Sunteți pe pagina 1din 8

MOTIVAŢIA

Caracterizarea psihologică a motivaţiei

În privinţa motivaţiei nu există o unitate de aprecieri, de definiri. Dacă pentru unii specialişti
ai psihologiei experimentale motivaţia este neînsemnată, pentru alţii este fundamentală.
Pentru J.Nuttin motivaţia reprezintă aspectul dinamic al relaţionării subiectului cu lumea, este
orientarea activă a comportamentului spre situaţii, obiecte preferate. Pentru acelaşi psiholog,
termenul de motivaţie desemnează aspectul dinamic, direcţional, selectiv al
comportamentului.
Motivaţia reprezintă un ansamblu de factori interni care determină comportamentul. După
M.Golu motivaţia leagă persoana de lume, o menţine în sfera determinismului exterior, ceea
ce este vital pentru om.
În filogeneză şi ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizări ale
organismului pentru diferite obiecte. Aşa se dezvoltă nevoia de substanţe nutritive, de oxigen,
de anumite condiţii de temperatură, umiditate, presiune, de semnale informaţionale care
urmează a fi recepţionate şi apoi prelucrate, nevoia de mişcare, acţiune, relaxare, de
comunicare, de realizare. Toate acestea nu sunt altceva decât trebuinţe, condiţii ale vieţii,
procese pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbările fie de tipul privaţiunilor, fie de
cel al exceselor, intervenite in sistemul organism, fie in sistemul de personalitate.
Alături de trebuinţe se dezvoltă:
• impulsuri (trebuinţe aflate în stare de excitabilitate accentuată),
• intenţii (implicări proiective ale subiectului in acţiune),
• dorinţe (trebuinţe devenite conştiente),
• valenţe (orientări afective spre anumite rezultate),
• tendinţe (forţe direcţionate mai mult sau mai puţin precis).

Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care îl determină, îl instigă


pe individ pentru a şi le satisface formează sfera motivaţiei. Aceasta constituie o nouă
categorie de stimuli şi anume stimulii interni. Unii autori au definit motivaţia ca o „cauză
internă” a comportamentului.
Unele dintre formele motivaţiei s-au format în decursul filogenezei şi sunt date omului prin
naştere. Cele mai multe se formează, însă, în cursul vieţii, fiind dependente atât de
particularităţile mediului extern cât şi de specificul stărilor de necesitate interne existente
deja. Practic, ele nu sunt altceva decât stimulările externe care, actionând repetat asupra
individului şi satisfăcându-i anumite cerinţe de autoreglare au fost interiorizate şi
transformate în condiţii interne. (ex. dacă unui copil i se repetă frecvent „trebuie să te speli pe
mâini, să-ţi faci lecţiile”, acesta stimulul devine interior).
Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrice a
întregii sale dezvoltări psihice. Motivaţia prin caracterul ei propulsativ şi tensional răscoleşte,
sedimentează şi amplifică materialul construcţiei psihice a individului.

Funcţiile motivaţiei

1. Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau


psihologic. Este specifică trebuinţelor care au o dinamică deschisă: debutează cu o alertă
internă, continuă cu o agitaţie crescută, poate ajunge chiar la stări de mare încordare pentru a
se finaliza prin satisfacerea lor. In acest caz starea de necesitate apare dar nu declanşează
încă acţiunea.
2. Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Ea este mobilul care
alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată.
3. Functia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi
selectiv. Eficienţa reglatorie este dependentă, în egală măsură, de energizare şi direcţionare.

Teorii asupra motivaţiei

1. Teoriile instrumentaliste au avut o largă răspândire în psihologie, multe comportamente


fiind explicate prin intermediul lor. În esenţă, aceste teorii presupun stabilirea unor inventare,
a unor liste de trebuinţe. H.Murray pornind de la investigarea unor caracteristici ale
personalităţii stabileşte o listă de trebuinţe corespunzătoare unor tipuri de comportamente
motivate social cu aplicabilitate în numeroase domenii: trebuinţe primare sau viscerogenice şi
trebuinţe psihogenice. Aceste modele au fost criticate de A.H.Maslow deoarece acesta
consideră că motivele enumerate au o probabilitate egală de a se manifesta ceea ce nu exact
deoarece apariţia lor este condiţionată de o serie de factori: starea individului, gradul de
satisfacere a trebuinţelor.
2. Teoriile holist-umaniste propuse de A. Maslow vizează structurarea, ierarhizarea şi
organizarea trebuinţelor. Bazată pe etaje suprapuse, de motive crescânde ca importanţă,
piramida lui Maslow are cinci niveluri distincte.
O trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este mai continuu satisfăcută; o trebuinţă nu
apare ca motivaţie, decât dacă cea inferioară ei a fost satisfăcută; succesiunea trebuinţelor nu
trebuie înţeleasă şi interpretată rigid în sensul că trecerea la o altă trebuinţă ar necesita
satisfacerea în întregime şi durabilă a trebuinţei anterioare; apariţia unei trebuinţe noi după
satisfacerea alteia anterioare vechi, nu se realizează brusc, năprasnic, ci gradual.
Teoria lui Maslow oferă posibilitatea explicării funcţionării simultane a trebuinţelor,
fenomenelor de compensare, de slab sau supramotivare.
3. Teoria dinamico-evolutivă a motivaţiei a fost propusă de C.Mamali. Ea se bazează pe
evoluţia sistemului motivaţional al indivizilor ca urmare a interacţiunii dintre ei. Balanţa
motivaţională este dată de raportul dinamic existent între nivelul ierarhic al motivelor proprii
pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac şi respectiv de nivelul ierarhic al motivelor
pe care le satisfac celorlalţi.

Modelul relaţional al motivaţiei elaborat de J.Nuttin.


Motivaţia este concepută în termeni psihologici şi nu psihofiziologici sau psihopatologici
adică relaţional şi comportamental.
Punctul de plecare al acestui model teoretic îl reprezintă relaţiile preferenţiale pe care omul în
comportamentul său le stabileşte cu lumea. Trebuinţele de creştere, autoactualizare,
autorealizare, interacţiunea, schimbarea, progresul alături de cele de altruism, plăcere,
satisfacţie în muncă îşi găsesc funcţionalitatea în contextul relaţiilor biologice, psiholgice şi
cognitive, pe care individul le întreţine cu lumea înconjurătoare.

Structura motivaţiei

Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele ei


motrice cele mai puternice reflectând echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile
solicitărilor mediului extern. Trebuinţele semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma
unor stări şi imbolduri specifice.
În functie de geneza şi continutul lor trebuinţele se clasifică în:
1. trebuinţe primare – înnăscute, care asigură integritatea fizică a organismului. Acestea
cuprind la rândul lor: trebuinţele biologice sau organice – de foame, de sete, sexuale şi
trebuinţele fiziologice sau funcţionale – de mişcare, relaxare, descărcare. Acestea sunt
comune pentru om şi animal, dar la om sunt modelate şi instrumentate sociocultural.
2. trebuinţe secundare – formate în decursul vieţii si cu rol de asigurare a integrităţii psihice
şi sociale a individului; acestea cuprind:
• trebuinţe materiale – de locuinţă, confort, unelte, instrumente;
• trebuinţe spirituale – de cunoaştere, estetice, etice, de realizare a propriei
personalităţi;
• trebuinţe sociale – de comunicare, de anturaj, de cooperare, etc.

A.Maslow stabileste 5 categorii de trebuinţe pe care le organizează într-o „Piramidă a


trebuinţelor”.
Pe baza acestei piramide putem explica înlănţuirea trebuinţelor, trecerea de la unele la altele.
El precizează că o trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este satisfacută continuu.
Aceasta înseamnă că trebuinţa care motiveaza comportamentul este cea nesatisfacută.
O trebuinţă nu apare ca o motivaţie decât, dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută.
Acest lucru sugerează existenţa unei ordini, a unei succesiuni în satisfacerea lor, sau, cu cât o
trebuinţă se află mai spre vârful piramidei, cu atât ea este mai specific umană.
Acestea sunt mai puţin urgente din punct de vedere subiectiv, însă satisfacerea lor
produce fericire. Satisfacerea firească a trebuinţelor se asociază cu reducerea trebuinţelor,
necesitatea lor duce fie la dilatarea, fie la strângerea lor, insotita uneori de perturbari
caracteriale.
Motivele – constituie reactualizări si transpuneri în plan subiectiv a stărilor de
necesitate. Când individul işi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se
orientează spre înlăturarea lui, trebuinţa s-a transformat deja în motiv.
Alături de motivele conştiente există şi unele motive inconştiente care îndeplinesc un
rol important în activitate. Spre deosebire de trebuinţa care nu întotdeauna reuşeşte să
declanşeze o acţiune, motivul declanşează comportamente corespunzătoare de satisfacere.
De aceea, motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanşează, susţine şi
orientează acţiunea. De aici decurg şi cele două segmente ale motivului: energizant şi
dinamogen; orientativ şi direcţional. Intre cele două segmente există o strânsă interacţiune, de
aceea subiectul trebuie să urmarească susţinerea lor reciprocă.

Motivele sunt extrem de variate:


• individuale şi sociale;
• inferioare şi superioare;
• minore şi majore;
• egoiste şi altruiste.

În structura personalităţii, ele se întrepătrund şi formează adevărate reţele, configuraţii


sau constelaţii de motive. Acest fapt explică de ce aceeaşi stimulare pe unul îl îndeamnă la
acţiune, îl ambiţionează, iar pe altul nu.
Dacă un individ se apucă de multe activităţi şi nu finalizează corespunzător nici una
dintre ele, înseamnă ca el nu şi-a format încă interesele. Ele sunt tendinţe, preferinţe
spirituale, atracţii puternice ale individului, centrate pe un obiect fizic, o persoană sau o
activitate fără a viza anumite avantaje.

Interesele sunt formaţiuni motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele


deoarece implică organizare, constanţă şi eficienţă. In structura lor psihică intră elemente
cognitive, afective şi volitive.
Exista interese generale şi personale, pozitive şi negative, profesionale şi
extraprofesionale (de timp liber) sau o multitudine de interese clasificate în funcţie de
domeniul de activitate în care se manifestă: tehnice, literar- artistice, sportive, etc.
Indiferent de domeniu, deosebit de importante sunt interesele creative caracterizate
prin căutarea unor soluţii noi, a unor procedee inventive, originale.

Convingerile sunt idei puternic ancorate în structura personalităţii, intens trăite


afectiv, care impulsionează spre acţiune.
Sunt convingeri, numai acele idei care reprezintă pentru individ o valoare, o
certitudine subiectivă, care îl ajută să distingă între bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi
minciună.
Sunt convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele
individului, cu aspiraţiile şi cu trăsăturile lui de personalitate.
Ele îşi au rădăcinile în afectivitatea subiectului, în emoţiile, sentimentele şi pasiunile
sale.
Convingerile marchează comportamentul, îl orientează, de aceea sunt virulent
apărate, mai ales atunci când sunt contrazise şi atacate. In aceste împrejurări devin idei-forţă.

Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi


ghidează întreaga existenţă.
Sunt considerate anticipări, generalizări şi optimizări ale proiectului existenţial.
Idealul este construit de individ în funcţie de particulărităţile lui proprii, cu timpul
reuşeşte să devină o valoare personală şi astfel motivează comportamentul.

Formele motivaţiei

1. Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă

Prima este produsă de stimulările premiale (lauda, încurajarea) şi se soldează cu


efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane (ex. angajarea în activitate,
preferarea persoanelor), cea de-a doua formă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi
(ameninţarea, blamarea, pedepsirea) şi se asociază cu efecte de evitare, respingere, abţinere.

2. Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă

Această clasificare are în vedere sursa producătoare a motivaţiei. Dacă sursa


generatoare se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui personale, atunci este vorba de o
motivaţie directă sau intrinsecă.
Specificul acestei motivaţii constă în satisfacerea ei prin îndeplinirea acţiunii adecvate
(ex. când cineva citeşte o carte pentru că îl interesează învaţă din nevoia de a ţine trează
trebuinţa de investigaţie). Spunem că toate acestea au la baza o motivaţie intrinsecă. Dacă
sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului, fiindu-i sugerată sau chiar împinsă
de o altă persoană, daca ea nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate, atunci este o
motivaţie indirectă sau extrinsecă (ex. un tânăr care optează pentru o profesie tentantă doar
pentru anumite avantaje, este impulsionat de motivaţie extrinsecă).

3. Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a


cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou, pentru
schimbare.

Se numeste cognitivă deoarece acţionează dinlăuntrul proceselor cognitive


(dinlăuntrul percepţiei gândirii, memoriei, imaginaţiei) stimulând activitatea intelectuala din
aproape în aproape.
Datorită ei se trece de la explorare la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes
ştiinţific, pentru ca în final să ajungă până la înclinaţia creativă.
Motivaţia cognitivă îşi găseşte satisfacţie în nevoia de a înţelege, explica, rezolva.

4. Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea
altor persoane, de a se simţi bine în compania altora. Când eşti conştiincios la şcoală, în
pregătirea examenelor pentru a nu pierde aprobarea altora, spunem că eşti animat de
motivaţie afectivă.

Aceste forme sunt inegal productive. Motivaţia pozitivă, intrinsecă, cognitivă, sunt
mult mai productive decat motivaţia negativă, extrinsecă, afectivă. Această apreciere este
valabilă doar dacă se operează în limita cuplurilor motivaţionale amintite.

Managementul motivaţional-componentă a comportamentului managerial.


În organizaţiile şi sistemele economice şi sociale, managementul constituie un
domeniu de activitate de o extremă complexitate. El implică realizarea la cele mai înalte cote
de performanţă şi competitivitate atât a funcţiilor manageriale generale cât şi a unei serii
extinse de activităţi şi funcţii manageriale specifice, inclusiv managementul motivaţional.
În această perspectivă este evident că succesul managerial este indisolubil legat de
calitatea oamenilor şi de motivaţia lor cât şi de abilităţile managerilor de a asigura atât
obţinerea acestor calităţi cât şi valorificarea lor deplină. O asemenea abordare conduce spre
un nou domeniu şi orizont de activitate managerială, cel al managementului oamenilor ca
factor fundamental al proceselor de producere a bunurilor, serviciilor şi valorilor de orice fel.
Evoluţia concepţiilor asupra locului şi funcţionalităţii resurselor umane în
managementul calităţii şi al performanţei organizaţiilor economice şi sociale a condus la
două idei cu caracter general:
• relaţiile umane şi celelalte caracteristici specific umane individuale şi de grup:
demnitatea umană, aprecierea (autoaprecierea) individuală, motivaţia şi automotivaţia sunt
considerate incomparabil mai importante decât s-a crezut până în prezent atunci când
managerii iau decizii;
• exploatarea, manipularea şi insensivitatea faţă de oameni nu se justifică în
instituţiile şi organizaţiile ce se doresc a fi eficiente, performante şi competitive.

Termenul de performanţă înseamnă o realizare deosebită într-un domeniu de activitate


practică. Performanţei în activitatea practică îi sunt asociaţi o serie de factori care
interacţionează la nivelul personalităţilor umane: aptitudini, însuşiri de personalitate, sisteme
de valori, calităţi fizice, interese, motivaţii, vârsta, sexul, şcolarizarea, experienţa, orizontul
cultural, mediul social al muncii, sistemul de salarizare şi recompense, sistemul de instruire
şi control, politica organizaţiei sau a întreprinderii, mediul fizic al muncii, spaţiul de muncă,
metodele de muncă.
Din multitudinea factorilor care influenţează performanţa ne vom ocupa de motivaţie
ca factor important în atingerea performanţelor spre succes.

Motivaţia- factor decisiv pentru obţinerea performanţelor în activitatea


managerială

• Motivaţia este un mecanism psihic care are ca substanţă evidenţierea


mobilurilor, raţiunilor comportamentului uman. Ea implică efort, persistenţă, scopuri şi
dorinţa persoanei de a reuşi. Punctul de plecare în procesul motivaţiei îl reprezintă o
necesitate nesatisfăcută, care determină tensiuni în universul individual şi un comportament
orientat spre satisfacerea acestei necesităţi. Activitatea desfăşurată în acest sens este
subordonată realizării unui obiectiv şi numai atunci când acesta este realizat el satisface
necesitatea iar procesul motivaţional câştigă în intensitate.

• După G.A. Cole, conţinutul motivaţiei este format din ansamblul


străduinţelor lăuntrice definite ca aspiraţii, dorinţe şi energie, ca stări interne ale omului, care
activează şi motivează comporamentul oricărei persoane. Mai mult, motivaţia este procesul
în care oamenii aleg diferite forme de comportament pentru atingerea scopurilor personale.
Între motivaţie şi performanţă există o relaţie de condiţionare reciprocă.

Dean R. Spitzer, specialist în problemele managementului resurselor umane,


lector principal la Institutul Tehnologic din Perth, Australia sugerează că pentru a obţine o
motivare bună, managerul trebuie să respecte anumite reguli sau modalităţi de stimulare a
angajaţilor sau a profesorilor:
• -Să fie dur dar nu antipatic;
• -Să fie înţelegător;
• -Să evite factorii care stagnează motivaţia;
• -Să nu subestimeze subordonatul;
• -Să nu critice un angajat (profesor) în faţa celorlalţi;
• -Să nu dea atenţie lucrurilor neesenţiale ale subordonaţilor, măcar ocazional;
• -Să nu lase subordonaţii să creadă că este preocupat în primul rând de propriile
interese;
• -Să nu facă favoruri;
• -Să ajute întotdeauna angajaţii (colegii) să promoveze;
• -Să nu coboare ştacheta;
• -Să nu oscileze în luarea deciziilor;
• -Să utilizeze metode adecvate de motivare;
• -Să încurajeze profesorii să-şi stabilească propriile lor obiective;
• -Să se asigure că angajaţii conştientizează modalităţile prin care sarcinile lor
sunt strâns legate de obiectivele personale şi ale colectivului;
• -Să elaboreze sarcini diferenţiate şi să creeze un mediu propice, plecând
de la necesităţile angajaţilor;
• -Să furnizeze sprijin moral anjaţilor;
• -Să elimine ameninţările şi pedepsele;
• -Să asigure o combinaţie adecvată între recompensele extrinseci şi satisfacţia
intrinsecă a angajaţilor;
• -Să asigure un feed-back relevant şi imediat care să asigure angajaţii să-şi
îmbunătăţească performanţele viitoare;
• -Să individualizeze supervizarea;
• -Să identifice împreună cu angajaţii barierele care se întâlnesc în realizarea lor
personală şi să încerce să le elimine;
• -Să încurajeze angajaţii să participe la cursuri de perfecţionare, activităţi
inovatoare sau realizarea de invenţii;
• -Să remarce îmbunătăţirea performanţelor în activitatea individuală sau de
grup;
• -Să acorde atenţie atât motivaţiei pe termen scurt dar mai ales motivaţiei pe
termen lung;
• -Să creeze un climat de încredere şi comunicare deschisă în interiorul
organizaţiei şi în afara ei.