin urmare, Banca
Naţională a României a fost autorizată să pună la dispoziţia intsitutiilor de creditare sume de
până la 1.000.000.000 de lei. Împrumuturile în cauză le putem categorisi drept credite ieftine,
deoarece perioada de raburase era de cel puţin 10 ani, cu o dobândă impusă de 3%. Pentru
stimularea noii iniţiative, a fost reorganizat şi Institutul Român de Credit. Chiar şi aşa,
împrumuturile ICR nu s-au devedit foarte eficiente, iar ritmul de românizare fiind unul lent.
BNR face presiuni la Ministerul Economiei Naţionale pentru a lua decizii şi mai radicale, în
acelaşi timp susţinând că din cauza rezistenţei legale a evreilor, împrumuturile acordate de
ICR pentru românizare, nu numai că nu au reuşit să îi îndepărteze pe etnicii minoritari din

63
Ibidem, pp. 148-149
64
Pentru a ințelege mai bine valoarea enormă a cuantumului amenzii: în iunie 1941, un dolar american era cotat
la 102 lei. Astfel, contravenția putea ajunge la aproximativ 490 de dolari. Date preluate din:
http://www.bnr.ro/Perioada-contemporana--1051.aspx#adrm , accesat la data de 26.06.2016

37
mediul economic, din contră, chiar i-a finanţat într-un mod indirect.65

În urma aplicării numeroaselor decrete profund antisemite, viaţa economică a evreilor


a fost împinsă la limita subzistenţei, însă, nici în acest moment legislaţia regimului Antonescu
nu devine mai blândă. Într-o Românie aflată în război, necesităţile de ordin financiar erau din
ce în ce mai mari, sprjinirea armatei devenise prioritatea numărul 1, iar economia naţională
era în picaj liber, suferind o creştere inflaţie fără oprelişti.

Ion Antonescu, cu titulatura schimbată din General în Mareşal al României, decretă pe


20 octombrie 1941, obligativitatea “evreilor de a contribui la constituirea de stocuri de
îmbrăcăminte în interes social”. Şi e această dată textul decretului-lege avea un articol ce
reglementa noţiunea de evreu (Art. 2), inteleasaca ca, “toţi cei născuţi din unul sau ambii
părinţi evrei”. Cantitatea stocurilor de îmbrăcăminte ce trebuia depuse a fost fixată
“proporitional cu suma veniturilor brute anuale cu care este înscris în matricola pe exerciţiul
1940/1941”, imparita pe mai multe categorii. De la îndatoririle acestei legi nu au fost excluşi
nici cei fără venituri. Stocul de îmbrăcăminte depus era format din: cămăşi, izmene, ciorapi,
batiste, flanele, paltoane de lână, ghete (sau bcanci), căciuli, pături de lână, aşternuturi de pat
cu condiţia ca toate acestea să fie în perfectă bunăstare.66

Toate hibele şi neajunsurile societăţii erau trecute şi suportate de către comunităţile


minoritare evreieşti. Pentru nişte oameni care cu greu mai puteau supravieţui de la o zi la alta,
efortul de a depune bunurile cerute era unul extrem. Numărul mare de obiecte ce trenbuia
predate a fost calculat eronat din două motive principale. În primul rând, proporţionalitatea a
fost calculată la veniturile din anul fscal 1940-1941. Acest calcul avea deficienţe majore din
pricina faptului că exproprierile s-au făcut treptat, iar deţinătorii de bunuri şi proprietăţi
figurau cu venituri mult mai mare decât cele date de situaţia financiară din momentul
publicării decretului în speţă. În al doilea rând, raportarea se făcea la venitul brut şi nu la cel
net. Aceasta reprezintă din nou o problemă, ce îngreuna şi mai mult situaţia evreilor,
deoarece, conform decretului-lege din 5 decembrie 1940, prin care aparţinătorii comunităţilor
în cauză erau excluşi din serviciul militar, iar în schimb era introdusă obligativitatea
financiară. Cum am prezentat anterior, dacă o persoană avea declarat un venit de un milion de
lei, după plătirea taxei militare şi a celorlate impozite şi suprataxe, rămânea cu aproxiamtiv o
treime din încasările personale. Luând în calcul aceste două motive expuse, pot afirma că

65
Informațiile au fost preluate din Lya Benjamin: “Legislația antievreiască”, ed. cit., pp. 163-164 si Ștefan
Cristian Ionescu: “Jewish Resistance to ‘Romanization’, 1940-44”, ed. cit., pp. 50-51

38
între documentele oficiale ce însumau veniturile şi adevăratele sume de bani percepute într-
un final de către evrei era un decalaj enorm. Prin urmare, absurditatea politicilor antisemite
depăşeşte domeniul realului şi trece într-o sferă a abstractului.

3. Pogromul de la Iaşi

Cel mai înfiorător pogrom din istoria recentă a omenirii a fost săvârşit în România, în
prima săptămână după începerea războiului dintre Germania nazistă împreună cu aliaţii săi şi
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Numărul mare de victime, metodele barbare de
tortură şi ucidere, distrugerile şi jafurile fără margini, participarea activă în Pogromul de la
Iaşi a fiecărui reprezentant al autorităţilor administrative însărcinate cu protecţia cetăţenilor la
nivel local semnifică punctul culminant al eforturilor depuse pentru a otrăvi minţile românilor
timp de aproape un secol. Acest eveniment nu a fost numai punctul de plecare pentru băile de
sânge ce au avut loc în Europa, ci de-a lungul Europei fasciste, în care, în următorii trei ani,
au murit 6 milioane de evrei.67

Iaşul fiind aproape de prima linie a frontului, la doar 16 kilometri de Prut, conferea o
nesiguranţă locuitorilor, conştienţi că se afla în bătaia tunurilor sovietice şi că puteau fi
atacaţi cu uşurinţă de aviaţia URSS-ului. Terifierea ieşenilor a condus şi la o agitaţie uşoară a
maselor. La aflarea veştilor că atacurile armate Romano-Germane au fsot respinse de armata
rusă, în apropiere de Sculeni, neliniştea s-a transformat în panică. Autorităţile locale au
atribuit succesul aviaţiei inamice în a controla saptiul aerian al Iaşului şi deficienţele de pe
front, evreilor ieşeni. Populaţiei i-a fost sugerat, de către ofiţeri şi superiori din poliţie, ca
evreii transmit informaţii inamicilor prin radio, trimit semnale piloţilor ruşi cu locurirle în

66
Benjamin , Lya: “Legislația antievreiască”, Hasefer, Bucuresti, 1993, pp. 167-169
67
Carp ,Matatias: “Holocaust în România”, editata de Andrew L. Simon, Simon Publications, Safety Harbor,

39
care să bombardeze şi ascund paraşutişti care se pregăteau să cucerească oraşul.68

Pe 26 iunie, soldaţi români, o parte dintre ei aflaţi în stare de ebrietate, au pătruns în


locuinţele evreieşti, aflate în proximitatea taberelor militare, cu gândul de a jefui şi tortură. O
parte dintre cei care s-au alăturat militarilor erau foşti legionari, însă majoritatea erau civili
înarmaţi. Tot pe 26 iunie au fost comise şi primele crime, când un fost membru al Gărzii de
Fier, sergentul Mircea Manoliu a escortat trei evrei în zona de antrenamente a garnizoanei şi
i-a împuşcat. 69

În lucrarea sa, Dennis Dellant relatează o secvenţă petrecută în aceiaşi zi. Poliţia a
primit instrucţiuni de la comanda militară să însemneze bombele neexplodate, în urma
raidurilor aeriene sovietice. Chiar dacă în oraş se aflau specialişti în domeniul bombelor,
poliţia a selectat şi trimis cinci evrei (unele surse sutin că numărul lor a fost şase). Aceştia au
fost duşi în curtea unui sediu regimental unde au fost puşi să marcheze bombele cu var stins,
timp în care comandantul regimentului o ordonat arestarea lor, pe motiv că folosesc varul
pentru a da semnale de bombardament sovieticilor. În dimineaţa zilei de 27 iunie, cei cinci au
fost puşi sub escortă sergentului Manoliu, care ar fi trebuit să îi transfere de la sediu la
Divizia 14, însă sergentul s-a oprit în poligonul de tragere unde i-a împuşcat mortal.
Colonelul Dumitru Captaru, prefect de Iaşi a afirmat că omorurile au fost comise “în absenţa
vreunui ordin de mai sus”.70

Pe data de 27 iulie, în jurul orei 21.00 un avion german a dat semnalul, prin
intermediul unei rachete de culoare albastră, iar în tot oraşul au început să răsune focuri de
armă. Soldaţi nemţi şi români, poliţişti sau civili recrutaţi şi înarmaţi în prealabil, au început
să execute căutări, acte de tortură şi crime. Dimineaţa, 2.000 de persoane se aflau la sediul
poliţiei, ca până la prânz, numărul lor să ajung la 5-6.000. Toată sâmbăta au fost bătuţi şi
torturaţi cu o cruzime greu de imaginat, ca într-un final, în jur de o treime dintre ei să fie
omorâţi. În paralel cu atrocităţile petrecute la sediul poliţiei, un număr mare de evrei au fost
omorâţi în apartamente, beciuri sau chiar pe străzi. Măcelurile au continuat şi în următoarele

Florida, p. 79
68
Ibidem, p. 80
69
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România: “Raport final”, Polirom, Iași, 2004, p.
121 si Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave
Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 132
70
Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44”, Palgrave
Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 133

40
două zile.71

Din ordinele lui Mihai Antonescu, de deportare a tuturor supraveituitorior evrei din
Iaşi, în număr de 4.500 de persoane, inclusiv femei şi copii, la 21 iunie 1941, Generalul
Stavrescu organizează evacuarea lor cu trenul. Supravieţuitorii au fost conduşi în coloane,
indurând acte barbare de tortură, sub escortă poliţiştilor şi a jandarmilor. Unii evrei, îngroziţi
de cele petrecute şi înfricoşaţi de ce o să li se întâmple în continuare, au încercat să scape din
coloane, fiind împuşcaţi imediat de către soldaţii germani. Când au ajuns la gară, sub
ameninţarea armelor, mai întâi au fost întinşi pe jos, pentru a călca pe ei călătorii români, ca
mai apoi, sub lovituri crâncene şi imunsaturi de baionete să fie urcaţi cu forţa în vagoane,
folosite anterior la transportarea carbidului. În vagoanele respective, erau înghesuiţi între 120
şi 150 de oameni, în condiţiile în care nu ar încăpea mai mult de 40 de persoane într-un
vagon. “Trenurile morţii” au plecat înspre Călăraşi şi Podul Iloaiei, iar primul a parcurs
traseul în 7 zile. 72

Numărul exact al morţilor în urma Pogromului de la Iaşi este foarte greu de estimat.
Cu toate acestea, cele două trenuri ale morţii au plecat de la Iaşi cu un număr total de 7.700
de evrei, ca în urma ajungerii la destinaţie, la Călăraşi, respectiv Podul Iloaiei, să mai fie în
viaţă, doar 1.711 dintre ei. Comunitatea evreiască a înaintat cifra de 14.850 de morţi, în total,
după desfăşurarea pogromului.73

71
Carp ,Matatias: “Holocaust in Romania”, editată de Andrew L. Simon, Simon Publications, Safety Harbor,
Florida, p. 82
72
Informații preluate din: Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România: “Raport final”,
Polirom, Iași, 2004, p. 123; Deletant, Dennis: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime,
Romania 1940-44”, Palgrave Macmillan, Basingstoke si New York, 2006, p. 134 si Carp ,Matatias: “Holocaust

41
Concluzii

După o manipulare a populaţiei de trei sferturi de secol şi încercarea de a face din


comunitatea evreiască vinovatul numărul unu pentru toate problemele şi neajunsurile
societăţii româneşti, conducerea ţării a reuşit să catalogheze minoritatea evreiască, inamicul
public, al cărui scop este atentarea la siguranţa şi bunăstarea românilor. Sentimentele
antisemite cultivate în interiorul cetăţenilor români, au avut ca rezultat, până şi implicarea lor
directă în jaufri, distrugeri, acte de barbarism, tortură şi chiar omoruri.

Primul capitol arată rădăcinile antisemitismului din ţările române, încă de dinaintea
formării statului naţional, România. Curentul discriminator la adresa evreilor a fost propagat
de sus în jos, de la personalităţile marcante ale epocii, inclusiv politicieni, înspre toate
păturile sociale ce formau statul român. Guvernul condus de Octavian Goga şi Alexandru C.
Cuza, două personalităţi ale scenei politice interbelice, cu puternice convingeri antievreieşti,
au avut sprijin popular în anumite procente şi au început legislaţia efectiv, îndreptată
împotriva aparţinătorilor cultului mozaic, prin revizuirea cetăţeniei, care avea să afecteze o
treime din minoritatea iudaică.

Al doilea capitol expune legislaţia la care a recurs guvernul Antonescu. În perioada


1940-1941, când legionarii conduceau împreună cu liderul militar, au fost continuate într-o

in Romania”, editată de Andrew L. Simon, Simon Publications, Safety Harbor, Florida, p. 83

42
notă mai aspră proiectele discriminatoare, începute de Carol al II-lea şi de cabinetele sale.
După înăbuşirea revoltei legionare din 23 ianuarie 1941 şi îndepărtarea Gărzii de Fier din
guvern, nu numai că nu a fost încetată politica rasială, dimpotrivă, Mareşalul a sporit atât
numărul decretelor-legi, cât şi caracterul abuziv şi nedemocratic al acestora.

Ion Antonescu, un conducător militar, însă fără sprijin din partea poporului, a reuşit să
modeleze un stat bazat şi organizat pe criterii rasiale. Ideologia fascistă, împărtăşită de liderul
Statului Naţional Legionar a provocat atrocităţi, care vor rămâne un capitol negru în istoria
României.

Cadrul legislativ a fost instrumentul principal prin care evreii, mai întâi au avut
anumite interdicţii, ulterior drepturile lor au fost îngrădite din ce în ce mai mult, până la
“Soluţia finală” a regimului Antonescu, pogromurile. Decretele-legi date sub semnătura,
Generalului au afectat profund toate aspectele vieţii publice ale evreilor: economic, social şi
politic, conducând la pauperizare, marginalizare socială şi excluderea din viaţa politică sub
orice formă. Profunzimea antisemită a legislaţiei a avut scopul declarat de a substitui
elementul evreiesc cu cel românesc, însă în acest proces au avut de suferit implicit cetăţenii
români, precum şi bunăstarea şi orânduirea întregului stat.

73
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România:“Raport final”, Polirom, Iași, 2004, p. 124
43
Bibliografie:

1. Benjamin, Lya: “Legislaţia antievreiască”, vol. I, Hasefer, Bucureşti, 1993

2. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România: “Raport final”,


Polirom, Iaşi, 2004

3. Dennis Deletant: “Hitler’s Forgotten Ally, Ion Antonescu and His Regime, Romania
1940-44”, Palgrave Macmillan, Basingstoke şi New York, 2006

4. Gabriela Mircea: “Foi volante şi specificitate regională pe teritoriul românesc paa la


1830”, în Revista romană de istorie a cărţii, numărul 9, 2012,

5. Ioan Slavici: “Soll şi Haben – Chestiunea ovreilor din România”, Curtea Veche
Publishing, Bucureşti, 2000

6. Ioanid, Radu: “The Sword of the Archangel: Fascist ideology în Romania”, tradusă
de Peter Heinegg, Columbia University Press, New York, 1990

7. Jerome & Jean Tharaud: “L’Envoye de l’Archange”, Librairie Plon, Paris, 1939

8. Marcu Rozen: “Holocaust sub guvernarea Antonescu”, Ediţia a II-a revizuită şi


completată, A.E.R.H.V., Bucureşti, 2004

9. Matatias Carp: “Holocaust în Romania”, editată de Andrew L. Simon, Simon


Publications, Safety Harbor, Florida

10. Matatias Carp: ”Le livre noir”, tradus de Alexandra Laignel-Lavastine, Denoel, 2009

11. Nicolae Iorga: “Problema evreiască la Cameră”, Tipografia Neamul Românesc,


Vălenii de Munte, 1910

12. Nicosia Francis R , Scrase David: “Jewish life în Nazi Germany”, Berghahn Books,
Oxford, New York, 2010

13. Peter Longerich: “Holocaust - The Năzi Persecution and Murder of the Jews”, Oxford
University Press Inc., New York , 2010

14. Radu Ioanid: “The Holocaust în Romania”, Ivan R. Dee Inc., Chicago, 2000

15. Ştefan Cristian Ionescu: “Jewish Resistance to ‘Romanization’, 1940-44”, Palgrave

44
Studies în the History of Genocide, Basingstoke, 2015

16. Zigu Ornea: “Anii treizeci: extrema dreaptă românească”, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1996

Bibliografie electronică:

1. http://www.bnr.ro/Perioada-contemporana--1051.aspx#adrm

2. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517

3. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755

45