Sunteți pe pagina 1din 13

Asistenţa socială reprezintă componenta protecţiei sociale care, prin reglementări

juridice, pune în aplicare programe naţionale şi regionale în vederea susţinerii familiilor cu


copii, vârstnicilor, copiilor şi adulţilor cu deficienţe şi altor categorii de persoane aflate în
dificultate sau în situaţie de nevoie,prin indemnizaţii, alocaţii şi servicii sociale destinate.
Nevoia socială pentru unele persoane poate fi stabilită ca un ansamblu de nevoi a căror
satisfacere trebuie considerată ca fiind necesară pentru asigurarea unui nivel minim de trai în
concordanţă cu cel al membrilor comunităţii.1Daca nevoile de baza (hrană, îmbrăcăminte, și
locuință) nu pot fi satisfăcute înseamnă că este prezentă sărăcia. În mod frecvent termenul de
asigurări sociale se substituie celui de asistenţă socială. Dacă sistemul asigurărilor sociale este
un sistem la care participă angajatorii şi angajaţii, sistemul de asistenţă socială este un sistem
de ajutorare finanţat de la bugetul de stat şi bugetele locale, în interesul persoanelor care nu
sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului.
Primele apariții ale asistenţei sociale în România au fost semnalate ca în toate celelalte
ţări ale lumii, sub forma unor acţiuni caritabile, filantropice, cu un caracter profund religios,
dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilorși bisericilor.2
Asimilând experienţa de vârf a SUA şi a Europei, ei au imprimat o orientare puternic
originală, posibilă datorită efortului uriaş de cercetare sociologică dezvoltată în România.3
Asistenţa socială dezvoltată rapid după 1990 a avut mai degrabă un caracter
fragmentat, constituit mai ales în jurul unor situaţii de criză, fără priorităţi clar stabilite.
În prima perioadă după 1990 sistemul de asistenţă socială urmărea asigurarea unei protecţii
minimale legislaţia adoptată în această perioadă având în vedere dezvoltarea unui sistem de
beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie către o economie de piaţă.
De asemenea, încercarea de descentralizare rapidă care a avut loc mai ales după 1997 a
generat incoerenţă organizaţională, costuri sociale ridicate, şi a scăzut capacitatea de
supervizare şi control, în acelaşi timp funcţionând mai multe instituţii de coordonare pe
domenii sectoriale cum sunt copiii în dificultate, persoanele vârstnice, persoanele cu handicap
etc.4
În regimul socialist din România, asistenţa socială a avut unul dintre cele mai
dramatice destine. Întreaga atitudine a regimului socialist faţă de asistenţa socială a

1
Tanasescu, Paul, Asigurari si protectie sociala in Romania, Editura Beck, 2009
2
E. Zamfir- Tradiţiile asistenţei sociale în România, Bucureşti, 1999
3
Tesliuc, Cornelia Mihaela; Pop, Lucian, Saracia si sistemul de protectie sociala, Editura Polirom, 2001
4
Varjan, Daniela, Economie si politici sociale, Editura ASE, 2005

1
demonstrat o neînţelegere structurală a rolului acesteia, mai mult chiar, o respingere
fundamentală a ei.

În anul 1929 se înfiinţează Şcoala Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana”


din Bucureşti, sub coordonarea directă a Institutului Social Român, cu aprobarea Ministerului
Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale. Inițial întreg programul de studii pentru asistenţii sociali
(de 4 ani până în 1959 şi de 3 ani din 1959 până în 1969), precum şi modulul practicii de
specialitate au fost gândite, îndrumate şi organizate în cadrul Institutului Social Român.
Profesorul Dimitrie Gusti, inițiatorul asistenţei sociale în România, împreună cu Ministrul
Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale, dr. Iuliu Moldovan, cu directorul Institutului de Statistică,
Sabin Manuilă, şi cu Directoarea Şcolii de asistenţă socială, Veturia Manuilă, au realizat
planul de învăţământ. Astfel concepută ca formă de învăţământ, asistenţa socială a beneficiat
de toate avantajele unei profesii noi. Ea s-a fondat, de la început, pe standardele de vârf ale
profesiei. Oricum, în procesul complex de reformă socială cerut de tranziţie rolul asistentului
social a fost şi este unul crucial şi în continuă creştere.
Asimilând experienţa de vârf a SUA şi a Europei, ei au imprimat o orientare puternic
originală, posibilă datorită efortului uriaş de cercetare sociologică dezvoltată în România.5
Asistenţa socială dezvoltată rapid după 1990 a avut mai degrabă un caracter
fragmentat, constituit mai ales în jurul unor situaţii de criză, fără priorităţi clar stabilite.
În prima perioadă după 1990 sistemul de asistenţă socială urmărea asigurarea unei protecţii
minimale legislaţia adoptată în această perioadă având în vedere dezvoltarea unui sistem de
beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie către o economie de piaţă.
De asemenea, încercarea de descentralizare rapidă care a avut loc mai ales după 1997 a
generat incoerenţă organizaţională, costuri sociale ridicate, şi a scăzut capacitatea de
supervizare şi control, în acelaşi timp funcţionând mai multe instituţii de coordonare pe
domenii sectoriale cum sunt copiii în dificultate, persoanele vârstnice, persoanele cu handicap
etc.6
În regimul socialist din România, asistenţa socială a avut unul dintre cele mai
dramatice destine. Întreaga atitudine a regimului socialist faţă de asistenţa socială a
demonstrat o neînţelegere structurală a rolului acesteia, mai mult chiar, o respingere
fundamentală a ei.

5
Tesliuc, Cornelia Mihaela; Pop, Lucian, Saracia si sistemul de protectie sociala, Editura Polirom, 2001
6
Varjan, Daniela, Economie si politici sociale, Editura ASE, 2005

2
Dezvoltarea programelor de asistenţă socială după 1989 a avut, din punctul de vedere
al configuraţiei instituţionale, o direcţie specifică. Existau de la început două mari opţiuni
posibile. Prima era de a dezvolta puternic rolul de elaborare a concepţiei politice şi de
coordonare a Departamentului de asistenţă socială din cadrul MMPS şi de diversificare
rapidă.
Prima radiografie cu caracter oficial, de substanţă, a politicii sociale a anilor 90 a fost
realizată prin cele doua "Cărţi albe'' elaborate cu contribuţia unor experţi occidentali,
publicate de Guvernul României în 1993.
Prima, „Cartea alba” a asigurărilor sociale şi pensiilor'' critica îndeosebi sursa de
finanţare a asigurărilor de sănătate şi sistemul de pensii extrem de puţin reformat.
A doua, ''Cartea alba a asistentei sociale'' constata, că principale deficiente: lipsa unor
programe adecvate de ajutorare financiară a tuturor persoanelor care nu obţin veniturile
necesare unui trai decent, insuficienţa numerică şi calificarea profesională deficitară a
personalului din acest sistem, caracterul fragmentat al administrării fondurilor.
Între masurile si principiile recomandate in vederea reformării sistemului de asistenţă
socială sunt de menţionat următoarele: ridicarea asistentei sociale la rangul unei politici de
stat, administrate la nivel central dar si local; stabilirea mecanismelor de evaluare a pragului
de sărăcie, în vederea acordării de ajutor social persoanelor aflate în reala nevoie; examinarea
şi evaluarea fenomenelor sociale şi economice care generează cererea de ajutoare sociale.

1.2. Masuri de asistenta sociala in Romania


Din punct de vedere al măsurilor de asistenţă socială acestea se împart în prestaţii de
asistenţă socială (alocaţii familiale, ajutoare şi indemnizaţii) şi servicii sociale. 7
A. Prestaţiile de asistenţă socială reprezintă transferuri financiare care pot fi acordate pe o
perioadă determinată şi cuprind: alocaţii familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii.
Alocaţiile familiale se acordă familiilor cu copii şi au în vedere, în principal, naşterea,
educaţia şi întreţinerea copiilor şi se materializează în :
- alocaţia de stat pentru copii, prevăzută de Legea nr.61/1993.
- alocaţia familială complementară, prevăzută de OUG nr.105/2003.
- alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală, prevăzută de OUG nr.105/2003.
- alocaţia pentru nou-născuţi, prevăzută de Legea nr.416/2001.
- alocaţia lunară de plasament, prevăzută de OUG nr.26/1997 şi Legea nr.272/2004.
- indemnizaţia pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 (3) ani.
7
M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenţa socială Cadru conceptual şi aplicaţii practice, 2007
3
- stimulent lunar pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 (3) ani.
Ajutoarele sunt prestaţii acordate în bani şi în natură persoanelor sau familiilor ale
căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime şi se materializează în :
- ajutorul social acordat în baza Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat.
- ajutorul pentru încălzirea locuinţei acordat în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi
populaţiei pentru plata energiei termice, cu modificările şi completările ulterioare
- ajutorul bănesc pentru achiziţionarea unei centrale termice individuale sau a unui arzător
automatizat, în baza OUG nr.91/2005 privind instituirea Programului de acordare a unor
ajutoare băneşti populaţiei cu venituri reduse care utilizează pentru încălzirea locuinţei gaze
naturale.
- Ajutorul rambursabil pentru refugiaţi
Indemnizaţiile se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale şi
asigurării unei vieţi autonome şi pot fi:
- alocaţia socială pentru adulţii nevăzători cu handicap grav sau accentuat.
- indemnizaţia pentru însoţitorul adultului nevăzător cu handicap grav.
- indemnizaţia pentru adulţii nevăzători cu handicap grav salariaţi
- indemnizaţia cuvenită adulţilor cu handicap grav sau accentuat alţii decât
nevăzătorii.
- indemnizaţia lunară de hrană pentru copii şi adulţi infectaţi/bolnavi HIV/SIDA.
Finanţarea prestaţiilor de asistenţă socială se realizează, în principal, din bugetul de stat şi din
bugetele locale, conform legilor speciale care reglementează acordarea acestor prestaţii.
B. Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a
răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor în vederea
prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru
creşterea calităţii vieţii şi promovarea coeziunii sociale.
Serviciile sociale, alături de prestaţiile sociale, precum şi de alte sisteme de securitate
socială, intervin pentru soluţionarea unor probleme potenţial generatoare de excluziune
socială.
Serviciile sociale sunt asigurate de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de
persoane fizice sau persoane juridice publice ori private.

4
Furnizarea serviciilor sociale se bazează pe principii, cum sunt : solidaritatea socială,
centrarea pe familie şi comunitate, abordarea globală, organizarea comunitară, parteneriatul,
complementaritatea şi lucrul în echipă.
Ca mari tipuri de servicii acestea sunt:8
- servicii cu caracter primar care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii
de dificultate sau vulnerabilitate care pot duce la marginalizarea sau excluziunea socială ;
- servicii specializate care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor
individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială.
Finanţarea serviciilor sociale se realizează, în principal, din bugetele locale, bugetul
de stat, contribuţiile beneficiarilor, sponsorizări şi donaţii.9
1.3.Dezvoltarea asistentei sociale in Romania
In secolul al XIII-lea, pe lângă diferite mănăstiri, au fost organizate aşa-zisele
"bolniţe", care nu erau altceva decât aziluri pentru bolnavii săraci, pentru invalizi şi, în
general, pentru bătrânii săraci. Termenii pe care îi întâlnim, desemnând pe cei asistaţi, erau de
"'mişel" (pentru cei care prezentau infirmităţi fizice) şi de "nemernici" (pentru elementele
sociale: cerşetori şi vagabonzi).
După războaie, domnitorii sau unii boieri înălţau biserici sau mănăstiri pentru a
mulţumi lui Dumnezeu de biruinţa împotriva duşmanilor ţării. Pe lângă aceste lăcaşuri sfinte
se înfiinţau aziluri pentru nevoiaşii suferinzi, nevolnici sau pentru cei loviţi de soartă.
În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, reîntemeietorul Câmpulungului, a fondat ospiciul
de mizeri de la Măţăul de Jos de lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor, şchiopilor,
ologilor şi altor "'mizeri", înzestrându-1 cu moşie şi scutindu-1 "de orice impozite".
Neagoe Basarab recomanda prinţului său Teodosie "ca prisosul averii să-l
întrebuinţeze pentru a face odihnă şi pace săracilor".
Cele mai cunoscute aşezări de asistenţă socială apar sub denumirea de "calicii". Astfel
de aşezări sunt înfiinţate de Negru Vodă în secolul al XVI-lea la Bucureşti, în mlaştina
Dâmboviţei, sub dealul Mitropoliei. Asistaţii primeau ajutoare de la Domnie, din încasările
vamale, din taxele de divorţ şi din "cutia milelor". Totul se mărginea la ajutorarea săracilor, pe
seama carităţii publice, mai ales a mănăstirilor. Până la Regulamentul Organic din 1831
măsurile de ordin general pe linie de asistenţă socială au constat în aplicarea celor câtorva
precepte conţinute în pravile. Nu exista nici o organizaţie de asistenţă socială de stat. Chiar
protecţia mamei şi a copilului încep prin organizaţii religioase.

8
Matei, Gh., Protecţie şi asigurări sociale, Tipografia Universităţii Craiova, 1997
9
http://sas.mmssf.ro/serviciiSociale.php
5
Pe lângă "Fundaţia Colţea", care a fost întemeiată de spătarul Mihai Cantacuzino şi de
clucerul Colţea, a fost construită, la începutul secolului al XYII-lea (1704), o mănăstire şi
primul spital din Ţara Românească, cu o capacitate de 24 de paturi. Pe lângă mănăstire s-au
clădit chilii pentru săraci şi bătrâni bolanvi, care erau îngrijiţi prin strădania Fundaţiei Colţea.
In 1775, Alexandru Ipsilante înfiinţează instituţia cu caracter umanitar "Cutia milelor".
Veniturile se strângeau din dări către biserici şi unele cote benevole de participare a
populaţiei, toate servind pentru ajutorarea copiilor săraci.
În 1780, în Muntenia, se înfiinţează "Epitropia Obştei" sub domnia lui Mihai Şuţu,
care printre alte atribuţii se ocupa şi de ajutorarea săracilor. Epitropia se ocupa de serviciul
medicilor şi de orfanoterapie. In 1793 este instituit postul de medic-şef al oraşului, care avea
ca principală preocupaţie îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci.
In capitolul 8 al Regulamentului Organic al Valahiei (1830) se stabileşte o
reglementare a unităţilor de asistenţa socială existente la acea dată: Institutul copiilor sărmani,
Casa de ajutorare a săracilor, sprijinite de Biserică prin logofătul bisericesc. In anul 1864
generalul Kiseleff înfiinţează “Eforia caselor făcătoare de bine şi folos obştesc”, aflată în
subordinea Departamentului bisericesc. Sub egida Eforiei funcţiona Casa copiilor sărmani,
unde copiii se creşteau cu doici şi personal medical de specialitate.
În 1862, Doamna Elena Cuza, împreună cu organele bisericeşti, contribuie la zidirea
unui aşezământ de fete orfane "Azilul Elena Doamna", situat lângă Palatul Cotroceni din
Bucureşti (de la 100 locuri capacitatea creşte la 400 locuri). În acest azil exista o şcoală
primară şi mai multe ateliere şcolare în care se instruiau fetele asistate şi care la vârsta de 16-
18 ani erau repartizate să lucreze în anumite unităţi sau familii cu posibilităţi materiale bune.
Treptat, activităţile de ocrotire socială cu caracter civic-religios s-au structurat sub
forma unor măsuri reglementate prin acte juridico-normative, finanţate din bugetul public, în
cadrul unor instituţii specializate.
Pentru România actul de naştere al asistenţei sociale moderne poate fi plasat încă la
1775, odată cu apariţia primei legi de protecţie pentru copil şi înfiinţarea unor instituţii
specializate de ocrotire pentru persoane în dificultate: fete-mame, săraci, bolnavi, persoane
vârstnice fară sprijin, persoane handicapate fizic şi psihic. Cu toate acestea, despre un sistem
de asistenţă socială cât de cât structurat, sprijinit de măsuri legislative, susţinut şi de instituţii
corespunzătoare, se poate vorbi de-abia cu referire la 1831, odată cu apariţia Regulamentului
Organic. După Unirea Principatelor Române din 1859 apar acte normative care fixează chiar
atribuţii concrete pentru serviciile de asistenţă socială la nivelul comunelor şi judeţelor,

6
încurajând spiritul de întrajutorare şi solidaritate la nivel comunitar. România a fost una dintre
primele ţări europene care a elaborat un sistem de securitate socială atât în domeniul
asigurărilor sociale (prima Lege a pensiilor datează din 1912), cât şi în cel al asistenţei sociale
prin acordarea de ajutoare orfanilor, văduvelor de război etc. Tot atunci se creează primele
instituţii publice şi private cu caracter de ocrotire socială specializate. Legea sanitară şi de
ocrotire socială din 14 iulie 1930 rămâne un moment de referinţă pentru asistenţa socială
modernă din România.
În România, intervenţia sistematică a statului în activitatea de asistenţă socială începe
odată cu crearea în 1920 a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale. În cadrul acestui
minister funcţiona Direcţia Asistenţei Sociale. La nivel local s-a constituit o infrastructură
diversificată: organele locale, care aveau funcţia de a oferi efectiv asistenţa socială, erau
Birourile judeţene şi comunale, iar ca organ local consultativ, de aviz şi coordonare era
Comitetul judeţean. În 1930 este adoptată Legea sanitară şi de ocrotire socială, care oferă un
cadru legal, foarte modern pentru perioada respectivă, de funcţionare a întregului sistem de
asistenţă socială şi de coordonare a activităţilor la nivel naţional. În municipii şi oraşele-
reşedinţă de judeţ sunt înfiinţate Oficii de Ocrotire. În mediul rural sunt înfiinţate Case de
Ocrotire.
Sarcina de coordonare naţională, metodologică şi profesională a întregii activităţi de
asistenţă socială revenea Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale: toate serviciile de
ocrotire depinzând de alte ministere, regii, precum şi instituţiile, organizaţiile private de
ocrotire funcţionau conform îndrumărilor de ordin tehnic ale Ministerului Muncii, Sănătăţii şi
Ocrotirii Sociale şi erau supuse controlului prin acelaşi ordin al ministerului.
O caracteristică distinctivă a asistenţei sociale româneşti moderne este că ea reprezintă
un produs direct al preocupărilor Şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti. Apariţia şi
dezvoltarea şcolii române de asistenţă socială a fost iniţiată şi susţinută de un puternic grup de
sociologi, precum: Dimitrie Gusti, H.H.Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru Andreescu
(care a fost un timp şi directoarea şcolii), dr. Iuliu Moldovan. Asimilând experienţa de vârf a
SUA şi Europei, ei au imprimat o orientale puternic originală, posibilă datorită efortului uriaş
de cercetare sociologică dezvoltat în România. Opţiunea forte de principiu a asistenţei sociale
dezvoltate în România acelei perioade a fost, pe de o parte, sprijinirea ei masivă pe cercetarea
sociologică a problemelor sociale care urmau a fi abordate, iar, pe de altă parte, implicarea
activă în activitatea unităţilor de ocrotire socială (creşe, cămine de zi, orfelinate, aziluri pentru
bătrâni, colonii de reeducare etc).10
10
Matei, Gh., Protecţie şi asigurări sociale, Tipografia Universităţii Craiova, 1997
7
Cercetările de sociologie urbană ale Şcolii sociologice de la Bucureşti au fost realizate
în cadrul Institutului Social Român. Acest institut, transformat mai târziu în Institutul de
Cercetări Sociale al României, şi-a constituit filiale în diferite regiuni, având astfel
posibilitatea unor cercetări comparative pe întreg teritoriul ţării, fapt care a condus atât la o
mai bună cunoaştere a problemelor specifice comunităţilor ţării (sate şi oraşe), cât şi la acţiuni
de soluţionare a lor bazate pe o cunoaştere amănunţită a realităţii sociale. Rapid, echipele
institutului s-au mobilizat pentru anchete sociale în acele cartiere în care se cerea a fi
soluţionate probleme majore de integrare socială, având ca obiectiv identificarea de soluţii
specifice fiecărui caz în parte. Ceea ce este cu totul remarcabil în această abordare este că
asistenţa socială nu mai era înţeleasă doar ca "filantropie", sau milă creştină, act caritabil.
Asistenţa socială a fost de la început orientată spre acţiuni sistematice bazate pe tehnici de
intervenţie socială eficientă, susţinute în plan legislativ, capabile să readucă la o stare socială
normală nu numai indivizi, dar şi grupuri şi comunităţi aflate în dificultate: familii
dezorganizate, persoane ce trăiau din prostituţie, cerşetori, vagabonzi, infractori, bande de
minori delincvenţi, săraci etc. Prin Legea serviciului social din 1930 s-au pus bazele unei
reţele teritoriale de servicii sociale comunitare, capabile să ofere un răspuns prompt
problemelor generale, dar şi celor specifice pentru cei în nevoie. Au fost create multiple
centre de demonstraţie practică pentru diferite tipuri de intervenţie socială.
In 1928, mulţi dintre sociologii Şcolii monografice de la Bucureşti, sub directa
conducere a lui D.Gusti, şocaţi de efectele distructive ale urbanizării asupra indivizilor şi
comunităţilor, încep să acorde o atenţie sporită oraşului. Deşi mulţi analişti consideră că
Şcoala monografică a lui D.Gusti a fost cantonată aproape exclusiv în cercetări rurale, anume
D.Gusti a fost cel care prin teoria sa sociologică a realizat o deschidere majoră către
problematica atât de complexă a procesului urbanizării cu toate consecinţele lui sociale şi
umane negative (vagabondaj, prostituţie, alcoolism, delincvenţă, sărăcie, marginalizare,
inadaptare socială etc), accentul fiind pus pe problemele speciale ale familiilor dezorganizate -
concubinaj şi divorţuri, ale copiilor abandonaţi, neglijaţi sau abuzaţi. Sociologia urbană a
reprezentat astfel debutul asistenţei sociale ca profesie, îmbinând cercetarea sociologică
concretă cu acţiunea de terapie şi protecţie socială pentru indivizii şi grupurile în dificultate.
Pe baza unor tehnici de investigaţii sociale generale şi specializate, individualizate, cu referire
la cazul concret, se intenţiona realizarea unei cunoaşteri cât mai exacte a marilor probleme ale
vieţii sociale urbane româneşti, precum şi elaborarea unei politici sociale corespunzătoare,
capabilă să permită tratarea fenomenelor de devianţă socială, cât şi prevenirea acestora. Aşa

8
cum afirma Xenia Costa-Foru Andreescu, în concepţia profesorului D.Gusti era necesară
crearea unor tehnici şi a unei asistenţe sociale ştiinţifice, care avea două misiuni:
 cunoaşterea tuturor situaţiilor îngrijorătoare ale vieţii sociale, prin folosirea
metodelor şi tehnicilor investigaţiei sociologice, adică prin cercetări de monografie
interdisciplinară (pe cadre şi manifestări), cercetarea fiind, de rândul acesta, necesară nu
numai pentru cunoaşterea satelor şi oraşelor, ci şi pentru depistarea şi înţelegerea tuturor
fenomenelor individuale anomice;
 elaborarea unor tehnici de intervenţie directă, prin mijloace de asistenţă socială
închisă (prin unităţi şi instituţii specializate), dar mai ales prin asistenţa socială
deschisă (adică individualizată).
Necesitatea formării unor specialişti în asistenţă socială a condus la înfiinţarea în
toamna anului 1929 a Şcolii Superioare de Asistenţă Socială din Bucureşti "Principesa
Ileana," sub egida şi îndrumarea directă a Institutului Social Român, cu aprobarea
Ministerului Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale. Institutul Social Român îndruma şi organiza
programul de studii, precum şi practica de specialitate. Profesorul D.Gusti, în colaborare cu
dr. Iuliu Moldovan, ministrul sănătăţii şi ocrotirii sociale, Sabin Manuilă, directorul
Institutului de Statistică şi Veturia Manuilă, directoarea şcolii, a elaborat programa analitică şi
planul de învăţământ. Obiectivele majore ale programei analitice erau:
 cunoaşterea marilor probleme ale vieţii sociale urbane, atât în plan teoretic, prin
studierea literaturii de specialitate, cât şi prin analiza practică a situaţiilor concrete. Cuprindea
cursuri de biosociologie a familiei (normale, dezorganizate, concubine, divorţate), de
sociologie a colectivităţilor şi a grupurilor dependente social, a delincvenţilor, a persoanelor
inadaptate social, probleme ale femeilor şi ale copiilor;
 formarea cunoştinţelor generale necesare oricărui asistent social, privind legislaţia
ţării, economia politică, sociologia, psihologia generală şi diferenţială, igiena şi sănătatea
publică etc;
 însuşirea metodologiilor şi tehnicilor investigaţiilor sociale (generale şi
specializate), statisticii şi contabilităţii;
 aplicarea tehnicilor de acţiune socială în colectivităţi şi grupuri sau privind
persoane aparte, organizarea unităţilor şi instituţiilor de ocrotire socială.
Corespunzător acestor cursuri era organizată practica de specialitate în centre
experimentale structurate astfel:
 pentru asistenţa familiei - Centrul de demonstraţie din cartierul Tei, în care s-a

9
încercat alcătuirea unei monografii de cartier, începând iniţial în 1930 prin preluarea sarcinii
de a organiza aici recensământul de stat;
 pentru serviciile sociale de spital - Centrul de demonstraţie de pe lângă Spitalul
Colţea;
 pentru practica în asistenţa industrială - organizaţia ACFR;
 centrele de practică au fost multiplicate, la ele adăugându-se aşa instituţii de stat ca
Tribunalul de Minori din Bucureşti, închisoarea Văcăreşti, Spitalul Colentina (secţia de boli
nervoase şi secţia de boli venerice pentru asistenţa individualizată a prostituatelor) şi Spitalul
Filantropia (secţia de boli de cord şi secţia de maternitate). Secţii specializate au fost
organizate la spitalele Pantelimon, Brâncovenesc, dr. Cantacuzino etc;
 pentru asistenţa copiilor - centre la Societatea Leagănului "Sf.Ecaterina",
Societatea "Principele Mircea" şi la Spitalul de copii. Activităţile au fost extinse în ţară,
creându-se secţii de asistenţă socială la oficiile de ocrotire din municipiile Braşov, Cluj,
Sibiu, Craiova, Ploieşti, Timişoara.
Pentru a promova şi a aborda pe larg problemele teoretice ale asistenţei sociale
dezvoltate în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti, precum şi în scopul de a determina
modalităţile de desfăşurare a practicii, Şcoala Superioară de Asistenţă Socială publică
în 1929 revista "'Asistenţa Socială", sub forma unui buletin periodic care a apărut până în
1936. Din acest an se înfiinţează, sub conducerea lui D.Gusti, Asociaţia pentru progresul
asistenţei sociale, care preia revista de specialitate şi o coordonează până în 1944. Pe lângă
informaţiile generale privind activitatea Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, revista publică
recenzii, studii de sociologie bazate pe cercetări de teren, materiale cu valoare documentară şi
ştiinţifică.
D.Gusti este cel care a organizat în 1938 primul Congres al asistentelor sociale din
România. Înaintate de a începe cel de-al doilea război mondial, România se număra printre
puţinele ţări din lume care iniţiase dezvoltarea rapidă şi înalt calificată a unui sistem
profesionist de asistenţă socială. Sistemul de formare a specialiştilor era bine pus la punct. O
reţea de asistenţă socială comunitară se dezvoltase în mediul urban, urmând să fie
generalizată.

1.4. Aspecte generale ale protectiei sociale

10
Protecţia socială poate fi definită ca fiind „un ansamblu de politici, măsuri, instituţii,
organisme care asigură sprijinul persoanelor şi grupurilor aflate în dificultate şi care nu pot să
realizeze prin efort propriu condiţii normale, minime de viaţă”11
Prin sistemul de protecţie socială se încearcă o redistribuire a resurselor materiale şi
umane ale colectivităţii către categoriile defavorizate ale populaţiei, pe principiul solidarităţii
intergeneraţionale si intrageneraţionale, adică solidaritatea de la cei tineri faţă de cei în vârstă,
solidaritatea celor angajaţi faţă de cei aflaţi în şomaj, solidaritatea celor sănătoşi faţă de cei
bolnavi, a celor care nu au copii cucei care au copii, de la cei cu venituri mari spre cei cu
venituri mici etc.
Obiectivul principal al protecţiei sociale este de a-i ajuta pe cei în dificultate să se
reintegreze în viaţa normală a societăţii, să îi ajute să-şi menţină forţa de muncă activă, să
treacă mai uşor peste anumite riscuri la care sunt supuşi indivizii şi familiile lor (ex. boală,
invaliditate, handicap, bătrâneţe copii, deces, şomeri, elevi, studenţi, familii cu venituri mici
etc.). De asemenea, protecţia socială are în vedere nu numai condiţiile materiale de trai
(ocuparea forţei de muncă, condiţiile de muncă, veniturile, consumurile, locuinţa, mediul
ambiant, etc), ci şi condiţiile sociale precum: sănătatea, instruirea şi educaţia,
cultura,condiţiile de odihnă şi recreere, mediul socio-politic, restructurarea ordinii sociale şi
de drept.
In ceea ce priveste dimensiunile protectiei sociale, aceasta a devenit la ora actuală o
temă majoră pentru întreprinderi, stat, salariaţi şi toţi ceilalţi factori implicaţi în acţiuni sociale
reprezentând nu doar un element fundamental al politicii sociale (ca instrument) cât mai cu
seamă obiectivul său central. În general, abordarea conceptului de protecţie socială se face din
două unghiuri de vedere:
 al ofertantului;
 al beneficiarului.
Ca în orice raport cerere-ofertă, preţul (respectiv, al protecţiei sociale) se formeaza, în
condiţiile unei pieţe libere a serviciilor sociale, dar şi ţinând cont de caracterul colectiv al
acestui tip de servicii, la intersecţia nevoilor cu resursele. Preţul protecţiei sociale se exprimă
prin costurile ocazionate de producerea serviciilor sociale a căror efect este siguranţa sau
securitatea socială.

11
Coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Bucureşti,Editura Babel, 1993, p.
465
11
Protecţia socială se manifestă printr-un ansamblu de măsuri, materiale şi/sau
nemateriale. care urmăresc direcţii practice, convingătoare, prin acţiuni concrete la nivelul
următoarelor dimensiuni:12
1. Protecţia locului de muncă presupune în prealabil asigurarea unui loc de muncă
pentru fiecare, şi nu orice fel de loc de muncă ci a unuia cât mai pe măsura posibilităţilor şi
pregătirii individului. .
2. Protecţia populaţiei salariate, este asigurată prin acţiunile conjugate ale
sindicatelor şi legislaţia adecvată domeniului muncii şi protecţiei sociale. Ea include
asigurarea de condiţii fizice, sociale, organizaţionale normale de muncă precum şi protecţia
împotriva oricăror abuzuri. În mod special în această categorie (obiectiv) se include
garantarea unui salariu minim civilizat.
3. Protecţia împotriva nedeteriorării calităţii vieţii
Aceasta se concretizeaza intr-un ansamblu de măsuri menite să acţioneze în special
asupra păstrării dimensiunilor indicatorilor cantitativi (dar şi calitativi) ai calităţii vieţii. Acest
tip de protecţie se cere în special în perioada de tranziţie, când pericolul deteriorării
standardului de viaţă apasă asupra întregii populaţii şi sunt necesare eforturile şi suportul
statului, a compensaţiilor economice (fără a depăşii limitele eficienţei), a suplimentării acelor
importuri prin care să se completeze cele necesare traiului civilizat.
4. Protecţia grupurilor sociale defavorizate (handicapaţii, minori abandonaţi, tineret
fără sprijin material şi nematerial, populaţie vârstnică fără suport de ajutor, familii cu mulţi
copii fără suport material adecvat etc.). Acest tip de protecţie porneşte de la drepturile civile
ale cetăţenilor punând în evidenţă nu doar serviciile sociale ci şi cele socio-sanitare pentru a
proteja şi a oferi sprijinul adecvat individului şi familiei sale. În aceste cazuri, dificultatea de
integrare a acestor persoane în lumea muncii cere mijloace de protecţie economică şi socială,
corespunzătoare, începând cu integrarea şcolară şi până la găsirea unui loc de muncă pentru
aceste persoane cărora să le confere o oarecare independenţăeconomică, protecţia acestor
categorii se constituie ca cea mai asiduă purtătoare a mesajului umanist-social. O problemă
majoră în cadrul acestei categorii de protecţie o constituie protecţia copilului şi a tineretului.
Abordarea şi aprofundarea problematicii specifice vârstei tinere au un impact particular
deosebit asupra calităţii vieţii. Aspectul condiţiei juvenile prezintă în societatea contemporană
o serie de particularităţi: violenţa minorilor, şomajul tinerilor, marginalizarea tineretului prin
pierderea atribuţiilor, comportamentul de tip „dezertor” în faţa imposibilităţii găsirii unui loc

12
Tanasescu, Paul, Asigurari si protectie sociala in Romania, Editura Beck, 2009

12
de muncă pe măsura aşteptărilor, etc, contribuie la accentuarea stării conflictuale în special la
această categorie socială.
5. Protecţia întregii colectivităţi urmăreşte asigurarea împotriva unor procese sociale
patologice cu acţiune negativă majoră asupra condiţiei individului: crize economice,
criminalitate, corupţie; tensiuni interetnice, interreligioase, interrasiale (sau între alte grupuri
sociale). Teoretic protecţia socială trebuie să-şi dovedească maximum de beneficiu uman.
Practic, ea reprezintă o temă de mare sensibilitate economică privind depistarea şi utilizarea
tuturor resurselor economice (dar şi noneconomice) pentru crearea confortului social, la
nivelul întregii colectivităţi.

13