Sunteți pe pagina 1din 6

Veria,

locul de unde se trag


aromânii verieni

Aromânii, cum se numesc o parte dintre cei ce vorbesc o limbă foarte asemănătoare cu
româna de astăzit, au o istorie destul de controversată, cu o interpretare proprie fiecărui stat
balcanic și nu numai. Singura certitudine pare a fi că aceștia au existat și contiuă să existe atât în
unele ținuturi străvechi, balcanice cât mai ales în România, locul pe care și l-au ales ca patrie.
Acești vlahi de la sud de Dunăre, aromânii, prin tradițiile lor, prin limba lor, îmbogățită cu
tot felul de inflențe ale popoarelor și culturilor cu care au intrat în contact, se încadrează perfect în
ceeaa ce Matilda Caragiu Marioțeanu numea ”homo balcanicus”.
Din nordul Greciei, până în Albania și Serbia, din Bulgaria până în Macedonia, împinși de
vicisitudinile istoriei până în Cefalonia, aromânii sau vlahii, sunt continuatorii populațiilor sud-est
europene romanizate ( macedoneni/greci/traci/iliri) sau colonizate de romani. Latina a asimilat o
parte din aceste limbi autohtone într-un teritoriu ce se întindea între Carpații de nord și până la
sud de Balcani. Pătrunderea popoarelor migratoare și în special a slavilor au scindat această
relativă unitate lingvistică latină, făcându-i pe autohtoni să se grupeze în zone compacte, menite a
conserva și păstra atât obiceiurile cât și limba.
Nordul Greciei, antica Macedonia și Munții Pindului au fost zone în care aromânii s-au
așezat și au viețuit sute de ani, având ca principală îndeletnicire creșterea oilor și negustoria.
Prima menţiune despre aceşti vlahi de la sud de Dunăre, aromâni se face în sec. al VIII-lea
într-o însemnare găsită la mânăstirea Kastamunitu de la Sf. Munte. În această însemnare se spune
că, în vremea împăraţilor iconoclaşti, Vlahii de la râul Rinhos numiţi Vlahorinhini au izbutit să
pătrundă la Sf. Munte cu femeile și cu copiii lor, ca să atace mânăstirea, fiindcă nimeni nu se
găsea care să-i oprească şi să se lupte cu ei. ” În zilele împăraților iconoclaști, neamurile de pe
amândouă malurile Dunării, folosindu-se de neliniștea în care se găsea imperiul, mai cu deosebire
că înșiși împărații Romeilor (Grecilor) duceau luptă împotriva sfintelor icoane, pe atunci așa

1
numiţii Rinhinii şi mai cu seamă Vlahorinhinii și Sagudaţii, ocupând Bulgaria şi întinzându-se
puțin câte puţin în diferite locuri, se făcură stăpâni pe Macedonia şi la urmă veniră la Sf. Munte
cu femeile şi copiii lor, fiindcă nu se găsea nimeni care să-i oprească și să se lupte cu ei”. Vlahii
apar aici în tovărășia Rinhinilor și Sagudaților, două tulpini slave, care își aveau locuințele lângă
râul Rinhios, care curge în Golful Rendina, la nordul peninsulei Calcidice, iar cei din urmă între
câmpia dintre Salonic şi Veria.
Veria, aflată relativ aproape de antica Via Egnatia și de drumul ce lega Salonicul de Atena,
a devenit un centru destul de important pentru aromânii ce creșteau în principal oi dar și vite, în
munții din zonă sau chiar și pentru cei din munții Pindului. Este de observat că Salonicul si Veria
chiar astăzi, sub influența colonizarea grecească este granița de nord a grecilor ca negustori și
chiar ca populatie greceasca. Nu știm dacă, înainte de întemeierea așezărilcr aromâne de la munte,
ca Selia de sus, Selia de jos și altele, a fost sau nu populație aromânească în orașul Veria, locuită
odată de greci. Orașul a fost o comunitate foarte veche, având, în jurisdicția sa, înainte de anul
1800, 300
sate, al căror număr, însă, a descrescut prin emigrarea Grecilor în Asia Mica. În perioada bizantină
era un oraș al comerțului unde pe lângă greci se întâlneau și foarte mulți evrei. După secolul VII a
intrat sub influență slavă, bulgară, sârbă și evident, otomană.
Prin 1775, Aromâni din Pind, mai ales Avdeliati, la care s-au adăugat Samarineni și
Perivoliați, toți sub conducerea marelui celnic Badralexi (Bards Alexi), s-au asezat în Călive, în
munții Veriei. Și-au părăsit vechile așezări din Pind, din cauza tulburărilor și atacurilor albaneze,
iar dupa I. Caragiani, din cauza satrapului Ali Pașa care umbla să le răpească independenta și, cu
armele în măini, 600 familii au pornit exodu1. Unii din aceștia au întemeiat Selia de jos din
vechile asezări Selia, Marușa și Volada, altii s-au așezat în Xirolivad, la poalele căruia s-au găsit
resturile unui sat mare la intrarea unui defileu, acoperit de păduri și foarte îngust, defileu ce duce
la Veria. Atât din Selia, jefuită în 1821 în revoluția grecească, cât și din Xirolivad, atacat în 1819,
de albanezi și turci, mulți s-au așezat la Neagușta. Marele celnic Badralexi a găsit, în acești
munți și triburi fârșerotești pe care le-a luat sub protecția sa. Sunt aceia care au întemeiat Călivele
Selia de sus. În acești munți, s-au așezat și păstori din ramura grămostenească. Din cei asezați
prin Neagușta, cam vreo 300 de familii de Fârșeroți, au întemeiat, la un km. de aceasta gară, o
așezare Hurupani, mulți ocupându-se cu agricultura, restul cu creșterea animalelor, ce și le
iernează unii prin Caterina, alții în câmpia Salonicului.
O altă așezare a familiilor din Pind a avut loc cam prin 1900, în comuna Doliani
(Koumaria), vreo 150 familii. Din acesti aromâni din munții Veriei o parte s-au așezat în

2
oraș, atingând cifra de aproape 4500. Ocupația principală a acestor aromâni verieni, a fost
creșterea animalelor. În 1924 s-au dezvoltat așa de mult, încât numărul vitelor se evalua la
180.000 oi și capre și la vreo 6000 catâri și cai. Au excelat și în procesarea laptelui, aproape tot
laptele fiind prelucrat numai de ei, meșteri baci neîntrecuți în fabricarea de cașuri și de
cașcavaluri. S-au extins și în Serbia, unde au prelucrat laptele pe cont propriu.
Alții prelucrau laptele în Albania. făceau parmezan pentru Italia și chiar pentru America. În 1923,
fii lui Toli Hagigogu, Dimitri și Ghiorghi au deschis o firma la New-York pentru produsele
lucrate aici: brânzeturi, cașcavaluri și parmezan. Iar comercianții din Constantinopol, care livrau
produse lactate în Italia, în special, în Sicilia, angajau meșteri baci din Veria și din Perivole.
Bătrânii Toli și Gheorghi Hagigogu se ocupau cu comerțul lânei și a brânzeturilor. Ei
exploatau și pădurile din ținutul Veriei, Vodenei, Megleniei și Caterinei, făcând cărbuni, mangal
pentru bucătărie și încălzire și-l livrau în orașele mari. Unul dintre cei mai renumiți oameni din
zonă a fost preotul Costa Goga, bine cunoscut în regiunea Veriei și Salonicului dar și Caranica,
Badralexi, Caprini, Tanasoca, Tosca, Dauti, Caravida, Bușulenga, Sumburu, Mandu, Samara,
Pituliu, Bucuvală, Spânu, etc. Aceștia erau negustori, producători sau cărăuși.
Multi verieni se ocupau cu transportul de mărfuri, având caravanele lor. Toată cheresteaua și
lemnele din Pind, din Rodopi și Murihova, mangal din Vodena, Veda,. Meglenia și Caterina,
din muntii Belis ca și de la Sf. Munte și Peninsula Calcidica; tutunul din Seres, Cavala, etc.; sarea
de la Caterina, precum și alte mărfuri, erau transportate în toata Macedonia și în districtele
Grebena, Sacista, Tracia, etc. Numai puțini verieni s-au ocupat cu confecționarea samarelor în
Veria; deasemenea erau prea putini negustori de coloniale în oraș.
Aromancele din Veria, ca și din celelalte asezări, lucrează” flocate", scutice pentru
samace, ”adimta" postav pentru haine, un tort gros ”canura" pe care-1 vând la fabricile de covoare
din Atena, ”tâmbări", ”tălăgane” cape pentru Turci, ciorapi albi pentru turci și Turcoaice, precum
și toate cele necesare pentru îmbrăcămintea casei. Acestea toate se vindeau și la Salonic, în
bazaruri speciale. Cartierul ,,Vardar" din acest oras era locul unde verienii încheiau tot felul de
afaceri.
Mulți dintre verieni au emigrat. Cei mai mulți în România unde au continuat să se
remarce în economie sau chiar în mediul universitar; alții au colonizat în Cadrilater și s-au ocupat
cu agricultura și comerțul. La începutul secolului XX, au emigrat și în America cei mai mulți fiind
tineri. Numai în Woonsocket, loc preferat de verieni, s-au stabilit aproape 500 de tineri.
Migrația pe considerente naționale nu era nouă. Ea reprezenta o tendință generală
balcanică pentru rezolvarea problemelor de natură etnică, lăsate de prăbușirea Imperiului
otoman și reconfigurarea teritoriilor statelor balcanice.

3
Tratatele privind schimburile de populație s-au încheiat între statele balcanice după
Pacea de la Bucureşti, încercându-se uniformizarea etnică. Primul tratat s-a realizat între
Turcia și Bulgaria (29 septembrie 1913). Se prevedea schimbul de populație de la granițe
pe o adâncime de 15 km de o parte şi de alta. Convenţia de la Neuilly (27 noiembrie 1919)
dintre Bulgaria și Grecia ducea la un schimb de 50.000 de greci cu 70.000 de bulgari, mai
ales datorită faptului că Bulgaria a pierdut ieșirea la Marea Egeană în favoarea Greciei.
Importante nuclee de populație bulgară au rămas însă în afara Bulgariei. Bulgaria revendica
atât Macedonia, considerând că este locuită de bulgari, ca și întreaga Dobroge, ținuturi din
Serbia și Tracia egeeană.
Astfel de emigrări în masă, cu motivații diverse, s-au produs și după cel de-al doilea
război mondial, în spațiul european. Cauza emigrării, Steriu T. Hagigogu o înfățișează astfel:
„Situația se agrava mereu. Îngrijorarea se întindea. Cei care trecuseră prin atâtea încercări fără să
se clintească, care atunci păstrau credința în zile mai bune, văzură acum că orizontul se întunecă
fără nădejde de luminare. Fiecare se întreba: - Ce vom face? Aromânii asistaseră acum la venirea
grecilor în Grecia, la plecarea turcilor în Turcia - vedeau de la o vreme cum şi bulgarii, covârșiți și
izbiți de refugiați, se îndreptau în mase mari înspre Bulgaria. Erau și triste aceste scene
uneori, erau până la urmă și odihnitoare. În definitiv, fiecare țară își strângea fiii la sânul ei. Din
ce în ce își făcea drum gândul: și noi vom face ca ei - și noi ne vom duce în „țara noastră”. Astfel
s-a trezit între ei, ca o supremă cale de mântuire, ideea de a emigra şi ei în ţara lor, în România.
Intrarea în scenă a românilor macedoneni a fost evenimentul decesiv care a zguduit
inerția guvernelor ți le-a determinat să pornească în fine pe calea unei adevărate acţiuni de
colonizare a Cadrilaterului
Ideia emigrării lor în țară încolțește. Farmecul acestei idei, fluid magnetic cu rezonanțe
ancestrale, era irezistibil. La un moment dat, întregul românism din Macedonia a fost cuprins de o
sfântă beție. Acest reviriment năprasnic venea într-o perioadă de profundă depresiune. Când se
vedeau mai cumplit loviți de soartă, naufragiați fără speranță, ideia revenirii în țară i-a făcut să
întrezărescă măreața înălțare a ființei lor etnice. Aveau în față viziunea clară a viitorului lor pe
care îl simțeau îmbinat indisolubil cu viitorul întregului neam românesc. Cu o frenetică înviorare
de suflet, bătrâni și tineri, femei și copii, nu aveau alt subiect de discuție decât emigrarea și iarăși
emigrarea.
Întâmpinări prin scrisori din partea unor comitete de aromâni din Grecia s-au realizat
încă din anul 1922, dar necoordonat şi sporadic. Problema emigrării aromânilor spre țara
lor, România, a fost pusă în dezbatere pentru prima oară în cadrul congresului naţional
desfăşurat în noiembrie 1924 în Veria (Grecia). Fiul lui Toli Hagigogu, conducător al

4
districtului Veria, în memoriul din 20 octombrie 1924, adresat ministrului român, aprecia
că vorbește în numele „poporului român din Macedonia”. Cauzele care conduceau la
emigrare erau văzute în permanentele şicane de natură naţională avute cu autorităţile greceşti,
situaţia precară naţională şi economică la care a fost împins prin emigrarea turco-greacă
elementul aromânesc ş.a. Se cerea mutarea aromânilor în Dobrogea.
Apelurile nu au fost primite favorabil de către factorii politici români. A trecut mai mult
de un an până ce, la 20 iulie 1924, au sosit la Bucureşti cei doi fii ai învăţătorului Christu
Noe din com. Ludzini, regiunea Meglenia, care au înfăţişat situaţia disperată în care se
aflau românii macedoneni. A venit apoi şi Tuşi Prondi, delegatul meglenoromânilor din
Oşani, Lundzini şi Cupa. În decembrie 1925 se ținea la Veria al doilea congres al aromânilor,
privind emigrarea, unde toți delegații s-au pronun.at pentru în favoarea acesteia.
Garantul românităţii coloniştilor veniţi în Cadrilater a fost Societatea de Cultură Macedo-
Română care, în acest scop, elibera diplome privind naţionalitatea română a acestora. În
decembrie 1925 se ținea la Veria al doilea congres al aromânilor, privind emigrarea, unde toți
delegații s-au pronunțat pentru în favoarea acesteia. În lunile martie și aprilie 1926 soseau alte
contingente de populație: meglenoromâni, aromâni grămoșteni (din Livezi), virieni (din Veria),
pindeni (pruieni din Poroi).
Grupele de români din regiunea Veria, dimpreună cu cei din satele Cândrova,
Gramaticova, Paticina, din regiunea Vodena, s-au aşezat în judeţul Caliacra în localităţile:
Cavarna, Sabla, Gorgolâc, Caraaci, Kasim-Dede, Deicler”.
Cadrilaterul a rămas în componența României până în 1940, când prin Tratatul de la
Craiova de la 7 septembrie este cedat Bulgariei ca urmare indirectă a presiunilor politice germane
asupra guvernului român. Procesul de evacuare a populației din Cadrilater a avut loc între 20
septembrie 1940 și 1 octombrie 1940. Ca urmare a încurajării stabilirii aromânilor din Balcani și a
românilor din alte provincii în decursul stăpânirii românești, ponderea elementului românesc a
crescut mult până în 1940. Aici s-au stabilit și români din Timocul bulgăresc. Prin 1937 bulgarii
erau 37 %, rămânând totuși mai numeroși decât românii. În decursul perioadei interbelice, atât
jandarmii cât și coloniștii sau românii autohtoni s-au confruntat în permanență cu gherila armată a
comitagiilor bulgari și cu rezistența pasivă a populației bulgărești
Majoritatea aromânilor din județele Caliacra și Durostor au luat drumul județelor
Constanța și Tulcea, fiind așezați în mai multe localități: Județul Constanța – Constanța (cartierele
Anadolchioi, Palazu Mare, Viile Noi, Km. 5), Agigea, Cobadin, Cocoșu (astăzi Poiana), Cogealac,
Cheia, Colilia (dispărut în prezent), Cumpăna, Dobromir deal și vale, Ferdinand I (astăzi Mihail
Kogălniceanu), Grădina, Mangalia, Mihai Viteazu, Nisipari, Ovidiu, Palazu mic, Râmnicu de Jos,

5
Săcele, Sinoe, Tariverde, Techirghiol, Tuzla, Valea Neagră (astăzi Lumina); județul Tulcea –
Tulcea, Agighiol Babadag, Baia, Beidaud, Camena, Casimcea, Cataloi, Ceamurlia de jos, Cerna,
Congaz (astăzi Rândunica), Eschibaba (astăzi Stejaru), Hagilar (astăzi Lăstuni), I.Gh. Duca
(astăzi Valea Nucarilor), Lascăr Catargiu (astăzi Plauru), Lunca, Malcoci, Mihai Bravu, Mihail
Kogălniceanu, Nalbant, Panduru, Principele Mihai (astăzi Nicolae Bălcescu), Războieni,
Sarighiol de deal, Vasile Alecsandri.
Aromânii verini s-au integrat în ultimii 70 în țara pe care și-au dorit-o și față de care s-au
simțit legați. Chiar dacă copiii lor au mai emigrat în această perioadă au făcut-o din motive
politice sau economice, păstrându-și indentitatea dobândită, de români și uneori păstrându-și chiar
și tradițiile aromâne.

Bibliografie:
Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Dicţionar aromân (macedo-vlah). DIARO: Cu o
Prefaţă, o Introducere (normativă-lingvistică şi ortografică, o Postfaţă istorică (–
Dodecalogul aromânilor), Bucureşti: Ed. Encicl., 1977.
Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Identitate și Identificare în problema aromânească,
”România literară”, XXXI, 51-52, 1998
Th. Capidan, MACEDOROMÂNII - ETNOGRAFIE, ISTORIE, LIMBĂ
FUNDATIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ, București, 1942
Anastase N. Haciu, AROMANII – COMERT, INDUSRIE, ARTE, EXPANSIUNE,
CIVILIZATIE,