de George Coşbuc Iar opaiţele-au murit, Zările, de farmec pline, Şi prin satul adormit Strălucesc în luminiş; Doar vrun câine-n somn mai latră Zboară mierlele-n tufiş Răguşit. Şi din codri noaptea vine
Pe furiş. Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Care cu poveri de muncă Şi se nalţă, încet-încet, Vin încet şi scârţâind; Gânditoare ca o frunte Turmele s-aud mugind, De poet. Şi flăcăii vin pe luncă
Hăulind. Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Cu cofiţa, pe-ndelete, Ritmic valurile cad, Vin neveste de la râu; Cum se zbate-n dulce ropot Şi, cu poala prinsă-n brâu, Apa-n vad. Vin cântând în stoluri fete
De la grâu. Dintr-un timp şi vântul tace;
Satul doarme ca-n mormânt
De la gârlă-n pâlcuri dese Totu-i plin de duhul sfânt: Zgomotoşi copiii vin; Linişte-n văzduh şi pace Satul e de vuiet plin; Pe pământ. Fumul alb alene iese
Din cămin. Numai dorul mai colindă,
Dorul tânăr şi pribeag.
Dar din ce în ce s-alină Tainic se întâlneşte-n prag, Toate zgomotele-n sat, Dor cu dor să se cuprindă, Muncitorii s-au culcat. Drag cu drag. Liniştea-i acum deplină