Sunteți pe pagina 1din 260

Program postuniversitar de conversie profesională

pentru cadrele didactice din mediul rural


Specializarea LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Forma de învăţământ ID - semestrul I

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ


MORFOLOGIE

Silvia KRIEB-STOIAN

2005
Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Limba Română contemporană


Morfologie

Silvia KRIEB STOIAN

2005
© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Nici o parte a acestei lucrări


nu poate fi reprodusă fără
acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării
Cuprins

Cuprins:

Cuprins Pagina

Argument v
Unitatea de învăţare nr. 1 – INTRODUCERE 1

1.1 Obiective educaţionale 1


1.2 Morfologie. Morfem 1
1.3 Flexiune 2
1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa 4
1.5 Lucrare de verificare 7
1.6 Surse bibliografice 8

Unitatea de învăţare nr. 2 – SUBSTANTIVUL 9

2.1 Obiective educaţionale 9


2.2 Identitatea substantivului 9
2.3 Clase semantice de substantive 10
2.4 Clase morfologice de substantive 13
2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului 13
2.6 Funcţiile sintactice ale substantivului 23
2.7 Schemă recapitulativă 28
2.8 Lucrare finala de verificare 29
2.9 Răspunsuri şi comentarii 31
2.10 Surse bibliografice 32

Unitatea de învăţare nr. 3 – ARTICOLUL 33

3.1 Obiective educaţionale 33


3.2 Identitatea articolului 33
3.3 Articolul hotărât propriu-zis 34
3.4 Articolul hotărât posesiv 36
3.5 Articolul hotărât demonstrativ 38
3.6 Articolul nehotărât 40
3.7 Schemă recapitulativă 42
3.8 Lucrare de verificare 43
3.9 Răspunsuri şi comentarii 44
3.10 Surse bibliografice 45

Unitatea de învăţare nr. 4 – ADJECTIVUL 46

4.1 Obiective educaţionale 46


4.2 Identitatea adjectivului 46
4.3 Categoriile gramaticale ale adjectivului 43
4.4 Clasificarea adjectivelor 50
4.5 Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire 52
4.6 Gradarea şi modalizarea adjectivului 54
4.7 Topica adjectivului 60
4.8 Sintaxa adjectivului 60
4.9 Schemă recapitulativă 63

Proiectul pentru Învăţământul Rural i


Cuprins

4.10 Lucrare de verificare 64


4.11 Răspunsuri şi comentarii 66
4.12 Surse bibliografice 69

Unitatea de învăţare nr. 5 – PRONUMELE I – PRONUMELE PERSONALE 70

5.1 Obiective educaţionale 70


5.2 Identitatea pronumelui 70
5.3 Clasificarea pronumelor 71
5.4 Pronumele personal propriu-zis 71
5.5 Pronumele personal de politeţe (de reverenţă) 77
5.6 Pronumele reflexiv 80
5.7 Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire 82
5.8 Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv 83
5.9 Lucrare de verificare 87
5.10 Răspunsuri şi comentarii 89
5.11 Surse bibliografice 91

Unitatea de învăţare nr. 6 – PRONUMELE II – PRONUMELE NEPERSONALE 92

6.1 Obiective educaţionale 92


6.2 Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ 92
6.3 Pronumele şi adjectivul pronominal relativ 95
6.4 Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ 98
6.5 Pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte 100
6.6 Pronumele şi adjectivul pronominal negativ 102
6.7 Schemă recapitulativă 105
6.8 Lucrare de verificare 107
6.9 Răspunsuri şi comentarii 108
6.10 Surse bibliografice 110

Unitatea de învăţare nr. 7 – NUMERALUL 111

7.1 Obiective educaţionale 111


7.2 Identitatea numeralului 111
7.3 Numeralul cardinal 113
7.4 Numeralul ordinal 123
7.5 Schemă recapitulativă 126
7.6 Lucrare de verificare 127
7.7 Răspunsuri şi comentarii 129
7.8 Surse bibliografice 131

Unitatea de învăţare nr. 8 – VERBUL I – CLASIFICARE 132

8.1 Obiective educaţionale 132


8.2 Identitatea verbului 132
8.3 Clase semantice de verbe 133
8.4 Clase semantico-sintactice de verbe 134
8.5 Clase morfologice de verbe 145
8.6 Lucrare de verificare 148
8.7 Răspunsuri şi comentarii 150

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural


Cuprins

8.8 Surse bibliografice 152

Unitatea de învăţare nr. 9 – VERBUL II – CATEGORIILE GRAMATICALE ALE


VERBULUI 153

9.1 Obiective educaţionale 153


9.2 Categoriile gramaticale ale verbului 153
9.3 Lucrare de verificare 164
9.4 Răspunsuri şi comentarii 165
9.5 Surse bibliografice 166

Unitatea de învăţare nr. 10 – VERBUL III – STRUCTURA MORFEMATICĂ A


VERBULUI 167

10.1 Obiective educaţionale 167


10.2 Structura morfematică a verbului 167
10.3 Lucrare de verificare 179
10.4 Răspunsuri şi comentarii 180
10.5 Surse bibliografice 180

Unitatea de învăţare nr. 11 – VERBUL IV – SINTAXA VERBALOR LA MODURI


NEPERSONALE 181

11.1 Obiective educaţionale 181


11.2 Sintaxa infinitivului 181
11.3 Sintaxa gerunziului 184
11.4 Sintaxa participiului 185
11.5 Sintaxa supinului 186
11.6 Scheme recapitulative 189
11.7 Lucrare de verificare 191
11.8 Răspunsuri şi comentarii 193
11.9 Surse bibliografice 194

Unitatea de învăţare nr. 12 – ADVERBUL 195

12.1 Obiective educaţionale 195


12.2 Identitatea adverbului 195
12.3 Clasificarea adverbelor 196
12.4 Interferenţa adverbului cu alte părţi de vorbire 202
12.5 Intensitatea 203
12.6 Sintaxa adverbului 207
12.7 Schemă recapitulativă 210
12.8 Lucrare de verificare 211
12.9 Răspunsuri şi comentarii 212
12.10 Surse bibliografice 214

Unitatea de învăţare nr. 13 – INTERJECŢIA 215

13.1 Obiective educaţionale 215


13.2 Identitatea interjecţiei 215
13.3 Clasificarea interjecţiilor 216

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii


Cuprins

13.4 Sintaxa interjecţiei 223


13.5 Schemă recapitulativă 231
13.6 Lucrare de verificare 232
13.7 Răspunsuri şi comentarii 233
13.8 Surse bibliografice 234

Unitatea de învăţare nr. 14 – ELEMENTELE DE RELAŢIE 235

14.1 Obiective educaţionale 235


14.2 Identitatea elementelor de relaţie 235
14.3 Prepoziţia 235
14.4 Conjuncţia 239
14.5 Schemă recapitulativă 243
14.6 Lucrare de verificare 244
14.7 Răspunsuri şi comentarii 246
14.8 Surse bibliografice 247

Bibliografie generală 248

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural


Morfologia - Argument

Argument

Concepţia de structurare a cursului

Cursul de Morfologie, pe care ţi-l propun face parte dintr-un


ansamblu structurat de demersuri de formare a ta ca filolog şi are în
vedere completarea studiului limbii pe care l-ai început cu Fonetica şi
vocabularul.

Demersul didactic, pe care-l intenţionez prietenos, ar trebui să-ţi


provoace reflecţii , întrebări, argumente.

Cursul este structurat pe 14 unităţi de învăţare care cuprind aspecte


ale morfologiei, abordate teoretic şi practic. Fiecare unitate de
învăţare se încheie cu o lucrare de verificare pe care, după ce o
rezolvi, o vei transmite tutorelui. Ulterior, te vei întâlni cu acesta (la
un interval stabilit de comun acord) pentru comentarii şi eventuale
nelămuriri. Notele obţinute la aceste lucrări vor conta la calificativul
final (vor reprezenta 40% din nota finală). Ai grijă ca răspunsurile la
lucrările de verificare să fie scurte şi la obiect. Nu te abate de la
cerinţă!

Este bine să ai în vedere unitatea aspectelor de limbă studiate nu


numai la nivelul acestui curs, dar şi la nivelul cursurilor care
circumscriu domeniul funcţional al limbii.

Cursul cuprinde precizări terminologice, clasificări, descrieri realizate


din mai multe perspective, astfel încât să-ţi permită interiorizarea
conceptelor şi o mobilitate a achiziţiilor. Spaţiul din stânga a fost lăsat
liber pentru a-ţi oferi posibilitatea să-ţi faci adnotări: poţi să-ţi rezumi
un paragraf, să marchezi eventualele nelămuriri (astfel încât atunci
când te întâlneşti cu tutorele să găseşti repede chestiunile
neînţelese), să propui o nouă abordare etc.

Aşadar, la sfârşitul activităţii de studiu nu trebuie să ştii şi să


reproduci neapărat un set de definiţii, de descrieri de fenomene sau
de concepte, ci construcţii complexe, sinteze, aplicaţii şi abordări
pragmatice.

Principiile învăţării pentru dezvoltarea competenţelor care definesc


demersul nostru vizează în mod direct:

- observarea faptelor de limbă şi a operaţiilor enunţiative în


contexte specifice;
- realizarea diferenţierilor semantice potrivite contextelor;
- explicarea criteriilor de clasificare a unităţilor lexicale în
categorii;
- înţelegerea şi explicarea corectă a mecanismelor de
funcţionare şi organizare a limbii;
- înţelegerea rolului cuvintelor în context.

Proiectul pentru Învăţământul Rural v


Morfologia - Argument

Temă de reflecţie
Ca viitor filolog, poţi propune repere de discuţie asupra relaţiei
dintre aspectele ale limbii pe care le-ai studiat, fonetică, vocabular,
morfologie şi sintaxă.
Vei avea un set de probleme de reflecţie pentru întâlnirile cu
tutorele şi cu ceilalţi colegi.

Obiectivele cursului
Am avut în vedere o serie de competenţe generale pentru meseria
de filolog pe care ai ales-o. Dintre acestea, am încercat să le deduc
pe acelea specifice pentru profesorul de limba română. În bună parte
aceste obiective sunt comune pentru cursul de Morfologie şi pentru
alte cursuri din aria curriculară Limbă şi comunicare.

Astfel, vei observa competenţe similare sau identice urmărite în


cursul de Fonetică şi vocabular sau de Sintaxă, sau chiar în cursuri
de limbi moderne.

Demersurile de învăţare vor fi preponderent procedurale şi comune,


şi ele tuturor disciplinelor din aria curriculară Limbă şi comunicare.

Competenţele vizate:

- identificarea regularitaţilor limbii manifestate la nivelul


morfologic;
- interpretarea relaţiilor dintre clasele şi categoriile
gramaticale studiate;
- interpretarea regulilor de utilizare a semnelor de ortografie
şi punctuaţie din perspectiva morfologiei;
- utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul
morfologiei;
- formarea capacităţilor de analiză a componentelor semice
ale cuvintelor;
- identificarea sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor
polisemantice;
- recunoaşterea seriilor semantice şi dezambigiuzarea lor în
procesul comunicării;
- folosirea limbii române într-un registru complex de contexte
de comunicare (receptare orală şi scrisă, producere de
mesaje corecte);
- utilizarea unei varietăţi de instrumente de analiză şi
interpretare a fenomenului lingvistic;
- identificarea şi interpretarea corectă a unor unităţi aflate la
graniţa dintre mai multe părţi de vorbire.

vi Proiectul pentru Învăţământul Rural


Morfologia - Argument

Derularea cursului

Cursul se derulează pe o perioadă de un semestru şi cuprinde


activităţi de studiu individual, organizat în jurul suportului de curs
care îţi este oferit şi al bibliografiei sugerate la sfârşitul fiecărei unităţi
de învăţare: activităţi de tutoriat, planificate şi realizate în urma unei
consultări cu tutorele. Aceste activităţi au ca scop rezolvarea
eventualelor neclarităţi pe care le întâlneşti pe parcursul activităţilor
şi, mai ales, atunci când rezolvi exerciţiile şi lucrările finale de
verificare propuse de fiecare unitate de învăţare.

Exerciţiile şi lucrările de verificare vizează, în mod concret,


obiectivele enunţate mai sus.

Aşadar, vei avea în vedere, pe parcursul activităţilor de studiu


individual (lectura personalizată a cursului şi a bibliografiei aferente)
competenţele vizate.

Evaluare
În activităţile de autoevaluare (exerciţiile) vei putea confrunta
răspunsurile pe care le gândeşti cu cele propuse în secvenţa
intitulată Răspunsuri şi comentarii, astfel încât să ai o imagine
corectă a performanţelor realizate.

Eventualele neclarităţi sau păreri personale distonante faţă de


propunerile cursului trebuie să reprezinte subiecte de dezbatere cu
tutorele. Pentru lucrările de finale de verificare îţi sugerăm să
parcurgi bibliografia indicată la fiecare unitate de învăţare.

Ai grijă să trimiţi tutorelui lucrările finale rezolvate în timp util (stabilit


de comun acord), pentru ca el să le poată citi, nota şi comenta apoi
în întâlnirile pe care le veţi avea.

Calificativul final va consta 40% din participările tale la dezbateri şi


din activitatea permanentă de studiu, măsurată prin răspunsurile la
exerciţii şi la lucrările finale de verificare şi comentarea lor şi 60%
rezultate obţinute la examinarea finală de semestru.

Proiectul pentru Învăţământul Rural vii


Morfologia - Introducere

Unitatea de învăţare nr. 1

MORFOLOGIA – INTRODUCERE

Cuprins Pagina
1.1 Obiective educaţionale 1
1.2 Morfologie. Morfem 1
1.3 Flexiune 2
1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa 4
1.5 Lucrare de verificare 7
1.6 Surse bibliografice 8

1.1 Obiective educaţionale


După ce vei parcurge unitatea de învăţare, vei fi capabil:

9 să ştii care este obiectul morfologiei;


9 să cunoşti definiţia morfemului;
9 să ştii diferenţa dintre părţile de vorbire flexibile şi părţile de
vorbire neflexibile;
9 să identifici elementele de interferenţă a morfologiei cu
sintaxa;
9 să indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

1.2 Morfologie. Morfem

Modul de concepere şi delimitare a morfologiei s-a modificat


continuu, în funcţie de evoluţia concepţiilor lingvistice modificându-se
raportul cu cealaltă disciplină gramaticală, sintaxa.

Morfologia desemna iniţial „ştiinţa formelor limbii” (disciplina


consacrată flexiunii cuvintelor considerate sub aspectul expresiei).

Ulterior, morfologia a fost definită ca „ştiinţă a cuvântului”, considerat


sub aspect gramatical, adică sub aspectul variaţiei formei sale pentru
exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin opoziţie cu sintaxa,
care studiază combinarea cuvintelor şi funcţiile pe care acestea le
iau în cadrul combinaţiilor. Această împărţire a gramaticii apare încă
din antichitate. Originea (greacă a ) termenilor justifică această
repartizare a faptelor între cele două discipline: morfologie < gr.
morphe (formă), logos (învăţătură); sintaxă < gr. sintaxis (îmbinare).

Apoi, interesul se deplasează de la cuvânt la morfem, iar morfologia


devine ştiinţa morfemelor.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1


Morfologia - Introducere

Morfem = unitate minimală de expresie asociată unui sens; un


morfem înglobează unul sau mai multe foneme, o sintagmă
înglobează unul sau mai multe morfeme.

Efectul îl constituie estomparea graniţei rigide dintre morfologie şi


sintaxă, deoarece sintaxa este ştiinţa sintagmelor, deci a
combinaţiilor de morfeme. Ia astfel naştere morfosintaxa, care
implică o perspectivă integratoare asupra celor două discipline.

În lingvistica românească, morfologia se ocupă de studiul flexiunii, al


categoriilor gramaticale şi al părţilor de vorbire.

1.3 Flexiune

Flexiunea este un procedeu care constă în adăugarea la partea


invariabilă a cuvântului a unuia sau a mai multor afixe gramaticale,
pentru a marca diverse categorii gramaticale.

Nu toate cuvintele au structuri analizabile în componente purtătoare


de valori gramaticale, ci numai cuvintele care au flexiune (forme
aparţinând paradigmei aceluiaşi cuvânt). Clasele de cuvinte
neflexibile (adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia) nu au forme
paradigmatice, sunt realizări unice.

Orice formă aparţinând unei paradigme poate fi supusă unei analize


în constituenţi imediaţi, deci poate fi divizată în două părţi: radical şi
flectiv.

R a d i c a l u l este acea parte a secvenţei fonice a cărei ocurenţă


concretă este obligatorie pentru orice formă flexionară.

Radicalul nu poate fi niciodată reprezentat printr-un şir fonemic vid


(nu admite realizare zero).

Radical Radicalul unui cuvânt poate varia:

9 parţial – variaţia parţială este descrisă prin fenomenul


alternanţelor fonetice;
9 total – variaţia totală este înregistrată sub denumirea
supletivism.

F l e c t i v u l , spre deosebire de radical, poate fi reprezentat printr-un


Flectiv şir fonemic vid, deci poate avea realizare zero. De exemplu, în forma
cânt, flectivul are realizare ø (sufix ø, desinenţă ø).

Flectivul este aşezat de cele mai multe ori după radical; în acest caz,
putem numi flectivul şi terminaţie. Dar aşezarea după radical nu este

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Morfologia - Introducere

obligatorie: elementele flectivului pot preceda radicalul (cum se


întâmplă în cazul formelor cu afix mobil: ai văzut).

Flectivul exprimă diferitele valori ale categoriilor gramaticale,


reprezentând termenul variabil. Marcând categoriile gramaticale
specifice clasei morfologice căreia îi aparţine cuvântul, flectivul este
alcătuit din desinenţe şi sufixe gramaticale. De exemplu, flectivul
cuvântului case este alcătuit din desinenţa -e, flectivul formei verbale
mergând este reprezentat de sufixul -înd.

Flectivul poate fi reprezentat de unul sau mai multe elemente


morfematice dependente (afixe), deci este divizibil în plan
morfematic. De exemplu, în forma citisem se observă o succesiune
de morfeme gramaticale: -i-se-m. Flectivul este deci alcătuit din
sufixele -i, -se şi desinenţa -m.

În funcţie de poziţia flectivelor faţă de radical, se disting forme


sintetice şi forme analitice (cu afix mobil).

Forme Formele sintetice implică cel puţin un afix, caracterizat prin poziţia
sintetice enclitică faţă de radical şi prin succesiunea fixă şi nedisociabilă
(vorbiserăm).

Formele analitice presupun cel puţin două afixe, dintre care cel puţin
Forme unul este aşezat după radical (are poziţie enclitică faţă de acesta) şi
analitice alcătuieşte cu acesta un lanţ indisociabil. Acest lanţ este însoţit
totodată de unul sau mai multe afixe mobile (am cântat, voi citi, aş
veni).

Afixele mobile au următoarele trăsături:

9 îşi pot modifica poziţia faţă de radical: poziţia obişnuită este


cea proclitică, dar unele pot sta şi după radical (ai auzit/auzit-
ai);
9 între afixele mobile şi radical pot apărea alte elemente (ai mai
citit, a şi venit etc.)

Afixul mobil, atunci când este în poziţie enclitică, este postpus faţă
de întreaga grupare radical + afix, nu poate apărea imediat după
radical: auzit-ai, nu *auz-ai-it.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 3


Morfologia - Introducere

Aplicaţie

Arată din ce sunt formate flectivele cuvintelor: tablouri, merserăm,


venea, brazi, bărbaţi, aş pleca, să scrie, frumoşi, eleganţi, mese,
cânta, merg.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa

Morfosintaxa surprinde elementele de interferenţă dintre cele două


domenii (elemente imposibil de atribuit unuia singur) şi le pune în
penumbră pe cele de autonomie.

Un element de interferenţă dintre morfologie şi sintaxă îl constituie


realizarea flexiunii prin îmbinări de cuvinte, cu mijloace analitice. În
Elemente de limba română relaţia analitic-sintetic se manifestă diferit la substantiv
interferenţă faţă de verb. Astfel, în timp ce substantivul ocupă sub aspectul
între acestei relaţii o poziţie intermediară între marcarea sintetică şi cea
morfologie şi analitică (utilizând atât mijloace sintetice cât şi mijloace analitice),
verbul are zone întregi în care predomină manifestarea sintetică
sintaxă
(imperfect, perfect simplu, mai mult ca perfect) şi zone întregi în care
predomină manifestarea analitică (perfect compus).

Mijloacele analitice folosite în flexiunea substantivului sunt:

9 prepoziţia pe pentru marcarea acuzativului-obiect direct al


substantivelor de gen personal (L-am văzut pe Ion);
9 prepoziţia a pentru marcarea genitivului şi prepoziţia la pentru
marcarea dativului, fie ca situaţie obligatorie

4 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Morfologia - Introducere

(numeral/substantiv+numeral), fie ca situaţie facultativă (în


limbajul popular);
9 articolul genitival, ca marcă suplimentară genitivului (se
adaugă întotdeauna unei mărci flexionare: această carte a
Mariei);
9 articolul hotărât proclitic lui, pentru marcarea G/D
substantivelor de gen personal (I-am dat cartea lui Ion).

În limba română actuală, folosirea lui se extinde dincolo de


particularităţile genului personal: la toate substantivele care nu
pot să marcheze flexionar distincţiile de caz (xenisme: apăsarea
lui delete, substantive obţinute prin siglare: structura lui GV în
limba română; substantivizări accidentale autonimice: absenţa
lui pe din text).

Mijloacele analitice la care se recurge în flexiunea verbală sunt:

9 auxiliarele (a fi, a avea, a vrea);


9 prepoziţia a (devenit morfem liber) pentru modul infinitiv;
9 conjuncţia să pentru modul conjunctiv;
9 cliticele adverbiale utilizate pentru exprimarea unor valori
modale şi aspectuale (tot învaţă, mai lucrează) sau pentru
aproximarea, restrângerea predicaţiei (numai, mai-mai, doar).

Şi în sistemul gradelor de comparaţie se recurge la mijloace


analitice: comparativul şi superlativul se exprimă cu ajutorul unor
adverbe şi locuţiuni adverbiale (mai, foarte, la fel de etc.).

Un alt exemplu de interferenţă a celor două domenii este subiectul


inclus. Faptul că în limba română verbul are formă de persoană
diferenţiate face ca exprimarea subiectului pronominal de persoana I
şi a II-a singular şi plural să nu fie necesară. De exemplu, din forma
mănânci reiese că este vorba de o acţiune a subiectului tu.

Interferenţa morfologiei cu sintaxa reiese şi din definirea părţilor


secundare de propoziţie, care se face în raport cu termenul
determinat, calificat din punct de vedere morfologic. De exemplu,
atributul este partea de propoziţie care determină un substantiv sau
un substitut, indiferent de funcţia sintactică pe care acesta o are. Şi
clasificarea atributului poate avea în vedere un criteriu morfologic. În
acest sens, putem vorbi despre atribute adjectivale, substantivale,
pronominale, verbale, adverbiale şi chiar interjecţionale.

Pe de altă parte, anumite clase sau categorii morfologice sunt


definite ţinând seama de caracteristicile lor sintactice: cazurile,
pronumele, adjectivele pronominale relative, adverbele relative,
adverbele predicative, interjecţiile predicative, prepoziţiile, unele
clasificări ale verbelor (predicative/nepredicative,
tranzitive/intranzitive), ale modurilor (predicative/nepredicative), ale

Proiectul pentru Învăţământul Rural 5


Morfologia - Introducere

conjuncţiilor (coordonatoare/subordonatoare). Prepoziţiile şi


conjuncţiile aparţin morfologiei numai ca specii de cuvinte de sine
stătătoare, principala lor funcţie fiind de natură sintactică. Ele se
încadrează în relaţiile sintactice de determinare şi coordonare.

Aşadar, părţile de vorbire, considerate prin tradiţie ca aparţinând


morfologiei, implică, în egală măsură, o perspectivă morfologică şi
una sintactică, ele reprezentând clase de cuvinte caracterizate prin
particularităţi morfologice şi prin trăsături sintactice apropiate
(posibilitatea de a avea contexte comune şi de a intra în relaţii
sintactice asemănătoare).

Un element de interferenţă dintre cele două domenii îl reprezintă şi


acordul gramatical. Acesta constă în impunerea unor particularităţi
flexionare.

El asigură legarea subiectului de predicat, repetându-se (cu direcţia


subiect Æ predicat) informaţia de număr, persoană şi uneori de gen
(este cazul predicatelor pasive, unde participiul repetă informaţia de
gen a subiectului: cartea este citită). Această dirijare a formei
gramaticale apare diferenţiat în funcţie de partea de vorbire prin care
se exprimă subiectul şi predicatul. De exemplu, un predicat
interjecţional sau adverbial, care nu cunoaşte distincţii de număr şi
persoană nu marchează formal acordul.

Acordul asigură şi legarea numelui predicativ (sau elementului


predicativ suplimentar) de un nominal regent. De exemplu, nominalul
impune numelui predicativ, când acesta se exprimă prin adjectiv
repetarea informaţiei de gen şi număr (el aste bolnav).

Acordul asigură şi legarea atributelor adjectivale de centrul nominal:


numele-centru (substantiv/pronume) impune repetarea în forma
adjectivului a informaţiei de gen, număr şi caz (fată frumoasă, fetei
frumoase). Acordul intervine şi în cazul articolului genitival şi al celui
demonstrativ, asigurând determinanţilor pe care îi precedă libertate
de topică.

Restricţii combinatorii impune şi verbul. El le impune numelor vecine


fie cazul (nominativ, acuzativ, dativ), fie selecţia unei anumite
prepoziţii: a se bizui pe cineva/ceva, a depinde de cineva/ceva.
Verbelor vecine le impune construcţia cu o anumită conjuncţie: a dori
să plece, a nega că.

Aşadar, morfologicul este încorporat în sintactic şi sub forma


constrângerilor flexionare exercitate de un cuvânt asupra cuvintelor
vecine.

6 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Morfologia - Introducere

1.5 Lucrare de verificare


1. Rădăcina cuvântului împădurit este:
a) pădure; b) păduri; c) pădur-; d) pădureţ.

2. Rădăcina cuvântului adăugaseră este:


a) adăuga; b) adăug-; c) adaos; d) adaug.

3. Rădăcina cuvântului prefăcuseră este:


a) făcu-; b) făc-; c) făcuse-; d) prefăcu-.

4. Rădăcina cuvântului înverziseră este:


a) verde; b) verz-; c) înverzi; d) înverz-.

5. Rădăcina cuvântului băieţi este:


a) băiat; b) băieţ-; c) băiet-; d) băieţi.

6. Rădăcina cuvântului cepelor este:


a) cepe; b) cep-; c) ceapă-; d) cepele.

7. Rădăcina cuvântului înzăpezire este:


a) înzăpez-; b) zăpezi; c) zăpez-; d) zăpadă.

8. Flectivul cuvântului adânciseră este alcătuit din:


a) -i-se-ră; b) adânc; c) -se-ră; d) adânci-se-ră.

9. Flectivul formei voi veni este alcătuit din:


a) voi ven-; b) ven-; c) voi, -i; d) -i.

10. Flectivul cuvântului învăţaserăm este alcătuit din:


a) învăţa-; b) învăţase-; c) -se-ră-m; d) -a-se-ră-m.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 7


Morfologia - Introducere

1.6 Surse bibliografice


Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti,
1986
Coteanu, Ion (coord.), Ciompec, Georgeta, LRC. Fonetica.
Fonologie. Morfologie, Bucureşti, 1985
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura
morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.

8 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

Unitatea de învăţare nr. 2

SUBSTANTIVUL

Cuprins Pagina
2.1 Obiective educaţionale 9
2.2 Identitatea substantivului 9
2.3 Clase semantice de substantive 10
2.4 Clase morfologice de substantive 13
2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului 13
2.6 Funcţiile sintactice ale substantivului 23
2.7 Schemă recapitulativă 28
2.8 Lucrare finala de verificare 29
2.9 Răspunsuri şi comentarii 31
2.10 Surse bibliografice 32

2.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 explici în ce constă specificul substantivului;


9 aplici criteriile de clasificare a substantivelor;
9 deosebeşti substantivele comune de cele proprii;
9 deosebeşti substantivele concrete de cele abstracte;
9 recunoşti substantivele epicene şi pe cele mobile;
9 recunoşti substantivele singularia tantum şi pe cele pluralia
tantum;
9 recunoşti substantivele invariabile în număr;
9 explici cazurile substantivului;
9 cunoşti poziţiile sintactice specifice substantivului, în funcţie
de caz;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase
morfologice.

2.2 Identitatea substantivului

Semantic, substantivul denumeşte „obiecte” în sens larg


(animate/inanimate: om, pom; fenomene, însuşiri, stări: ploaie,
inteligenţă, nerăbdare etc.).

Morfologic, identitatea substantivului este dată de funcţionarea


specifică a categoriilor de gen, număr şi caz şi de categoria
determinării.
Genul la substantiv este o categorie semantică, o componentă
stabilă: substantivul noapte, de exemplu are sensul constant feminin.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 9


Substantivul

Numărul se distinge prin natura semantică obiectivă. Forma de


singular arată că obiectul denumeşte un exemplar dintr-o clasă de
obiecte. Forma de plural reflectă existenţa mai multor obiecte.

Categoria cazului se înscrie în sfera de acţiune a principiului


reacţiunii (nominale: sosirea oaspeţilor, verbale: sosesc oaspeţii,
prepoziţionale: înaintea oaspeţilor).

Prin toate acestea, substantivul se distinge de adjectiv, la care genul,


numărul şi cazul sunt categorii de acord (sunt impuse prin acordul cu
substantivul regent).

Prin categoria determinării, substantivul se deosebeşte de adjectiv.


Determinarea semnifică funcţia de actualizare a substantivului şi de
individualizare, de restrângere a clasei de obiecte desemnate de
substantiv.

În mod normal, folosirea unui substantiv nu este posibilă în afara


determinării, mai ales la singular. Construcţii de tipul Corb la corb
nu scoate ochii, în care substantivul – subiect este nedeterminat,
sunt rare şi marchează adevărul general valabil al enunţului.

Din punct de vedere sintactic, este specifică substantivului


compatibilitatea cu toate poziţiile (regent, determinant, termen în
relaţie de interdependenţă sau de apoziţie cu alt termen) şi cu toate
funcţiile sintactice.

2.3 Clase semantice de substantive

În funcţie de natura „obiectelor” la care se referă, substantivele se


grupează în diferite clase semantice: substantive
concrete/substantive abstracte, comune/proprii, individuale/colective.

Sunt a b s t r a c t e substantivele care denumesc „obiecte nereflectate


în conştiinţa lingvistică a subiectului vorbitor prin intermediul
simţurilor” (Irimia, 1997, 39). Ele denumesc concepte (minciună,
cinste, zgârcenie, curaj, lene, ruşine, dreptate etc.), trăsături ale
„obiectelor” (bunătate, prostie), sentimente (dragoste, ură), stări
(frică, nelinişte), nume de acţiuni (întors, îmbrăcare).

10 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

Exerciţiul nr. 1

Extrage din următoarea listă substantivele abstracte: cadou, lene,


copil, perete, veselie, casă, pom, voioşie, limbă, tablou,
inteligenţă, carte, cutezanţă, virtute, birou, spălare.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

S u b s t a n t i v e l e c o m u n e denumesc obiecte neindividualizate


între celelalte obiecte ale clasei: casă, masă, carte, copil, om, mamă
etc.

S u b s t a n t i v e l e p r o p r i i denumesc obiecte individualizate,


considerate izolat faţă de celelalte obiecte ale clasei.

În clasa substantivelor proprii intră:

9 nume de persoane (nume de familie, prenume, porecle):


Mihai, Ionescu, Alexandra, Birlic;
9 nume de animale: Grivei, Rex, Azorel;
9 nume de locuri: Ploieşti, Constanţa, Bucegi, Dunăre;
9 nume de corpuri cereşti: Marte, Luna;
9 nume de evenimente istorice: Revoluţia de la 1848, Unirea
Principatelor;
9 nume de mărci: Jacobs, Dacia;
9 nume de sărbători: Crăciun, Paşti;
9 nume de întreprinderi şi instituţii: Rulmentul Bârlad,
Academia Română;
9 titluri de opere literare, ştiinţifice sau titlurile documentelor
istorice: Luceafărul, Dicţionarul enciclopedic, Declaraţia de
Independenţă.

Cele două clase de substantive se deosebesc şi prin particularităţile


gramaticale. La substantivele proprii, categoriile gramaticale se
Deosebirile manifestă într-un mod specific: nu realizează integral opoziţia proprie
dintre categoriilor gramaticale de determinare şi număr. Substantivele cu
substantivele formă de feminin s-au fixat pe poziţia specifică determinării prin
comune şi articol hotărât (Anca, Maria, Italia, România, Tamisa). Aceeaşi
cele proprii situaţie prezintă hidronimele cu formă de masculin, întrebuinţate
singure (Oltul, Mureşul) şi toponimele româneşti compuse (Târgu-
Neamţ, Podu-Înalt). Celelalte substantive proprii rămân de obicei în
afara determinării.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 11


Substantivul

Substantivele proprii sunt incompatibile cu determinarea prin


articol nehotărât. Primesc articol nehotărât doar dacă sunt
întrebuinţate metaforic: „Şi frunţile cărunte le nalţă de departe / Un
Cezar, un Traian.” (M. Eminescu)

În ceea ce priveşte numărul, substantivele proprii se situează fie pe


poziţia singularului (Ion, Andreea, Olanda), fie pe poziţia pluralului
(Ploieşti, Bucureşti, Alpi).

Substantivele proprii – nume de oraşe, cu formă de plural,


realizează uneori opoziţia de număr în planul expresiei, cu ajutorul
articolului hotărât: Bucureştiul este un oraş aglomerat.

Treceri dintr-o Între cele două clase de substantive – comune şi proprii – pot avea
clasa în alta loc, prin evoluţie semantică, treceri de la o clasă la alta.

Substantivele proprii devin comune prin elipsa dintr-un grup nominal


alcătuit dintr-un substantiv comun şi un substantiv propriu atribut al
substantivului comun, al cărui sens este preluat de fostul nume
propriu: o dacie < o maşină Dacia, un iuda < un trădător ca Iuda,
murfatlar < vin de Murfatlar. Devenite comune, fostele substantive
proprii nu se mai scriu cu majusculă, ci cu iniţială mică.

Excepţie: numele unor creatori folosite ca substantive comune,


atunci când denumesc operele realizate sau formele de
prezentare ale acestora: un Luchian (un tablou de Luchian), un
Eminescu (un volum de Eminescu) etc.

La trecerea în altă clasă, substantivele suferă şi modificări


gramaticale: substantivele comune care devin proprii pierd
posibilitatea variaţiei în număr şi rămân în afara determinării sau
primesc articol hotărât: Brădet, Slobozia, Fetiţa etc.

Există substantive aflate la limita dintre cele două clase – comune


şi proprii – substantive cu statut intermediar: nume de rase şi
s pecii, nume de dansuri populare, numele lunilor anului.

Deosebiri morfologice între substantivele comune şi cele proprii:


substantivele proprii nu realizează opoziţia de număr – ele sunt fixate
la valoarea de singular (Maria, Mihai, Italia, Mureş) sau se situează
pe poziţia pluralului (Bucureşti, Ploieşti, Carpaţi, Bucegi).

Substantivele nume de oraşe cu formă de plural pot realiza


opoziţia de număr, singularul fiind marcat cu ajutorul articolului
hotărât enclitic: Bucure ştiul, Ploieştiul.

12 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

S u b s t a n t i v e l e i n d i v i d u a l e denumesc obiecte ca entităţi finite


(copil, pom, minge, mamă, profesor, tunet, săptămână etc.), în timp
ce s u b s t a n t i v e l e c o l e c t i v e denumesc obiecte – mulţimi
(popor, trib, echipă, turmă, ţărănime, muncitorime, brădet, pomet,
mărăciniş etc.).

2.4. Clase morfologice de substantive

După structură, substantivele se organizează în trei clase:

a. s i m p l e – constituite dintr-un singur termen: mamă, casă,


carte, îndrăzneală, uimire, plictiseală, Mihai, Paris etc.

b. c o m p u s e – alcătuite din doi sau mai mulţi termeni, dar


care denumesc un singur obiect: floarea-soarelui, gura-
leului, Târgu Jiu, gură-cască, câine-lup, bloc-turn, Ana-
Maria etc.

c. l o c u ţ i u n i s u b s t a n t i v a l e – grupuri de cuvinte cu sens


unitar şi cu valoare de substantiv: părere de rău, băgare de
seamă, aducere aminte, învăţătură de minte etc.

2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului


Genul este la substantiv o componentă semantică stabilă (este fix),
apare ca trăsătură inerentă: fiecare substantiv are un anumit gen.

Substantivele se grupează, în funcţie de gen, în trei clase:


substantive feminine, masculine şi neutre.

Genul substantivelor se stabileşte atât după înţeles, cât şi după


formă.

În ceea ce priveşte înţelesul, neutrul cuprinde aproape în


exclusivitate nume de obiecte neînsufleţite: lucru, pat, şcoală.
Substantivele de genul masculin şi cele de genul feminin denumesc
atât însufleţite, cât şi neînsufleţite (om, măr, brad).

La majoritatea numelor de fiinţe, genul gramatical corespunde


genului natural, distincţia masculin/feminin indicând deosebirile de
sex. Astfel, clasa masculinelor cuprinde numele fiinţelor de sex
bărbătesc (persoane: băiat, frate, Mihai sau păsări şi animale:
curcani, lup, câine, Grivei) şi clasa femininelor cuprinde numele
fiinţelor de sex femeiesc (persoane: fată, soacră, Maria sau păsări şi
animale: gâscă, vacă, oaie, Joiana).

În clasa masculinelor mai intră, pe lângă numele de fiinţe de sex


bărbătesc, şi:

Proiectul pentru Învăţământul Rural 13


Substantivul

9 nume de lucruri: ban, sac;


9 nume de arbori: frasin, arţar, pin;
9 nume de plante: cartof, trandafir, castravete;
9 numele lunilor anului: ianuarie, decembrie;
9 numele notelor muzicale: do, fa, sol;
9 numele literelor alfabetului: a, b, c;
9 nume de munţi: Bucegi, Ceahlău;
9 nume de localităţi: Bacău, Iaşi, Bucureşti.

În clasa femininelor mai intră, pe lângă numele de fiinţe de sex


femeiesc, şi:

9 nume de lucruri: vază, farfurie, masă;


9 nume de fructe: banană, vişină, nucă;
9 nume de flori: garoafă, frezie, zambilă;
9 numele zilelor săptămânii, ale anotimpurilor şi ale părţilor
zilei: luni, marţi, iarnă, vară, dimineaţă, seară;
9 nume de stări şi sentimente: teamă, lene, dragoste;
9 nume de însuşiri: inteligenţă, frumuseţe, răutate;
9 nume de acţiuni: învăţare, sosire, plecare;
9 nume de ţări şi continente: Spania, Franţa, Europa,
America.

În clasa neutrelor se includ, pe lângă nume de lucruri şi nume de


fiinţe (mamifer, macrou, animal) sau substantive colective care
denumesc însufleţite (popor, stol, trib).

După formă, în clasa masculinelor intră substantive terminate în:

9 consoană (bărbat, elev, Adrian);


9 -u (ministru, Doru);
9 -u semivocalic (leu, flăcău);
9 -i semivocalic (tei, ardei, Andrei);
9 -e (frate, bade, Vasile);
9 -ă (tată, popă, papă).

După formă, în clasa femininelor intră substantive terminate în:

9 -ă (mamă, vară, masă);


9 -a (lalea, basma, Alina);
9 -ea (saltea, stea);
9 -e (carte, parte);
9 -i (zi, tanti, Lili);
9 -i semivocalic (joi).

După formă, în clasa neutrelor intră substantive terminate în:

9 consoană (scaun, covor, Cluj);


9 -u (lucru, atu);
9 -u semivocalic (tablou, cadou, Bacău);

14 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

9 -i (schi, derbi, taxi);


9 -i semivocalic (roi, cui, Uruguay);
9 -e (pronume, sote, Chile);
9 -o (radio, Congo).

Opoziţia masculin/feminin se realizează fie la nivelul rădăcinii


(frate/soră, unchi/mătuşă, bărbat/femeie), fie la nivelul sufixului
moţional.

Substantivele care formează femininul de la masculin şi


masculinul de la feminin cu ajutorul sufixelor moţionale se numesc
substantive mobile.
Substantivele Substantive feminine formate de la substantive masculine:
mobile cumnat/cumnată, elev/elevă, profesor/profesoară, tăran/ţărancă,
lup/lupoaică, pictor/pictoriţă, preot/preoteasă, negru/negresă.
Substantive masculine formate de la substantive feminine:
gâsca/gâscan, cioară/cioroi, broască/broscoi, raţă/răţoi.

La substantivele epicene, opoziţia de gen se neutralizează.


Substantivele Substantivele epicene sunt substantive denumind animale, care au
epicene fie numai formă de masculin (melc, rac, şoim, dromader, fluture), fie
numai formă de feminin (balenă, molie, girafă, privighetoare, cămilă).

Se includ aici şi substantive care denumesc fiinţe umane:


masculine (nou-născut, ghid, critic literar), feminine (persoană,
rudă).

Arhigenul Substantivele se caracterizează în mod normal prin formă de feminin


sau prin formă de masculin. Fac parte din categoria arhigenului
substantivele care conţin în sfera lor semantică amândoi termenii
opoziţiei masculin/feminin (copil – băiat/fată, părinte – mamă/tată, cal
– armăsar/iapă).

Exerciţiul nr. 2

Subliniază cu o linie substantivele epicene şi cu două pe cele


mobile: viespe, cal, bursuc, doctor, graur, licurici, negresă,
privighetoare, prietenă, ştiucă, iepure, vulpe, zimbru, iapă, câine,
cămilă, lupoaică, cioroi.

Substantivul variază în funcţie de următoarele categorii gramaticale:


determinare, număr, caz.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 15


Substantivul

Flexiunea D e t e r m i n a r e a rezultă din interpretarea raportului dintre subiectul


substantivului vorbitor şi obiectul denumit de substantiv: exprimă în ce măsură îi
este cunoscut vorbitorului obiectul denumit de substantiv.

Opoziţia presupune trei termeni: nedeterminare/determinare


nedefinită (nehotărâtă)/determinare definită (hotărâtă) şi se dezvoltă
în trei variante: nedeterminat/determinat nehotărât (copil/un copil),
nederminat/determinat hotărât (copil/copilul) şi determinat nehotărât/
determinat hotărât (un copil/copilul).

N e d e t e r m i n a r e a sau determinarea zero presupune


necunoaşterea obiectului.

D e t e r m i n a r e a n e h o t ă r â t ă (nedefinită) presupune detaşarea


unui obiect din clasa de obiecte denumite, fără ca el să aibă o
identitate distinctă pentru subiectul vorbitor: Am văzut o fată
frumoasă.

D e t e r m i n a r e a h o t ă r â t ă (definită) presupune detaşarea unui


obiect dintr-o clasă de obiecte (izolare) şi introducerea unei informaţii
care-l face cunoscut (individualizare).

Nu au categoria determinării substantivele proprii, care, denumind


obiecte individuale, conţin ca o componentă constantă sensul de
determinare definită (maximă): Alexandru, Mihai, Andrei etc. De
altfel, cu excepţia unor neologisme, substantivele feminine au în
structura lor articolul hotărât -a (morfem al determinării hotărâte):
Oana, Maria, Alexandra, România, Italia etc. De asemenea, unele
substantive masculine primesc, când apar singure, articolul
hotărât -l: Oltul, Jiul etc.

Opoziţiile categoriei determinării sunt marcate prin morfeme


specifice: morfem ø, articol hotărât, articol nehotărât.

Morfemul ø marchează nedeterminarea (determinarea zero): om,


copil, mamă, fată etc.

Genitivul şi dativul sunt incompatibile cu nedeterminarea.

Când este determinat de adjective antepuse, substantivul nu este


decât aparent nedeterminat: adjectivul preia numai formal articolul
de la substantiv: în sintagma inteligentului copil, articolul
caracterizează de fapt substantivul.

Determinarea nedefinită este marcată prin articolul nehotărât,


întotdeauna proclitic. Acesta variază în funcţie de gen (dar numai la
singular), număr şi caz:

16 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

Masculin + neutru singular Feminin singular


N.Ac. – un elev (masc.), un tablou (neutru) N.Ac. – o fată
G.D. – unui elev (masc.), unui tablou (neutru) G.D. – unei fete

Masculin + neutru plural Feminin plural


N.Ac. – nişte elevi (masc.), nişte tablouri N.Ac. – nişte fete
(neutru)
G.D. – unor elevi (masc.), unor tablouri G.D. – unor fete
(neutru)

Determinarea definită este marcată de articolul hotărât, care variază


în funcţie de gen, număr şi caz:

Masculin + neutru singular Feminin singular


N.Ac. – elevul (masc.), tabloul (neutru) N.Ac. – fata
G.D. – elevului (masc.), tabloului (neutru) G.D. – fetei

Masculin plural Feminin + neutru plural


N.Ac. – elevii N.Ac. – nişte fete (feminin), tablourile (neutru)
G.D. – elevilor G.D. – fetelor (fem.), tablourilor (neutru)

Substantivele masculine terminate în -ă la singular primesc


articolul -a: tată (tata), popă (popa), papă (papa) etc., iar cele
masculine şi neutre cu desinenţa -e la singular primesc articolul –
le: fratele, pronumele, ouăle etc.

Categoria numărului se organizează în doi termeni: singular şi plural.


Numărul Substantivul la singular desemnează un exemplar dintr-o clasă de
obiecte (copil, femeie, bărbat, floare etc.), iar cel la plural
desemnează mai multe exemplare (o mulţime nedeterminată de
obiecte) din aceeaşi clasă de obiecte (copii, femei, bărbaţi, flori).

Opoziţia de număr este exprimată prin desinenţe, care fie se adaugă


direct la forma de singular (adjoncţiunea indicelui de plural:
pom/pomi), fie înlocuiesc desinenţa de singular (substituţie:
casă/case). Opoziţia de număr poate fi întărită de modificări în
structura fonetică a rădăcinii – alternanţe fonetice (vocalice sau
consonantice): fată/fete (alternanţa vocalică a/e), brad/brazi
(alternanţa consonantică d/z).

Alternanţele vocalice caracterizează mai ales substantivele feminine


şi, mai rar, substantive masculine şi neutre:

9 a/e: iapă/iepe, iarbă/ierburi, fată/fete, băiat/băieţi


9 a/ă: carte/cărţi, mare/mări, cale/căi, lampă/lămpi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 17


Substantivul

9 ă/e: tabără/tabere, sâmbătă/sâmbete


9 o/u: soră/surori, noră/nurori
9 oa/o: floare/flori, moară/mori, ogor/ogoare
9 ă/e: măr/mere, văr/veri
9 î/i: cuvânt/cuvinte, sfânt/sfinţi
9 ea/e: creastă/creste, treabă/treburi, seară/seri
9 o/oa: mijloc/mijloace
9 î/îi: mână/mâini.

Alternanţele consonantice caracterizează mai ales substantivele


masculine şi, mai rar, pe cele feminine:

9 c/ĉ: ac/ace, berbec/berbeci, copac/copaci


9 g/ĝ: cîrlig/cârlige, creangă/crengi, fag/fagi
9 d/z: brad/brazi, coadă/cozi, ied/iezi
9 t/ţ: bărbat/bărbaţi, burete/bureţi, poartă/porţi
9 s/ş: urs/urşi, as/aşi
9 l/ ø: cal/cai, vale/văi
9 z/j: obraz/obraji
9 st(r)/şt(r): artist/artişti, veste/veşti, ministru/miniştri
9 sc/şt: muscă/muşte, mască/măşti, etrusc/etruşti
9 (ş)c/(ş)t: puşcă/puşti.

Exerciţiul nr. 3

Formează pluralul următoarelor substantive şi arată cum este


marcat: onomatopee, colonel, luntre, crâmpei, obicei, ghişeu,
albuş, monedă, hârdău, remarcă, coală, treabă, noră, englez,
epopee, ciocolată, îngheţată.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

18 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

În funcţie de manifestarea opoziţiei singular/plural în planul expresiei,


distingem trei clase de substantive:

9 substantive variabile, cu flexiune regulată:


elev/elevi, copil/copii, mamă/mame etc.;
9 substantive variabile, cu flexiune
n e r e g u l a t ă : noră/nurori, soră/surori, om/oameni;
9 s u b s t a n t i v e i n v a r i a b i l e (cele care au aceeaşi formă
şi la singular şi la plural): muncitoare, învăţătoare, tei,
nume, pronume etc.

Substantivele invariabile nu cunosc, în planul expresiei, opoziţia


de număr. Sunt invariabile: substantivele masculine terminate în -i
(ochi, pui, arici etc.), substantivele masculine care denumesc
litere, cifre, note muzicale (a, trei, do, re etc.), alte substantive
masculine (paria, Mesia), substantivele feminine terminate în
sufixul -toare (directoare, dansatoare, lucrătoare etc.),
substantivele feminine care denumesc primele cinci zile ale
săptămânii (luni, marţi etc.), substantivele neutre terminate în -e
(spate, pântece, nume).

Substantivele masculine primesc la plural desinenţa -i, în diferite


variante fonetice: -i vocalic (metru/metri, codru/codri, socru/socri
etc.), -i semivocalic (leu/lei, erou/eroi, fiu/fii etc.), -i ultrascurt
(pom/pomi).

Substantivele masculine terminate în consoană palatalizată sau în


-i semivocalic au aceeaşi formă la plural ca şi la singular (sunt
invariabile): baci/baci, unchi/unchi, puşti/puşti, pui/pui, răţoi/răţoi
etc.

Substantivele feminine au la plural următoarele desinenţe:

9 -e – cele care au la singular desinenţa -ă: sapă/sape,


masă/mese, navă/nave etc.
9 -i – cele care au la singular desinenţa -e: carte/cărţi,
alee/alei
9 -le – cele terminate la singular în -a şi substantivul zi:
basma/basmale, para/parale, şandrama/şandramale,
stea/stele, zi/zile.

Diminutivele formate cu sufixele - ică, -ea primesc desinenţa -ele:


floricică/floricele, rândunică/rândunele, turturică/turturele,
rămurea/rămurele etc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 19


Substantivul

Substantivele neutre au la plural desinenţele:

9 -uri – substantive neologice, cu tema lexicală terminată în -o


şi -u (radio/radiouri, atu/atuuri), în diftongii descendenţi ou,
eu, iu (ecou/ecouri, careu/careuri, pustiu/pustiuri), în -l,
precedat de consoane, cu excepţia lui p (titlu/titluri,
soclu/socluri), substantivele provenite din supin
(mieunat/mieunaturi, apus/apusuri, rasărit/răsărituri) şi cele
mai multe substantive monosilabice (cot/coturi, ger/geruri,
colţ/colţuri);
9 -e – substantive cu tema lexicală de singular terminată în -r
(trimestru/trimestre, pupitru/pupitre); substantivul lucru face
excepţie (lucru/lucruri), substantive neologice cu tema
lexicală de singular terminată în -aj (personaj/personaje,
sondaj/sondaje), substantive neologice cu tema lexicală de
singular terminată în -ism (balcanism/balcanisme,
truism/truisme), substantive formate de la verbe la infinitiv,
cu sufixul -et (-ăt) sau terminate în acest grup fonetic
(foşnet/foşnete, geamăt/gemete, capăt/capete,
sunet/sunete), substantive formate cu sufixul -ment (-mânt)
şi substantive cu tema de singular terminată în grupuri
identice sau similare cu aceste sufixe
(tratament/tratamente, mormânt/morminte).

Cele mai multe locuţiuni substantivale nu au plural: luare aminte,


învăţare de minte. Cele care realizează opoziţia singular/plural,
marchează pluralul la nivelul primului element: aducere
aminte/aduceri aminte.

În funcţie de apartenenţa la anumite clase semantice, unele


substantive nu cunosc opoziţia singular/plural, având numai sens de
singular (defective de plural sau singularia tantum) sau numai sens
de plural (defective de singular sau pluralia tantum).

Unele substantive defective de număr pot fi întrebuinţate şi la


termenul corelativ al opoziţiei, dar în acest caz suferă modificări
de sens. De exemplu, substantivul argint, denumind materia,
este singularia tantum; odată cu schimbarea sensului, trece în
categoria substantivelor pluralia tantum: arginţi.

Substantive În clasa s u b s t a n t i v e l o r d e f e c t i v e d e p l u r a l sau


singularia s i n g u l a r i a t a n t u m intră:
tantum
9 substantive abstracte: dragoste, bunătate, inteligenţă,
cinste, lene etc.

20 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

Unele dintre acestea pot avea plural când sunt folosite cu sens
concret: bunătate, ca substantiv abstract (= însuşirea de a fi bun),
nu are plural, dar cu sensul concret (= mâncare bună, bogăţie) se
poate folosi la plural – bunătăţi.

9 substantive – nume de materie: miere, lapte, mazăre,


pătrunjel, cimbru, piper, făină, aur, argint etc.

Multe nume de materie pot avea plural când desemnează sorturi,


porţii sau obiecte din materia respectivă: brânzeturi înseamnă
sortimente de brânză, arămuri înseamnă obiecte de aramă.

9 câteva substantive masculine – nume de persoană: bade,


taică, nene, neică, vodă;
9 substantive comune sau proprii care denumesc obiecte
unice: soare, lună, Neptun, Mihai, Moscova, Roma etc.

La numele proprii de persoană, pluralul poate apărea pentru a


desemna mai mulţi indivizi cu acelaşi nume (Marii, Ioni) sau
pentru a desemna membrii unei familii (Ioneşti, Popeşti).
La numele de locuri, pluralul apare când sunt mai multe locuri cu
acelaşi nume: cele trei Crişuri.

9 unele substantive care apar numai în expresii: cu ghiotura,


cu ţârâita, cu toptanul, a avea habar, a da iama, a duce cu
fofârlica etc.
9 substantive care denumesc jocuri şi sporturi: şah, fotbal,
tenis, box etc.
9 denumirile unor domenii ştiinţifice: geografie, istorie, chimie
etc.

Acestea pot avea formă de plural când desemnează mai multe


volume: Am cumpărat două geografii (=două manuale de
geografie) sau când desemnează mai multe aspecte ale aceleiaşi
discipline: filosofii = filosofia materialistă şi cea idealistă.

9 substantive calificative: Setilă, Flămînzilă, Ochilă, Păcală


etc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 21


Substantivul

Exerciţiul nr. 4

Extrage din următoarea listă substantivele singularia tantum: vale,


nea, cupru, pui, zgârcenie, val, cânepă, şoarece, cimbru.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Substantive Din clasa substantivelor d e f e c t i v e d e s i n g u l a r sau p l u r a l i a


pluralia t a n t u m fac parte:
tantum
9 substantive – nume de materie (substantive colective): icre,
câlţi, tăiţei, bale etc.
9 substantive – nume de „obiecte” văzute ca o pluralitate de
elemente: graffiti, coclauri, aplauze, zori etc.
9 substantive care denumesc obiecte alcătuite din două părţi
egale şi simetrice: pantaloni, ochelari, iţari, nădragi, şlapi
etc.

Unele dintre ele îşi creează o formă de singular: pantalon / o


pereche de pantaloni.

9 substantive proprii, toponimice: Bucegi, Carpaţi, Alpi,


Bucureşti etc.
9 substantive – nume de specii botanice şi nume de
clase/încrengături de plante şi animale: zorele, adormiţele,
fungi etc.
9 substantive – nume de popoare , cunoscute ca atare, nu şi
prin indivizi: pieile-roşii, taurisci.
9 substantive care apar numai în expresii: cu şoşele, cu
momele, a-şi face mendrele etc.

22 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

Exerciţiul nr. 5

Extrage din următoarea listă substantivele pluralia tantum:


picioare, câlţi, iţari, ochi, graffiti, argint, addenda, Florii.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Spuneţi care este diferenţa dintre substantivele defective de


Autoevaluare număr şi substantivele invariabile în număr.

Categoria gramaticală a cazului se întemeiază pe opoziţia dintre cinci


Cazurile termeni: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ. Termenul
nemarcat al opoziţiei este nominativul.

2.6 Funcţiile sintactice ale substantivului


N o m i n a t i v u l este cazul substantivului cu funcţia de subiect: „În
toate părţile se făceau pregătiri zgomotoase.” (I. Slavici)

De asemenea, nominativul este şi cazul:

9 numelui predicativ: „Negoţul a ajuns o calamitate.” (M.


Sadoveanu)
9 al apoziţiei: Prietenul meu, Dan, este sportiv.
9 al elementului predicativ suplimentar: Domnul Popescu a fost
numit director.

C a z u l a c u z a t i v , nemarcat de prepoziţie, cu excepţia numelor


proprii, are funcţia de obiect direct (complement direct): Am cumpărat
flori.

Marcat de prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale, acuzativul are o mare


mobilitate funcţională, substantivul în acuzativ fiind ocurent în
majoritatea poziţiilor sintactice:

9 nume predicativ: Florile sunt pentru mama.


9 atribut: Florile de la tata îmi plac.
9 complement indirect: Vorbeşte despre ţara lui.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 23


Substantivul

9 complement de agent: Cererea trebuie semnată de director.


9 element predicativ suplimentar: „Stavru trecea drept un
<<un flecar>> pentru toată lumea […]” (P. Istrati)
9 complement circumstanţial de loc: „Dincolo de zidul alb sunt
mări, / Clopote, păduri, ereţi şi vrăbii.” (Z. Stancu)
9 complement circumstanţial de timp: În tinereţe a jucat tenis.
9 complement circumstanţial de mod: „Cine calcă fără somn,
fără zgomot, fără pas, / Ca un suflet de pripas?” (T.
Arghezi)
9 complement circumstanţial de cauză : Tremură de frig.
9 complement circumstanţial de scop: Umblă după câştig.
9 complement circumstanţial condiţional: În caz de
nepromovare, elevii mai pot susţine o dată examenul.
9 complement circumstanţial concesiv: Cu toată supărarea,
am ajutat-o.
9 complement circumstanţial consecutiv: Se înţeleg de
minune.
9 complement circumstanţial instrumental: A scris cu pixul.
9 complement circumstanţial sociativ: Am plecat împreună cu
mama.
9 complement circumstanţial cumulativ: În afară de pere, am
cumpărat şi mere.
9 complement circumstanţial de excepţie: „Toată lumea e
tânără, afară de Dumnezeu.” (I. Caraion)
9 complement circumstanţial opoziţional: În loc de cărţi, a
cumpărat jucării.
9 complement circumstanţial de relaţie: „Căpitanul Mitrea era
un om slăbuţ şi blând la înfăţişare.” (M. Sadoveanu)

G e n i t i v u l este impus de un centru nominal, fiind cazul


apartenenţei (la specie, categorie) şi prin urmare fiindu-i specifică
poziţia de determinant nominal – atribut.

În funcţie de conţinutul semantic al termenului regent, sensul de


apartenenţă dezvoltă mai multe valori:

9 genitivul posesiv (exprimă posesorul obiectului denumit de


determinantul lui sau apartenenţa): cartea elevului, stăpânul
casei;
9 genitivul subiectiv (determină un verb la infinitiv
substantivizat sau un nume de acţiune şi exprimă autorul
acţiunii respective): plecarea profesorilor, venirea părinţilor;
9 genitivul obiectiv (determină tot un substantiv de
provenienţă verbală şi exprimă obiectul pacient al acţiunii
respective): rezolvarea problemelor, recunoaşterea
greşelilor;
9 genitivul calităţii: omul datoriei, omul dreptăţii;
9 genitivul denumirii: ţara Moldovei, apele Dunării;
9 genitivul superlativului: voinicul voinicilor, minunea
minunilor.

24 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

Când genitivul este impus de prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale


(asupra, deasupra, împotriva, contra, în faţa, în spatele, în dreptul, în
vederea, în pofida, în ciuda, din cauza, din pricina etc.), îndeplineşte
următoarele funcţii sintactice:

9 atribut substantival: „… ura ei împotriva lui Moromete ieşi iar


la suprafaţă.” (M. Preda)
9 nume predicativ: Suntem împotriva fumatului.
9 complement indirect: Medicii luptă împotriva fumatului.
9 complement circumstanţial de loc: „Dedesubtul picioarelor
noastre mitologia ţine congrese.” (I. Caraion)
9 complement circumstanţial de timp: A plecat în jurul
prânzului.
9 complement circumstanţial de cauză: N-am mai plecat din
cauza frigului.
9 complement circumstanţial de scop: Învaţă în vederea
examenului.
9 complement circumstanţial condiţional: În locul mamei, eu
nu-l iertam.
9 complement circumstanţial concesiv: În ciuda greutăţilor, a
reuşit.
9 complement circumstanţial instrumental: I-am comunicat
prin intermediul unui prieten.
9 complement circumstanţial cumulativ: În afara profesorilor,
au venit şi părinţii la festivitate.
9 complement circumstanţial de excepţie: Au venit toţi, cu
excepţia soţului ei.
9 complement circumstanţial de relaţie: „Tăcem în privinţa
marelui eveniment, care se apropie, dar ne gândim fiecare
la el.” (T. Arghezi)

D a t i v u l este cazul destinatarului unei acţiuni sau al beneficiarului


unei însuşiri. Funcţia specifică a substantivului în dativ este de
complement indirect: I-am cumpărat mamei o carte.

Dativul poate dezvolta un sens locativ (a sta locului, a se duce


dracului, a se aşterne drumului). În relaţie cu unele verbe, dezvoltă
valoarea de dativ subiectiv (Copilului îi vine să plângă), iar când intră
în relaţie cu adjectivele superior/inferior dezvoltă valoarea de dativ al
comparaţiei (Din punct de vedere social, Mihai îi este superior lui
Ion).

Rar, dativul intră în relaţie şi cu un substantiv şi atunci ocupă poziţia


de atribut: „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”, domn
Ţării Româneşti, cumnată mamei etc.

Dativul este cerut de prepoziţiile graţie, datorită, mulţumită, conform


potrivit, asemeni/asemenea, contrar. În această situaţie, substantivul
ocupă poziţia de:

Proiectul pentru Învăţământul Rural 25


Substantivul

9 nume predicativ: „Adevărul e asemenea lui Dumnezeu; nu


apare de-a dreptul, trebuie să-l ghicim în manifestările lui.”
(Goethe)
9 complement indirect: A acţionat contrar instrucţiunilor.
9 complement circumstanţial concesiv: Contrar aparenţelor,
este o fată sensibilă.
9 complement circumstanţial instrumental: A reuşit graţie
ajutorului lui Ion.

Exerciţiul nr. 6

Spune în ce caz sunt substantivele subliniate:

a) Contrar opiniei tale, vom reuşi.


b) Nu s-a ivit nici o problemă deosebită.
c) A acţionat împotriva voinţei mele.
d) Mi-e frig.
e) A reuşit datorită profesorilor.
f) Dată fiind gravitatea faptei, vor fi aspru pedepsiţi.
g) Am venit odată cu sora ta.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

V o c a t i v u l este cazul adresării, al chemării. Specificul său este dat


de natura sa deictică: prin vocativ, vorbitorul atrage în comunicare un
colocutor sau orientează spre acesta mesajul lingvistic. De aceea,
vocativul este un caz personal, substantivele care nu încorporează în
matricea lor semantică semele [+animat], [+uman] fiind incompatibile
cu acest caz. Celelalte substantive nu au vocativ decât dacă
obiectele pe care le denumesc sunt personificate: „Codrule,
codruţule / Ce mai faci, drăguţule?” (M. Eminescu).

Din punct de vedere sintactic, vocativul se caracterizează prin


independenţă: fie realizează singur un enunţ neanalizabil (Ioane!), fie
intră într-o relaţie de incidenţă (Ce faci, Ioane?).

Uneori, substantivul în vocativ poate fi apoziţie: Ioane, puiule! / Ai


şi tu, Ioane, răbdare!

Identitatea cazurilor este marcată fie prin mijloace sintetice


(desinenţe, articolul hotărât enclitic), fie prin mijloace analitice
(prepoziţii, articolul hotărât proclitic, articolul genitival).

26 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

Exerciţiul nr. 7

Spune în ce caz sunt substantivele subliniate în textele:

a) „E însă adevărat că, despovărat de conflictele şi umilinţele


generate de lupta pentru existenţă, omul, asemeni unui
animal hărţuit care a descoperit în sfârşit în natură sursa
unei prăzi abundente, se mai potoleşte în pornirile lui.” (M.
Preda)
b) „Codrule cu râuri line, / Vreme trece, vreme vine …” (M.
Eminescu)
c) „I-a plăcut mult lui Negoiţă tovărăşia lui Manoli.” (I.L.
Caragiale)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Exerciţiul nr. 8

Precizează cazul şi funcţiile sintactice ale substantivelor subliniate


în textele:

a) „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, / Şi somnul,


vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.” (M. Eminescu)
b) „Şarlatanul modern începe întotdeauna cu declaraţia că el
luptă împotriva şarlatanilor.” (N. Iorga)
c) „O statuie greacă este o invitaţie făcută zeului de a locui în
carnea de marmoră.” (L. Blaga)
d) „Paiaţele / oraşului chicotesc deasupra necropolei.” (I.
Caraion)
e) „A trăi potrivit unor principii ale spiritului […] dă omului un
plus de distincţie.” (L. Blaga)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 27


Substantivul

2.7 Schemă recapitulativă


Criteriul semantic - concrete
- abstracte

- comune
- proprii
Clasificare
- individuale
- colective

Criteriul morfologic - simple


- compuse
- locuţiuni substantivale

feminin
Genul masculin
neutru
Substantivele epicene = substantive denumind animale, care au
fie numai formă de masculin, fie numai formă de feminin.
Substantivele mobile = substantivele care formează femininul de
la masculin şi masculinul de la feminin cu ajutorul sufixelor
moţionale.
Arhigenul = substantivele care conţin în sfera lor semantică
amândoi termenii opoziţiei masculin/feminin.

Numărul singular
plural
Substantivele singularia tantum = substantive defective de plural.
Substantivele pluralia tantum = substantive defective de singular.
Categorii Substantivele invariabile = substantive care au aceeaşi formă şi la
gramaticale singular şi la plural.

nominativ – funcţii: subiect, nume predicativ, apoziţie,


element predicativ suplimentar.
acuzativ – funcţii: complement direct, nume
predicativ, atribut, complement indirect, complement
de agent, element predicativ suplimentar,
complement circumstanţial.
Cazul genitiv – funcţii: atribut, nume predicativ, complement
indirect, complement circumstanţial.
dativ – funcţii: complement indirect, nume predicativ,
atribut, apoziţie, complement circumstanţial
(instrumental, concesiv, de loc).
vocativ – substantivul în vocativ nu are funcţie
sintactică.

Determinarea - nedeterminare/determinare ø/nearticulat


- determinare hotărâtă/definită/articulat hotărât
- determinarenehotărâtă/nedefinită/articulat nehotărât.

28 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

2.8 Lucrare de verificare


1. Formează pluralul articulat al substantivelor: nou-născut,
fărădelege, după-amiază, proces-verbal.

-----------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------

2. Marchează grupa în care sunt numai substantive defective


de singular:

a) cui, pui, icre, învăţătoare;


b) învăţătoare, nume, câlţi, foarfece;
c) foarfece, ochelari, câlţi, Bucegi;
d) pronume, pui, unchi, aplauze.

3. Selectează grupa care conţine numai substantive singularia


tantum:

a) cimbru, argint, neică, lene;


b) aur, argint, posoi, tăiţei;
c) pui, tei tăiţei, miere;
d) lapte, brânză, ou, tăiţei.

4. Marchează grupa care conţine numai substantive


invariabile:

a) pui, unchi, muncitoare, pronume;


b) cui, pui, pantaloni, Bucureşti;
c) pătrunjel, fotbal, zorele, lucrătoare;
d) piper, dragoste, Florii, iţari.

5. Încercuieşte grupa care conţine numai substantive epicene:

a) rinocer, elefant, câine, pui;


b) lebăda, gaiţă, pisică, şarpe;
c) rinocer, crocodil, morsă, girafă;
d) animal, pasăre, pom, floare.

6. În propoziţia Mi-e teamă, cuvântul teamă este în cazul:

a) N; b) Ac; c) G; d) V.

7. În enunţul anterior, cuvântul teamă îndeplineşte funcţia de:

a) nume predicativ; b) complement direct;


c) subiect; d) complement de agent.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 29


Substantivul

8. Substantivele croitoreasă, prinţesă, leoaică, româncă sunt:

a) singularia tantum; b) pluralia tantum;


c) epicene; d) mobile.

9. În enunţul Celui mai silitor elev i se aduc laude, substantivul


elev este în cazul:

a) nominativ;
b) acuzativ;
c) dativ;
d) genitiv.

10. Precizează cazul şi funcţia sintactică a cuvântului subliniat:


Odă poporului român!

a) genitiv, atribut;
b) dativ, atribut;
c) dativ, complement indirect;
d) genitiv, complement indirect.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

30 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Substantivul

2.9 Răspunsuri şi comentarii


Exerciţiul nr. 1 – lene, veselie, voioşie, inteligenţă, cutezanţă,
virtute, spălare.
În cazul în care ai greşit răspunsul, reciteşte secvenţa Clase
semantice de substantive!

Exerciţiul nr. 2 – substantive epicene: viespe, bursuc, graur,


licurici, privighetoare, ştiucă, zimbru, cămilă; substantive mobile:
doctor, negresă, prietenă, iepure, vulpe, leoaică, cioroi.
Dacă ai greşit răspunsul, studiază din nou paragraful intitulat
Substantivele epicene , de la punctul 2.5 (Categoriile gramaticale
ale substantivului)!

Exerciţiul nr. 3 – N. B. pluralele sunt în conformitate cu noul


DOOM: onomatopee, colonei, luntri, crâmpeie, obiceiuri, ghişee,
albuşuri, monede, hârdaie, remarci, coli, treburi, nurori, englezi,
epopei, ciocolate, îngheţate.

Exerciţiul nr. 4 – nea, cupru, zgârcenie, cânepă, cimbru.

Exerciţiul nr. 5 – câlţi, iţari, graffiti, addenda, Florii.


Dacă ai greşit răspunsurile la exerciţiile 4 şi 5, trebuie să revezi
paragrafele Substantive singularia tantum şi Substantive pluralia
tantum.

Exerciţiul nr. 6:
a) opiniei – dativ; b) problemă – nominativ; c) voinţei – genitiv;
d) frig – nominativ; e) profesorilor – dativ; f) gravitatea –
nominativ; g) sora – acuzativ.

Exerciţiul nr. 7:
a) asemeni unui animăluţ – dativ, sursa – acuzativ, unei prăzi –
genitiv; b) codrule – vocativ, vreme – nominativ; c) lui Negoiţă
– dativ, tovărăşia – nominativ, lui Manoli – genitiv.

Exerciţiul nr. 8:
a) somnul – nominativ, subiect; vieţii – dativ, atribut
substantival;
b) împotriva şarlatanilor – genitiv, complement indirect;
c) zeului – dativ, complement indirect;
d) deasupra necropolei – genitiv, complement circumstanţial
de loc;
e) potrivit unor principii – dativ, complement circumstanţial de
mod.
În cazul în care ai nelămuriri cu privire la exerciţiile 6, 7 şi 8,
reciteşte cu atenţie secvenţa Funcţiile sintactice ale
substantivului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 31


Substantivul

2.10 Surse bibliografice


Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti,
1986
Cîmpeanu, Eugen, Substantivul. Studiu stilistic, Bucureşti, 1975
Diaconescu, Paula, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului
românesc, Bucureşti, 1970
Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică şi stilistică, Editura ALL,
Bucureşti, 1997
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura
morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Tomescu, Domniţa, Gramatica numelor proprii în limba română,
Editura ALL, Bucureşti, 1998.

32 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Articolul

Unitatea de învăţare nr. 3

ARTICOLUL

Cuprins Pagina
3.1 Obiective educaţionale 33
3.2 Identitatea articolului 33
3.3 Articolul hotărât propriu-zis 34
3.4 Articolul hotărât posesiv 36
3.5 Articolul hotărât demonstrativ 38
3.6 Articolul nehotărât 40
3.7 Schemă recapitulativă 42
3.8 Lucrare de verificare 43
3.9 Răspunsuri şi comentarii 44
3.10 Surse bibliografice 45

3.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 explici în ce constă specificul articolului;


9 recunoşti diferitele tipuri de articole şi rolul pe care acestea
îl au;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul articolului.

3.2 Identitatea articolului

Articolul nu poate fi considerat o clasă gramaticală de cuvinte (deşi,


cu excepţia articolului hotărât postpus, are aspectul unui cuvânt
flexibil), pentru că, spre deosebire de cuvinte, el este lipsit de sens
lexical. Fiind lipsit de conţinut lexical şi de autonomie semantică şi
chiar fonetică (în cazul articolului hotărât), articolul aparţine claselor
de cuvinte care intră în sistemul gramatical al limbii, alături de
morfeme.

Articolul face parte din sistemul determinantelor numelui, coexistând


cu celelalte mijloace (pronume, adjective, substantive, numerale,
adverbe), dar se deosebeşte de celelalte determinante între care
este clasat, fiind un morfem al determinării, fără funcţie de-sine-
stătătoare în propoziţie.

Articolul participă la individualizarea numelui într-o măsură mult mai


mare decât celelalte determinante, datorită naturii lui gramaticale
care îl apropie mai mult de afixe şi desinenţe. Înrudirea cu afixele şi
desinenţele este susţinută de semnificaţia lui de marcă a unei
anumite categorii. Individualizând, articolul este indice de marcă
gramaticală, uneori şi desinenţă, cum este cazul articolului -i din

Proiectul pentru Învăţământul Rural 33


Articolul

cărţii, marcă de genitiv-dativ, dar care are şi valoare de determinant,


semnificând [+Definit].

Articolul românesc este analizabil din punctul de vedere al structurii


lui morfologice, deoarece este flexibil, având la origine cuvinte
flexibile.

Ca indice al gradului de individualizare, articolul se prezintă în felul


următor:

a) articol zero;
b) articol nehotărât;
c) articol hotărât propriu-zis;
d) articol hotărât posesiv (genitival);
e) articol hotărât (demonstrativ).

Această ordine nu corespunde cu ordinea gradului de


gramaticalizare a diferitelor articole; articolul hotărât enclitic
prezintă gradul cel mai înalt de gramaticalizare, ca afixele şi
desinenţele, iar articolul nehotărât şi cel demonstrativ, un grad mai
slab de gramaticalizare.

3.3 Articolul hotărât propriu-zis


A r t i c o l u l h o t ă r â t determină prin izolare şi individualizare un
nume înăuntrul clasei sau prin cuprinderea lui într-o clasă opusă altor
clase de obiecte (deci tot o individualizare faţă de o altă clasă).
Formele lui sunt distincte după gen, număr şi caz:

Masculin Feminin
Cazuri Singular Plural Singular Plural
N. A. -l, -le, -a -i -a -le
G. D. -lui, -I -lor -i -lor
V. -le -lor - -lor

Substantivele de genul neutru au la singular formele masculinului, la


plural pe ale femininului.

Modul în care se alătură articolul enclitic la substantiv este


determinat în mare măsură de vocala anterioară:

9 acolo unde există vocală tematică, alipirea articolului se


face direct la această vocală: fiul, oul, fratele, numele, fetele
etc.
9 acolo unde vocala tematică s-a pierdut, ea reapare pentru
regularizarea paradigmelor: auzul, radioul, muşamaua etc.
9 la substantivele feminine şi masculine care au la singular
vocala tematică -ă, se înlocuieşte această vocală cu
articolul -a: casă – casa, masă – masa, popă – popa, tată –
tata.

34 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Articolul

La substantivele feminine cu vocala tematică -e se înlocuieşte


aceasta cu articolul, dacă tema este precedată de [j]: baia, cheia,
chilia, oaia, pălăria; dacă vocala tematică -e este precedată în radical
de -e- sau de consoană, articolul se adaugă la temă, formând diftong
cu vocala tematică: acţiunea, ridichea, aleea, epopeea.

La genitiv-dativ, la substantivele feminine, articolul -i se adaugă la


forma de nominativ plural: fetei, bunicii, nepoatei, uşii etc.
Excepţie fac substantivele feminine a căror vocală tematică -e-
este precedată de -i- silabic: familie – familiei, câmpie – câmpiei.

Substantivele compuse primesc articolul hotărât enclitic în funcţie de


gradul de sudură a elementelor componente:

9 se articulează numai substantivul care constituie centrul


grupului de cuvinte: procesul verbal;
9 se articulează toată structura: untdelemnul.

Articol hotărât proclitic primesc:

9 substantivele proprii masculine – nume de persoană, în


cazul genitiv sau dativ: prietena lui Ion, I-am dat lui Mihai.

Primesc articol hotărât proclitic şi unele nume proprii feminine,


derivate cu sufixul masculin -el sau care nu permit encliza
(postpunerea): lui Catrinel, lui Carmen, lui Mimi etc.

9 substantivele comune care arată grade de rudenie, urmate


de adjective posesive, alcătuind o unitate cu acestea: lui
frate-meu, lui fiu-meu etc.
9 numele lunilor/ anilor: zilele lui martie, vara lui 1977
9 substantivul vodă: I-am spus lui Vodă
9 substantivele masculine moş, nene, bade, când sunt urmate
de nume proprii: I-am împrumutat lui moş Ion nişte bani.

Articolul hotărât îşi pierde în unele situaţii funcţia de


individualizare: aşa se întâmplă în cazul pronumelor unul, altul,
dânsul, care apar întotdeauna articulate. De asemenea, articolul
funcţionează şi ca marcă a substantivizării (frumosul, binele, oful,
sinele, eul etc.)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 35


Articolul

Exerciţiul nr. 1

Identifică articolele hotărâte propriu-zise şi precizează genul,


numărul şi cazul:

a) Blestemul părinţilor e ca piatra munţilor, cade greu copiilor.


b) Bogăţia strică pe omul slab.
c) Câinele nu latră dacă nu-i uşa deschisă.
d) „Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină
Dormi în pace!" (M. Eminescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

3.4 Articolul hotărât posesiv


A r t i c o l u l p o s e s i v ( g e n i t i v a l ) substituie numele obiectului
posedat (student al facultăţii), este marca posesivelor şi
determinantul posesiv al substantivelor în genitiv şi este formant al
numeralelor cardinale (al doilea).

Articolul posesiv este întotdeauna proclitic (aşezat înaintea


cuvântului pe care îl însoţeşte) şi are forme diferite în funcţie de gen,
număr şi caz:

Masculin + neutru Feminin singular


singular
N.Ac. al N.Ac. a
G.D. – G.D. –

Masculin + neutru Feminin plural


plural
N.Ac. ai N.Ac. ale
G.D. alor G.D. alor

Articolul posesiv se acordă în gen şi număr cu numele obiectului


posedat: cartea este a Mariei, caietul este al lui Ion, cărţile sunt ale
lui Mihai etc.

36 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Articolul

Forma de plural alor nu se foloseşte decât cu pronume posesive,


având valoare de substitut al unui nume neexprimat şi nu se
acordă în gen şi număr cu numele obiectului posedat. În enunţul
Părerea alor mei este că ar trebui să mai încerc, alor substituie un
substantiv neexprimat (părinţii, rudele, prietenii etc.) şi nu se
acordă cu părerea.

Absenţa articolului posesiv caracterizează întrebuinţarea


adjectivală a pronumelui: elevii mei, copiii mei etc.
Selecţia articolului posesiv este obligatorie atunci când
substantivul regent este nearticulat sau articulat nehotărât (acea
carte/o carte a profesorului) şi atunci când între regent şi genitiv
este alt determinant (cartea preferată a profesorului).

Exerciţiul nr. 2

Completează locurile libere cu articolul posesiv potrivit:

a) „În … umbrei întuneric


Te asemăn unui prinţ
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi.” (M. Eminescu)
b) „Dotat cu un talent mare, el şi-a iubit ţara şi a lăsat în
memoria noastră operele spiritului şi … inimii sale.” (I.
Ghica)
c) Copilul despre … cărui performanţe s-a vorbit s-a
îmbolnăvit.
d) Cărţile acestea sunt … Ioanei.
e) I-a povestit … săi ce s-a întâmplat.
f) El este copilul … cărui lucrare mi-a plăcut.
g) Elevele despre … căror ţinute s-a discutat au fost
exmatriculate.
h) … doilea pui a zburat.
i) „Luminiţa îşi scoase pălăria de paie. O înfipse într-un
stâlp … balustradei.” (C. Petrescu)
j) „Deasupra criptei negre … sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt.” (M. Eminescu)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 37


Articolul

3.5 Articolul hotărât demonstrativ


Articolul demonstrativ ( a d j e c t i v a l ) individualizează
obiectul prin actualizarea unei însuşiri care i se atribuie. Articolul
demonstrativ leagă un substantiv (articulat sau nume de persoană)
de un adjectiv (fata cea frumoasă, Mircea cel Bătrân). Prin urmare,
pe lângă funcţia semantică de individualizare, articolul demonstrativ
are şi rolul sintactic de legare a componentelor.

Articolul demonstrativ provine din pronumele demonstrativ:


întrebuinţarea frecventă pe lângă determinante sintactice a dus la
pierderea independenţei funcţionale, la valoarea de element
relaţional.

Reluând ca substitut substantivul anterior, articolul demonstrativ


reia şi informaţia de gen, de număr şi de caz a acestuia. Formele
articolului demonstrativ (adjectival) sunt:

Masculin + neutru Feminin singular


singular
N.Ac. cel (ăl) N.Ac. cea (a)
G.D. celui (ălui) G.D. celei (alei)

Masculin + neutru Feminin plural


plural
N.Ac. cei (ăi) N.Ac. cele (ale)
G.D. celor (ălor) G.D. celor (alor)

Articolul demonstrativ este şi morfem al gradului de comparaţie


superlativ relativ: cel mai cuminte, cea mai frumoasă, cel mai repede
etc.

De asemenea, este şi formant al numeralelor ordinale, de care se


leagă prin prepoziţia de: cel de-al treilea, cea de-a patra etc.

Ca şi articolul hotărât propriu-zis, articolul demonstrativ este şi


clasificator (funcţionează ca morfem al substantivizării adjectivelor şi
numeralelor): cei frumoşi, cei inteligenţi, cei trei etc.

38 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Articolul

Exerciţiul nr. 3

Extrage articolele demonstrative şi specifică genul, numărul şi


cazul:

a) „Asta-i fata moşneagului cea cuminte … îi răspunse moş


Costache […]” (M. Sadoveanu)
b) Fata a mică a moşului era harnică.
c) „Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi, / Ce
adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!” (M.
Eminescu)
d) „Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept
Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân.” (M. Eminescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 39


Articolul

3.6 Articolul nehotărât


Articolul n e h o t ă r â t exprimă un grad mai mic de
individualizare. El individualizează un obiect în raport cu
specia/categoria din care face parte: M-am întâlnit cu un prieten.
Când are valoare generică, exprimă nedeterminarea: Un copil
este cel mai de preţ dar.

Articolul nehotărât provine din lat. unus, -a, -um, ca şi adjectivul


pronominal nehotărât şi numeralul un , o, ceea ce face ca distincţia
dintre acestea să fie dificilă.

Dacă un şi o alternează într-un text cu pronume nehotărâte, atunci


sunt adjective nehotărâte: O fată citeşte, alta desenează. / Un
băiat este harnic, altul este puturos.
Dacă în contextul în care apar se opun unor numerale, atunci un,
o au valoare de numeral: O fată citeşte, trei desenează.
Când nu se stabileşte o opoziţie cu pronume nehotărâte sau cu
numerale, un şi o sunt articole nehotărâte: Am întâlnit o fată
frumoasă.

Ca poziţie, articolul nehotărât este întotdeauna proclitic, grupându-se


cu substantivul care urmează.

Articolul nehotărât are forme diferite de gen, la singular şi variază în


funcţie de caz. Formele articolului nehotărât sunt:

Masculin + neutru Feminin singular


singular
N.Ac. un N.Ac. o
G.D. unui G.D. unei

Masculin + feminin
+ neutru plural
N.Ac. nişte
G.D. unor

Articolul nehotărât are, ca şi cel hotărât, şi rol morfologic, marcând


formele cazuale ale substantivului (marchează flexiunea
substantivului), fie atunci când acesta nu are alţi indici de flexiune
cazuală (un copil/unui copil), fie atunci când are deja indici,
funcţionând în cazul acesta ca marcă redundantă (o fată/unei
fete).

40 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Articolul

Exerciţiul nr. 4

Extrage articolele nehotărâte din textele:

a) „Când însuşi glasul gândurilor tace


Mă-ngână cântul unei dulci evlavii.” (M. Eminescu)
b) „Aşezată în mijlocul câmpului, pe malul unui iaz de moară,
coliba străjuia un drum mare, întinzându-şi umbrarul
deasupra grămezilor de pepeni.” (D. Zamfirescu)
c) „Pe mare curgea acum o pânză tremurătoare de zale
metalice, aşternută din răsărit până la picioarele fiecăruia.”
(Î. Petrescu)
d) „După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun.” (M.
Eminescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

În concluzie, funcţiile articolului sunt eterogene. Pe lângă funcţia de


individualizare, articolul mai are următoarele roluri:

a) participă singur sau în coocurenţă cu o desinenţă la


marcarea categoriilor de număr şi caz ale substantivului
Eterogenitatea (biroul colegului şi al colegei) şi uneori (atunci când
articolului adjectivul este antepus faţă de substantiv) a categoriilor de
gen, număr şi caz ale adjectivului (biroul tânărului coleg);

b) marchează substantivizarea altor părţi de vorbire, având


funcţie de clasificator (frumoşii, cei frumoşi, binele, oful, eul,
mersul, cei doi etc.);

c) asigură legarea adjuncţilor ( a determinanţilor facultativi) de


centru (element în jurul căruia se organizează grupurile
sintactice), având rol sintactic de conectiv în cadrul grupului
nominal (fata frumoasă şi deosebit de talentată la desen a
domnului Ionescu).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 41


Articolul

Exerciţiul nr. 5

Extrage cuvintele substantivizate prin articulare şi precizează


căror clase morfologice aparţin înainte de substantivizare.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

a) Vreau să-i fac şi eu un bine.

b) Cele rele să se spele, cele bune să s-adune.

c) Inocenta de mine credea tot ce spunea.

d) „Nimicul zăcea-n agonie, / Când singur plutea-n întuneric şi


dat-a un semn Nepătrunsul.” (L. Blaga)

e) Leneşul mai mult aleargă.

f) Rănitul a fost dus la spital.

g) Zecele de la matematică l-a bucurat foarte mult.

3.7 Schemă recapitulativă


proclitic (lui)
propriu-zis enclitic (-l, -a, -i, -le) – variază
în funcţie de gen, număr şi caz.
Articol posesiv-genitival (al, a, ai, ale) – are forme diferite
hotărât în funcţie de gen, număr şi caz
demonstrativ-adjectival (cel, cea, cei, cele) –
Clasificare variază în funcţie de gen, număr şi caz

Articol (un, o, nişte) – variază în funcţie de gen (la


nehotărât singular), număr şi caz

individualizarea numelui;
marcarea categoriilor de număr şi caz ale substantivului şi uneori
(atunci când adjectivul este antepus faţă de substantiv) a
Funcţii categoriilor de gen, număr şi caz ale adjectivului;
substantivizarea altor părţi de vorbire;
legarea adjuncţilor de centru.

42 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Articolul

3.8 Lucrare de verificare


1. Marchează varianta corectă:
a) Elevilor cei conştiincioşi li se dau diplome.
b) Elevilor celor conştiincioşi li se dau diplome.
c) Elevului cel harnic i se dau diplome.
d) Elevei cea harnice i se dau diplome.

2. Marchează enunţul care conţine articol nehotărât:


a) O mască plânge, alta râde.
b) Am întâlnit-o pe Ioana la mare.
c) Am cumpărat un manual şi două dicţionare.
d) Am citit o carte interesantă.

3. Alege enunţul/enunţurile în care este articol demonstrativ:


a) Cel din stânga este fratele meu.
b) Cea fată de colo e soră-mea.
c) Ăl de colo e fratele ei.
d) Băiatul ăl mare a absolvit facultatea.

4. Precizează seria care conţine numai forme corecte:


a) elevul al cărui lucrare, elevul a cărei lucrare, elevii ale
căror lucrări;
b) elevul a cărui lucrare, eleva a cărei lucrare, elevii ale
căror lucrări;
c) elevul a cărei lucrare, eleva a cărei lucrare, elevii ai căror
lucrări;
d) elevul ale căror lucrări, eleva ale cărei lucrări, elevii ai
căror lucrări.

5. Precizează seria care conţine numai forme corecte:


a) cartea lui colega mea, i-am dat lui Ion cartea, i-am dat
cartea lui moş Ion;
b) i-am dat lui moşul, cartea colegei mele, i-am dat cartea lui
Carmen;
c) i-am dat cartea lui Carmen, cartea colegei mele, i-am dat
cartea moşului;
d) i-am dat cartea Carmenei, cartea la colega mea, I-am dat
cartea moşului Ion.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 20 de puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 43


Articolul

3.9 Răspunsuri şi comentarii


Exerciţiul nr. 1
a) -l (blestemul) – masc., sg., N.; -lor (părinţilor) – masc., pl.,
G.; -a (piatra) – fem., sg., Ac.; -lor (copiilor) – masc., pl., D;
b) -a (bogăţia) – fem., sg., N; -l (omul) – masc., sg., Ac.;
c) -le (câinele) – masc., sg., N.; -a (uşa) – fem., sg., N.;
d) -le (izvoarele) – neutru, pl., N.; -l (codrul) – masc., sg., N.; -
le (florile) – fem., pl., N.
Dacă nu ai dat aceleaşi răspunsuri, reciteşte Articolul hotărât
propriu-zis!

Exerciţiul nr. 2
a) al; b) ale; c) ale; d) ale; e) alor; f) a; g) ale; h) al; i) al; j) a
Dacă ai greşit, asigură-te că altădată nu vei mai greşi, recitind
secvenţa Articolul hotărât posesiv, în special paragraful
referitor la acord.

Exerciţiul nr. 3
a) cea (cuminte) – fem., sg., N.
b) a (mică) – fem., sg., N.
c) cei (mari) – masc., pl., N.
cei (negri) – masc., pl., Ac.
d) cea (veche) – fem., sg., Ac.
cel (păgân) – masc., sg., N.
Este bine să revezi, în cazul în care nu ai rezolvat corect
exerciţiul, tabelele referitoare la formele articolului
demonstrativ, cuprinse, bineînţeles, în modulul Articolul hotărât
demonstrativ.

Exerciţiul nr. 4
a) unei (dulci evlavii);
b) unui (iaz), un (drum);
c) o (pânză);
d) o (copilă), o (creangă).
Dacă unul sau mai multe răspunsuri date de tine nu coincid cu
cele date aici, te sfătuiesc să studiezi din nou secvenţa
Articolul nehotărât.

Exerciţiul nr. 5
a) un bine (adverb > substantiv)
b) cele rele (adjectiv > substantiv)
cele bune (adjectiv > substantiv)
c) inocenta (adjectiv > substantiv)
d) nimicul (pronume negativ > substantiv)
Nepătrunsul (verb la participiu > substantiv)
e) leneşul (adjectiv > substantiv)
f) rănitul (verb la participiu > substantiv)
g) zecele (numeral > substantiv)

44 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Articolul

3.10 Surse bibliografice


Graur, Alexandru, Nişte, în “România literară”, 1977, nr.29, p.9.
Guţu Romalo, Valeria, Unele valori ale articolului în limba română
actuală, Omagiu Iordan, 1958, 365 – 369
Nedelcu, Isabela, “Niscai” observaţii despre “nişte”, în “Aspecte ale
dinamicii limbii române actuale”, II, 2003, 163 – 172
Pană-Dindelegan, Gabriela, Aspecte ale substantivizării în româna
actuală. Forme de manifestare a substantivizării adjectivului, în
“Aspecte ale dinamicii limbii române actuale”, II, 2003, 24 – 42
Vasiliu, Emanuel, Problema articolului şi a funcţiilor sale în limba
română, în LR, I, 1952, nr. 1, 32 – 36.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 45


Adjectivul

Unitatea de învăţare nr. 4

ADJECTIVUL

Cuprins Pagina
4.1 Obiective educaţionale 46
4.2 Identitatea adjectivului 46
4.3 Categoriile gramaticale ale adjectivului 47
4.4 Clasificarea adjectivelor 50
4.5 Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire 52
4.6 Gradarea şi modalizarea adjectivului 54
4.7 Topica adjectivului 60
4.8 Sintaxa adjectivului 60
4.9 Schemă recapitulativă 63
4.10 Lucrare de verificare 64
4.11 Răspunsuri şi comentarii 66
4.12 Surse bibliografice 69

4.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare, vei fi capabil să:

9 explici în ce constă specificul adjectivului;


9 ştii criteriile de clasificare a adjectivelor;
9 deosebeşti adjectivele variabile de cele invariabile;
9 deosebeşti adjectivele calificative de cele relaţionale şi
determinative;
9 recunoşti gradele comparaţie şi de intensitate ale
adjectivelor;
9 identifici funcţiile sintactice specifice adjectivului;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase
morfologice.

4.2 Identitatea adjectivului

Adjectivul se caracterizează prin relaţia obligatorie cu substantivul


(califică sau identifică obiectul desemnat de substantiv), motiv pentru
care este numit şi adjunct adnominal. Legătura cu substantivul se
manifestă în plan sintactic prin acord: adjectivul repetă informaţia de
gen, număr şi caz a substantivului, limba română caracterizându-se

46 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

prin exprimarea recurentă a acestor indici. De exemplu, forma de


feminin singular a adjectivului isteaţă reflectă specificul său de
termen dependent faţă de un substantiv (pronume) de gen feminin, la
numărul singular (fată, elevă, femeie etc.)

Adjectivele dependente de substantive neutre au la singular formă


de masculin (tablou frumos) şi la plural formă de feminin (tablouri
frumoase). Aceasta se datorează faptului că adjectivul, spre
deosebire de substantiv, nu posedă prin el însuşi un gen. La el,
genul este numai o categorie de acord.

4.3 Categoriile gramaticale ale adjectivului


Specificul adjectivului constă în dependenţa faţă de sensurile de gen,
număr şi caz ale substantivului şi în categoria gramaticală a
comparaţiei/intensităţii.

Opoziţia de gen se realizează prin desinenţe care marchează


simultan şi opoziţia de număr şi caz. Opoziţia este marcată fie prin
adjoncţiune (adăugarea indicelui de feminin la forma de masculin –
alb/albă; adăugarea indicelui de plural la forma de singular –
alb/albi), fie prin substituţie (înlocuirea desinenţei de masculin cu cea
de feminin – tandru/tandră Æ -u/-ă; înlocuirea desinenţei de singular
cu cea de plural – tandru/tandri Æ -u/-i). Paralel cu aceste procedee,
pot interveni alternanţe fonetice, care consolidează opoziţiile. De
exemplu, opoziţia este dublu marcată în cazul adjectivului
frumos/frumoasă. Femininul este indicat atât prin desinenţa -ă, cât şi
prin alternanţa vocalică o/oa.

Exerciţiul nr. 1

Arată cum este marcată opoziţia de gen în cazul următoarelor


adjective: acră, bună, mică, sătulă, frumoasă, neagră, deşartă,
deasă.
Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 47


Adjectivul

Exerciţiul nr. 2

Arată cum este marcată opoziţia de număr în cazul următoarelor


adjective: viteji, ţepeni, proaspeţi, subţiri, negri, trişti, micşti, goi,
vinete, goi.
Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Un substantiv poate fi determinat de mai multe adjective


coordonate.
De asemenea, un singur adjectiv poate determina mai multe
substantive. În acest caz,
‰ dacă adjectivul determină substantive de genuri diferite,
acordul se face cu substantivul cel mai apropiat de adjectiv:
băieţi şi fete frumoase;
‰ dacă între mai multe substantive de genuri diferite apar alte
cuvinte, acordul se face cu masculinul (considerat genul
mai „puternic”): un băiat şi o fată cu adevărat frumoşi.

Adjectivele au forme diferite după caz numai la GD singular feminin.


Astfel, opoziţia de caz se realizează numai la feminin singular: o fată
înaltă/unei fete înalte. Desinenţele de GD singular sunt omonime cu
desinenţele de NAcGD plural.

Când elementul regent este un substantiv neutru, adjectivul


urmează la singular declinarea masculinelor, iar la plural
declinarea femininelor, indiferent de poziţia faţă de substantiv.

Nu toate adjectivele pot fi folosite la vocativ: dragi prieteni!, dar nu*


buni prieteni!

48 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

Dacă la vocativ singular, între adjectiv şi substantiv apare un adjectiv


posesiv sau un substantiv în genitiv, adjectivul apare cu forma de N-
Ac: dragul meu prieten!

Unele adjective antepuse substantivelor masculine nume de


persoană au la vocativ desinenţa -e: tinere coleg! Când se
substantivizează au la vocativ desinenţa -e (iubite!), iar la forma
articulată primesc -ule (tânărule!).

Adjectivele feminine substantivizate au la vocativ singular desinenţa -


o (scumpo!, frumoaso!, iubito!).

Categoria determinării este specifică substantivului, însă în cadrul


Determinarea grupului nominal, adjectivul poate apărea însoţit de articol, care
caracterizează sintagma în ansamblu.

Articolul poate să se înscrie în structura adjectivului (articolul hotărât


este preluat de adjectiv de la substantiv atunci când adjectivul este în
antepoziţie: fata frumoasă Æ frumoasa fată) sau poate apărea
independent (articolul demonstrativ adjectival cel, care variază după
gen, număr şi caz, apare între un substantiv articulat hotărât şi
adjectivul care îl determină: fata cea frumoasă).

Exerciţiul nr. 3

Precizează cazurile adjectivelor din textele:

a) „Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,


[…]
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină.” (M.
Eminescu)
b) „Vino, dulce somn, sărută-mi
Ochii obosiţi!” (Şt. O. Iosif)
c) „O grădină ţine strâns în braţe belşugul violet al unui
imens buchet de liliac.” (T. Arghezi)
d) „Tu erai mândră atunci, o, ţară nemărginită …” (A. Russo)
e) „Vrăjmaşului îngenuncheat
Întinde-i mâna dreaptă. (N. Vulovici)
f) „Filozofia nu este altceva decât mărgelele unor
descoperiri atomice în univers.” (V. Conta)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 49


Adjectivul

4.4 Clasificarea adjectivelor

4.4.1 Clase flexionare de adjective


În funcţie de opoziţiile pe care le realizează, adjectivele se împart în
două mari clase:

A. Adjective invariabile – cele care îşi păstrează structura


Criteriul morfematică, indiferent de genul, numărul şi cazul elementului de
flexionar care depind: atare, aşa, perspicace, baritai, coşcogea, cogeamite,
maro, grena, roz, mov, propice, locvace, şic, cloş etc.

Sunt invariabile adjectivele provenite din adverbe (asemenea,


aşa, gata etc.), adjectivele neologice terminate în -e (propice,
locvace, eficace etc.), adjectivele – nume de culori neologice
(orange, crem, gri etc.).

B. Adjective variabile – cele care îşi modifică forma în funcţie de


genul, numărul şi cazul elementului regent.

Adjectivele variabile sunt grupate în două mari clase:

B.1. Adjective variabile cu două terminaţii – cele care au forme


diferite la nominativ singular (în funcţie de gen), de exemplu
alb/albă, inteligent/inteligentă, frumos/frumoasă;

B.2. Adjective variabile cu o terminaţie – cele care au la


nominativ singular aceeaşi formă, indiferent de genul
substantivului (pronumelui). Prezintă aceeaşi terminaţie la
singular adjectivele terminate în -e: mare, tare, dulce, subţire,
cuminte etc.

Exerciţiul nr. 4

Clasifică după criteriul flexionar adjectivele: rece, gros, verde,


grena, havan, roşu, cuminte, îngust, subţire, asemenea.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

50 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

4.4.2 Clase morfologice de adjective


După structură, adjectivele se organizează în trei clase:

A. Adjective simple: bun, rău, frumos, deştept.

Criteriul B. Adjective compuse (din două adjective sau dintr-un adjectiv şi un


morfologic adverb): alb-verzui, maro-închis, ştiinţifico-fantastic.

C. Locuţiuni adjectivale (grupuri de cuvinte cu sens unitar şi cu


valoare gramaticală de adjectiv): om de geniu (=genial), om cu dare
de mână (=generos), om de piatră (=rece, insensibil), om de nimic
(=josnic).

Locuţiunile adjectivale se comportă ca adjectivele: pot fi însoţite


de articol demonstrativ (omul cel cu dare de mână), pot avea
grade de comparaţie (om mai cu dare de mână).

4.4.3 Clase semantice de adjective


După criteriul semantic, adjectivele se împart în:

A. Adjective calificative – cele care exprimă caracteristici: prost,


curajos, frumos etc.

B. Adjective relaţionale – cele care indică relaţii între substantive:


obiect metalic (obiect din metal), rasă canină (rasă de câini) etc.
Criteriul
semantic C. Adjective determinative – cele care au ca rol actualizarea unui
substantiv (funcţie asemănătoare cu a articolului): adjectivele
demonstrative (această carte), posesive (casa mea) şi unele
adjective nehotărâte (fiecare om) sau cuantificarea: unele adjective
nehotărâte (mulţi oameni), adjectivele negative (nici un om) şi cele
provenite din numeral (doi copii).

Dumitru Irimia (1997, p.82) este de părere că există două clase de


adjective: calificative – cele care exprimă însuşiri – şi categoriale –
cele care exprimă caracteristici definitorii (literatură naţională) sau
apartenenţa (operă eminesciană).
Alţii vorbesc tot despre două tipuri de adjective:
calificative/calitative – copil frumos şi de identificare – dans
românesc (Iordan, Robu, 1978), calificative/descriptive – om înalt
şi determinative – acel copac (Iordan, Guţu –Romalo, Niculescu,
1967).
În paginile de faţă, vom analiza adjectivele după clasificarea
expusă anterior (clasificare propusă de DSL, 2002).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 51


Adjectivul

Adjectivele calificative sunt singurele care acceptă gradarea şi care


apar atât în poziţie de atribut, cât şi în poziţie de nume predicativ.
Spre deosebire de acestea, adjectivele relaţionale şi cele
determinative nu admit gradarea şi nu apar (niciodată cele
determinatinative şi de cele mai multe ori cele relaţionale) în poziţie
de nume predicative.

Adjectivele relaţionale sunt întotdeauna postpuse faţă de termenul


regent. Ele nu pot fi coordonate cu adjectivele calificative (*parc
frumos şi naţional) şi pot fi nume predicative numai când sunt
utilizate contrastiv (parcul nu este naţional, ci regional).

4.5 Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire

Elemente aparţinând altor clase morfologice pot dobândi statutul de


adjective prin fenomenul numit conversie/conversiune (schimbarea
valorii gramaticale). Pot deveni adjective, prin acord în gen, număr şi
caz cu un substantiv pe îl determină pronumele, numeralele, verbele
la participiu şi la gerunziu.

Pot deveni adjective pronumele demonstrative (această fată, acel


Adjectivele
băiat), posesive (copilul meu, fetei mele), nehotărâte (toate elevele,
pronominale
unii oameni), negative (nici o carte, nici un om), relative (ştiu ce carte
ai cumpărat), interogative (ce carte ai cumpărat?).

Adjectivele Adjectivele participiale cuprind clasa participiilor acordate: avere


participiale moştenită, om învăţat.

Adjectivul provenit din verb la participiu implică uneori şi o


schimbare de sens: om ajuns (=înstărit), copil înfipt (=îndrăzneţ),
bărbat legat (=voinic) etc.

Adjectivele Clasa gerunziilor acordate este puţin numeroasă în româna actuală:


gerunziale fete plângânde, femeie suferindă, coşuri fumegânde.

Adjectivele participiale şi cele gerunziale se comportă ca orice


adjectiv calificativ, ceea ce înseamnă că admit combinarea cu
morfemele comparaţiei.

Pot avea valoare adjectivală numeralele cardinale propriu-zise (două


Numerale
apartamente), numeralele cardinale multiplicative (câştigul întreit),
cu valoare
numeralele cardinale distributive (câte doi copii), numeralele
adjectivală
cardinale colective (amândoi/ambii elevi) şi numeralele ordinale
propriu-zise (al doilea candidat).

Adjectivele pronominale şi cele care provin din numerale nu


acceptă gradarea.

52 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

Adjectivul, la rândul lui, poate trece în altă clasă morfologică. Dacă


însuşirea pe care o exprimă se impune ca esenţială, adjectivul
devine substantiv (bătrânul). Din punct de vedere gramatical, marca
substantivizării este articolul (om bătrân Æ bătrânul/un bătrân).
Atunci când determină un verb, adjectivul devine adverb: (copil)
frumos Æ (scrie) frumos.

Există cuvinte care se actualizează fie ca substantive, fie ca


adjective, ceea ce determină dificultăţi de încadrare morfologică.
De multe ori, încadrarea se face în funcţie de topică: având în
vedere ca în limba română poziţia normală a adjectivului este
după substantiv, se consideră adjectiv termenul din poziţia a doua
(un tânăr muncitor).

Exerciţiul nr. 5

Exemplifică următoarele situaţii de conversiune:

a) verb > adjectiv


b) pronume nehotărât > adjectiv
c) pronume interogativ > adjectiv
d) pronume negativ > adjectiv
e) numeral > adjectiv
f) adjectiv > adverb
g) adjectiv > substantiv.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 53


Adjectivul

4.6 Gradarea şi modalizarea adjectivului

Gradarea sau intensitatea reprezintă evaluarea cantitativă a gradului


în care un obiect posedă însuşirea sau în care se manifestă
caracteristica unei acţiuni. Intervine în această evaluare aprecierea
subiectivă a vorbitorului.

Se face distincţie între intensitatea comparativă şi intensitatea non-


comparativă.

4.6.1. Intensitatea comparativă rezultă din aprecierea raportului dintre două sau mai
multe obiecte din perspectiva manifestării unei însuşiri comune sau
din aprecierea aceleiaşi însuşiri a aceluiaşi obiect, dar manifestată în
coordonate temporale şi spaţiale diferite.

În gramatica tradiţională românească se admite existenţa a trei grade


de comparaţie: pozitivul, comparativul şi superlativul.

Unii cercetători (Manoliu-Manea 1962, Iordan, Robu 1978)


contestă încadrarea pozitivului şi a superlativului absolut în
această categorie, pe motiv că nu presupun comparaţie.
Superlativul absolut exprimă intensitatea maximă a unei însuşiri,
fără să implice comparaţie. Maria Manoliu-Manea precizează:
„Superlativul absolut contractează acelaşi complex de relaţii ca şi
pozitivul, deoarece poate fi înlocuit cu acesta în orice poziţie, în
orice lanţ. Contractând aceleaşi relaţii (cu un adjectiv fără termen
de comparaţie), pozitivul şi superlativul absolut sunt echivalente
din punctul de vedere al categoriei gramaticale a comparaţiei.
Diferenţa dintre lanţul bun şi foarte bun nu este de natură
relaţională, gramaticală” (1962, 204).
De asemenea, Valeria Guţu Romalo admite existenţa a doar două
grade de comparaţie: de egalitate şi de inegalitate.

Gradul p o z i t i v este unitatea de bază faţă de care se stabileşte


raportul exprimat de comparativ şi superlativ. Exprimă deci însuşirea
unui obiect, fără stabilirea vreunui raport comparativ: inteligent,
frumos, înalt etc.

Gradul c o m p a r a t i v arată fie că însuşirea unui obiect se manifestă


Gradele de
într-un grad diferit (comparativ de superioritate / comparativ de
comparaţie
inferioritate) faţă de aceeaşi însuşire a altui obiect (Ion este mai înalt
decât Mihai) sau a aceluiaşi obiect în împrejurări diferite (Ion este
mai cuminte azi decât ieri), fie că însuşirea unui obiect se manifestă
în acelaşi grad (comparativ de egalitate) faţă de aceeaşi însuşire a
altui obiect (Ion este la fel de cuminte ca Mihai) sau faţă de aceeaşi
însuşire a aceluiaşi obiect, manifestată în împrejurări diferite (Ion
este tot aşa de cuminte azi ca ieri).
Comparativul de superioritate este marcat prin
semiadverbul mai: mai inteligent, mai frumos, mai înalt.

54 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

C o m p a r a t i v u l d e i n f e r i o r i t a t e se exprimă prin morfemul


complex mai puţin: mai puţin inteligent, mai puţin frumos, mai puţin
înalt.
Al doilea termen al comparaţiei este introdus prin decât, ca, de:
o fată mai mare d e c â t t i n e
un băiat mai înalt c a i e r i
un covor mai lung d e d o i m e t r i .
De asemenea, al doilea termen poate fi introdus prin locuţiunile
prepoziţionale faţă de, în comparaţie cu, în raport cu:
mai înalt f a ţ ă d e / î n c o m p a r a ţ i e c u / î n r a p o r t c u
tine.

C o m p a r a t i v u l d e e g a l i t a t e se formează cu locuţiunile la fel


de, tot aşa de, tot atât de: tot aşa de/tot atât de/la fel de inteligent, tot
aşa de/tot atât de/la fel de frumos, tot aşa de/tot atât de/la fel de
înalt.

Gradul s u p e r l a t i v exprimă manifestarea însuşirii într-un grad


maxim sau minim de intensite a unui obiect în raport cu altele sau cu
el însuşi în locuri sau momente diferite.

S u p e r l a t i v u l r e l a t i v presupune raportarea la alte obiecte şi


este de două feluri: de superioritate, marcat prin formantul adverbial
cel mai (cel mai frumos) şi de inferioritate, marcat prin cel mai puţin
(cel mai puţin frumos).

Al doilea termen al comparaţiei este introdus prin conectivele


dintre (+substantiv sau substitut la plural): cel mai silitor d i n t r e
v o i şi din (+substantiv colectiv): cel mai silitor d i n c l a s ă .

Atât la comparativ, cât şi la superlativul relativ, al doilea termen al


comparaţiei poate lipsi: Elevul cel mai silitor (din clasă) este Ion.

S u p e r l a t i v u l a b s o l u t exprimă gradul cel mai înalt de


manifestare a unei însuşiri, fără stabilirea unei relaţii. Se exprimă cu
ajutorul unor mijloace variate:

‰ Adverbe: foarte, prea, tare, rău: foarte deştept, frumos rău,


tare cuminte
‰ Locuţiuni adverbiale construite după tiparul adverb + de +
adjectiv: extraordinar de, nemaipomenit de, inimaginabil de,
deosebit de etc.: extraordinar de ieftin, nemaipomenit de
frumos, deosebit de inteligent.

În poziţia adverbului figurează unul dintre următoarele elemente:


a) adverbe care implică fie seme cantitative, fie seme calitative
care exprimă un grad maxim sau depăşirea unei limite:
enorm de, deosebit de, extraordinar de, formidabil de etc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 55


Adjectivul

9 o idee genial de stupidă le-a întunecat creierele îmbibate în


alcool. (AC, 42/2003)

b) adverbe de provenienţă verbală, care presupun implicarea


afectivă a subiectului vorbitor: dezgustător de, îngrozitor de,
enervant de, derutant de etc.
9 Isărescu […] anunţă că numărul înjurăturilor la adresa sa
este surprinzător de mic. (ACA, 16)
9 Drumurile Persiei sunt înfricoşător de lungi. (ACA,53)

Din punct de vedere logico-semantic, construcţia în discuţie


încorporează două predicaţii:
Afirm că există însuşirea X a obiectului Y.
Mă dezgustă/îngrozeşte/enervează/derutează etc. însuşirea
respectivă.

Adverbul derivat de la un verb de atitudine subiectivă exprimă de fapt


consecinţa gradului în care obiectul deţine însuşirea sau în care se
manifestă caracteristica acţiunii. De exemplu, enunţul Ion este
enervant de frumos se transpune în Ion este atât de frumos încât mă
enervează.

Din punct de vedere pragmatic, aceste construcţii au un puternic


efect perlocuţionar – vorbitorul urmăreşte să-şi convingă
interlocutorul cu privire la existenţa unei însuşiri într-un grad foarte
înalt. Elementele de acest fel reflectă deci un comportament
comunicativ persuasiv.

c) adverbe de provenientă verbală construite cu prefix negativ:


neînchipuit de, nepermis de, nemaiîntâlnit de, incredibil de,
insuportabil de, inexplicabil de etc.
9 Atunci, într-un răstimp neaşteptat de scurt, ţara a făcut
progrese decisive în toate domeniile. ( RL, 39/2003, 19)
9 Natura v-a făcut nişte daruri nebănuit de puternice.
(ACA,124)

Din punct de vedere logico-semantic, sunt asertate tot două fapte


care presupun un raport de consecinţă. Vorbitorul transmite un mesaj
de genul: X are caracteristica y într-o asemenea măsură încât nici
nu-ţi poţi închipui, nu poţi crede/suporta etc. Se neagă posibilitatea
(de a-şi închipui, de a crede, de a întâlni), ca modalitate de
evidenţiere a certitudinii existenţei însuşirii într-un grad foarte înalt.

d) adverbe cantitative nedefinite: atât de, aşa de, cât de.


9 Am fost aşa de ameţită azi toată ziua n-am fost în stare să
fac nimica. (IV, 122)

Din punct de vedere semantic, se face o apreciere cantitativă, dar


fără să fie precis indicată.
‰ Repetarea vocalelor: maaaare, buuun

56 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

‰ Germinarea consoanelor: rrrău


‰ Repetarea adjectivului: frumos, frumos!
‰ Construcţii exclamative: Ce frumos!
‰ Prefixe: arhi-, extra-, stră-, ultra-, supra- etc: arhicunoscut,
extrafin, străvechi, supraîncărcat
‰ Sufixul -isim: rarisim, simplisim.

S-a ridicat problema încadrării construcţiilor de tipul mari cât


cepele, lungă cât o zi de post, curat ca lacrima, mai urât decât
dracu, mai catolic decât papa etc. În Gramatica Academiei se
consideră că este vorba despre comparative de
egalitate/inegalitate, echivalente ca înţeles cu superlativul. Toma
Măruţă este de părere că în aceste cazuri avem de-a face cu
superlative: ,,Superlative foarte frecvente sunt acelea care rezultă
din comparaţii” (1955, 190). Mioara Avram specifică însă: ,,nu
trebuie confundate cu superlativele adjectivele folosite în
comparaţii de egalitate sau de inegalitate prin care se exprimă
gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut al însuşirii” (1986, 96). Se
observă aşadar o permanentă pendulare între includerea acestor
construcţii la gradul comparativ de egalitate/inegalitate sau la
superlativ. Este clar însă că din punct de vedere semantic exprimă
intensitatea maximă; de aceea le vom încadra la superlativul
absolut.

Exerciţiul nr. 6

Identifică adjectivele la gradul superlativ absolut şi arată prin ce


mijloace este marcat superlativul absolut:

a) Petre e un om foarte ferm şi extraordinar de sever. (ACA,


2001, 92)
b) Natura v-a făcut nişte daruri nebănuit de puternice. (ACA,
2001, 124)
c) Avionul companiei Swissair, mare cât o împărăţie va
ateriza, în sfârşit pe la 4 după-amiaza, în Los Angeles.
(ACA, 2001, 61)
d) Aula Parlamentului […] e urâtă ca naiba. (ACA, 2001, 42)
e) Mă simt nespus mai bine ca în oraşul nostru, cu
desăvârşire altul şi el super-aglomerat, ultra-gălăgios,
hiper-poluat. (RL, 39/2003, 13)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 57


Adjectivul

Adjective fără grade de comparaţie


A. Adjectivele relaţionale
B. Adjectivele determinative
C. Unele adjective calificative care exprimă însuşiri care nu pot fi
supuse gradării: mort, etern, desăvârşit, perfect, principal etc.
D. Adjective neologice provenite din latină, unde ocupau deja o
poziţie (comparativ/superlativ) în paradigma comparaţiei:
inferior, superior, anterior, posterior, maxim, minim, optim etc.

Exerciţiul nr. 7

Extrage adjectivele care nu au grade de comparaţie: (loc)


minunat, (călătorie) plăcută, fiecare (om), (magazin) sătesc, (apă)
adâncă, (literatură) naţională, toţi (copiii), (examen) oral, (salariul)
minim, (băiat) slab, (moment) optim, (gest) unic, (curte) largă,
întreg (poporul).

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

4.6.2. Intensitatea non-comparativă presupune o operaţie subiectivă de evaluare a


unei însuşiri, pentru că, aşa cum spune Gabriela Pană Dindelegan,
„fiecare vorbitor poate evalua altfel, în funcţie de contextul
extralingvistic (de situaţie) şi de un punct de reper, care este măsura
standard a vorbitorului, implicând şi o măsură standard a
momentului, a epocii” ( 1992, 87).
Intensitatea implică şi atitudinea vorbitorului faţă de cele exprimate,
ducând la modalizarea enunţului.

Modalizare = introducerea unei semnificaţii de modalitate.


Modalitatea este categoria semantică, parţial gramaticalizată, care
exprimă raportarea vorbitorului la un conţinut propoziţional,
atitudinea sa faţă de starea de lucruri reprezentată.

Gradele de intensitate se exprimă, ca şi cele de comparaţie, prin


mijloace analitice.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m i n i m e este marcat prin adverbul puţin,


precedat de aceleaşi adverbe cantitative/calitative care servesc la

58 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

exprimarea intensităţii maxime: foarte puţin, extrem de puţin, grozav


de puţin etc. (extrem de puţin cuminte)

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i r e d u s e , insuficiente este exprimat fie prin


adverbele puţin, slab, oarecum (vag/oarecum/puţin neatent), fie cu
ajutorul sufixelor diminutivale, al căror rol este diminuarea: frumuşică.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i s u f i c i e n t e este marcat prin formanţii


adverbiali destul de, suficient de, îndeajuns de (destul de/suficient
de/îndeajuns de inteligent).

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m o b i l e este marcat prin expresiile din ce în


ce mai, tot mai, şi mai (actualizare progresivă), din ce în ce mai puţin,
tot mai puţin, şi mai puţin (actualizare regresivă): din ce în ce mai
neastâmpărat, tot mai puţin cuminte.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m a x i m e se exprimă prin locuţiuni adverbiale


construite după tiparul adverb + de (aceleaşi care servesc la
exprimarea superlativului absolut): nemaipomenit de, deosebit de,
extraordinar de etc.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i d e p ă ş i t e (e x c e s i v e ) se marchează prin


prefixe şi prefixoide ( super-, extra-, arhi-, ultra- etc.) şi prin
adverbe/locuţiuni de tipul prea, peste măsură de, peste poate de:
extraplat, arhiplin, prea lung, peste poate de frumoasă etc.

Toate aceste construcţii implică aproximare, deoarece vorbitorul


apreciază însuşirea obiectului ca fiind într-un grad mai înalt sau
mai scăzut, raportându-se la un standard, dar dintr-o perspectivă
proprie.

Exerciţiul nr. 8

Spune la ce grad de intensitate sunt adjectivele din textele:

a) Drumurile Persiei sunt înfricoşător de lungi. (ACA, 53)


b) Glasul îi era puţin răguşit.( GA,53)
c) Eu-s cam zăpăcită şi cam ineficientă şi mie-mi trebuie
spaţiu mental şi psihic ca să mă concentrez (IV, 42).
d) Mai reduceţi-ne şi nouă dobânda, că e prea mare. (IV, 91)
e) Cerul este uşor înnorat spre apus (GA, 52)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 59


Adjectivul

4.7 Topica adjectivului

Adjectivele calificative stau de regulă după substantivul determinat


(copil inteligent, elevă silitoare).

Adjectivele relaţionale sunt întotdeauna postpuse: dans românesc


(*românesc dans).

Adjectivul relaţional precedă întotdeauna adjectivul calificativ: dans


românesc frumos (*dans frumos românesc).

Dintre adjectivele pronominale, au topică mobilă (pot sta atât după,


cât şi înaintea substantivului) cele demonstrative (acest copil/copilul
acesta), cele de întărire (unchiul însuşi/însuşi unchiul) şi cele
posesive (a mea carte / cartea mea).

Adjectivele pronominale negative şi cele relativ-interogative sunt


întotdeauna antepuse: nici o carte, ce carte (*carte nici o, *carte ce).

Numeralele cardinale cu valoare adjectivală sunt numai antepuse


substantivului: trei copii (*copii trei).

4.8 Sintaxa adjectivului

4.8.1 Funcţiile sintactice ale adjectivului

Funcţia sintactică a adjectivului depinde de modul în care intră în


relaţie cu elementul regent:

A. Dacă este legat de termenul regent prin intermediul unui verb,


adjectivul este:
- nume predicativ (când verbul de legătură este copulativ):
Elevul este inteligent;
- element predicativ suplimentar (când verbul este predicativ):
Copilul vine trist.

B. Dacă apare ca modificator în cadrul grupului nominal,


îndeplineşte funcţia de atribut: Ana este o fată frumoasă.

Grup nominal = secvenţă de constituenţi organizată în jurul unui


nominal (substantiv, pronume, numeral). Este alcătuit din nominal
şi toţi determinanţii legaţi sintactic şi semantic de acesta.

C. Dacă este dependent de un verb, îndeplineşte funcţia de


complement:
9 Indirect: Din galbenă am făcut-o verde.
9 Circumstanţial - de timp: Îl cunosc de mic.
- de cauză: Nu a venit de supărată.

60 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

- de mod comparativ: Era mai mult mort decât viu.


- de relaţie: De isteaţă, e isteaţă.
- de excepţie: În afară de albi, nu a cumpărat alţi
pantofi.
- cumulativ: Pe lângă albi, a cumpărat şi trandafiri
roşii.
- opoziţional: În loc de albi, a cumpărat trandafiri
roşii.

Exerciţiul nr. 9

Spune ce funcţii sintactice au adjectivele din textele:

a) „Din izvoare şi din gârle


Apa sună somnoroasă” (M. Eminescu)
b) „De aceea am făcut şi un praznic, după puterea mea.” (I.
Creangă)
c) „Aş vrea să plâng de fericit.” (G. Coşbuc)
d) „Aşezată în mijlocul câmpului, pe malul unui iaz de
moară, coliba străjuia un drum mare.” (D. Zamfirescu)
e) „Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.” (O. Goga)
f) „Poţi trage concluzia că toţi aceşti oameni nu erau vii”.
(D. R. Popescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 61


Adjectivul

4.8.1 Grupul adjectival

În calitate de centru, adjectivul calificativ poate fi completat de


modificatori.

Grup adjectival = secvenţă de constituenţi organizată în jurul unui


adjectiv, în calitate de centru de grup, precedat sau nu de un
determinant cantitativ/gradual (prea curios) şi urmat de
determinanţii lui.

Grupul adjectival poate avea următoarea structură:

‰ adjectiv + prepoziţie + nominal: capabil de asemenea


lucruri, apt de muncă, conştient de calităţile sale etc.;
‰ adjectiv + nominal în dativ: gest adecvat situaţiei, perioada
premergătoare cutremurului, situaţie favorabilă
reclamantului etc.;
‰ adjectiv + verb la infinitiv: bucuros de a fi numit, capabil de a
mă impresiona;
‰ adjectiv + verb la supin: bun de mâncat, demn de invidiat;
‰ adjectiv + propoziţie conjuncţională: interesat dacă plec,
curios dacă a reuşit, vinovat că nu mi-a spus, încântat să
reuşesc.

Ca regente, adjectivele guvernează complemente (exprimate lexical


sau propoziţional):
‰ de agent : casa construită d e t a t a ;
‰ indirecte: copil apropiat d e p ă r i n ţ i ;
‰ circumstanţiale:
- de relaţie: bun l a d e s e n ;
- de timp: trist a c u m ;
- de loc: nemulţumit a i c i ;
- de mod: oarecum r ă u t ă c i o s ;
- de cauză: bolnav d e i n v i d i e ;
- consecutiv: frumoasă d e n e r e c u n o s c u t ;
- instrumental: durere inexprimabilă p r i n c u v i n t e ;
- condiţional: echipament utilizabil î n caz de
incendiu;
- concesiv: femeie săracă î n c i u d a m u n c i i asidue;
- opoziţional: fată leneşă î n l o c d e h a r n i c ă .

62 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

4.9 Schemă recapitulativă


adjective variabile cu două terminaţii
Criteriul flexionar cu o terminaţie

adjective invariabile

adjective simple
Clasificare Criteriul morfologic adjective compuse
locuţiuni adjectivale

adjective calificative
Criteriul semantic adjective relaţionale
adjective determinative

Genul – adjectivul se caracterizează prin dependenţa faţă de sensurile


de gen, număr şi caz ale substantivului
N. B. Adjectivele dependente faţă de substantive neutre urmează la
singular declinarea masculinelor, iar la plural declinarea femininelor,
indiferent de poziţia faţă de substantiv.
Categorii Numărul
gramaticale Cazul
Comparaţia/intensitatea

pozitiv
comparativ de superioritate
Comparativă de inferioritate
– gradele de relativ (de superioritate, de
comparaţie superlativ inferioritate)
absolut
Intensitate
intensitate minimă
intensitate redusă
Non-comparativă intensitate suficientă
– gradele de intensitate mobilă
intensitate intensitate maximă
intensitate depăşită

atribut adjectival
nume predicativ
element predicativ suplimentar
de timp
Funcţii de cauză
sintactice de mod comparativ
complement circumstanţial de relaţie
de excepţie
cumulativ
opoziţional

Proiectul pentru Învăţământul Rural 63


Adjectivul

4.10 Lucrare de verificare

1. Clasifică după criteriul semantic adjectivele din


sintagmele: dans românesc, elevă silitoare, urs polar,
copil sârguincios, toţi studenţii, cartea mea, om sincer,
dereglare psihică, mere aurii, nici un copil, concepţia
maioresciană.

…………………………………………………………………
…………………………………………………………………
…………………………………………………………………

2. Spune cum se numesc adjectivele care au aceeaşi formă,


indiferent de gen, număr şi caz.

…………………………………………………………………

3. Adjectivele variabile cu o terminaţie sunt cele care au:

a) au la nominativ singular aceeaşi formă, indiferent


de genul substantivului/pronumelui regent;
b) au aceeaşi formă indiferent de genul, numărul şi
cazul substantivului/pronumelui regent;
c) au forme diferite după gen la nominativ singular.

4. Adjectivele propice, grena, maro sunt:

a) variabile cu o terminaţie;
b) invariabile;
c) variabile cu două terminaţii;
d) variabile cu trei terminaţii.

5. Pot dobândi statutul de adjective, prin conversiune,


…………………………………………………………………..

6. Adjectivul subliniat în enunţul De frumoasă, e frumoasă,


are funcţia sintactică de:

a) complement circumstanţial de mod;


b) complement circumstanţial de relaţie;
c) nume predicativ;
d) complement circumstanţial condiţional.

7. Adjectivul din sintagma tablou frumos are formă de:

a) masculin; b) neutru; c) feminin; d) plural.

64 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

8. Articolul hotărât este preluat de adjectiv de la substantiv


atunci când:

…………………………………………………………………

9. Adjectivul din enunţul Adrian este cel mai înalt din clasă
este la gradul de comparaţie:

a) comparativ de superioritate;
b) comparativ de inferioritate;
c) superlativ relativ de superioritate;
d) superlativ absolut.

10. Foarte exprimă:

a) intensitatea minimă;
b) intensitatea maximă;
c) intensitatea redusă;
d) intensitatea suficientă.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 65


Adjectivul

4.11 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr. 1

acră (acru/acră) – substituţie (-u/-ă)


bună (bun/bună) – adjoncţiune (Ø/-ă)
mică (mic/mică) – adjoncţiune (Ø/-ă)
sătulă (sătul/sătulă) – adjoncţiune (Ø/-ă)
frumoasă (frumos/frumoasă) – adjoncţiune (Ø/-ă) + alternanţa
vocalică o/oa
neagră (negru/neagră) – substituţie (-u/-ă) + alternanţa vocalică
e/a
deşartă (deşert/deşartă) – adjoncţiune (Ø/-ă) + alternanţa vocalică
e/a
deasă (des/deasă) – adjoncţiune (Ø/-ă) + alternanţa vocalică e/a

Exerciţiul nr. 2

viteji (viteaz/viteji) – adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţa vocalică ea/e +


alternanţa consonantică z/j
ţepeni (ţeapăn/ţepeni) – adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţa vocalică
ea/e + alternanţa vocalică ă/e
proaspeţi (proaspăt/proaspeţi) - adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţa
vocalică ă/e + alternanţa consonantică t/ţ
subţiri (subţire/subţiri) – substituţie (-e/-i)
negri (negru/negri) – substituţie (-u/-i)
trişti (trist/trişti) – adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţa consonantică st/şt
micşti (mixt/micşti) – adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţă consonantică
x/cş
vinete (vânătă/vinete) – substituţie (-ă/-e) + alternanţele vocalice
â/i şi ă/e
goi (gol/goi) ) – substituţie (-l/-i)

În cazul în care răspunsurile tale la exerciţiile 1 şi 2 nu coincid cu


cele prezentate aici, trebuie să citeşti din nou secvenţa 4.3 –
Categoriile gramaticale ale adjectivului, acordând mai multă
atenţie paragrafelor referitoare la marcarea opoziţiei de gen şi
număr.

Exerciţiul nr. 3

a) înalt – Ac; rece – Ac; curată – Ac; plină – N.


b) dulce – V; obosiţi – Ac.
c) violet – Ac; imens – G.
d) mândră – N; nemărginită – V.
e) îngenuncheat – D; dreaptă – Ac.
f) atomice – G.

66 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

Dacă ai greşit cel puţin un răspuns la acest exerciţiu, îţi recomand


să citeşti din nou Identitatea adjectivului, mai exact fraza
referitoare la acordul adjectivului cu substantivul, dar şi din
unitatea de învăţare anterioară, secvenţa Funcţiile sintactice ale
substantivului, unde sunt descrise cazurile.

Exerciţiul nr. 4

rece – variabil cu o terminaţie


gros – variabil cu două terminaţii
verde – variabil cu o terminaţie
grena – invariabil
havan – invariabil
roşu – variabil cu două terminaţii
cuminte – variabil cu o terminaţie
îngust – variabil cu două terminaţii
subţire – variabil cu două terminaţii
asemenea – invariabil.
Dacă nu ai dat răspunsurile corecte, este suficient să revezi
secvenţa Clase flexionare de adjective.

Exerciţiul nr. 5

a) Am admirat pomii înfloriţi. (verb la participiu > adjectiv)


Îi admiram pletele fluturânde. (verb la gerunziu > adjectiv)
b) Orice om este supus greşelii.
c) Ce carte citeşti?
d) Nu a venit nici un invitat deocamdată.
e) Am cumpărat trei cărţi. (numeral cardinal propriu-zis > adjectiv)
Îmi plac ambele fete. (numeral colectiv > adjectiv)
Le-am dat câte două mere. (numeral distributiv > adjectiv)
Câştigul îndoit l-a încântat. (numeral multiplicativ > adjectiv)
A treia fată era bolnavă. (numeral ordinal propriu-zis > adjectiv)
f) Scrie frumos!
g) Prostul de mine am acceptat!
Pentru a rezolva corect acest exerciţiu trebuie citit cu atenţie
punctul 4.5 – Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire.

Exerciţiul nr. 6

a) foarte ferm – adverbul foarte; extraordinar de sever –


locuţiunea adverbială extraordinar de
b) nebănuit de puternice – locuţiunea adverbială nebănuit de
c) mare cât o împărăţie – construcţia comparativă cât o împărăţie
d) urâtă ca naiba – construcţia comparativă ca naiba
e) super-aglomerat, ultra-gălăgios, hiper-poluat – prefixe

Proiectul pentru Învăţământul Rural 67


Adjectivul

Exerciţiul nr. 7

minunat, fiecare, sătesc, naţională, toţi, oral, minim, optim, unic,


întreg.
Pentru exerciţiile 6 şi 7, în cazul în care răspunsurile sunt greşite,
studiază cu atenţie Intensitatea comparativă.

Exerciţiul nr. 8

a) înfricoşător de lungi – intensitate maximă


b) puţin răguşit – intensitate redusă
c) cam zăpăcită/cam ineficientă – intensitate redusă
d) prea mare – intensitate depăşită
e) uşor înnorat – intensitate redus.
Dacă nu ai ştiut să răspunzi corect, îţi recomand să mai citeşti o
dată Intensitatea non-comparativă.

Exerciţiul nr. 9

a) somnoroasă – element predicativ suplimentar


b) mea – atribut adjectival
c) de fericit – complement circumstanţial de cauză
d) aşezată – element predicativ suplimentar; mare – atribut
adjectival
e) veche – atribut adjectival; blând – element predicativ
suplimentar; ta – atribut adjectival; blajină – atribut adjectival; bun
– atribut adjectival; cuminţi – atribut adjectival; limpezi – atribut
adjectival; strălucitori – atribut adjectival
f) toţi – atribut adjectival; aceşti – atribut adjectival; vii – nume
predicativ.
Studiază cu atenţie, dacă ai greşit, secvenţa 4.8.1 – Funcţiile
sintactice ale adjectivului.

68 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adjectivul

4.12 Surse bibliografice


Găitănaru, Mihaela, Adjectivul în limba română. Structură şi evoluţie,
Editura Universităţii din Piteşti, 2002
Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică şi stilistică, Editura ALL,
Bucureşti, 1997
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura
morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967
Lüder, Elsa, Procedee de gradaţie lingvistică, Editura Universităţii
,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995
Manoliu Manea, Maria, Asupra categoriei comparaţiei în limba
română, în SCL, 1962, nr.2, 201-211
Măruţă, Toma, Ideea de superlativ în limba română, în LL, 1955,
188-212
Pană-Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte
şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziţia,
forme verbale nepersonale), TUB, Bucureşti, 1992
Rădulescu, Marina, Despre categoria comparaţiei în limba română,
în LR, 1987, nr. 36, 14-28
Trandafir, Gh. D., Aspecte controversate ale categoriei comparaţiei
în limba română contemporană, în Probleme controversate de
gramatică a limbii române, Craiova, 1982, 13-26.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 69


Pronumele I

Unitatea de învăţare nr. 5

PRONUMELE I – PRONUMELE PERSONALE

Cuprins Pagina
5.1 Obiective educaţionale 70
5.2 Identitatea pronumelui 70
5.3 Clasificarea pronumelor 71
5.4 Pronumele personal propriu-zis 71
5.5 Pronumele personal de politeţe (de reverenţă) 77
5.6 Pronumele reflexiv 80
5.7 Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire 82
5.8 Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv 83
5.9 Lucrare de verificare 87
5.10 Răspunsuri şi comentarii 89
5.11 Surse bibliografice 91

5.1 Obiective educaţionale


După ce vei parcurge unitatea de învăţare, vei fi capabil să:

9 explici în ce constă specificul pronumelui;


9 deosebeşti pronumele personale de cele nepersonale;
9 identifici pronumele personale;
9 identifici şi să caracterizezi categoriile gramaticale ale
pronumelor personale;
9 stabileşti funcţiile sintactice specifice pronumelor personale;
9 indici sursele bibliografice necesare în studiul acestei unităţi.

5.2 Identitatea pronumelui

D i n p u n c t d e v e d e r e s e m a n t i c , identitatea pronumelui
constă în aceea că reprezintă o clasă de cuvinte care înlocuiesc
numele (stau pentru nume), deci lipsite de referinţă proprie. Ele îşi
procură referinţa fie prin raportare la un substantiv prezent în enunţ
(anaforic), fie prin raportare la situaţia de comunicare (diectic). Unele
sunt numai anaforice (pronumele relative din propoziţiile atributive cu
antecedent), altele funcţionează numai deictic (pronumele personale
şi pronume posesive de persoana I şi a II-a). Prin urmare, sensul
pronumelui variază în funcţie de contextul lingvistic sau
extralingvistic. Există situaţii în care pronumele este utilizat fără a
stabili o relaţie cu o sursă referenţială („forme vide referenţial” – DSL,
2001). În acest caz, pronumele apare ca formant obligatoriu: în
această situaţie se află cliticele reflexive şi personale fără funcţie
sintactică: se gândeşte, a luat-o la fugă). Uneori, pronumele apar cu
rol stilistic: dativul etic – mi ţi-l ia.

70 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

Clitice = clasă de forme, prezentă numai în unele limbi,


caracterizată prin capacitatea de a manifesta simultan trăsături de
cuvinte autonome şi de forme lipsite de autonomie; ocupă o
poziţie intermediară între morfemele mobile şi cuvintele de sine
stătătoare (DSL, 2001). Clitice pronominale = formele atone
(neaccentuate) ale pronumelor.

D i n p u n c t d e v e d e r e m o r f o l o g i c , identitatea pronumelui
constă în prezenţa categoriei persoanei, însă numai la unele
subclase de pronume, absenţa categoriei determinării şi prezenţa la
unele subspecii a distincţiei accentuat/neaccentuat (aton, clitic).

S u b a s p e c t s i n t a c t i c , pronumele are trăsături comune cu


substantivul (realizează toate funcţiile sintactice ale substantivului),
dar are şi trăsături specifice: poziţia de regent îi este improprie (de
aceea, în calitate de centru de grup, pronumele este generator de
grupuri mult mai restrânse). Unele sunt chiar incompatibile cu poziţia
de regent: *ea deşteaptă, *el de acolo.

D i n p u n c t d e v e d e r e s o c i o - l i n g v i s t i c , pronumele poate
marca un comportament politicos (vezi pronumele de politeţe).

5.3 Clasificarea pronumelor

Utilizând drept criteriu de clasificare existenţa sau inexistenţa


categoriei gramaticale a persoanei, se disting pronume personale
(care au categoria persoanei) şi pronume nepersonale (care nu au
categoria persoanei). Asociind sensul de persoană cu alte
particularităţi semantice, morfologice şi sintactice, distingem în cadrul
celor două clase mai multe subclase.

Pronumele personale se grupează în: pronume personale propriu-


zise, pronume personale de politeţe, pronume personale reflexive, de
întărire şi pronume posesive.

În clasa pronumelor nepersonale intră următoarele subclase:


pronume demonstrative, pronume relative, pronume interogative,
pronume nehotărâte (nedefinite), pronume negative.

5.4 Pronumele personal propriu-zis


Pronumele personal propriu-zis marchează protagoniştii actului
lingvistic (eu, tu) sau substituie numele obiectului comunicării (el, ea,
ei, ele). Eu este expresia lingvistică a locutorului (persoana I), tu este
expresia interlocutorului (persoana a II-a). Fiind expresia lingvistică a
Categoria actului de comunicare, act specific uman, pronumele de persoana I şi
gramaticală a II-a se caracterizează prin trăsătura [+uman]. Şi pronumele de
a persoanei persoana a III-a sunt caracterizate prin trăsătura [+uman] atunci când
substituie substantive din câmpul semantic al umanului. La persoana

Proiectul pentru Învăţământul Rural 71


Pronumele I

a III-a, pe lângă formele el, ea, ei, ele, apar încă două serii de forme
(variante ale aceloraşi pronume): dânsul, dânsa, dânşii, dânsele;
însul, însa, înşii, însele. Cele din prima serie se caracterizează prin
trăsătura [+uman], cele din a doua serie sunt caracterizate prin
trăsătura [-uman] şi se utilizează numai la acuzativ, când sunt
precedate de prepoziţiile într-, dintr-: într-însa, dintr-însul.
Persoana este o categorie semantică şi gramaticală totodată: fiecare
pronume are un sens (persoana I desemnează locutorul; persoana a
II-a desemnează interlocutorul, iar persoana a III-a desemnează un
obiect despre care se vorbeşte şi care nu este locutorul, dar nici
interlocutorul).

În privinţa numărului, pronumele personal prezintă trăsături proprii


Categoria atât sub aspect semantic, cât şi sub aspectul expresiei. Opoziţia de
gramaticală număr se realizează la fel ca la substantiv şi numai la persoana a
a numărului III-a feminin: de exemplu, opoziţia ea/ele corespunde opoziţiei
fată/fete, în sensul că „obiectul” este văzut ca reprezentând un singur
exemplar sau mai multe exemplare din aceeaşi clasă.

La pronumele de persoana I, pluralul poate fi înţeles fie ca plural


exclusiv (separativ) – expresie a locutorului înţeles ca pluralitate şi
deosebit de interlocutor şi de obiectul comunicării, fie ca plural de
incluziune (nonseparativ) – expresie a solidarizării dintre locutor şi
interlocutor (eu + tu = noi; eu + voi = noi) sau a includerii tuturor
factorilor comunicării: locutorul, interlocutorul şi „obiectul” de
persoana a III-a (eu + tu + el = noi; eu = tu +ea = noi).

La persoana a II-a, pluralul este fie termen corelativ al singularului


(voi = tu + tu), fie înglobează interlocutorul şi obiectul de persoana a
III-a (voi = tu + el/ea).

Categoria Pronumele personale de persoana a III-a dezvoltă şi opoziţia de gen.


gramaticală Ele „se acordă” în gen cu substantivele al căror loc îl ţin. Având un
a genului grad mare de abstractizare, pronumele au numai două genuri:
masculin şi feminin. De aceea, substantivele de gen neutru sunt
substituite (reluate sau anticipate) prin pronume masculine – la
singular şi prin pronume de gen feminin – la plural. Opoziţia de gen
este marcată prin pronume distincte: el/ea, îl/o, lui/ei, ei/ele.

În privinţa cazului, pronumele personal are o paradigmă mai bogată


decât a substantivului, pentru cazurile oblice existând câte două sau
trei forme:
N. : eu
Ac. : (pe) mine, mă (-mă, -mă, -mă-), m-( -m) pers. I sg.
Categoria G.: –
gramaticală D.: mie, îmi, -mi
a cazului N. : tu
Ac. : (pe) tine, te (-te, te-, -te -) pers. a II-a sg.
G.: –
D.: ţie, îţi, -ţi (ţi-, -ţi-)
V: tu

72 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

La cazul genitiv, pronumele personal are forme numai pentru


persoana a III-a.
Vocativul apare numai la persoana a II-a.

N. : el/ea
Ac. : (pe) el, îl, -l, l-, -l-; (pe) ea, o( -o, o-, -o-) pers. a III-a sg.
G.: (al, a, ai, ale) lui/ei
D.: lui/ei, îi, i (-i, i-, -i-)

La feminin singular, forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui


personal poate fi folosită cu sens neutru. Cu această valoare, îşi
pierde funcţia de substitut al unui substantiv şi intră în alcătuirea
unor locuţiuni verbale: a o lua la fugă, a o lua la sănătoasa, a o
întinde, a o încurca etc.: „Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap
cu asta, am şterpelit-o de acasă numai cu beşica cea de porc.”
(Ion Creangă)
De asemenea, formele neaccentuate de dativ ale pronumelui
personal pot avea valoare neutră: zi-i înainte, îi dă înainte etc.

N. : noi
Ac. : (pe) noi, ne (-ne, ne-, -ne-) pers. I pl.
G.: –
D.: nouă, ne(-ne, ne-, -ne-), ni (ni-, -ni-)

N. : voi
Ac. : (pe) voi, vă (-vă, vă-, -vă-), v-, -v- pers. a II-a pl.
G.: –
D.: vouă, vă (-vă, vă-, -vă-), v-, -v-
V.: voi

N. : ei/ele
Ac. : (pe) ei, îi, i (-i, i-, -i-); (pe) ele, le (-le, le-, -le-) pers. a III-a pl.
G.: (al, a, ai, ale) lor
D.: lor, le(-le, le-, -le-), -li, li-, -li-

Pronumele personal în dativ – formă neaccentuată poate


determina un substantiv: mâna-ţi, averea-i, mi-au venit copiii etc.
În astfel de construcţii, pronumele în dativ are sens posesiv: mâna
ta, averea sa/lui/ei, copiii mei. Pentru că determină un substantiv,
pronumele la dativul posesiv ocupă poziţia de atribut pronominal.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 73


Pronumele I

Exerciţiul nr. 1

Transformă următoarele construcţii în construcţii cu dativ posesiv:


sfatul tău înţelept, privirea ta tăioasă, cuvintele lui blânde, sufletul
ei bun, gândul tău necurat.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Omonimia dintre formele neaccentuate de acuzativ şi dativ plural


este anulată sintactic, prin reluarea şi anticiparea complementului
direct sau indirect: ne-a văzut (pe noi), ne-a spus (nouă). De
asemenea, omonimia acuzativ-dativ, la formele neaccentuate de
persoana a III-a singular-plural este anulată tot la nivelul funcţiilor
sintactice, prin reluarea sau anticiparea complementului direct şi
indirect: i-am întâlnit (pe ei – acuzativ), i-am spus (lui/ei – dativ).

Exerciţiul nr. 2

Construieşte trei enunţuri în care să foloseşti pronumele o cu


valoare neutră.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

74 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

Exerciţiul nr. 3

Analizează pronumele personale din textele:

a) „Îi pofteşte la masă, ei îl roagă să-i ierte că nu pot, trebuie


să plece; îi roagă să beie măcar un pahar de apă, ei îi
mulţumesc iar.”(M.Sadoveanu)
b) „Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme.” (V. Alecsandri)
c) „Vai de mine! ţipă mama.” (I. L. Caragiale)
d) „Şi-auzi tu, mamă,
Câte-mi spune?” (G. Coşbuc)
e) „Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti
Şi-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci…” (M.
Eminescu)
f) „Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu.” (M. Eminescu)
g) „Şuvoaiele primăverii spumegau în şanţurile săpate de ele.”
(E. Gârleanu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 75


Pronumele I

Pronumele personal propriu-zis se deosebeşte de celelalte pronume


şi de substantiv prin două trăsături sintactice:
9 caracterul facultativ al utilizării la nominativ, persoana I şi
a II-a – subiect: învăţăm/noi învăţăm; citeşti/tu citeşti.

În acest sens, Mioara Avram notează: „O stângăcie stilistică


constă în prezenţa inutilă a pronumelui personal subiect pe lângă
un verb care are marcată persoana în forma lui, atunci când nu e
vorba de o reliefare a subiectului;” (1986, 122)

9 caracterul de regulă obligatoriu al utilizării formelor


Sintaxa neaccentuate de acuzativ şi dativ atunci când complementul
pronumelui direct/indirect este exprimat prin forme
personal accentuate/substantive/alte pronume: Dă-mi mie cartea / Pe
tine te-am întrebat / L-am întâlnit pe director / O vreau pe
aceasta.

Forma accentuată poate apărea singură în dialoguri, ca răspuns


la o întrebare care conţine şi forma neaccentuată:
– Pe mine m-ai întrebat?
– Da, pe tine.

Pronumele personal contractează toate relaţiile sintactice. În cadrul


relaţiei de interdependenţă, pronumele personal realizează funcţia
de:

9 subiect: „Noi nu poreclim eternitatea.” (I. Caraion)


9 nume predicativ: Cărţile sunt ale lui.

În cadrul relaţiei de dependenţă, ca determinant, pronumele personal


îndeplineşte toate funcţiile sintactice ale substantivului:

9 complement de agent: De ea a fost făcută mâncarea.


9 complement direct: Aşteaptă-mă!
9 complement indirect: Şi-a adus aminte de noi!
9 atribut: Din respect faţă de ea, nu a ripostat. (Ac.)
Fata ei este premiantă. (G.)
Şi-a eliberat sufletul. (D.)
9 complement circumstanţial: Am sosit înaintea lui.

Poziţia de regent nu îi este caracteristică pronumelui personal, dar în


anumite contexte poate apărea ca regent: noi trei, eu cea de azi sunt
altfel.

76 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

Exerciţiul nr. 4

Indică valorile gramaticale ale formei lui şi exemplifică.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

5.5 Pronumele personal de politeţe (de reverenţă)


Pronumele de politeţe apare ca expresie a atitudinii deferente a
locutorului faţă de interlocutor sau faţă de „obiectul” comunicării,
dacă este caracterizat prin trăsătura [+ uman].

Pronumele de politeţe are forme pentru persoanele a II-a şi a III-a şi


variază parţial în funcţie de gen, număr şi caz.

Pronumele de persoana a II-a (dumneata) este expresia lingvistică a


Categoria interlocutorului faţă de care locutorul îşi exprimă atitudinea de
gramaticală politeţe, iar pronumele de persoana a III-a (dumnealui/dumneaei)
a persoanei este expresia lingvistică a obiectului comunicării, considerat din
aceeaşi perspectivă (a atitudinii de reverenţă).

La persoana a II-a se pot stabili trei grade de reverenţă: dumneata –


dumneavoastră – domnia voastră / domnia ta. Şi la persoana a III-a
se poate vorbi despre trei grade de politeţe: dumneasa – dumnealui
– domnia sa. Un grad maxim de reverenţă exprimă locuţiunile
pronominale Măria Ta, Majestatea Ta, Înălţimea voastră, Excelenţa
Sa, Alteţa Sa, Eminenţa Sa etc., utilizate în stilul solemn.

În limbajul popular se folosesc şi formele mata, matale, matăluţă,


mătălică, tălică, dumneatale. Mata este la origine formă de
nominativ-acuzativ, iar matale formă de genitiv-dativ, dar vorbitorii
le folosesc invariabil, pentru toate cazurile: Ce faci matale? / Ce
mai face fata mata?

Din punct de vedere formal, pronumele de politeţe sunt compuse din


substantiv şi pronume posesiv/personal (domnia + ta, domnia + lui
etc).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 77


Pronumele I

Opoziţia de persoană se realizează prin cel de-al doilea component,


prin pronumele posesiv sau personal: domnia ta / domnia lui,
dumneata/dumnealui/dumneaei.

Categoria Opoziţia de număr se realizează numai la persoana a III-a, tot la


gramaticală nivelul celui de-al doilea component: dumnealui/dumnealor,
a numărului dumneaei/dumnealor. La persoana a II-a, opoziţia se realizează în
stilul solemn: domnia ta, domnia voastră / domniile voastre, domnia
sa, domnia lui, domnia ei/domniile lor. În stilul neutru, opoziţia se
neutralizează: forma dumneavoastră este folosită şi pentru singular
şi pentru plural.

Opoziţia de gen se realizează parţial, numai la persoana a III-a:


Categoria dumneaei/dumnealui. La celelalte forme de persoana a III-a opoziţia
gramaticală se neutralizează: dumneasa (masculin/feminin), domnia-sa
a genului (masculin/feminin).

Categoria Prezintă forme diferite în funcţie de caz pronumele dumneata,


gramaticală domnia ta, domnia-voastră, domnia-sa (dumneasa), domniile lor,
a cazului domniile voastre:
Singular:
N.Ac.V: dumneata, domnia ta, domnia-voastră, domnia-sa
(dumneasa);
G.D.: dumitale, domniei tale, domniei voastre, domniei sale
(dumisale).
Plural:
N.Ac.V: domniile lor, domniile voastre;
G.D.: domniilor lor, domniilor voastre.

Omonimia nominativ-acuzativ se anulează prin prezenţa prepoziţiei


pe – morfem al acuzativului (Pe dumneavoastră vă caut) sau cu
ajutorul altor prepoziţii specifice acuzativului (Mă duc la dumneaei).

Omonimia nominativ-vocativ se dezambiguizează prin intonaţie:


dumneata!, domnia-voastră! – forme de vocativ.

Omonimia genitiv-dativ este dezambiguizată prin mijloace sintactice:


prin articolul posesiv-genitival al, a, ai, ale: o carte a dumeavoastră
(G.), prin formele neaccentuate care anticipă sau reiau pronumele de
politeţe: Vă aduc dumneavoastră cărţile (D.), prin natura regentului:
regentul genitivului este un substantiv (afirmaţiile dumneavoastră),
iar cel al dativului este verb sau adjectiv (vă las dumneavoastră,
necesar dumneavoastră).

78 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

Exerciţiul nr. 5

Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor


personale de politeţe din textele:

a) „Ştirile despre dumneavoastră m-au uimit […]” (E.


Gârleanu)
b) „Am pungăşit la uşa dumitale, / La seceră, la sapă, la
parale?” (T. Arghezi)
c) „Era un porc, ţi-o spui şi dumitale, / De patru sute cincizeci
de ocale.” (T. Arghezi)
d) „Mulţumesc dumitale, că nu m-ai lăsat să plec … Acum te
mai rog să-mi spui, nu cumva Sfânta-Lună, fiica dumitale,
ştie pe unde s-ar afla bărbatul meu?” (P. Ispirescu)
e) „ – Dumnealui e gata … N-aş înţelege ce mai aştepţi …”
(M. Sadoveanu)
f) „Sigur că mulţi dintre dumneavoastră ştiu cum se scrie o
carte de literatură […]” (M. Preda)
g) „Aici e greşeala dumneavoastră de tact.” (G. Călinescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 79


Pronumele I

5.6 Pronumele reflexiv


Pronumele reflexiv reflectă în plan semantic suprapunerea dintre
locutor şi obiectul discursului, iar în plan sintactic suprapunerea
dintre subiect şi obiect: mă spăl (eu mă spăl pe mine). Prin urmare,
pronumele reflexiv înlocuieşte un substantiv care indică obiectul
asupra căruia se exercită acţiunea şi care coincide cu subiectul
verbului. Trăsătura reflexivităţii (identitatea subiect-obiect) se poate
pierde, şi atunci pronumele devine morfem al diatezei reflexive,
element constitutiv al verbelor: a se uita, a se gândi, a se sfii etc.

Din punct de vedere morfologic, pronumele reflexiv se distinge prin


categoriile gramaticale de persoană, număr şi caz.

Pronumele reflexiv are forme proprii numai la persoana a III-a. La


celelalte persoane împrumută forme de la pronumele personal.

Categoria Persoana I: vorbitorul este simultan subiect şi obiect al verbului: eu


gramaticală mă spăl.
a persoanei
Persoana a II-a: vorbitorul marchează identitatea interlocutorului cu
subiectul şi obiectul acţiunii: tu te speli.

Persoana a III-a: vorbitorul stabileşte identitatea dintre obiectul


actului lingvistic şi subiectul şi obiectul acţiunii: el se spală.

La persoana a III-a opoziţia de număr se neutralizează: el se spală/


ei se spală. La celelalte persoane, pronumele reflexiv are aceleaşi
forme ca şi pronumele personal: eu mă spăl, tu te speli, noi ne
spălăm, voi vă spălaţi.

Categoria Pronumele reflexiv nu are decât două cazuri: acuzativ şi dativ şi, ca
gramaticală şi pronumele personal, are forme accentuate şi neaccentuate:
a cazului Ac.: sine, se, -se, s-
D.: sie, sieşi, îşi, şi, şi-, -şi.

Cazul acuzativ exprimă identitatea subiect-obiect direct: mă întreb


(pe mine), iar cazul dativ exprimă identitatea subiect-obiect indirect:
îşi trage o palmă (sieşi).
Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv în dativ pot avea
sens posesiv: îşi întreabă prietenii (prietenii săi), şi-a pierdut
buletinul (buletinul său: „În mijlocul tumultului şi gloanţelor […],
Nicu nu-şi pierduse cumpătul.” (Al. Macedonski)

Sintaxa Din punct de vedere sintactic, pronumele reflexiv se caracterizează


pronumelui prin incompatibilitatea cu poziţia de regent şi cu dezvoltarea relaţiilor
reflexiv de interdependenţă, coordonare, apoziţie şi incidenţă.
Ca determinant, ocupă puţine poziţii sintactice. Pronumele reflexiv în
acuzativ poate fi:

80 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

9 complement de agent: Nu este înţeles nici de sine.


9 complement direct: Nu se înţelege nici pe sine.
9 complement indirect: A adus cu sine multă bucurie.
9 complement circumstanţial: Problema s-a rezolvat de la sine.
9 atribut: Lauda de sine nu miroase a bine.

Pronumele reflexiv în dativ realizează funcţiile de:

9 complement indirect: Şi-a cumpărat maşină.


9 atribut: Şi-a vândut maşina.

Atât pronumelui reflexiv în acuzativ, cât şi celui în dativ – forme


neaccentuate le este caracteristică rămânerea în afara relaţiilor
sintactice. În această situaţie, pronumele reflexiv este marcă a
diatezei reflexive: a se spune , a se teme, a se bucura, a se despărţi,
a se întâlni etc.

Exerciţiul nr. 6

Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor reflexive


din textele:

a) „Paul se vedea prăbuşit într-un compartiment de clasa a


treia, legănat de zgomotul roţilor, ameţit, călătorind fără
ţintă […]” (M. Sebastian)
b) „A vorbi de sufletul pietrelor, al florilor, al râurilor / e a vorbi
despre sine şi despre gândurile-ţi false.” (F. Pessoa)
c) „Ea nu poate să-nţeleagă că nu tu o vrei … că-n tine / E
un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, / C-acel
demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi.” (M.
Eminescu)
d) „Iubirea faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea
de sine.” (N. Steinhardt)
e) „Când fiecare om va fi chemat a-şi da sângele numai
pentru ce crede, lumea va avea numai viteji.” (N. Iorga)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 81


Pronumele I

5.7 Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire


Pronumele de întărire însoţeşte un pronume (personal sau reflexiv)
sau un substantiv, accentuând identitatea cu sine însuşi a obiectului
denumit de acestea: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare.”

Deoarece însoţeşte pronume sau substantive şi se acordă cu


acestea, de cele mai multe ori apare ca adjectiv.

Din punct de vedere formal, pronumele de întărire este un pronume


compus din vechiul pronume personal îns- şi formele neaccentuate
ale pronumelor reflexive: -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi, -le.

Categoria La persoana I, vorbitorul stabileşte identitatea cu sine însuşi: (eu)


gramaticală însumi/însămi.
a persoanei
La persoana a II-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuşi a
colocutorului: (tu) însuţi/însăţi.

La persoana a III-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuşi a


obiectului comunicării: (el) însuşi/(ea) însăşi.

Pronumele de întărire este variabil în funcţie de gen. Opoziţia de gen


Genul şi se realizează la toate persoanele, la singular şi la plural, prin flexiune
numărul internă – prin desinenţele din structura pronumelui personal îns-: -u /
-ă (însumi/însămi), -i / -e (înşine/însene).

La feminin singular, adjectivul pronominal de întărire îşi schimbă


forma în funcţie de caz: Maria însăşi mi-a povestit. / Mariei înseşi
i-am spus.

Din punct de vedere sintactic, pronumele de întărire, în rarele situaţii


Sintaxa când apare autonom, îndeplineşte funcţia de subiect: Însumi am
pronumelui / reparat maşina.
adjectivului
pronominal Când este întrebuinţat adjectival, îndeplineşte funcţia de atribut
de întărire adjectival: „El vine din-afară / din afara frunzelor (…) / şi chiar din
afara lui însuşi” (N. Stănescu).

82 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

Exerciţiul nr.7

Identifică pronumele şi adjectivele pronominale de întărire şi


analizează-le:

a) „Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii.”


(I.Creangă)
b) „Când n-ai de-acum să mai priveşti / Pe cel frumos cum
însuţi eşti, / De dragul cui să mai trăieşti […]?” (G.
Coşbuc)
c) „Ar trebui ca eu să mă simt faţă de mine însămi la fel de în
siguranţă ca atunci, cu Petru, atâta vreme cât a trăit.” (Al.
Ivasiuc)
d) Însumi am rezolvat problema.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

5.8 Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv

Din punct de vedere semantic, pronumele posesiv presupune doi


termeni, înlocuind atât numele obiectului posedat, cât şi numele
posesorului: „Ai mei pierduţi sînt paşă, toţi” (G. Coşbuc).

Pronumele posesiv este întotdeauna însoţit de articolul posesiv al, a,


ai, ale (al meu, al tău, al său etc.).

Articolul variază în funcţie de genul şi numărul obiectului posedat:


o casă a mea/un copil al meu.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 83


Pronumele I

Numai când este întrebuinţat adjectival, articolul poate lipsi: casa


mea, copilul tău.

Pronumele posesiv variază în funcţie de persoană, gen, număr şi


caz.

Persoana I reflectă identitatea locutor – posesor: al meu/a mea.


Categoria
gramaticală Persoana a II-a reflectă identitatea interlocutor – posesor: al tău/a ta.
a persoanei
Persoana a III-a reflectă identitatea obiectul comunicării – posesor: al
său/a sa.

Categoria genului se realizează în doi termeni: masculin şi feminin.


Categoria Opoziţia de gen, ca şi cea de număr, este marcată la atât la nivelul
gramaticală articolului, cât şi la nivelul pronumelui: a mea / al meu
a genului (fem./masc.sg.), a mea/ale mele (fem. sg./fem. pl.), al meu / ai mei
(masc. sg./masc. pl.). O excepţie o constituie pronumele posesiv de
persoana a III-a plural, la care opoziţia de gen este marcată numai
prin articol: ai lor / ale lor.

La singular, pronumele posesive realizează numai opoziţia


nominativ-acuzativ. Opoziţia este marcată fie prin morfemul pe, fie
prin alte prepoziţii care cer acuzativul: a mea / pe a mea, despre a
mea, pentru a mea etc.
Categoria
gramaticală La plural, se realizează opoziţia nominativ-acuzativ/genitiv-dativ,
a cazului marcată la nivelul articolului posesiv: ai mei/alor mei, ale mele/alor
mele, ai noştri/alor noştri, ai tăi/alor tăi, ai săi/alor săi, ai voştri/alor
voştri.

Omonimia nominativ-acuzativ se anulează ca şi la singular, prin


prepoziţie: ai mei (N.), pe ai mei, despre ai mei (Ac.).

Omonimia genitiv-dativ se anulează la nivel sintactic, prin natura


regentului sau prin prepoziţii: părerea alor mei, deasupra alor mei
(G.), ofer alor mei, graţie alor mei (D.).

Din punct de vedere sintactic, pronumele posesiv ocupă de regulă


poziţia de determinant, îndeplinind următoarele funcţii sintactice:
Sintaxa
pronumelui 9 complement direct: I-am întâlnit pe ai tăi la piaţă.
posesiv 9 complement indirect: Spune-le alor tăi ce s-a întâmplat.
9 complement de agent: Am fost întâmpinat de ai mei la gară.
9 atribut: Mă preocupă problemele alor mei.
9 complement circumstanţial: Au sosit înaintea alor tăi.

De asemenea, pronumele posesiv poate îndeplini funcţia de subiect:


(Ai tăi au plecat) şi rar, de nume predicativ (Cartea este a sa).

84 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

Adjectivul Ca determinant, pronumele posesiv se acordă în gen, număr şi caz


pronominal cu elementul regent (substantivul sau pronumele regent): ideea mea,
posesiv copilul meu, prietenei mele, prietenele mele etc.; spre deosebire de
pronumele posesiv, adjectivul posesiv are forme de genitv-dativ şi la
singular: împotriva voinţei mele.

În anumite condiţii sintactice (dacă substantivul regent este


articulat nehotărât sau nearticulat, dacă adjectivul posesiv este
antepus faţă de substantiv sau dacă între adjectiv şi substantiv
sunt alte cuvinte), adjectivul posesiv este precedat de articol
posesiv, care variază în funcţie de genul, numărul şi cazul
elementului regent: ai mei colegi, alor mei colegi, ale mele colege
etc.

Sintaxa Adjectivele pronominale posesive ocupă poziţia de atribut adjectival:


adjectivului Este meritul tău că ai ajuns unde ai ajuns.
pronominal
posesiv
Adjectivul posesiv la acuzativ se foloseşte uneori în combinaţie cu
prepoziţiile/locuţiunile prepoziţionale cu regim de genitiv: contra
mea, împotriva noastră, în spatele nostru, în faţa ta etc. şi poate
îndeplini şi alte funcţii sintactice în afară de atribut adjectival: A
sosit înaintea noastră (complement circumstanţial de timp) / Este
în spatele tău (complement circumstanţial de loc) / Luptă
împotriva mea (complement indirect) etc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 85


Pronumele I

Exerciţiul nr. 8

Prezintă cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor posesive şi


ale adjectivelor pronominale posesive din textele:

a) „Acest tovarăş al meu este ruşinos ca o fată mare.” (C.


Hogaş)
b) „ – Vă întreb ce căutaţi aici, în împărăţia mea?” (V.
Eftimiu)
c) „Dante Alighieri, mare scriitor realist în tendenţiozitatea sa
generală, a lucrat cu materia realităţii italiene, vii,
contemporane, chiar pentru primii săi cititori.” (A. Balaci)
d) „Cu surâsul de mătasă / Înecată în dantele / Pe la
geamurile mele / Trece vântul ca o plasă / Constelată cu
mărgele.” (T. Arghezi)
e) „Deasupra mea-nfloresc migdalii şi sufletul.” (I. Caraion)
f) „Înapoia mea răsare / acoperit de grâu şi de porumb /
soarele.” (N. Stănescu)
g) „Bate dumneata la alte uşi, noi, oamenii cei mici, votăm
pe-ai noştri.” (I. Negruzzi)
h) „După ce m-am întors acasă, ai mei stăruiau să nu-mi mai
urmez studiile, ci să intru scrietor la vreun notar.” (I.
Slavici)
i) „Nu întreba pe alţii ce datoreşti conştiinţei tale.”(N. Iorga)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

86 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

5.9 Lucrare de verificare


1. Sunt numai pronume reflexive în seria:
a) mă duc, mă uit, mă consideră;
b) te speli, te uiţi, te supără;
c) mă feresc, mă consider, ne scriem;
d) vă consider, mă ajută, ne scrie.

2. Marchează varianta corectă:


a) Mariei însăşi nu-i venea să creadă.
b) Mariei înseşi nu-i venea să creadă.
c) Mariei înşişi nu-i venea să creadă.
d) Mariei însei nu-i venea să creadă.

3. Se dă enunţul Fata mea este profesoară. Alege soluţia


corectă:
a) mea = pronume posesiv, genitiv;
b) mea = pronume posesiv, acuzativ;
c) mea = adjectiv posesiv, nominativ;
d) mea = adjectiv posesiv, genitiv.

4. În enunţul Elevilor mei le place matematica, mei este:


a) adjectiv posesiv, genitiv, atribut adjectival;
b) pronume posesiv, genitiv, atribut pronominal;
c) pronume posesiv, dativ, atribut adjectival;
d) adjectiv posesiv, dativ, atribut adjectival.

5. În enunţul Lefurile alor mei sunt mici, forma alor mei este:
a) adjectiv posesiv, genitiv, atribut adjectival;
b) pronume posesiv, genitiv, atribut pronominal;
c) pronume posesiv, dativ, atribut pronominal;
d) adjectiv posesiv, nominativ, atribut adjectival.

6. Pronumele subliniat în enunţul Casa mi-a fost luată de ape


este:
a) reflexiv, caz dativ;
b) posesiv, caz acuzativ;
c) personal, caz dativ;
d) personal, caz genitiv.

7. În enunţul Îmi place să vorbesc despre viaţa-mi, cuvântul


subliniat este:
a) pronume reflexiv în cazul dativ;
b) pronume reflexiv în cazul genitiv;
c) pronume personal în cazul dativ;
d) pronume posesiv în cazul genitiv.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 87


Pronumele I

8. Există vreo deosebire între formele subliniate? Dacă răspunsul


este afirmativ, spune în ce constă diferenţa:
Mi-am făcut temele.
Mi-am impus să nu mai fumez.
Mi-au impus să plătesc.
Mi-au furat maşina.

9. Forma subliniată în propoziţia Excelenţa Sa vă aşteaptă este:


a) pronume de politeţe;
b) locuţiune substantivală;
c) substantiv propriu + adjectiv posesiv;
d) locuţiune pronominală.

10. Se dă enunţul: Dânşilor le-am explicat despre ce este vorba.


Subliniază varianta corectă de analiză a formei subliniate:
a) pronume personal propriu-zis, genitiv;
b) pronume personal de politeţe, dativ;
c) pronume personal de politeţe, genitiv;
d) pronume personal propriu-zis, dativ.

Pentru punctele 6, 7, 8 consultă capitolul 6 (Forme pronominale


clitice cu funcţie sintactică şi fără funcţie sintactică. Ambiguitatea
unor forme clitice) din cartea Elemente de gramatică. Dificultăţi,
controverse, noi interpretări, indicată în bibliografie.

88 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

5.10 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr. 1

Sfatu-ţi înţelept, privirea-ţi tăioasă, cuvintele-i blânde, sufletu-i


bun, gându-ţi necurat.
Dacă ai greşit, reciteşte observaţia făcută în căsuţa dinaintea
exerciţiului.

Exerciţiul nr. 2 – Rezolvare individuală. Pentru a putea rezolva


corect acest exerciţiu, te sfătuiesc să citeşti cu atenţie informaţiile
din chenar, care încep în felul următor: La feminin singular, forma
neaccentuată de acuzativ …. Chenarul îl găseşti în secvenţa
Pronumele personal propriu-zis – Categoria gramaticală a cazului.

Exerciţiul nr. 3

a) îi – Ac., complement direct; ei – N., subiect; îl – Ac.,


complement direct; -i – Ac., complement direct; îi – Ac.,
complement direct; ei - Ac., complement direct; îi – D.,
complement indirect
b) -mi – D., atribut pronominal; -mi – D., atribut pronominal
c) de mine – Ac., complement indirect
d) tu – V; -mi – D., complement indirect
e) -i – D., atribut pronominal; -mi – D., atribut pronominal;
dinainte-mi – D., complement circumstanţial de loc
f) -ţi – D., atribut pronominal; lui – G., atribut pronominal; -ţi –
D., atribut pronominal
g) de ele – Ac., complement de agent.
Ca să răspunzi corect la acest exerciţiu, este necesar să citeşti cu
atenţie întreaga secvenţă Pronumele personal propriu-zis.

Exerciţiul nr. 4

Pronume personal (Cartea lui este interesantă.)


Articol hotărât propriu-zis – proclitic sau enclitic (I-am dat lui Ion
cartea. / I-am oferit copilului o prăjitură.)
Substantiv – în metalimbaj („Lui” este articol hotărât.)

Pentru a găsi soluţia corectă la acest exerciţiu, este necesar să


citeşti din nou atât secvenţa Pronumele personal propriu-zis, cât şi
unitatea de învăţare nr. 3 – Articolul, în special secvenţa Articolul
hotărât propriu-zis.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 89


Pronumele I

Exerciţiul nr. 5

a) (despre) dumneavoastră – Ac., atribut pronominal prepoziţional


a) dumitale – G., atribut pronominal genitival
b) dumitale – D., complement indirect
c) dumitale – D., complement indirect; dumitale – G., atribut
pronominal genitival
d) dumnealui – N., subiect
e) (dintre) dumneavoastră – Ac., atribut pronominal
dumneavoastră – G., atribut pronominal.
Ai găsit soluţiile corecte? Dacă răspunsul tău este negativ,
reciteşte secvenţa Pronumele personal de politeţe.

Exerciţiul nr. 6

a) se – Ac., complement direct


b) despre sine – Ac., complement indirect
c) -şi – D., atribut pronominal (în dativposesiv)
d) de sine – Ac., atribut pronominal
e) -şi– D., atribut pronominal (în dativ posesiv).
Dacă nu ai reuşit să răspunzi corect, este necesar să revezi
secvenţa Pronumele reflexiv.

Exerciţiul nr. 7

a) însăşi – adjectiv pronominal de întărire, atribut adjectival


b) însuţi – pronume de întărire, subiect
c) însămi – adjectiv pronominal de întărire, atribut adjectival
d) însumi – pronume de întărire, subiect.
Dacă nu ai găsit soluţiile corecte la acest exerciţiu, îţi sugerez să
studiezi din nou, cu atenţie, secvenţa Pronumele şi adjectivul
pronominal de întărire.

Exerciţiul nr. 8

a) al meu – adjectiv posesiv, nominativ, atribut adjectival


b) mea – adjectiv posesiv, acuzativ, atribut adjectival
c) sa – adjectiv posesiv, acuzativ, atribut adjectival
d) săi – adjectiv posesiv, acuzativ, atribut adjectival
e) mele – adjectiv posesiv, acuzativ, atribut adjectival
f) înapoia mea – adjectiv posesiv, acuzativ, complement
circumstanţial de loc
g) pe-ai noştri – pronume posesiv, acuzativ, complement direct
h) ai mei – pronume posesiv, nominativ, subiect
i) tale – adjectiv posesiv, dativ, atribut adjectival.
Dacă te-ai încurcat la acest exerciţiu, înseamnă că nu ai citit cu
atenţie Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv. Fă-o acum!

90 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele I

5.11 Surse bibliografice


Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, EA, Bucureşti, 1986
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura
morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, EDP,
Bucureşti, 1978
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997
Pană Dindelegan, Gabriela, Forme pronominale clitice cu funcţie
sintactică şi fără funcţie sintactică. Ambiguitatea unor forme clitice, în
Pană Dindelegan, Gabriela, Pronumele „o” cu valoare neutră, în
„Limbă şi literatură”, 1994, nr. 1, p. 9 – 16.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 91


Pronumele II

Unitatea de învăţare nr. 6

PRONUMELE II – PRONUMELE NEPERSONALE

Cuprins Pagina
6.1 Obiective educaţionale 92
6.2 Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ 92
6.3 Pronumele şi adjectivul pronominal relativ 95
6.4 Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ 98
6.5 Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât 100
6.6 Pronumele şi adjectivul pronominal negativ 102
6.7 Schemă recapitulativă 105
6.8 Lucrare finală de verificare 107
6.9 Răspunsuri şi comentarii 108
6.10 Surse bibliografice 110

6.1 Obiective educaţionale


După ce vei parcurge unitatea de învăţare, vei fi capabil să:

9 identifici pronumele nepersonale;


9 utilizezi corect categoriile gramaticale ale fiecărui tip de
pronume nepersonale;
9 recunoşti funcţiile sintactice specifice pronumelor
nepersonale;
9 stabileşti funcţiile sintactice specifice adjectivelor
pronominale;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase
morfologice.

6.2 Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ


Pronumele demonstrativ substituie nume de obiecte, deosebindu-le
totodată de altele din aceeaşi mulţime, prin indicarea apropierii sau a
depărtării lui în spaţiu sau în timp, a identităţii, a diferenţierii sau a
asemănării lui faţă de alte obiecte.

Pronumele demonstrativ se organizează în trei clase: pronume


demonstrativ de apropiere, de depărtare şi pronume demonstrativ de
identitate.

P r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v d e a p r o p i e r e : acesta, aceasta,
forma familiară ăsta sau variantele regionale aista, ista, cesta.

P r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v d e d e p ă r t a r e : acela, cu
sinonimul familiar ăla şi cu varianta regională cela, aceea (aia), aceia
(ăia), acelea (alea).

92 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

Pronumele demonstrativ de identitate: acelaşi,


aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi.

În interiorul opoziţiei apropiere/depărtare se dezvoltă o altă


trăsătură semantică (diferenţiere) – pronumele
demonstrativ de diferenţiere: ( a ) cestălalt,
(a)ceastălaltă, (a)ceştialalţi, (a)cestelalte, cu variantele populare
ăstălalt, cestălalt etc. (de apropiere); celălalt, cealaltă, ceilalţi,
celelalte, cu variantele populare ălălalt, ăllalt, celălalt etc. (de
depărtare).

Pronumele demonstrativ variază în funcţie de gen, număr şi caz.

Categoria Opoziţia de gen se exprimă prin flexiune internă şi prin desinenţe:


gramaticală acesta/aceasta, acela/aceea, acelaşi/aceeaşi, celălalt/cealaltă,
a genului aceştia/acestea, aceia/acelea,aceiaşi/aceleaşi, ceilalţi/celelalte.

Opoziţia de număr se realizează tot prin flexiune internă sau prin


Categoria flexiune internă şi desinenţe în acelaşi timp: acesta/aceştia,
gramaticală aceasta/acestea, acela/aceia, aceea/acelea, aceeaşi/aceleaşi,
a numărului celălalt/ceilalţi, cealaltă/celelalte.

Opoziţia de caz se realizează prin flexiune internă şi prin desinenţe,


Categoria care diferă în funcţie de gen şi număr:
gramaticală Singular, masculin
a cazului N. Ac.: acesta, acela, acelaşi, cestălalt, celălalt
G. D.: acestuia, aceluia, aceluiaşi, cestuilalt, celuilalt
Singular, feminin
N. Ac.: aceasta, aceea, aceeaşi, ceastălaltă, cealălaltă
G. D.: acesteia, aceleia, aceleiaşi, cesteilalte, celeilalte
Plural, masculin
N. Ac.: aceştia, aceia, aceiaşi, ceştilalţi, ceilalţi
G. D.: acestora, acelora, aceloraşi, cestorlalţi, celorlalţi
Plural, feminin
N. Ac.: acestea, acelea, aceleaşi, cestelalte, celelalte
G. D.: acestora, acelora, aceloraşi, cestorlalte, celorlalte.

Pronumele demonstrative pot intra în orice tip de relaţie. Ocupă


următoarele poziţii sintactice:
Sintaxa
pronumelui 9 subiect: Acesta este cel mai bun.
demonstrativ 9 nume predicativ: Cărţile sunt ale acestuia.
9 atribut: Defectele acestora sunt minore.
9 complement direct: Îi aleg pe ceilalţi.
9 complement indirect: Mi-e milă de tine.
9 complement de agent: De celălalt a fost ajutată.
9 complement circumstanţial: Am sosit înaintea acesteia.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 93


Pronumele II

Mai rar, pronumele demonstrativ funcţionează şi ca regent: acela de


acolo.

Ca adjectiv, îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival:


„Îmbrăţişaţi-vă, popoară, / Având acelaşi grâu în moară, / Aceiaşi
trecători în lume, / Purtând acelaşi dor şi nume, / Orfanii stelelor
eterne, / Dormi-vom somn pe-aceleaşi perne, / Acelaşi colb pe toţi
ne-aşterne. / Crescuţi din rădăcină sfântă, / Acelaşi suflet ne avântă.”
(Emil Isac)

Exerciţiul nr. 1

Analizează pronumele şi adjectivele pronominale demonstrative


din textele:

a) „Acestuia i se uscase gura.” (T. Popovici)


b) „Veneam în ziua aceea cu braţul plin de flori.” (C.
Petrescu)
c) „Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce
pe conducători, iar aceştia o conduc.” (P. Ţuţea)
d) „Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea de
sine.” (N. Steinhardt)
e) „Am toate defectele celorlalţi şi totuşi tot ceea ce fac
aceştia mi se pare inadmisibil.” (E. Cioran)
f) A plecat împreună cu acela.
g) „Te-am ruga, mări ruga / Să-mi trimiţi prin cineva / Ce-i
mai mândru-n valea ta.” (M. Eminescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

94 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

6.3 Pronumele şi adjectivul pronominal relativ

Identitatea pronumelui relativ este dată de dubla sa natură :


pronumele relativ este mijloc de exprimare a relaţiilor sintactice între
propoziţii (asigură legătura sintactică între subordonată şi regentă) şi
îndeplineşte funcţia de parte de propoziţie în subordonata pe care o
introduce. Prima trăsătură îl apropie de conjuncţii şi de adverbele
relative. De conjuncţie se deosebeşte prin rolul de substitut al unui
substantiv, iar faţă de adverbele relative (substitute şi ele, dar
invariabile) se deosebeşte prin variabilitatea în funcţie de gen, număr
şi caz.

Cele mai multe pronume relative sunt omonime cu pronumele


interogative: care, cine, ce, câţi, câte, al câtelea, motiv pentru care
sunt grupate uneori cu acestea sub denumirea de pronume relativ-
interogative.

Pronumele ceea ce nu poate fi decât relativ.

Din punct de vedere formal, pronumele relative se grupează în două


clase:

9 pronume relative simple: care, cine, ce, câţi etc.


9 pronume relative compuse: ceea ce.

Unii cercetători (de exemplu Dumitru Irimia, 1997) consideră că şi


cel ce este tot pronume relativ compus.
Cu excepţia pronumelor ce şi ceea ce, care sunt invariabile,
pronumele relative variază total sau parţial: care variază în funcţie de
gen, număr şi caz; câţi variază în funcţie de gen şi caz; cine variază
numai în funcţie de caz, iar al câtelea variază numai în funcţie de
gen.

Categoria Opoziţia de gen este realizată de pronumele câţi numai la nominativ-


gramaticală acuzativ plural (câţi/câte), de pronumele al câtelea numai la
a genului nominativ-acuzativ singular (al câtelea/a câta) şi de pronumele care
numai genitiv-dativ singular (căruia/căreia).

Pronumele relativ compus ceea ce are formă de feminin şi sens


neutru: Am fost impresionată de ceea ce mi-a povestit.
Categoria Opoziţia de număr este realizată numai de pronumele care şi numai
gramaticală la genitiv-dativ, prin flexiune internă: căruia, căreia/cărora.
a numărului
Opoziţia de caz este realizată de pronumele care (la singular şi la
Categoria plural), cine şi câţi:
gramaticală N.Ac. – care, cine, câţi, câte
a cazului G.D. – căruia (masc. sg.), căreia (fem. sg.), cărora (masc./fem. pl.),
cui, câtora (masc./fem. pl.).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 95


Pronumele II

Omonimia nominativ-acuzativ se anulează prin prepoziţia pe,


specifică acuzativului (fata pe care am văzut-o), iar ominimia genitiv-
dativ este anulată prin marca genitivului a: cărora/ a cărora.

Pronumele relativ compus ceea ce formează genitivul cu ajutorul


morfemului a: în vederea a ceea mi-ai cerut.

Cazul pronumelui relativ este impus de funcţia sintactică pe care o


are în propoziţie: Ştiu cine te-a supărat (subiect => nominativ); Nu
ştiu pe cine ai supărat (complement direct => acuzativ) sau de
funcţia sintactică a propoziţiei pe care o introduce: Ofer flori cui
merită (completivă indirectă => dativ); Felicit pe cine merită
(completivă directă => acuzativ).

Din punct de vedere sintactic, pronumele relativ se deosebeşte de


celelalte pronume prin dublul rol pe care îl îndeplineşte: de element
de relaţie în frază şi de parte de propoziţie în subordonata pe care o
introduce.

Pronumele relativ ocupă toate poziţiile sintactice specifice


substantivului, cu excepţia elementului predicativ suplimentar:

9 subiect: Nu ştiu cine este răspunzător de aceasta. (N.)


Sintaxa Nimic din ce s-a spus nu e adevărat. (Ac.)
pronumelui Trimit flori cui merită. (D.)
relativ Semnificaţia a ce s-a întâmplat este mai profundă.
(G.)
9 nume predicativ: Nu ştiu a cui a fost ideea.
9 atribut: Acesta este copilul despre ale cărui performanţe se
vorbeşte.
9 complement direct: Cartea pe care am cumpărat-o este
interesantă.
9 complement indirect: Spune-mi cui să mă adresez.
9 complement de agent: Aceştia sunt medicii de care am fost
ajutat.
9 complement circumstanţial: N-am să uit niciodată ziua în
care ai plecat.

96 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

Exerciţiul nr. 2

Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor relative


din textele:

a) „Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul


necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai
auzise. A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia îi zice
Sabasa… Iar muntele cu cale şerpuită … se chema
Stânişoara. Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuş pe
care îl luase călăuză.” (M. Sadoveanu)
b) „Geniul omenirii urmează calea unei parabole, ale cărei
ramuri se tot despart fără de sfârşit.” (T. Maiorescu)
c) „Prostia din născare leac în lume nu mai are; ea este o
urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoală, ba nici în
spitale.” (I. Creangă)
d) Asta-i calea ce e bine s-o urmezi.
e) În urma a ceea ce s-a întâmplat a fost exmatriculat.
f) „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul
geniului înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie
fiinţă, încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la
drumul său firesc.” (T. Maiorescu)
g) „Legea este un paloş cu care cel puternic taie în bucăţi pe
cel slab.” (Voltaire)
h) „Cel care stă pe jos să nu râdă de cine cade de pe
vârfuri.” (N. Iorga)
i) „Azi când a mea iubire e-atâta de curată/ Ca farmecul de
care tu eşti împresurată/ […] / Azi văd în a ta vorbă că nu
mă înţelegi.” (M. Eminescu)
j) „Încercase să intre în birturile în care cântase altădată.”
(G. Galaction)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 97


Pronumele II

Adjectivul Adjectivele pronominale relative se deosebesc de pronumele relative


pronominal prin absenţa, la genitiv-dativ, a particulei a: cărui copil, cărei fete.
relativ
Când precede elementul regent, nici pronumele nu primeşte
particula a: Am văzut-o pe femeia al cărei copil s-a accidentat.

Nu toate pronumele relative pot intra în relaţie cu un substantiv şi


prin urmare nu toate pot deveni adjective. Cine şi ceea ce nu sunt
decât pronume.

Caracterizându-se prin relaţia de dependenţă faţă de un substantiv,


adjectivul pronominal relativ îndeplineşte funcţia sintactică de atribut:
Am aflat ce acte îmi trebuie.

6.4 Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ

Pronumele interogativ înlocuieşte în întrebări un substantiv sau un


pronume aşteptat ca răspuns: care, cine, ce, câţi, câte, al câtelea.

Din punct de vedere semantic, pronumele interogative se disting prin


următoarele trăsături: [+uman] Æ cine, [–uman] Æ ce, [±uman]
[+alegere] Æ care, [+ cantitate] Æ câţi, câte, [+ordine] Æ al câtelea.

Din punct de vedere morfologic, cu excepţia pronumelui ce, care este


invariabil, celelalte variază în funcţie de gen, număr şi caz parţial,
după cum urmează:

• variază după gen câţi (câţi/câte) şi al câtelea (al câtelea/a


câta);
Categoriile • variază după număr şi totodată după gen care, la genitiv-
gramaticale dativ: căruia (masc. sg.), căreia (fem. sg.), cărora
de gen, (masc./fem. pl.);
număr şi caz • pronumele cine este invariabil în raport cu genul şi numărul,
dar variază în funcţie de caz: cui (G.D.);
• variază în funcţie de caz care: formează genitiv-dativul prin
desinenţe diferenţiate în funcţie de gen şi număr: căruia
(masc. sg.), căreia (fem. sg.), cărora (masc./fem. pl.).

Omonimia genitiv-dativ se anulează prin marca genitivului a, care


variază în funcţie de gen şi număr ( A cui este cartea?; Al cui este
caietul?) sau prin prepoziţiile specifice genitivului (Asupra cui s-a
năvălit?), iar omonimia nominativ-acuzativ este anulată prin
prepoziţia pe, morfem al acuzativului (Pe cine ai votat?; Pe care ai
citit-o?).

98 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

Sintaxa Pronumele interogativ intră atât în relaţii de interdependenţă, cât şi în


pronumelui relaţii de dependenţă. În cadrul relaţiei de interdependenţă, ocupă
interogativ poziţia de subiect: Cine a venit? sau de nume predicativ: A cui a fost
ideea? / Pentru cine sunt florile? În cadrul relaţiei de dependenţă,
poate ocupa atât poziţia de regent, cât şi pe cea de determinant.
Poziţia de regent îi este caracteristică pronumelui care (Care dintre
voi mă poate ajuta?), dar pot apărea ca regente şi pronumele cine,
câţi, al câtelea (Câţi dintre voi îşi mai amintesc?).

Ca determinant, pronumele interogativ îndeplineşte următoarele


funcţii sintactice:

9 complement direct: Ce ai aflat?


9 complement indirect: Cui ai povestit? (D.) / La cine te
gândeşti? (Ac.) / Împotriva cui luptaţi? (G.)
9 complement de agent: De cine a fost ajutat?
9 complement circumstanţial sociativ: Împreună cu cine
locuieşti ?
9 complement circumstanţial instrumental: Graţie cui ai reuşit?
9 atribut: Despre a cui fotografie este vorba?

Adjectivul Cu excepţia pronumelui cine, toate celelalte pronume interogative pot


pronominal deveni adjective. Ca adjectiv, se acordă în gen, număr şi caz cu
interogativ elementul regent. Adjectivul pronominal interogativ îndeplineşte
funcţia de atribut adjectival: Ce carte citeşti?

Exerciţiul nr. 3

Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor şi


adjectivelor pronominale interogative din textele:

a) „Ce-ar face îngerul, / dac-ar fi om?” (Ştefan Augustin


Doinaş)
b) „Prin ce ar putea să fie mutilat Universul?” (L. Blaga)
c) „Pe lângă apa care trece, / Cu tine astăzi cine trece, / Cu
cine treci în noaptea rece?” (Emil Isac)
d) „Ce ai, Costi? Pari tulburat.” (M. Sadoveanu)
e) „Moşule, al cui e feciorul acesta?” (I. Creangă)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 99


Pronumele II

6.5 Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât

Pronumele nehotărât substituie nume de persoane sau de obiecte


necunoscute vorbitorului sau pe care nu vrea/nu consideră necesar
să le precizeze.

Din punct de vedere morfologic, pronumele nehotărâte se grupează


în trei subclase:

9 pronume simple: unul, altul, cutare, anumiţi;


9 pronume compuse: de la pronumele relative, cu particulele -
va (cineva, ceva, câţiva), ori-/oare-(oricine, orice, oricare,
oarecine, oarece, oarecare), fie- (fiecare, fiece, fiecine) sau
în asociere cu ale pronume nehotărâte (altcineva, altceva);
9 locuţiuni pronominale: cine ştie cine, cine ştie ce, care de
care.

Unele pronume nehotărâte variază în funcţie de gen, număr şi caz.

Sunt invariabile pronumele compuse de la pronumele relativ ce:


orice, fiece, ceva, altceva şi locuţiunea cine ştie ce.

Flexiune completă au pronumele unul (unul/una, unii/unele,


unuia/uneia/unora), altul (altul/alta, alţii/altele, altuia/alteia/altora),
Categoriile vreunul(vreunul/vreuna,vreunii/vreunele,vreunuia/vreuneia/vreunora).
gramaticale
ale Oricare variază în funcţie de gen şi număr, numai la genitiv-dativ:
pronumelui oricăruia (masc. sg.), oricăreia (fem. sg.), oricărora (masc./fem. pl.).
nehotărât
Compusele de la pronumele cine îşi schimbă forma în funcţie de caz:
oricine (oricui), cineva (cuiva), fiecine (fiecui), altcineva (altcuiva).

Pronumele nehotărâte intră în toate relaţiile sintactice. Ele pot


Sintaxa
îndeplini următoarele funcţii sintactice:
pronumelui
nehotărât
9 subiect: Unii m-au dezamăgit.
9 nume predicativ: Asta înseamnă ceva.
9 complement direct: Vrea să-ţi spună ceva.
9 complement indirect: Ai spus cuiva ce s-a întâmplat?
9 complement de agent: Probleme este atât de uşoară încât
poate fi rezolvată de oricine.
9 complement circumstanţial: Cu privire la acela, nu mă
pronunţ.
9 atribut: „Curajul tuturora nu se alcătuieşte totdeauna din
curajul fieşte căruia.” (N. Iorga)

100 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

Exerciţiul nr. 4

Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor şi ale


adjectivelor pronominale nehotărâte din textele:

a) „Se vede că recunoaşterea aceasta e mai primejdioasă ca


toate.” (L. Rebreanu)
b) „Ce nesocotinţă să plece numai doi inşi, când au de
înfruntat cine ştie ce greutăţi!” (L. Rebreanu)
c) „Dacă a fi avut înseamnă a te lăsa plictisit de toţi lacomii
[…], atunci nu-i o fericire să ai zestre mare.” (I.
Agârbiceanu)
d) „Dovadă că Brătianu ştia ce face e că Maria a fost mai
înverşunată decât toţi, îşi cunoştea bine plodul.” (N.
Steinhardt)
e) „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care
picase.” (G. Călinescu)
f) „Durerea tuturora începea să fie şi durerea lui.” (M.
Sadoveanu)
g) „Acest iaz în care moara se privea de veacuri, nu era un
iaz ca orişicare;” (G. Galaction)
h) „Critic pe mulţi, nu urăsc pe nimeni.” (G. Călinescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 101


Pronumele II

Nu toate pronumele nehotărâte pot deveni adjective. Compusele cu


Adjectivul cine (oricine, cineva, fiecine, altcineva) şi alte pronume compuse
pronominal (careva, altceva) şi locuţiunile cine ştie cine, care mai de care sunt
nehotărât întrebuinţate exclusiv pronominal.

Pe de altă parte, fiece şi anumiţi nu sunt utilizate decât adjectival.

Adjectivele corespunzătoare pronumelor unul,una, altul, vreunul,


vreuna sunt un, o, alt, vreun, vreo (un copil, o fată, vreun copil,
vreo fată).

Adjectivul nehotărât îndeplineşte funcţia de atribut în cadrul grupului


nominal: Toţi oamenii sunt muritori.

6.6 Pronumele şi adjectivul pronominal negativ

Din punct de vedere semantic, pronumele negativ neagă partea sau


totalitatea, de aceea nu apare decât în contexte verbale negative.
Pronumele negative sunt: nimeni, care se caracterizează prin
trăsătura [+uman], nimic, care se caracterizează prin trăsătura [–
uman] şi nici unul, nici una, care sunt indiferente la opoziţia +/–uman.

Din punct de vedere morfologic, pronumele negative au forme simple


(nimeni, nimic) şi forme compuse (niciunul, niciuna).

În privinţa categoriilor gramaticale, nimic este invariabil. Nimeni


variază numai după caz (G.D. – nimănui), iar niciunul/niciuna variază
Categoriile în funcţie de gen şi caz:
gramaticale N.Ac. – niciunul, niciuna
ale G.D. – niciunuia, niciuneia.
pronumelui
negativ Ca şi în cazul altor pronume, genitivul se distinge de dativ prin
morfemul a sau prin prepoziţiile cu regim de genitiv, iar acuzativul de
nominativ prin morfemul pe sau prin alte prepoziţii care cer cazul
acuzativ.

Identitatea pronumelui negativ reiese din utilizarea lui exclusiv în


Sintaxa enunţuri negative, pronumele negativ participând la dubla exprimare
pronumelui a negaţiei în română: N-a venit nimeni. / Nu s-a întâmplat nimic. / N-o
negativ cunosc pe nici una.

Pronumele negativ ocupă următoarele poziţii sintactice:

9 subiect: Nu s-a întâmplat nimic.


9 nume predicativ: Asta nu înseamnă nimic.
9 complement direct: Nu am făcut nimic acolo.
9 complement indirect: Nu am vorbit cu nimeni.

102 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

9 complement de agent: Problema nu a fost rezolvată de


nimeni.
9 atribut: „E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.” (T.
Arghezi)

Uneori, pronumele negativ poate apărea şi în poziţia de regent:

Nimic din ce fac nu o mulţumeşte.


Nimeni/niciunul dintre noi nu este mulţumit.

Numai pronumele niciunul, niciuna au şi o variantă adjectivală: nici


un (copil), nici o (fată). Formal, la genitiv-dativ, adjectivul se
deosebeşte de pronume prin absenţa particulei a: niciunuia/niciunui
om.
Adjectivul
pronomial Adjectivul pronomial negativ ocupă poziţia de atribut în propoziţii
negativ negative: Nu a învăţat nici un curs.

Exerciţiul nr. 5

Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor şi ale


adjectivelor pronominale negative din textele:

a) „Nici una din provinciile româneşti nu are o cultură


etnografică, anonimă, populară, atât de diferenţiată ca
Banatul […]” (L. Blaga)
b) „[…] primirea ce i se făcea nu avea nici o greşeală.” (H.
Papadat-Bengescu)
c) „Nu-i oprise pe nici unul în nici o seară, să plece de
acasă.” (M. Preda)
d) „Fata nu spusese nimic nimănui.” (M. Preda)
e) „În vântul de nimeni stârnit hieratic Orientul te
binecuvântă.” (L. Blaga)
f) „Aici, el nu însemna nimic pentru nimeni.” (C. Petrescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 103


Pronumele II

Exerciţiul nr. 6

Identifică valorile morfologice ale cuvântului cea :

a) Rochia cea nouă îţi vine de minune.


b) Cea de acolo este şefa mea.
c) S-a dus în cea vale.
d) „Cea” este articol demonstrativ.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

104 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

6.7 Schemă recapitulativă


propriu-zis
de politeţe
Personale reflexiv
de întărire
posesiv
Clasificare
demonstrativ
relativ
Nepersonale interogativ
nehotărât
negativ
Pronumele personale
pronumele personal îşi schimbă forma după persoană, număr, gen
(numai la persoana a III-a) şi caz (nu are forme la genitiv, la pers. I
şi a II-a sg. şi pl. şi la vocativ, la pers. I şi a III-a sg. şi pl.; la
cazurile dativ şi acuzativ prezintă forme accentuate şi
neaccentuate).
pronumele de politeţe nu are forme pentru persoana I (fiind
expresia atitudinii deferente a locutorului faţă de interlocutor sau
faţă de „obiectul” comunicării); are forme diferite de gen numai la
persoana a III-a singular; prezintă forme diferite în funcţie de caz
pronumele dumneata, domnia ta, domnia-voastră, domnia-sa
(dumneasa), domniile lor, domniile voastre.
Categorii pronumele reflexiv are forme proprii numai la persoana a III-a (la
gramaticale celelalte persoane împrumută forme de la pronumele personal) şi
nu are decât două cazuri: acuzativ şi dativ (forme accentuate şi
forme neaccentuate).
pronumele de întărire are forme diferite de persoană, gen, număr;
la feminin singular, adjectivul pronominal de întărire îşi schimbă
forma şi în funcţie de caz : ea însăşi/ei înseşi.
pronumele posesiv nu are forme proprii pentru toate persoanele şi
se foloseşte în general la cazurile nominativ şi acuzativ; la genitiv-
dativ, pronumele posesiv apare rar şi are numai forme de plural
(alor mei, alor tăi etc.)

pronumele personal: aceleaşi funcţii sintactice ca substantivul


căruia îi ţine locul.
pronumele de politeţe are toate funcţiile substantivului.
pronumele reflexiv în acuzativ are următoarele funcţii sintactice:
compl. direct, compl. indirect, compl. de agent, atribut pronominal
Funcţii sintactice prepoziţional, compl. circumstanţial; pronumele reflexiv în dativ
îndeplineşte funcţia de complement indirect sau de atribut.
N. B. Când este marcă a diatezei reflexive, pronumele reflexiv
rămâne în afara relaţiilor sintactice (nu are funcţie sintactică).
pronumele de întărire îndeplineşte funcţia de subiect; ca adjectiv,
îndeplineşte funcţia de atribut adjectival.
pronumele posesiv îndeplineşte toate funcţiile sintactice ale
substantivului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 105


Pronumele II

Pronumele nepersonale
pronumele demonstrativ are forme diferite în funcţie de gen, număr
şi caz.
pronumele relativ-interogativ: variază în funcţie de gen câţi (numai
la nominativ-acuzativ plural), al câtelea (numai la nominativ-
acuzativ singular), care (numai la genitiv-dativ singular); variază în
funcţie de număr numai care, la genitiv-dativ (cărora); opoziţia de
caz este realizată de pronumele care (la singular şi la plural), cine
şi câţi.
Categorii pronumele nehotărât: au flexiune completă pronumele unul, altul,
gramaticale vreunul; oricare variază în funcţie de gen şi număr, numai la
genitiv-dativ: oricăruia (masc. sg.), oricăreia (fem. sg.), oricărora
(masc./fem. pl.); pronumele compuse de la pronumele relativ ce şi
locuţiunea cine ştie ce sunt invariabile; compusele de la pronumele
cine îşi schimbă forma în funcţie de caz.
pronumele negativ: nimic este invariabil în gen, număr şi caz;
nimeni variază numai în funcţie de caz, iar niciunul are forme
diferite de gen şi de caz.

pronumele demonstrative îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale


substantivelor înlocuite.
pronumele relative îndeplinesc toate funcţiile sintactice specifice
substantivelor, cu excepţia elementului predicativ suplimentar.
Funcţii sintactice pronumele interogative îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale
substantivelor înlocuite.
pronumele nehotărâte îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale
substantivelor înlocuite.
pronumele negative îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale
substantivelor înlocuite.

106 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

6.8 Lucrare de verificare


1. Precizează valoarea morfologică, cazul şi funcţia sintactică a
cuvintelor subliniate:

a) A protestat împotriva a ceea ce i s-a impus.


b) În locu-i, eu n-aş fi procedat aşa.
c) Acţiunea lui împotrivă-ne este neîntemeiată.
d) Demersul lui împotriva noastră nu mă miră.
e) Totul se învârtea în juru-i.
f) În jurul său era numai mizerie.
g) Îmi voi vinde maşina.
h) Îmi voi cumpăra o maşină nouă.
i) Graţie a ceea ce ai făcut, am reuşit.
j) Fata înaintea căreia ai sosit este sora mea.
k) Despre al cui referat este vorba?
l) – Draga mea, ai cam întârziat.
m) Nu-i mai pasă de nimeni.
n) I-au venit copiii de la şcoală.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 3 puncte.


Punctaj – 60 de puncte.

2. Indică, acolo unde este cazul, deosebirile gramaticale dintre


formele subliniate:

a) pentru fata sa – pentru fata-i – pentru fata ei;


b) acestei eleve – elevei acesteia;
c) tema aceleia – tema acelei eleve – tema elevei aceleia;
d) îmi place să citesc – îmi vând casa;
e) Dragul meu coleg a fost concediat. –
– Dragul meu, nu te necăji!
f) Părerea dumneaei contează mult pentru mine. –
Dumneaei m-a ajutat mult.
g) Cui i-ai dat banii? – Am dat banii cui am vrut.
h) Vă întrebăm ce trebuie făcut. – Vă întrebaţi ce trebuie
făcut?
i) Ne-am distrat. – Ne-a părut bine că v-am văzut. – Ne-a
văzut.
j) Mă doare măseaua. – Mă întreb ce s-a întâmplat.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 4 puncte. Punctaj –


40 de puncte.

Punctaj total – 100 de puncte.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 107


Pronumele II

6.9 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr.1

a) acestuia – pron. dem.de apropiere, gen masc., nr. sg., caz


D, complement indirect;
b) aceea – adj. dem. de depărtare, gen fem., nr. sg., caz Ac.,
atribut adjectival;
c) aceştia – pron dem. de apropiere, gen masc., nr. pl., caz
N., subiect;
d) (faţă de) ceilalţi – pron. dem. de diferenţiere, gen masc.,nr.
pl., caz Ac., atribut pronominal prepoziţional;
e) celorlalţi – pron. dem. de diferenţiere, gen masc., nr. pl.,
caz G., atribut pronominal genitival; aceştia – pron. dem. de
apropiere, gen masc, nr. pl., caz N., subiect;
f) (împreună cu) acela – pron. dem. de depărtare, gen
masc., nr. sg., caz Ac., complement circumstanţial sociativ.

Dacă nu ai răspuns corect, înseamnă că este nevoie să citeşti din


nou secvenţa Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ.

Exerciţiul nr. 2

a) pe care – caz Ac., complement direct; căruia – caz D,


complement indirect; pe care – caz Ac., complement direct;
b) ale cărei – caz G., atribut pronominal genitival;
c) ce – caz N, subiect;
d) ce – caz Ac., complement direct;
e) (în urma a) ceea ce – caz G, subiect;
f) ce (a fost), ce (a devenit) – caz N., nume predicative; care
– caz N., subiect;
g) cu care – caz Ac., complement circumstanţial
instrumental;
h) care – caz N., subiect; de cine – Ac., subiect;
i) de care – caz Ac., complement de agent;
j) în care – caz Ac., complement circumstanţial de loc.
În cazul în care cel puţin unul dintre răspunsuri este greşit, te
sfătuiesc să reciteşti paragrafele Categoria gramaticală a
cazului şi Sintaxa pronumelui relativ, din secvenţa Pronumele
şi adjectivul pronominal relativ.

Exerciţiul nr.3

a) ce – caz Ac., complement direct;


b) prin ce – caz Ac., complement circumstanţial instrumental;
c) cine – caz N., subiect; cu cine – caz Ac., complement
circumstanţial sociativ;
d) ce – caz Ac., complement direct;
e) al cui – caz G, nume predicativ.

108 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Pronumele II

6.9 Răspunsuri şi comentarii


Dacă ai greşit răspunsurile, studiază cu atenţie modulul
Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ.

Exerciţiul nr. 4

a) (ca) toate – pronume nehotărât, Ac., complement


circumstanţial de mod comparativ;
b) cine ştie ce – locuţiune adjectivală nehotărâtă, Ac., atribut
adjectival;
c) toţi – adjectiv pronominal nehotărât, Ac., atribut adjectival;
d) (decât) toţi – pronume nehotărât, Ac., complement
circumstanţial de mod comparativ de inegalitate;
e) (de) toţi – pronume nehotărât, Ac., complement de agent;
f) tuturora – pronume nehotărât, G., atribut pronominal
genitival;
g) (ca) orişicare – pronume nehotărât, Ac., atribut pronominal
prepoziţional;
h) pe mulţi – pronume nehotărât, Ac., complement direct.
Pentru a putea răspunde corect la acest exerciţiu, trebuie să
aprofundezi cunoştinţele din paragrafele Categoriile
gramaticale ale pronumelui nehotărât şi Sintaxa pronumelui şi
adjectivului pronominal nehotărât, prezentate în secvenţa
Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât.

Exerciţiul nr. 5

a) nici una – pronume negativ, N., subiect;


b) nici o – adjectiv pronominal negativ, Ac., atribut adjectival;
c) (pe) nici unul – pronume negativ, Ac., complement direct;
nici o (seară) – adjectiv pronominal negativ, Ac., atribut
adjectival;
d) nimic – pronume negativ, Ac., complement direct; nimănui
– pronume negativ, D., complement indirect;
e) de nimeni – pronume negativ, Ac. , complement de agent.;
f) nimic – pronume negativ, N., nume predicativ; pentru
nimeni – pronume negativ, Ac., complement indirect.
Dacă ai neclarităţi, reciteşte secvenţa Pronumele şi adjectivul
pronominal negativ.

Exerciţiul nr.6

a) articol demonstrativ adjectival;


b) pronume demonstrativ de depărtare;
c) adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare;
d) substantiv.
În cazul în care nu ai ştiut să răspunzi la acest exerciţiu, trebuie să
revezi Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ, dar şi
secvenţa Articolul demonstrativ, din unitatea de învăţare nr. 3.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 109


Pronumele II

6.10 Surse bibliografice


Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, EA, Bucureşti, 1986
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura
morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, EDP,
Bucureşti, 1978
Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Editura
Coresi SRL, Bucureşti, 1992.

110 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

Unitatea de învăţare nr. 7

NUMERALUL

Cuprins Pagina

7.1 Obiective educaţionale 111


7.2 Identitatea numeralului 111
7.3 Numeralul cardinal 113
7.4 Numeralul ordinal 123
7.5 Schemă recapitulativă 126
7.6 Lucrare de verificare 127
7.7 Răspunsuri şi comentarii 129
7.8 Surse bibliografice 131

7.1 Obiective educaţionale


După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 stabileşti în ce constă identitatea numeralului între celelalte


părţi de vorbire;
9 explici categoriile gramaticale ale numeralului;
9 recunoşti valorile numeralului;
9 identifici funcţiile sintactice ale numeralului;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase
morfologice.

7.2 Identitatea numeralului


Numeralul este o clasă controversată, fiind plasat printre adjective,
printre substantive, printre pronume sau chiar printre adverbe. În
Gramatica Academiei (1963) numeralul este definit ca „parte de
vorbire care se declină şi exprimă un număr, determinarea numerică
a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare” (181). Din această
perspectivă, se vorbeşte despre întrebuinţarea numeralului cu două
Eterogenitatea valori: adjectivală (când însoţeşte un substantiv şi se acordă cu
numeralului acesta) şi substantivală (când este folosit singur). Studii mai recente
(Irimia 1997, Rădulescu 1998, Dindelegan 2003) contestă această
încadrare a numeralului, reliefând „contradicţia dintre denumire,
definiţie şi <<realitatea>> interpretată lingvistic” (Irimia 1997, 149).
S-a demonstrat (Dindelegan 2003) că ceea ce este numit în mod
curent valoare substantivală corespunde mai degrabă valorii
pronominale. Demonstraţia porneşte de la funcţia comună a
pronumelor şi a numeralelor, aceea de a ţine locul unor substantive.
Ele sunt deci substitute, fiind lipsite de referinţă proprie. Atât
numeralele, cât şi pronumele funcţionează anaforic/cataforic (îşi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 111


Numeralul

procură referinţa de la un substantiv care apare anterior/ulterior în


contextul lingvistic) sau deictic (prin raportare la situaţia de
comunicare – vorbitorul indică direct persoana/obiectul prin gest).

S-a semnalat de asemenea faptul că numeralul, ca şi pronumele,


preia informaţia de gen de la substantiv. De exemplu, a doua preia
informaţia de gen (feminin) de la substantivul pe care îl substituie
(fată, elevă, studentă etc.) – în funcţie de context.

Se manifestă exclusiv substantival numeralele fracţionare, cele


aparţinând seriei zece, sută, mie, milion etc., când sunt folosite la
plural sau la singular/plural fără a fi însoţite de un numeral cardinal
(trei mii). Se manifestă substantival deoarece au distincţii de număr
şi primesc articol. Tot valoare substantivală au şi numeralele din
textele matematice (cinci plus doi fac şapte), care-şi probează
comportamentul substantival prin aceea că denumesc un număr
abstract şi au genul fix (sunt stabilite la valoarea de masculin), la fel
ca substantivul.

În ceea ce priveşte utilizarea adjectivală, s-a observat că acordul


numeralului cu substantivul diferă (cu excepţia numeralului
multiplicativ) de cel al adjectivului propriu-zis, în sensul că
substantivul impune numeralului acordul numai în caz şi gen (în
puţinele situaţii în care acesta variază în funcţie de gen: unu, doi şi
compusele cu doi). Numeralul exprimă numărul lexical, nu
desinenţial. Un acord semantic se realizează totuşi, numeralul fiind
cel care impune substantivului forma de număr: unu impune
substantivului singularul, iar toate celelalte numerale cardinale
propriu-zise impun pluralul.

Adverbial se manifestă numeralul adverbial (de repetiţie) şi numeralul


multiplicativ. Natura adverbială este susţinută de următoarele
caracteristici: determină verbe (cele de repetiţie chiar şi adjective sau
adverbe), sunt invariabile şi au sens circumstanţial.
Se consideră că numeralele se grupează în două clase:

Clasificarea 9 numerale cardinale – cele care exprimă numărul;


numeralelor 9 numerale ordinale – cele care exprimă ordinea numerică a
obiectelor.

112 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

7.3 Numeralul cardinal


În clasa numeralelor cardinale sunt incluse următoarele subclase:

9 numeral cardinal propriu-zis


9 numeral fracţionar (substantival)
9 numeral colectiv
9 numeral distributiv
9 numeral multiplicativ
9 numeral adverbial (de repetiţie)

7.3.1 Numeralul cardinal propriu-zis

N u m e r a l u l c a r d i n a l p r o p r i u - z i s exprimă un număr sau


determinarea numerică a obiectelor.

După structură, numeralele cardinale propriu-zise sunt:

a) simple – numeralele de la unu la zece şi sută, mie, milion,


miliard.

b) compuse – cu prepoziţie: unsprezece … nouăsprezece


– cu ajutorul conjuncţiei: douăzeci şi unu, nouăzeci şi
trei etc.
– prin juxtapunere: două sute, nouă mii etc.

Numeralele până la nouăsprezece (şi compusele cu ele) se leagă


direct de substantiv (ca adjectivele): un copil, doi oameni,
nouăsprezece zile. De la douăzeci, numeralele (mai puţin
compusele cu 1…19) se leagă de substantiv prin prepoziţia de:
douăzeci de cărţi, şaptezeci şi trei de trandafiri, zece mii de lei etc.

Variază în funcţie de gen numeralele unu, doi şi compusele cu unu şi


doi (mai puţin unsprezece): doisprezece/douăsprezece, unu/una,
Categorii doi/două, douăzeci şi unu/douăzeci şi una, douăzeci şi doi / douăzeci
gramaticale şi două.

În ceea ce priveşte numărul, se realizează un şir infinit de opoziţii


între unu şi toate celelalte numerale: unu/doi, unu/cinci,
unu/douăzeci, unu/nouăzeci şi nouă etc.

Cazul este marcat analitic, cu ajutorul prepoziţiilor (a la genitiv:


reprezentanţi a două universităţi, lucrările a trei elevi; la pentru dativ:
au oferit flori la două femei, a dat de mâncare la doi câini ). Flexiunea
cazuală se poate realiza (pentru numeralele de la doi în sus) prin
articolul demonstrativ la plural cei, cele: Cei doi sunt prietenii mei
(N.), Casa celor doi este frumoasă (G.), Le-am spus celor doi ce
trebuie să facă (D.).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 113


Numeralul

Numeralele din seria zece, sută, mie, milion, miliard se comportă


ca substantivele: variază în funcţie de număr (zeci, sute, mii,
milioane, miliarde etc.) şi caz (G.D. – unei zeci/sute/mii, unui
milion/miliard) şi pot fi articulate enclitic: zece – numai la plural
(zecile), suta, sutele, sutelor, mia, miile, miilor etc.
Numeralele cardinale propriu-zise îndeplinesc funcţiile sintactice ale
substantivelor pe care le substituie:

9 subiect: Trei s-au întors.


9 nume predicativ: Florile sunt pentru cele două.
Sintaxa 9 atribut: Florile de la cei doi mi-au plăcut. (Ac.) / Cărţile celor
numeralului doi sunt interesante. (G.)
cardinal 9 complement direct: Îi aştept pe cei doi.
propriu-zis 9 complement indirect: Mă tem de cei doi.
9 complement de agent: Am fost ajutată de cei doi.
9 complement circumstanţial: Am sosit înaintea celor doi. (de
timp) / În loc de şapte, au venit doar cinci. (opoziţional) etc.

Când determină un substantiv (au valoare adjectivală), ocupă poziţia


sintactică de atribut adjectival: Am cumpărat două cărţi.

Numeralul cardinal propriu-zis poate funcţiona şi ca regent, ca centru


de grup nominal: Doi dintre ei m-au supărat.

Exerciţiul nr. 1

Formulează enunţuri în care numeralul trei să îndeplinească


următoarele funcţii sintactice: nume predicativ, atribut genitival,
complement circumstanţial de timp, complement circumstanţial de
cauză, complement circumstanţial de mod (comparativ),
complement indirect.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

114 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

7 . 3 . 2 Numeralul fracţionar
N u m e r a l u l f r a c ţ i o n a r denumeşte o fracţie. Cu excepţia lui
jumătate şi a lui sfert (din locuţiunea adverbială pe sfert), numeralele
fracţionare sunt derivate cu sufixul -ime, de la numeralele cardinale
propriu-zise corespunzătoare: doime, treime, pătrime etc., în
combinaţie cu numeralul cardinal antepus: o cincime, două treimi.

Pentru numeralele doime şi pătrime sunt folosite şi sinonimele


jumătate, sfert.

Numeralele fracţionare au valoare substantivală şi ca atare se


manifestă exact ca substantivele:

9 au formă fixă de gen: doime, treime, pătrime, jumătate etc. –


feminin, sfert – neutru;
9 variază în funcţie de număr: doime/doimi, treime/treimi,
jumătate/jumătăţi etc.
9 variază în funcţie de caz (se declină): N.Ac. – o doime, o
treime; G.D. – unei doimi, unei treimi etc.
9 pot fi articulate (hotărât sau nehotărât): doimea, treimea,
jumătatea; unei doimi, unei treimi.

Din punct de vedere sintactic, numeralul fracţionar se comportă ca


substantivul: ca determinant, îndeplineşte toate funcţiile sintactice ale
substantivului:

9 subiect: O treime din probleme au fost rezolvate.


Sintaxa 9 nume predicativ: Sfertul înseamnă o pătrime.
numeralului 9 atribut: Mărimea doimii este aceeaşi cu a jumătăţii.
fracţionar 9 direct: Cunosc doar o treime dintre invitaţi.
9 complement indirect: Am discutat doar despre o treime dintre
lucrări.
9 complement de agent: Exerciţiul rezolvat de o treime dintre
candidaţi a fost foarte greu.
9 complement circumstanţial: O doime înseamnă mai mult
decât o treime.

Ca regent, generează grupuri nominale de tipul: o treime din


produse, jumătate dintre elevi, două treimi dintre locuitori.

Când sunt folosite ca subiecte, numeralele fracţionare generează


probleme de acord. Numeralul sfert şi cele de tipul doime,
cincime, însoţite de un atribut la plural sau la care se subînţelege
un atribut la plural admit atât acordul formal, la singular (o doime
din cărţi a fost vândută), cât şi acordul după înţeles, la plural (o
doime din cărţi au fost vândute). Jumătate acceptă numai acordul
după înţeles, la plural: jumătate dintre elevi au învăţat. O jumătate
şi cealaltă jumătate admit acordul formal, la singular: o
jumătate/cealaltă jumătate a reuşit.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 115


Numeralul

Exerciţiul nr. 2

Alcătuieşte enunţuri prin care să exemplifici funcţiile sintactice ale


numeralului fracţionar.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

7 . 3 . 3 Numeralul colectiv
N u m e r a l u l c o l e c t i v indică însoţirea a două sau mai multe
obiecte. Numeralele corespunzătoare lui doi sunt
amândoi/amândouă sau formele neologice ambii/ambele.

Între cele două forme există deosebiri atât de natură gramaticală,


cât şi de natură stilistică. Astfel, în timp ce amândoi se
construieşte cu substantivul articulat (amândoi copiii), ambii
acceptă numai substantive nearticulate (ambii copii). Amândoi are
la genitiv-dativ formele amânduror/amândurora, ambii se declină
ca substantivele articulate, având la genitiv-dativ forme diferite în
funcţie de gen: ambilor băieţi/ambelor fete. Cu valoare adjectivală,
ambii este întotdeauna antepus faţă de substantivul pe care îl
determină (ambii elevi,*elevi ambii), în timp ce amândoi acceptă
atât antepoziţia (amândoi elevii), cât şi postpoziţia (elevii
amândoi). Din punct de vedere stilistic, forma ambii este preferată
în limbajul publicistic, în cel tehnico-ştiinţific şi în cel administrativ.

De la trei în sus, numeralele colective au forme compuse cu


particulele tus- (<toţi) şi câteşi: tustrei, tuspatru, câteşitrei,
câteşipatru, câteşicinci etc. În paralel, se folosesc formele literare
compuse cu adjectivele pronominale nehotărâte toţi/toate antepuse
numeralului cardinal propriu-zis: toţi/toate trei, toţi/ toate nouă etc.

116 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

În ceea ce priveşte categoriile gramaticale ale numeralului colectiv,


Categoriile sunt de remarcat următoarele:
gramaticale
ale numealului 9 diferă în funcţie de gen numeralele corespunzătoare lui doi şi
colectiv trei (amândoi/amândouă, ambii/ambele, tustrei/tustrele,
câteşitrei/câteşitrele) şi compusele cu toţi (toţi patru/toate
patru, toţi şapte/toate şapte); celelalte sunt invariabile în
funcţie de gen (tuspatru fetele/tuspatru băieţii);
9 sunt stabilite la valoarea de plural, având în vedere că
exprimă însoţirea a două sau mai multe obiecte;
9 au forme diferite după caz numai numeralele
corespunzătoare lui doi: N.Ac. – amândoi/amândouă,
ambii/ambele; G.D. – amândurora, ambilor/ambelor.

Numeralele colective îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale


substantivului, atunci când substituie un substantiv:

9 subiect: „Câteşitrei erau negustori.” (P. Ispirescu)


Sintaxa 9 nume predicativ: Florile sunt pentru amândouă.
numeralului 9 atribut: Sunt interesante părerile amândurora.
colectiv 9 complement direct: „Doctoriţa ne învăluie pe tustrei într-o
rafală de mânie şi dispreţ.” (N. Steinhardt)
9 complement indirect: Mă tem de amândoi.
9 complement de agent: Am fost întâmpinat de amândoi.
9 complement circumstanţial: Am întârziat din cauza
amândurora.

Numeralele colective nu sunt compatibile cu poziţia de regent,


deci nu sunt generatoare de grupuri sintactice.

Când au valoare adjectivală (când determină un substantiv),


îndeplinesc funcţia de atribut adjectival: Ambii copii m-au
impresionat.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 117


Numeralul

Exerciţiul nr. 3

Identifică numeralele colective şi precizează cazul şi funcţia


sintactică:

a) „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora.” (M.


Eminescu)
b) „Întru pomenirea muierii care ne-a fost dragă amândurora,
să bem ulcica mea.” (M. Sadoveanu)
c) „Amândoi au tăcut.” (C. Petrescu)
d) Părerile amândurora contează.
e) „Câteşitrele metodele fură încercate.” (B. P. Hasdeu)
f) „[…] îi sărută de câteva ori pe amândoi.” (I. Creangă)
g) „Doi bărbaţi din convoi au îngenunchiat în noroi … Se-
nchină şi se roagă la soldaţi … Amândurora le-au crescut
mari bărbile.” (Z. Stancu)
h) „În sfârşit trăsurile amândouă, urmate de cele ale părinţilor
şi altor rude care ne întovărăşiseră, se puseră în mişcare.”
(I. Negruzzi)
i) „Frăţiorii mei, / Mă rog la tustrei, / Faceţi-vă milă / De-o
biată copilă.” (V. Alecsandri)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

7 . 3 . 4 Numeralul distributiv

N u m e r a l u l d i s t r i b u t i v exprimă repartizarea sau gruparea


numerică a obiectelor. Numeralele distributive au forme compuse din
adverbul câte şi numeralele cardinale propriu-zise: câte doi, câte trei,
câte zece etc. Alături de acestea, pot apărea şi forme care implică
repetarea numeralului (doi câte doi) sau forme care exprimă
aproximaţia, de tipul câte zece – douăzeci.

118 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

Au forme diferite după gen numai cele formate cu unu, doi ( câte
unu/câte una, câte doi/ câte două) şi compusele lor (câte douăzeci şi
unu/câte douăzeci şi una).

Cazul este marcat analitic, cu ajutorul propoziţiilor:

9 a la genitiv: temă a câte doi


9 la pentru dativ: dau la câte doi

În privinţa funcţiilor sintactice, numeralele distributive ocupă poziţiile


sintactice specifice substantivelor cărora le ţin locul:

9 subiect: Ne-au întâmpinat câte doi.


9 nume predicativ: Ei sunt câte doi.
9 atribut: S-au organizat în grupuri de câte trei.
9 complement direct: Ia câte trei zilnic.
9 complement indirect: Vorbesc cu câte doi.
9 complement de agent: Am fost întâmpinaţi de câte doi.
9 complement circumstanţial: Datorită câte unuia, reuşeşte
întotdeauna.
9 element predicativ suplimentar: Ei vin câte doi.

Când determină substantive, au funcţia sintactică de atribut


adjectival: „Când a fugit către zori/Noaptea a lăsat pe flori/Câte trei
rânduri de salbe/De mărgăritare albe.” (D. Zamfirescu)

Exerciţiul nr. 4

Identifică numeralele distributive şi precizează funcţia sintactică:

a) „Scuipatul, sâsâiacul, pelticul, gângăvilă/în fiecare urbe îşi


are câte-o vilă.” (I. Caraion)
b) „Câte zece se sculau să spuie … cam pe unde trebuie să
fie Pripăşel.” (B. Şt. Delavrancea)
c) „Ne-a dat câte trei mere şi un covrig.” (B. Şt. Delavrancea)
d) Am ales câte două pentru fiecare.
e) „Câte un stol pleca din rânduri…” (T. Arghezi)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 119


Numeralul

7 . 3 . 5 Numeralul multiplicativ
N u m e r a l u l m u l t i p l i c a t i v arată în ce proporţie creşte o
cantitate sau o calitate. Numeralul multiplicativ este un derivat
parasintetic, cu formă asemănătoare cu a unui verb la participiu, fiind
format de la numeralul cardinal propriu-zis, cu ajutorul prefixului în- şi
al sufixului participial -it: îndoit, întreit, împătrit, înzecit, înmiit etc.

Pe lângă acestea, se folosesc şi formele culte dublu, triplu,


cvadruplu, cvintuplu etc.

Când au valoare adjectivală (determină un substantiv), numeralele


multiplicative se acordă în gen, număr şi caz cu substantivele
determinate:
N.Ac. – câştig întreit/câştiguri întreite, forţă înzecită/forţe înzecite
G.D. – câştigului întreit/întreitului câştig; câştigurilor întreite/întreitelor
câştiguri, forţei înzecite/înzecitei forţe; forţelor înzecite/înzecitelor
forţe.

Când determină verbe, numeralele adverbiale au valoare adverbială


şi prin urmare sunt invariabile: câştigă întreit, munceşte însutit etc.

Cu valoare adjectivală, ocupă următoarele poziţii sintactice:

9 atribut adjectival: Câştigul întreit îl încântă.


9 nume predicativ: Câştigul este întreit.
9 apoziţie: Mircea are un salariu de zece milioane, adică dublu
faţă de al meu.

Când este întrebuinţat cu valoare adverbială, numeralul multiplicativ


îndeplineşte funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod:
„Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă
la dânsul.” (I. Creangă)

120 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

Exerciţiul nr.5

Identifică numeralele multiplicative şi precizează valoarea


morfologică şi funcţia sintactică:

a) „Azi vânzătorul de indulgenţe / vinde cu preţ înzecit.” (D.


Crăsnaru)
b) „Şi să le dăm recolte întreite, să le care ei / Şi să le vândă,
să nu ne lase nimic. ” (M. Sorescu)
c) „Cu o putere îndoită, cu braţe de fier o smuci pe babă de
mijloc şi o băgă în pământ până-n gât.” (M. Eminescu)
d) „O să-i întoarcem întreit … ba chiar împătrit.” (Z. Stancu)
e) Lucrul dăruit preţuieşte îndoit.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

7 . 3 . 6 Numeralul adverbial
N u m e r a l u l a d v e r b i a l ( d e r e p e t i ţ i e ) arată de câte ori se
repetă o acţiune sau în ce raport se află o calitate/cantitate a unui
obiect faţă de alt obiect sau faţă de acelaşi obiect în împrejurări
diferite.

Numeralele adverbiale sunt forme compuse substantivul ori şi


numeralul cardinal propriu-zis, precedat de prepoziţia de: de două
ori, de trei ori, de o sută de ori etc.
Forma corespunzătoare lui unu este o dată. A nu se confunda cu
adverbul odată, cu sensul „cândva”, „odinioară”: A fost odată ca-n
poveşti…

O structură mixtă au formaţiile realizate cu numeral distributiv: de


câte două ori, de câte trei ori, de câte patru ori etc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 121


Numeralul

Având valoare adverbială, numeralele de acest fel sunt invariabile şi


îndeplinesc funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod:
„Era o vizită de trei ori anunţată şi mereu amânată.” (C. Petrescu)

Când regentul este de tip nominal, numeralul adverbial ocupă poziţia


de atribut: repetarea de trei ori, citirea lecţiei de trei ori etc.

Exerciţiul nr. 6

Identifică numeralele adverbiale din textele:

a) „ … părul s-a făcut de o mie de ori mai înalt decât era.” (I.
Creangă)
b) „Le-a scris o dată, le-a scris de două ori, de zece, de o
sută de ori şi cu atât mai bine înţelegea că se poate să
înţeleagă şi altul ceea ce scrie…” (I. Slavici)
c) „După aceea de două ori s-au pus pe urmele lui Irimia
hainul.” (M. Sadoveanu)
d) „De trei ori, când am vrut să vă cânt, de trei ori / glasul
meu n-a deschis decât sterpe silabe.”(M. Ciobanu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

122 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

7.4 Numeralul ordinal


Clasa numeralului ordinal cuprinde următoarele subclase:

9 numeral ordinal propriu-zis


9 numeral ordinal adverbial (de repetiţie).

7.4.1 Numeralul ordinal propriu-zis

N u m e r a l u l o r d i n a l p r o p r i u - z i s arată ordinea numerică a


obiectelor sau poziţia ocupată de un membru al unei serii.

Are forme simple: întâiul/întâia, primul/prima, secund/secundă,


terţ/terţă şi forme compuse de la numeralele cardinale propriu-zise
corespunzătoare , precedate de articolul posesiv al, a şi urmate, la
masculin şi neutru, de articolul hotărât enclitic -le şi de particula -a (al
doilea, al nouălea) sau de articolul -a , la feminin ( a doua, a noua).

La numeralele ordinale corespunzătoare unor numerale cardinale


terminate în consoană (opt, cele terminate în -lion, miliard) se
intercalează vocala -u- înainte de articol: al optulea, al milionulea.

Numeralele ordinale au forme diferite după gen: întâiul/întâia,


primul/prima, al doilea/a doua etc. Cu excepţia numeralelor întâiul şi
primul, care pot avea şi forme de plural (întâii, primii), celelalte au
numai formă de singular. Numeralele întâiul şi primul pot primi şi
articol hotărât enclitic: întâiul/întâia, primul/prima.

Se declină cu ajutorul articolului cel/cea, urmat de prepoziţia de:


N.Ac. – cel de-al doilea, cea de-a doua, cei de-al treilea, cele de-al
treilea
G.D. – celui de-al treilea, celei de-a treia, celor de-al treilea.

Când are valoare adjectivală, numeralul ordinal se acordă în gen,


număr şi caz cu substantivul determinat: prima studentă, primei
studente, primele studente, primelor studente.

Când ţine locul unui substantiv, numeralul ordinal are funcţiile


sintactice specifice substantivului:

9 subiect: Al doilea s-a întors.


9 nume predicativ: Meritele sunt ale celui de-al treilea.
9 atribut: Teza celui de-al doilea este foarte bună.
9 apoziţie: Celălalt, al doilea, m-a impresionat.
9 complement direct: L-am văzut pe al treilea.
9 complement indirect: „Celui de-al doilea nu-i rămân decât
valurile nervoase / ale spiritului.” (N. Stănescu)
9 complement de agent: Petrecerea a fost pregătită de cea
de-a doua.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 123


Numeralul

9 complement circumstanţial: Ioana este mai în vârstă decât


cea de-a doua.
9 element predicativ suplimentar: Mereu mă nimeresc drept al
doilea.

Când are valoare adjectivală, ocupă poziţia de atribut adjectival: „Un


surâs mă urcă până la etajul al optulea.” (I. Veronca)

Exerciţiul nr. 7

Formulează enunţuri în care numeralele întâia şi prima să fie


antepuse faţă de substantive la genitiv şi dativ singular.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Exerciţiul nr. 8

Spune cazul şi funcţia sintactică a numeralelor ordinale din


textele:

a) „Celui de-al doilea nu-i rămân / decât valurile nervoase /


ale spiritului.” (N. Stănescu)
b) „Fiecare, afară de primul, privi în jumătatea cefii celuilalt.”
(N. Sahia)
c) „Prima maşină a devenit brusc desuetă faţă de a doua.
Faţă de a treia părea uşor învechită.” (N. Stănescu)
d) „Unde creşteau trei, puteau creşte şi pe al patrulea.” (Z.
Stancu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

124 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

7.4.2 Numeralul ordinal adverbial

N u m e r a l u l o r d i n a l a d v e r b i a l arată a câta oară se împlineşte


o acţiune sau se manifestă o însuşire.

Numeralele ordinale adverbiale au forme compuse din numeralul


ordinal propriu-zis şi substantivul oară/dată: întâia/prima oară/dată
(cu sinonimul popular întâiaşi dată), a doua oară, a treia oară etc.

Având valoare adverbială, aceste numerale sunt invariabile şi


îndeplinesc funcţia sintactică de complement circumstanţial: „Cănuţă
oftă adânc, ca şi cum ar fi răsuflat întâia dată.” (I. L. Caragiale)

Exerciţiul nr. 9

Identifică numeralele ordinale adverbiale din textele:

a) „Când sfârşi, în clipa următoare satul răsună a doua oară


ca o alarmă nesfârşită de glasurile celorlalţi cocoşi.” (M.
Preda)
b) „La şase dimineaţa, când sirena sună a treia oară,
oamenii din schimbul întâi se îndreaptă din toate părţile
minei spre gura puţului.” (G. Bogza)
c) „Dar nu e întâiaşi dată când domnul Moromete îşi bate joc
de noi!” (M. Preda)
d) A doua oară nu am mai iertat-o.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 125


Numeralul

7.5 Schemă recapitulativă


propriu-zis (simplu, compus)
fracţionar (substantival)
Numeral cardinal colectiv
distributiv
Clasificare multiplicativ
adverbial (de repetiţie)

Numeral ordinal propriu-zis


adverbial

numeralul cardinal propriu-zis: variază în funcţie de gen unu, doi şi


compusele lor (cu excepţia lui unsprezece); are o singură formă de
singular şi un număr nelimitat de forme de plural; formează
genitivul cu prepoziţia a şi dativul cu prepoziţia la sau cu ajutorul
articolului demonstrativ-adjectival.
numeralul fracţionar are formă fixă de gen (feminin – doime,
jumătate etc. sau neutru – sfert), forme diferite de număr şi de caz.
numeralul colectiv: au forme distincte de gen numeralele amândoi,
ambii, tustrei, câteşitrei şi compusele cu toate; are numai forme de
plural; au forme diferite de caz numai amândoi/amândouă,
Categorii ambii/ambele; celelalte formează genitivul cu prepoziţia a şi dativul
gramaticale cu prepoziţia la.
numeralul distributiv: au forme de gen numai cele alcătuite cu unu,
doi şi compusele lor; exprimă genitivul cu prepoziţia a, iar dativul
cu prepoziţia la.
numeralul multiplicativ: variază în funcţie de gen, număr şi caz
când are valoare adjectivală; este invariabil când are valoare
adverbială.
numeralul adverbial (cardinal sau ordinal) este invariabil.
numeralul ordinal propriu-zis are forme diferite de gen; are forme
numai de singular (cu excepţia numeralelor întâiul, primul); are
forme articulate hotărât (întâiul, primul); are forme cazuale diferite,
numai când au articol hotărât sau articol demonstrativ-adjectival.

când ţine locul unui substantiv, numeralul îndeplineşte toate


funcţiile sintactice ale substantivului.
Funcţii sintactice când are valoare adjectivală, îndeplineşte funcţia de atribut
adjectival.
când are valoare adverbială, îndeplineşte funcţia de complement
circumstanţial.

126 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

7.6 Lucrare de verificare


1. Spune ce funcţie sintactică are numeralul din enunţul
Tustrei copiii sunt talentaţi:

a) subiect;
b) atribut adjectival;
c) complement direct;
d) atribut pronominal.

2. Marchează seria în care sunt numai numerale colective:

a) amândoi, tuscinci, ambele, toţi;


b) câteştrei, tustrei, amândoi, ambii;
c) ambele, câte trei, tustrei, alţii;
d) cinci, câte doi, tuspatru, tustrele.

3. Numeralul a doua oară este:

a) cardinal propriu-zis;
b) ordinal propriu-zis;
c) cardinal adverbial;
d) ordinal adverbial.

4. Numeralul multiplicativ este în enunţul:

a) câştig îndoit;
b) ambele câştiguri;
c) al doilea câştig;
d) câte două câştiguri.

5. În enunţul „…părul s-a făcut de o mie de ori mai înalt decât


era” (I. Creangă), forma subliniată este:

a) numeral cardinal adverbial, element predicativ


suplimentar;
b) numeral cardinal adverbial, nume predicativ;
c) numeral cardinal adverbial, complement
circumstanţial de mod;
d) numeral ordinal adverbial, complement
circumstanţial de mod.

6. În enunţul Am sosit înaintea celor doi, forma subliniată


este:
a) numeral ordinal, complement circumstanţial de timp;
b) numeral cardinal propriu-zis, complement
circumstanţial de timp;
c) numeral distributiv, complement circumstanţial de
timp;
d) numeral colectiv, complement circumstanţial de
timp.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 127


Numeralul

7. Forma de genitiv-dativ a numeralului amândouă este:

a) amândorura;
b) amândorora;
c) amândurora;
d) la amândouă.

8. În enunţul Al doilea nu s-a mai întors, al doilea este:

a) numeral ordinal în genitiv, atribut;


b) numeral ordinal în nominativ, subiect;
c) numeral ordinal în genitiv, subiect;
d) numeral ordinal în genitiv, complement indirect.

9. Formează numeralele ordinale de la următoarele numerale


cardinale: şase, opt, o sută, milion.

………………………………………………………………………
………………………………………………………………………..

10. O pătrime este:

a) numeral cardinal propriu-zis;


b) numeral colectiv;
c) numeral fracţionar;
d) numeral distributiv.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

128 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

7.7 Răspunsuri şi comentarii


Exerciţiul nr. 1

Ei sunt trei.
Plecarea celor trei m-a întristat.
Am sosit înaintea celor trei.
Am întârziat din cauza celor trei.
Am rezolvat problema mai bine decât cei trei care sunt premiaţi.
Luptăm împotriva celor trei care fură.
Dacă ai greşit, reciteşte paragraful Sintaxa numeralului cardinal
propriu-zis.

Exerciţiul nr. 2 – rezolvare individuală. Ca să rezolvi corect acest


exerciţiu, este nevoie să citeşti cu atenţie Sintaxa numeralului
fracţionar.

Exerciţiul nr. 3

a) amândurora – dativ, complement indirect;


b) amândurora – dativ, complement indirect;
c) amândoi – nominativ, subiect;
d) amândurora – genitiv, atribut substantival;
e) câteşitrele – nominativ, atribut adjectival;
f) (pe) amândoi – acuzativ, complement direct;
g) amândurora – dativ, complement indirect;
h) amândouă – nominativ, atribut adjectival;
i) la tustrei – acuzativ, complement indirect.
Dacă nu ai reuşit să răspunzi corect, îţi recomand să studiezi
din nou secvenţa Numeralul colectiv.

Exerciţiul nr. 4

a) câte o – atribut adjectival;


b) câte zece – subiect;
c) câte trei – atribut adjectival;
d) câte două – complement direct;
e) câte un – atribut adjectival.
Ca să răspunzi corect, este necesar să recapitulezi Numeralul
distributiv.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 129


Numeralul

Exerciţiul nr. 5

a) înzecit – valoare adjectivală, atribut adjectival;


b) întreite – valoare adjectivală, atribut adjectival;
c) îndoită – valoare adjectivală, atribut adjectival;
d) întreit, împătrit – valoare adverbială, complemente
circumstanţiale de mod;
e) îndoit – valoare adverbială, complement circumstanţial de
mod.
Citeşte cu atenţie Numeralul multiplicativ, dacă ai greşit!

Exerciţiul nr. 6

a) de o mie de ori;
b) o dată, de două ori, de zece, de o sută de ori;
c) de două ori;
d) de trei ori, de trei ori.
Pentru a rezolva corect acest exerciţiu, este suficient să
studiezi atent paragraful referitor la formele numeralului
cardinal adverbial.

Exerciţiul nr. 7 – rezolvare individuală (indiciu: formele corecte de


genitiv-dativ ale numeralelor în discuţie sunt: întâii, primei).

Exerciţiul nr. 8

a) celui de-al doilea – dativ, complement indirect;


b) afară de primul – acuzativ, complement circumstanţial de
excepţie;
c) prim – nominativ, atribut adjectival; faţă de a doua –
acuzativ, complement circumstanţial de mod;
d) pe al patrulea – acuzativ, complement direct.
Dacă ai greşit exerciţiile 7 şi 8, recapitulează secvenţa
Numeralul ordinal propriu-zis!

Exerciţiul nr. 9

a) a doua oară;
b) a treia oară;
c) întâiaşi dată;
d) a doua oară.
În cazul în care nu ai găsit soluţia corectă, reciteşte secvenţa
Numeralul ordinal adverbial.

130 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Numeralul

7.8 Surse bibliografice


Avram, Mioara – Interferenţe flexionare între nume şi pronume în
limba română, în „Actele Colocviului Catedrei de limba română.
Perspective actuale în studiul limbii române”, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2002, p. 11 – 20
Irimia, Dumitru – Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi,
1997
Pană Dindelegan, Gabriela – Despre valorile numeralului, în
Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 75 – 86
Rădulescu, Marina – O nouă interpretare a valorilor numeralului,
în „Limba şi literatura română”,1998, nr. 3, p. 7 – 11
Saramandu, Manuela – Numeralul – parte de vorbire eterogenă,
în „Limba română”, 1992, nr. 1 – 2, p. 129 – 136.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 131


Verbul I

Unitatea de învăţare nr. 8

VERBUL I – CLASIFICARE

Cuprins Pagina

8.1 Obiective educaţionale 132


8.2 Identitatea verbului 132
8.3 Clase semantice de verbe 133
8.4 Clase semantico-sintactice de verbe 134
8.5 Clase morfologice de verbe 145
8.6 Lucrare de verificare 148
8.8 Răspunsuri şi comentarii 150
8.9 Surse bibliografice 152

8.1 Obiective educaţionale


După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 stabileşti în ce constă identitatea verbului;


9 identifici categoriile gramaticale ale verbului;
9 recunoşti principalele categorii semantice de verbe;
9 deosebeşti verbele predicative de cele nepredicative;
9 recunoşti verbele copulative;
9 deosebeşti auxiliarele morfologice de cele de modalitate şi
de aspect;
9 explici diferenţa dintre verbele tranzitive şi cele intranzitive:
9 prezinţi diferenţa dintre verbele personale şi cele
impersonale;
9 clasifici verbele în funcţie de sufixul de infinitiv;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi de
învăţare.

8.2 Identitatea verbului

Verbul este clasa lexico-gramaticală cea mai complexă, atât prin


mulţimea formelor paradigmatice şi a opoziţiilor, cât şi prin zonele de
interferenţă ale unora dintre formele lui cu alte clase.

D i n p u n c t d e v e d e r e s e m a n t i c , verbul exprimă acţiuni în


sensul larg al termenului: acţiuni propriu-zise, stări, procese,
fenomene.

D i n p u n c t d e v e d e r e s i n t a c t i c , verbul reprezintă centrul


discursului, asigurând structurarea propoziţiei: impune restricţii de
formă şi de topică.

132 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

D i n p u n c t d e v e d e r e m o r f o l o g i c , verbul se distinge printr-o


flexiune specifică, numită conjugare. De asemenea, se distinge prin
categorii specifice: diateză, aspect, mod, timp şi prin categoriile de
număr şi persoană.

Modul exprimă atitudinea vorbitorului faţă de acţiunea descrisă,


timpul (o categorie prin excelenţă verbală) exprimă momentul
desfăşurării acţiunii, iar persoana face referire la participanţii la
comunicare. Categoriile de persoană şi număr asigură , prin acord,
legătura sintactică dintre verb (predicat) şi subiect.

Diateza este în plan semantic expresia relaţiei dintre autor, acţiune şi


obiect, iar în plan sintactic exprimă relaţia dintre subiect, predicat şi
complement.

8.3 Clase semantice de verbe

Verbele se grupează în trei clase semantice generale:

9 verbe de acţiune: a merge, a veni, a pleca, a alerga, a


gângăvi etc.
9 verbe de devenire: a deveni, a evolua, a înflori, a înnebuni,
a se însera, a se întrista etc.
9 verbe de stare: a fi, a se afla, a se găsi, a reprezenta, a
constitui etc.

În funcţie de tipul de acţiune/activitate, se deosebesc:

9 verbe de mişcare: a merge, a alerga, a se plimba, a ieşi, a


înota etc.;
9 verbe de declaraţie: a spune, a zice, a declara etc.;
9 verbe de atribuire: a oferi, a conferi, a da etc.;
9 verbe de privare: a lua, a împrumuta, a împrumuta (de la)
etc.;
9 verbe de percepţie: a vedea, a auzi, a simţi, a zări etc.;
9 verbe ale cunoaşterii: a cunoaşte, a deduce, a tăgădui etc.;
9 verbe comportamentale: a minţi, a mima, a simula, a se
preface etc.;
9 verbe meteorologice: a ploua, a ninge, a tuna, a fulgera, a
se însenina etc.;
9 verbe didactice: a explica, a demonstra, a examina, a preda
etc.;
9 verbe factitive (cauzative): cele care exprimă rezultatul
acţiunii verbului a face): a găuri = a face găuri, a (se) oua =
a face ouă, a însănătoşi pe cineva = a face pe cineva să
devină sănătos etc;
9 verbe modale: a putea, a trebui, a vrea etc.;
9 verbe aspectuale: a începe, a continua, a termina, a se
întrerupe, a se apuca etc.
9 verbe volitive: a ordona, a comanda, a interzice etc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 133


Verbul I

8.4 Clase semantico-sintactice de verbe

8.4.1 Verbele predicative şi verbele nepredicative

După capacitatea, condiţionată semantic, de a îndeplini funcţie


sintactică specifică, verbele se grupează în două clase: verbe
predicative şi verbe nepredicative.

V e r b e l e p r e d i c a t i v e au sens de sine stătător şi pot realiza


singure, când sunt la un mod personal, funcţia sintactică de predicat.
Având un conţinut semantic concret, aproape toate verbele limbii
române sunt predicative.

V e r b e l e n e p r e d i c a t i v e sunt verbele care nu pot realiza


singure funcţia de predicat, din cauza conţinutului semantic abstract.

Nepredicative sunt: verbele auxiliare – care intră în alcătuirea


formelor verbale compuse (auxiliare morfologice) sau care îşi
păstrează un anumit sem modal sau de aspect şi care participă la
alcătuirea unui predicat verbal compus (auxiliare/semiauxiliare de
modalitate/de aspect) şi verbele copulative – care intră în alcătuirea
predicatului nominal.

A u x i l i a r e l e m o r f o l o g i c e au rezultat din gramaticalizarea a trei


verbe de bază – a fi, a avea, a vrea – şi marchează modul, timpul şi
diateza.

În componenţa unei forme pot intra mai multe auxiliare (aş fi venit,
voi fi citit); de asemenea, aceeaşi valoare poate fi marcată prin
mai multe auxiliare (voi citi, am să citesc).
Auxiliarele
morfologice
A fi marchează diateza pasivă (sunt ajutat de profesori), viitorul
anterior (voi fi venit până vei pleca tu), conjunctivul perfect (să fi citit),
condiţional-optativul perfect (aş fi citit), prezumtivul prezent/perfect (o
fi mâncând/o fi plecat), infinitivul perfect (a fi devenit).

A a v e a intră în alcătuirea perfectului compus (am învăţat), a


viitorului popular (am să învăţ) şi a condiţional-optativului
prezent/perfect (aş învăţa/aş fi învăţat).

A v r e a marchează viitorul (voi ceda) şi prezumtivul (va fi citind/va fi


citit).

134 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

Exerciţiul nr. 1

Selectează contextele în care a fi, a avea, a vrea sunt verbe


auxiliare şi spune ce marchează:

a) „Va fi ştiind toată lumea […], dar nouă nu ne spune


nimeni nimic.” (I. Slavici)
b) „Fericirea mea e să fii tu liber.” (C. Petrescu)
c) Apreciez oamenii de care sunt ajutat.
d) „Intenţiile lui Pascalopol sunt bune, însă îl zbuciumă pe
papa degeaba.” (G. Călinescu)
e) „Soarele lumina nesfârşirile albe şi tremurătoare, zăpada
parcă era stropită cu pietricele sparte […].” (Z. Stancu)
f) Mirela o fi fost plecată ieri.
g) „Da, mult mai bine ar fi fost / Să fi rămas în sat la noi /
De-ai fi avut şi tu vreun rost / De-am fi avut pământ şi
boi.” (Şt. O. Iosif)
h) „La multă bucurie se aşteptase Budulea şi acum ar fi dorit
să se fi aşteptat la mai puţină.” (I. Slavici)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

A u x i l i a r e l e d e m o d a l i t a t e ş i d e a s p e c t reprezintă o
Auxiliarele categorie intermediară între auxiliarele morfologice (morfeme ale
de unor moduri şi timpuri compuse) şi verbele predicative. Ele intră în
modalitate structura predicatului, ca instrumente ale unor categorii semantice,
parţial gramaticalizate – modalitatea şi aspectul.

Pentru că nu au atins gradul maxim de abstractizare specific


auxiliarelor, unii autori le numesc semiauxiliare. Pe de altă parte,
aceste verbe se caracterizează printr-o flexiune redusă, ceea ce
le apropie de auxiliare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 135


Verbul I

V e r b e l e a u x i l i a r e d e m o d a l i t a t e prezintă acţiunea din


perspectiva atitudinii pe care o are locutorul (atitudinea cognitivă,
volitivă sau evaluativă).

Mijloacele de marcare a atitudinii modale în enunţ (a modalizării)


se mai numesc şi modalizatori.

Principalele verbele modale sunt: a putea, a trebui, a fi, a avea. Cele


mai individualizate sunt a putea şi a trebui. Acestea se
caracterizează prin: lipsa autonomiei semantice şi gramaticale: nu
pot apărea fără un verb subordonat cu care formează o unitate;

În anumite contexte, verbul subordonat poate lipsi, însă modalele


permit recuperarea anaforică a informaţiei: Face ce poate/trebuie.
[ce poate/trebuie să facă].

A p u t e a este verb auxiliar când exprimă eventualitatea


(posibilitatea/ipoteza), irealitatea, aproximaţia, concesia. Este non-
modal când exprimă capacitatea fizică sau intelectuală de realizare a
unei acţiuni, permisiunea sau posibilitatea.

Ca verb modal, a putea se întrebuinţează la indicativ prezent,


imperfect sau la condiţional-optativ. Se construieşte cu modul
conjunctiv (poate să aibă douăzeci de ani), dar admite curent şi
construcţia cu verbul la infinitiv fără a (poate avea douăzeci de ani),
ceea ce determină aşezarea cliticelor pronominale, a negaţiei şi a
semiadverbelor numai în faţa întregului grup (a putea + verb
subordonat): o poţi întreba cât vrei, că tot nu-ţi răspunde.

Cliticul reflexiv poate aparţine verbului auxiliar (Se poate să plouă),


verbului principal, prin „ridicare” (Ion se poate uita la televizor) sau
poate fi rezultatul unei suprapuneri (Se poate să se realizeze = se
poate realiza).

Când verbul principal este la conjunctiv, întreaga sintagmă variază în


funcţie de număr şi persoană: pot să răcesc, poţi să răceşti, puteam
să răcesc, puteai să răceşti etc.

Când verbul principal este la infinitiv, auxiliarul este cel care exprimă
numărul şi persoana: pot răci, poţi răci , puteam răci, puteai răci etc.

A t r e b u i este verb auxiliar când exprimă deducţia, supoziţia:


Trebuie să fi venit deja. Este non-modal, deci predicativ când
exprimă necesitatea sau când are sensul de a avea nevoie: Îmi
trebuie o casă mai mare.

Ca verb modal, verbul a trebui se foloseşte la indicativ prezent,


persoana a III-a singular: trebuie să fie multe probleme la ei la firmă;
şi mai rar, la imperfect: când suna, ştiam că el trebuia să fie.

136 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

Auxiliarul/semiauxiliarul a trebui este invariabil în persoană şi


număr.

Spre deosebire de verbul predicativ a trebui, auxiliarul este inapt de a


realiza opoziţia afirmativ-negativ. Construcţii precum nu trebuie să
vină nu sunt posibile decât în cazul valorii predicative a verbului a
trebui.

Verbul modal a trebui se construieşte cu modul conjunctiv, prezent


sau perfect: Trebuie să fie bolnav/Trebuie să se fi îmbolnăvit sau cu
prezumtivul prezent (cu auxiliarul la conjunctiv): Trebuie să fi
existând vreo legătură între ei.

Când auxiliarul este la imperfect, verbul principal este la conjunctiv


perfect: Trebuia să fi venit deja.

Când verbul principal este la conjunctiv prezent, acesta îşi modifică


forma în funcţie de persoană şi număr: Trebuie să fie aici.

Când verbul principal este la conjunctiv perfect sau la prezumtiv


prezent, întreaga construcţie este invariabilă în funcţie de persoană
şi număr: Trebuie să fi venit (ea, tu, ei etc.).

A trebui şi a putea sunt verbe modale şi când exprimă valori deontice


(când au sens impozitiv).

Când este utilizat deontic, verbul a trebui admite anumite construcţii


eliptice: trebuie + participiu, cu elipsa auxiliarului de la diateza
pasivă: Cartea trebuie citită.

La condiţional-optativ, valoarea directivă se atenuează, obligaţia şi


permisiunea căpătând funcţia de sugestie: Ar trebui/Ai putea să mai
stai.

Verbele a avea şi a fi au utilizări modale când sunt construite cu


supinul (are de învăţat/e de învăţat) sau când verbul principal este la
conjunctiv prezent (aveam să cad/era să cad). Sunt auxiliare când
exprimă irealitatea sau potenţialul (ce era să fac?/ce aveam să fac?).

Ca auxiliare, ambele se folosesc numai la imperfect, însă spre


deosebire de a fi, care este invariabil în funcţie de număr şi persoană
(apare numai la persoana a III-a singular), a avea variază în funcţie
de număr şi persoană: aveam să mor, aveai să mori, avea să moară
etc.

Sunt foarte multe verbe lexicale care pot avea sens modal: a şti, a
considera, a crede etc. (pot exprima modalitatea epistemică), a
obliga, a permite (pot exprima modalitatea deontică), a plăcea, a
bucura (pot exprima modalitatea apreciativă) etc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 137


Verbul I

Exerciţiul nr. 2

Recunoaşte contextele în care verbele a trebui, a putea, a fi sunt


auxiliare modale şi explică de ce le consideri aşa:

a) Îmi trebuie o maşină nouă.


b) Mihai trebuie să fi ajuns acasă deja.
c) Trebuie să se fi chinuit mult până a reuşit.
d) Cartea asta trebuie să fie interesantă.
e) Alexandru poate să rezolve problema aceasta.
f) Ion se poate să fi venit.
g) Poţi să iei maşina mea, nu mă deranjează.
h) Puteam să mă-nec dacă nu era ea …
i) Femeia putea să aibă vreo treizeci de ani.
j) Ce era să fac? I-am spus.
k) Era să cad de la etaj.
l) „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul
geniului său înnăscut […].” (T. Maiorescu)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

A u x i l i a r e l e / s e m i a u x i l i a r e l e d e a s p e c t prezintă acţiunea
Auxiliarele exprimată de verbul principal ca imperfectivă.
de aspect
A sta şi a vrea exprimă iminenţa acţiunii verbului (faptul că acţiunea
este pe punctul de a se produce): Stă să plouă/Vrea să plângă.

138 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

Ca auxiliare, verbele în discuţie şi-au pierdut sensul lexical iniţial: a


sta nu mai exprimă nemişcarea, iar a vrea nu mai exprimă voinţa;
prin urmare, şi-au pierdut şi autonomia semantică.

Capacitatea flexionară este redusă la maxim: se folosesc numai la


indicativ prezent şi, mai rar, la imperfect: Stă/Stătea să ningă.

Exerciţiul nr. 3

Recunoaşte contextele în care există auxiliare de aspect:

a) Fetiţa stă să plângă.


b) Prietena mea stă în centru.
c) „Aici ai să-ţi petreci tu veacul, măi Colţun – am zis eu; iar
căţelandrul a prins a sări în jurul meu lătrând cu bucurie.”
(M. Sadoveanu)
d) A prins-o de mijloc şi a sărutat-o.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

V e r b e l e c o p u l a t i v e funcţionează ca instrumente gramaticale


ale predicaţiei, formând, împreună cu numele predicativ, predicatul
nominal. Ele stabilesc relaţia dintre subiect şi numele predicativ
(cuvântul care identifică sau califică subiectul). Sunt elementele
purtătoare ale indicilor gramaticali specifici verbului (mod, timp,
persoană, număr).

Cele mai frecvente verbe copulative sunt:

Verbele 9 a fi: „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea,
copulative / Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea.” (M.
Eminescu)

Verbul a fi este predicativ când are următoarele sensuri:

a) a exista: „În lumea asta sunt femei cu ochi ce izvorăsc


scântei.” (M. Eminescu)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 139


Verbul I

b) a trăi, a vieţui: „Fost-a Împărat / Mândru luminat / Ce avea


cetate / De-nalte palate, / Cu turnuri de fier / Ce lovea în
cer.” (M. Eminescu)
Sensurile c) a se afla, a se găsi: Ioana este în concediu de o lună.
predicative d) a costa: Cât este kilogramul de carne?
ale verbului e) a dura: O oră de curs este de 140 de minute.
f) a dăinui: Tabloul acesta este de 100 de ani.
a fi
g) a data: „Din această vreme sunt piesele Scara mâţei, Mama
Angheluşa, Coana Chiriţa în Iaşi, Crai nou.” (V. Alecsandri).
h) a proveni, a-şi avea obârşia, a se trage: Mihai este din Cluj.
i) a se împlini ( o perioadă): Sunt zece ani de când ne
cunoaştem.
j) a merge, a se duce: Săptămâna trecută am fost la Buzău.
k) a veni, a trece: Ieri a fost fratele tău pe la mine.
l) a umbla, a hoinări: Pe unde ai fost de dimineaţă până
acum?
m) a se desfăşura, a se ţine, a se produce: Spectacolul este la
Casa Sindicatelor.
n) a se întâmpla: Ce ţi-am povestit era pe la 1500.
o) a trebui: Dacă e s-o fac şi pe-asta, o fac!
p) a prevesti, a semnifica: Ce e când ţi se zbate ochiul stâng?

9 a deveni: Radu va deveni inginer.

A deveni este copulativ în aproape toate cazurile. Excepţie face


situaţia în care este folosit în limbaj filosofic, pentru a evidenţia
opoziţia stare/devenire: „Toată problema României nu e numai să
fie, să fie în eternitate, ci să devină.” (C. Noica)

9 a se face: Mihai s-a făcut profesor.

Verbul a face este predicativ când este utilizat la diateza reflexivă


şi are sensurile: a se produce, a se construi, a se fabrica, a se
crea, a se părea, a se preface, a simula, a se confecţiona, a se
desfăşura, a fi posibil.

9 a ieşi: Alexandru a ieşit învingător/medic.

Verbul a ieşi este predicativ când din punct de vedere semantic


este echivalent cu: a pleca, a se arăta, a se ivi, a răsări, a încolţi,
a se publica, a se tipări, a rezulta, a proveni, a lua naştere.

9 a ajunge: Elena a ajuns directoare.

Verbul a ajunge este predicativ când are următoarele sensuri: a


sosi (undeva), a prinde (pe cineva din urmă), a atinge (pe
cineva/ceva), a apuca (o vârstă/o vreme), a fi suficient/de-ajuns, a
se întinde (până la), a parveni (când este utilizat reflexiv).

140 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

9 a însemna: „Nici unul din ei nu ştie încă ce-nsemnează


iubirea.” (M. Eminescu)

Verbul a însemna este predicativ când actualizează următoarele


sensuri: a nota, a scrie, a marca.

9 a rămâne: „Ca să nu-ndrăgeşti nimică, / Tu rămâi la toate


rece.” (M. Eminescu)

A rămâne este predicativ când poate fi substituit prin: a sta


(undeva)/a nu pleca (de undeva), a se păstra, a se menţine, a
urma să …, a trebui să …, a dăinui/a dura.

9 a părea: Copilul pare bolnav.

A părea este verb predicativ când are sens impersonal, indiferent


că este la diateza activă sau la diateza reflexivă.

9 a reprezenta: Tehnica reprezintă un progres al societăţii.

A reprezenta este verb predicativ când este sinonim cu a înfăţişa,


a evoca, a interpreta, a acţiona (în numele unei persoane sau al
unei colectivităţi), a-şi închipui/a-şi imagina.

9 a constitui: Învăţământul constituie o prioritate.

Dacă poate fi substituit prin a (se) alcătui, a (se) forma, a (se)


înfiinţa, a (se) întemeia, a (se) organiza, verbul a (se) constitui
este verb predicativ.

Unii autori consideră că lista verbelor copulative poate fi


completată cu verbele: a se alege, a se arăta, a se considera, a
se dovedi, a se socoti, a se simţi, a se chema etc. (vezi Iordan,
Robu, 1978).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 141


Verbul I

Exerciţiul nr. 4

Alcătuieşte enunţuri în care să foloseşti cu sens predicativ verbele


a ieşi, a ajunge, a rămâne, a părea, a însemna.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

8.4.2 Verbele personale şi verbele impersonale


După reacţia verbului faţă de categoria gramaticală a persoanei şi
după capacitatea lui de a intra, ca predicat, în relaţie cu un subiect
gramatical, distingem două clase de verbe: verbe personale şi verbe
impersonale.

V e r b e l e p e r s o n a l e admit un subiect gramatical, care poate fi


Verbele
un nume sau un substitut al numelui sau chiar o propoziţie întreagă:
personale
Mihai/El mănâncă. / Mănâncă cine vrea.

Intrând în relaţie cu un pronume, verbul preia de la acesta categoriile


de persoană şi număr: eu citesc, tu citeşti, el citeşte, noi citim, voi
citiţi, ei citesc.

V e r b e l e i m p e r s o n a l e nu au forme paradigmatice pentru cele


trei persoane. Ele nu acceptă nici din punct de vedere formal, nici la
nivelul conţinutului, opoziţia specifică persoanei şi prin urmare au
Verbele aceeaşi formă, de persoana a III-a (singular).
impersonale
Verbele impersonale propriu-zise nu pot avea un autor care să poată
fi denotat printr-un nume sau un substitut. Intră în această clasă:

9 verbele „meteorologice”: a tuna, a fulgera, a ploua, a ninge,


a se înnopta, a se desprimăvăra etc.;
9 expresii verbale care exprimă stări atmosferice sau
coordonate temporale, alcătuite din verbul a fi şi un

142 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

substantiv/adjectiv/adverb: e frig, e cald, e târziu, e noapte,


e bine, e rău etc.;
9 expresii verbale constituite din verbe precum a veni, a
cădea, a se lăsa şi substantive care exprimă timpul: a veni
toamna, a cădea noaptea, a se lăsa seara, a se face
noapte/dimineaţă etc.
9 locuţiuni verbale: a-i părea bine, a-i părea rău;
9 verbe pronominale (cu pronume în dativ): a-i păsa, a-i arde;
9 expresii cu un conţinut modal: e păcat, e nevoie etc.;

Alte verbe sunt impersonale într-un singur sens: nu realizează


opoziţia specifică persoanei, dar dezvoltă relaţii cu un subiect
gramatical (impersonale relative). Se includ în această clasă :

9 verbe care admit subiect, întotdeauna de persoana a III-a


sau o propoziţie subiect: a-i plăcea, a-i veni, a se cuveni, a
se întâmpla etc.
9 verbe ca a auzi, a spune, a zice, a părea, care sunt de
obicei personale, dar care sunt folosite cu formă şi sens
impersonal: se aude, se spune, se zice, se pare etc.

Exerciţiul nr. 5

Extrage din următoarea listă verbele/expresiile verbale


impersonale: a-i conveni, a veni, a-i veni, a spune, a se zice, a
ploua, a se însera, a mânca, a-i păsa, a se teme, a i se năzări, a
se bucura (de ceva), este bine, e necesar, a se întâmpla, a se
gândi, a se bucura, a se auzi.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 143


Verbul I

8.4.3 Verbele tranzitive şi verbele intranzitive


În funcţie de capacitatea de a primi complement direct, verbele se
grupează în două clase: verbe tranzitive şi verbe intranzitive.

V e r b e l e t r a n z i t i v e sunt cele care pot primi complement direct:


Verbele a mânca (o îngheţată, o ciocolată etc.), a citi (o carte, o poveste etc.),
tranzitive a asculta (o melodie, o poveste) etc.

Verbele tranzitive admit, în general, un singur complement direct


(a vrea ceva) sau o propoziţie completivă directă (Vrei să vii?).
Există însă numeroase verbe care admit două complemente
directe: unul caracterizat prin trăsătura [–uman] , care exprimă
obiectul acţiunii şi altul caracterizat prin trăsătura [+uman], care
exprimă beneficiarul acţiunii: a învăţa ceva pe cineva, a ruga
ceva pe cineva, a întreba ceva pe cineva etc. Acestea se
numesc v e r b e d u b l u t r a n z i t i v e .

Verbele V e r b e l e i n t r a n z i t i v e sunt cele care nu pot avea complement


intranzitive direct: a ninge, a ploua, a fi, a muri, a trăi, a sta, a merge etc.

Unele verbe intranzitive pot avea un complement direct „intern”,


exprimat printr-un substantiv cu aceeaşi rădăcină cu verbul sau
din aceeaşi sferă semantică: a lupta o luptă, a trăi un trai, a-şi trăi
viaţa etc.

Exerciţiul nr. 6

Subliniază cu o linie verbele tranzitive şi cu două pe cele


intranzitive:

a) „Liniştea singurătăţii cuprinsese din temei toate celea.


Întunericul se coborâse din fundul depărtărilor; parcă s-ar
fi deschis zăgazurile vremilor trecute şi ar fi inundat
lumea.” (D. Zamfirescu)
b) „Nu ştiu alţii cum sânt, dar eu, când mă gândesc la locul
naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul
hornului, unde lega mama o şfară cu motocei la capăt de
crăpau mâţele jucându-se cu ei, […], parcă-mi saltă şi
acum inima de bucurie.” (I. Creangă)

144 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

8.5 Clase morfologice de verbe

După formă (structură), verbele se împart în patru clase:

9 simple: a bea, a urî, a citi, a iubi etc.


9 compuse: a binecuvânta, a se automutila, a binevoi etc.
9 locuţiuni verbale: a-şi aduce aminte, a băga de seamă, a o
lua la fugă, a o lua razna, a-şi pierde minţile etc.
9 expresii verbale:a-i fi foame/sete/lene/frică etc.

Expresiile verbale sunt grupuri alcătuite din mai mulţi termeni


(substantive, pronume, adverbe) care „gravitează” în jurul unui
verb, cu care intră în diferite relaţii. Comparativ cu locuţiunile
verbale, elementele componente ale expresiilor sunt mai puţin
solidare, între ele putând fi identificate relaţii şi funcţii sintactice.
Într-o expresie de genul mi-e sete, substantivul sete ocupă poziţia
de subiect, iar pronumele în dativ mi- îndeplineşte funcţia
sintactică de complement indirect.

În funcţie de particularităţile flexiunii, verbele se grupează în patru


clase flexionare, numite conjugări. În gramatica tradiţională, gruparea
verbelor în conjugări se face după sufixul de la infinitiv prezent, numit
caracteristică a conjugării.

Verbele de conjugarea I sunt cele care au la infinitiv sufixul -a: a


cânta, a mânca, a nara, a da etc.

Verbele de conjugarea a II-a sunt cele care au la infinitiv sufixul -ea:


a vedea, a bea, a părea, a cădea, a apărea etc.

Verbele de conjugarea a III-a sunt terminate la infinitiv în -e: a merge,


a spune, a zice, a duce, a cere, a râde etc.

Verbele de conjugarea a IV-a sunt terminate la infinitiv în -i şi în -î: a


iubi, a veni, a citi, a dori, a urî, a hotărî, a coborî, a izvorî etc.

În limba actuală se remarcă o puternică tendinţă de confundare a


conjugării a II-a cu a III-a şi invers. Mai frecvent se produce
trecerea de la conjugarea a II-a la a III-a. De exemplu, se spune
va apare, în loc de va apărea, mi-ar place, în loc de mi-ar plăcea,
mi-ar pare bine, în loc de mi-ar părea bine etc.

După prezenţa flexiunii, verbele se grupează în două clase: verbe cu


flexiune completă (a citi, a scrie, a iubi etc.) şi verbe cu flexiune
incompletă: defective de persoană şi de număr (verbele
impersonale), defective de mod şi de timp (a la, a mânea). Verbele
care sunt defective de modul participiu nu au nici timpuri compuse (a
desfide).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 145


Verbul I

Exerciţiul nr. 7

Grupează verbele pe patru coloane, în funcţie de conjugarea


căreia aparţin: a vorbi, a elabora, a redacta, a avea, a tăcea, a
duce, a merge, a cădea, a izvorî, a părea, a primi, a răstălmăci, a
râde, a doborî.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Exerciţiul nr. 8

Subliniază cu o linie verbele copulative şi cu două pe cele


predicative:

a) „Acum, Simina părea alta.” (M. Preda)


b) „Misiunea poeziei este de a întări sufletele, de a înălţa
adevărul, de a înnobila libertatea.” (C. Bolliac)
c) „Să rămânem până în ultima clipă în care se poate sta
[…].” (G. Bogza)
d) „Era un bărbat mărunţel, cam uzat; bărbuţa roşcată
începuse a-I cărunţi.” (M. Sadoveanu)
e) „Expresivitatea unui text va depinde de numărul şi
varietatea elementelor provenite din experienţele noastre
trecute cu ajutorul cărora vom fi capabili […] să constituim
contexte semnificative […].” (E. Negrici)
f) „Tot ce e viu e însemnat / Cu un har de la-nceput.” (S.
Esenin)
g) „În secolul al XX-lea pare să predomine păcatul de
angelism, dorinţa de a realiza perfecţiunea absolută.” (N.
Steinhardt)
h) „Munca aceasta înseamnă pentru mine independenţa.”
(C. Petrescu)
i) „Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul - / Nu mă va
ajunge niciodată.” (M. Sorescu)

146 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

Exerciţiul nr. 9

Recunoaşte contextele în care verbul a fi este predicativ şi


precizează sensul cu care este folosit:

a) „Dar acum eram amândoi în pădure sub tei.” (C.


Petrescu)
b) Săptămâna viitoare vor fi zece ani de la căsătoria lor.
c) „Oracolul care e întrebat prea adeseori tace.” (N. Iorga)
d) „O fată frumoasă e mirajul din zarişte.” (L. Blaga)
e) „Oraşul tot e violet.” (G. Bacovia)
f) De unde eşti?

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 147


Verbul I

8.6 Lucrare de verificare


1. Sunt tranzitive verbele din seria:

a) a vedea, a se teme, a picta, a muri;


b) a vedea, a citi, a picta, a înţelege;
c) a veni, a pleca, a se duce, a se naşte;
d) a-i veni, a-i plăcea, a trebui, a accepta.

2. În enunţul Mihai fu văzut plecând, verbul a fi este:

a) auxiliar; b) copulativ; c) predicativ; d) impersonal.

3. În enunţul Ion este din Bârlad, verbul a fi este:

a) auxiliar; b) copulativ; c) predicativ; d) impersonal.

4. În enunţul Suntem hotărâţi să mergem mai departe, verbul


a fi este:

a) auxiliar; b) copulativ; c) predicativ; d) impersonal.

5. În enunţul Mama este profesoară, verbul a fi este:

a) auxiliar; b) copulativ; c) predicativ; d) impersonal.

6. Marchează seria în care sunt numai verbe impersonale:

a) a tuna, a veni, a-i plăcea, a cădea;


b) a fulgera, a se înnopta, a ninge, a-i păsa;
c) a-i veni, a se duce, a citi, a ploua;
d) a ploua, a tuna, a mânca, a spune.

7. Verbele nepredicative sunt:

a) verbele auxiliare;
b) verbele copulative;
c) verbele la gerunziu;
d) verbele auxiliare şi verbele copulative.

8. Verbele auxiliare marchează:

a) modul;
b) timpul;
c) diateza;
d) modul, timpul, diateza.

148 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

9. Verbul a însemna este:

a) predicativ;
b) copulativ;
c) auxiliar;
d) predicativ sau copulativ, în funcţie de context.

10. Verbul a fi ajută la formarea:

a) viitorului anterior;
b) viitorului;
c) diatezei pasive, viitorului anterior, conjunctivului
perfect, condiţionalului perfect, prezumtivului
(prezent sau perfect), infinitivului perfect;
d) conjunctivului perfect.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 149


Verbul I

8.7 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr. 1

a) va fi ştiind – auxiliare (pentru prezumtiv); c) sunt ajutat –


auxiliar (diateza pasivă); e) este stropită – auxiliar (diateza
pasivă); f) o fi fost plecată – auxiliar (prezumtiv); g) ar fi fost –
auxiliare (condiţional-optativ perfect); să fi rămas – auxiliar
(conjunctiv perfect); ai fi avut – auxiliare (condiţional-optativ
perfect); am fi avut – auxiliare (condiţional-optativ perfect); h) ar fi
dorit – auxiliare (condiţional-optativ perfect); să se fi aşteptat –
auxiliar (conjunctiv perfect).
Dacă ai greşit, trebuie să revezi modulul Verbele predicative şi
verbele nepredicative – Auxiliarele morfologice.

Exerciţiul nr. 2

Pentru rezolvarea acestui exerciţiu, citeşte, pe lângă modulul


Verbele predicative şi verbele nepredicative – Auxiliarele de
modalitate, lucrarea lui Grigore Brancuş – Morfologia verbului.

Exerciţiul nr. 3

Auxiliare de aspect sunt în contextul a – stă (să plângă) şi în


contextul c – a prins (a sări).
În cazul în care ai greşit, reciteşte paragraful Auxiliarele
morfologice.

Exerciţiul nr. 4

Pentru a rezolva acest exerciţiu reciteşte paragraful Verbele


copulative.

Exerciţiul nr. 5

a-i conveni; a-i veni; a se zice; a-i păsa; a ploua, a se însera, a i


se năzări, este bine, e necesar, a se auzi.
Studiază din nou secvenţa Verbele personale şi verbele
impersonale dacă nu ai rezolvat corect exerciţiul!

Exerciţiul nr.6

a) transitive: cuprinsese; ar fi inundat;


intransitive: se coborâse; s-ar fi deschis;
b) tranzitive: lega, saltă;
intranzitive:sunt, mă gândesc, crăpau, jucându-se;
Dacă ai greşit, te vei lămuri recitind modulul Verbele tranzitive şi
verbele intranzitive.

150 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul I

8.7 Răspunsuri şi comentarii


Exerciţiul nr. 7

Conj. I Conj. a II-a Conj. a III-a Conj. a IV-a


a elabora a avea a duce a vorbi
a redacta a tăcea a merge a izvorî
a cădea a râde a primi
a părea a răstălmăci
a doborî

Secvenţa Clase morfologice de verbe îţi va aduce lămuririle


necesare în cazul în care ai neclarităţi.

Exerciţiul nr. 8

a) părea – verb copulativ;


b) este – verb copulativ;
c) să rămânem – verb predicativ;
d) era – verb copulativ;
e) va depinde – v erb predicativ; vom fi (capabili) – verb
copulativ; să constituim – verb predicativ;
f) e – în ambele situaţii verb copulativ;
g) pare – verb copulativ; a realiza – verb predicativ;
h) înseamnă – verb copulativ;
i) e (martor mi-e) – verb copulativ; (mă va) ajunge – verb
predicativ.

Exerciţiul nr. 9

a) a se afla; b) a se împlini; f) a proveni, a fi originar din. În


contextul c este verb auxiliar (ajută la formarea diatezei pasive),
iar în contextele d şi e este verb copulativ.
Pentru a rezolva corect exerciţiile 8 şi 9, consultă secvenţa
Verbele predicative şi verbele nepredicative.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 151


Verbul I

8.8 Surse bibliografice


Brâncuşi, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului,
Bucureşti, 1986
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia,
Institutul European, Iaşi, 1999
Eseev, I., Semantica verbului, Editura Facla, Timişoara, 1974
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.

152 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul II

Unitatea de învăţare nr. 9

VERBUL II – CATEGORIILE GRAMATICALE ALE VERBULUI

Cuprins Pagina
9.1 Obiective educaţionale 153
9.2 Categoriile gramaticale ale verbului 153
9.3 Lucrare de verificare 164
9.4 Răspunsuri şi comentarii 165
9.5 Surse bibliografice 166

9.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 identifici categoriile gramaticale ale verbului;


9 explici diferenţa dintre diateza activă, diateza pasivă şi
diateza reflexivă;
9 recunoşti modurile şi timpurile verbului;
9 explici deosebirea dintre modurile predicative şi cele
nepredicative;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

9.2 Categoriile gramaticale ale verbului

Categoriile gramaticale ale verbului sunt diateza, modul, timpul,


persoana şi numărul.

În plan semantic, diateza este expresia relaţiei dintre autor, acţiune şi


obiect.

În plan sintactic, diateza este expresia relaţiei dintre subiect, predicat


şi complementul direct.

9.2.1 Diateza
D i a t e z a a c t i v ă este nemarcată cu morfeme specifice. Un verb la
diateza activă arată că acţiunea este realizată de subiectul
gramatical: Mihai pleacă. / Copiii vizionează un film.
D i a t e z a p a s i v ă arată că subiectul gramatical suferă acţiunea
săvârşită de un autor, care fie rămâne neexprimat (Ai fost căutat), fie
este desemnat prin complementul de agent (Ai fost căutat de Ioana).
Diateza pasivă este limitată la verbele tranzitive şi la cele intranzitive
care se actualizează ca tranzitive, prin modificări semantice, în

Proiectul pentru Învăţământul Rural 153


Verbul II

contexte specifice. Este vorba despre complementele directe interne,


care fac parte din familia verbului sau sunt înrudite semantic cu
acesta (a-şi trăi viaţa, a-şi trăi traiul). Verbele îşi modifică sensul: de
exemplu, cele imperfective devin perfective.

Diateza pasivă se opune diatezei active şi diatezei reflexive prin


auxiliarul a fi pe lângă verbul la participiu. În limba română, pe lângă
exprimarea cu auxiliar, se foloseşte şi o formă de reflexiv pasiv, unde
pronumele reflexiv devine marcă pasivă.

Forma reflexiv-pasivă este preferată atunci când nu este exprimat


agentul: Cartea aceasta se citeşte repede. Verbul şi pronumele-
morfem se întrebuinţează la persoana a III-a.

Sinonimia dintre cele două construcţii nu este totală: porţile sunt


deschise înseamnă fie că procesul de deschidere este simultan cu
momentul vorbirii (diateza pasivă), fie că procesul s-a încheiat
înaintea momentului vorbirii (starea); forma porţile se deschid
exprimă fie un proces simultan cu momentul vorbirii, (diateza
pasivă), fie posibilitatea/necesitatea ca acest proces să fie
realizat.

D i a t e z a r e f l e x i v ă arată că subiectul gramatical săvârşeşte şi


suferă în acelaşi timp acţiunea.

Marca diatezei reflexive este cliticul reflexiv: a se gândi, a se uita, a


se zice, a se amuza etc.

Formele marcate cu reflexiv dezvoltă mai multe variante:

a) reflexive obiective (propriu-zise): a se scula, a se culca, a


se duce;
b) dinamice: a se teme, a se ruga, a se bucura;
c) eventive: a se îngălbeni, a se îngrăşa, a se întrista;
d) de reciprocitate: a se saluta, a se certa, a se căsători;
e) pasive: a se nota, a se citi;
f) impersonale: a se crede, a se zice, a se spune etc.

154 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul II

Exerciţiul nr. 1

Spune la ce diateză sunt verbele/locuţiunile verbale din textele:

a) „Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă


sau la drum pe stănoagă.” (M. Preda)
b) „Ziua de ieri s-a ţinut după mine […].” (T. Arghezi)
c) Prăjitura este coaptă cu ceasul în mână.
d) „Într-una din zile, fereştile fiind deschise şi izbind odată
vântul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colţ, unde
stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărâmat.” (I. Slavici)
e) Mihai, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, a fugit.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

M o d u l arată felul în care vorbitorul apreciază acţiunea sau starea.

Exprimând implicarea subiectului vorbitor, modul se


subordonează modalităţii.
Modalitatea este categoria semantică, parţial gramaticalizată, care
exprimă raportarea vorbitorului la un conţinut propoziţional,
atitudinea sa faţă de starea de lucruri reprezentată.

9.2.2 Modul, timpul şi aspectul


Modul îşi subordonează timpul, dezvoltându-se prin variante
temporale: verbul exprimă, prin formele lui, momentul în care se
săvârşeşte acţiunea.

După criteriul exprimării în paradigama unui mod a variaţiei de


persoană şi număr, se disting moduri personale şi moduri
nepersonale.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 155


Verbul II

Modurile personale deosebesc persoana şi numărul subiectului,


realizând fenomenul de acord.

Modurile nepersonale nu deosebesc persoana şi numărul


subiectului.

După capacitatea de a îndeplini funcţia de predicat, se deosebesc


moduri predicative şi moduri nepredicative.

Verbele la moduri predicative pot forma singure predicat, cele la


moduri nepredicative nu pot forma singure predicat.

A nu se confunda noţiunile de mod predicativ/nepredicativ cu


acelea de verb predicativ/nepredicativ! Un verb predicativ este
predicat numai dacă este la un mod predicativ (excepţie fac
verbele la infinitiv şi la supin cu valoare de imperativ: A se citi cu
atenţie prospectul! / De reţinut ce ţi-am spus!), iar verbele
nepredicative (copulative şi auxiliare) nu formează predicat,
indiferent de modul la care sunt.

Cele două clasificări coincid în efecte, modurile predicative fiind şi


personale, iar cele nepredicative fiind nepersonale.

M o d u r i l e p r e d i c a t i v e ş i p e r s o n a l e sunt indicativul,
conjunctivul, condiţional-optativul, imperativul şi prezumtivul.

Modul Indicativul exprimă, atât în propoziţii principale, cât şi în subordonate,


indicativ acţiuni considerate de vorbitor ca reale, sigure:

9 „Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună.” (M.


Eminescu)
9 „Acolo am intrat în freamătul de copii cu teamă şi cu bucurie
în întâia dimineaţă când m-a dus tata de mâmă.” (M.
Sadoveanu)

Modul indicativ nu are indice (reprezintă termenul nemarcat al


opoziţiei de mod). Din punct de vedere formal, se opune
conjunctivului (marcat prin conjuncţia să), condiţionalului (marcat prin
auxiliarul a avea), dar şi imperativului (care se distinge prin intonaţie).

Formele de persoana a II-a, indicativ prezent a unor verbe


dobândesc valoare de imperativ, atunci când apar în propoziţii
principale, cu intonaţia specifică imperativelor: te întorci acum!, te
duci acolo imediat!, faci ce zic eu!.
De asemenea, unele forme ale indicativului se folosesc în
propoziţii condiţionale (introduse prin dacă/de), în locul
condiţionalului: Dacă nu mă supărai, te ajutam!

156 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul II

Indicativul prezintă cele mai multe opoziţii temporale. Include timpuri


sintetice (prezent, imperfect, perfect simplu, mai mult ca perfect) şi
timpuri analitice (perfect compus, viitor, viitor anterior).

În funcţie de semnificaţia temporală, indicativul prezent are mai multe


valori. Astfel, un verb la indicativ prezent poate exprima:

a) acţiuni care au loc în momentul vorbirii: Acum citesc.

b) acţiuni care pot avea loc în orice moment (prezent


omnitemporal). Intră aici ceea ce gramaticile româneşti
numesc prezent iterativ sau etern (care exprimă acţiuni
repetete periodic: Trenul pleacă spre Bucureşti la ora cinci,
zilnic / Vara mă duc la mare) şi prezentul gnomic (care
exprimă acţiuni nelegate de timp; este vorba fie despre
Timpurile fenomene permanente, fie de adevăruri general valabile:
modului Adunarea este o operaţie matematică / Leneşul mai mult
indicativ aleargă).

c) acţiuni săvârşite în trecut. Cu această valoare, apare în stilul


beletristic, în naraţiuni (prezentul istoric):
9 „Sinan spre a da curagiu la ai săi, ia ofensiva şi trece podul
dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de
piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul
Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de
Albert Kiraly, care […] le găureşte rândurile şi le pustieşte
toată aripa dreaptă.” (N. Bălcescu)

d) acţiuni viitoare (în vorbirea familiară); verbul este adesea


însoţit de adverbe sau alţi determinanţi temporali care indică
posterioritatea: Mâine vin pe la tine.

Imperfectul exprimă o acţiune în curs de desfăşurare într-un moment


trecut: Citeam când m-ai sunat.

Perfectul exprimă o acţiune petrecută şi încheiată în trecut. Perfectul


simplu este un timp „regional” (folosit mai ales în graiurile olteneşti) şi
exprimă o acţiune terminată de curând (în ultimele 24 de ore): Astăzi
[…] scuturai acolo-n focar, m-apucai să vărui şi eu, făcui mâncare,
mâncarăm, detei la oi, detei la purcică. (TDM III)

Perfectul compus prezintă acţiunea ca încheiată în mod cert într-un


moment anterior momentului comunicării: A plecat luna trecută. Este
un timp perfectiv, opunându-se imperfectului (timp imperfectiv).

Mai mult ca perfectul este un timp de relaţie: exprimă o acţiune


trecută încheiată înaintea altei acţiuni trecute: Când am ajuns eu, ea
deja plecase.
Viitorul (viitorul I) plasează acţiunea într-un moment posterior
momentului vorbirii.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 157


Verbul II

Când este utilizat cu intonaţie imperativă, viitorul exprimă


dispoziţii, ordine, porunci: Vei face ce-ţi spun!

În funcţie de registrul stilistic în care se foloseşte, în limba română


există mai multe realizări: în limba standard, viitorul este o formă
alcătuită din auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului (voi veni), în limba
familiară se recurge la formaţii de tipul oi veni (provenite din cele
anterioare, prin căderea lui v- de la auxiliar) sau la formaţii specifice
Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, obţinute din o invariabil şi
conjunctivul prezent (o să vin) sau din auxiliarul a avea şi
conjunctivul prezent (am să vin) – paradigmă specifică Moldovei.

Viitorul anterior (viitorul II) exprimă o acţiune viitoare, anterioară altei


acţiuni viitoare: Până va veni el, eu voi fi terminat treaba. Spre
deosebire de viitorul I, care se referă la acţiuni viitoare cu aspect
imperfectiv (neterminate), viitorul II proiectează acţiunile în viitor, dar
le prezintă ca fiind perfective (încheiate).

Aspectul reprezintă categoria gramaticală a verbului, care exprimă


modul de desfăşurare în timp a acţiunii, din perspectiva vorbitorului.

Aspectul Categoria gramaticală a aspectului presupune opoziţia perfectiv


(împlinit)/imperfectiv (neîmplinit). În limba română, formele prin care
se realizează, la indicativ, opoziţiile de timp, conţin şi informaţii de
natură aspectuală. Astfel, perfectul simplu, perfectul compus şi mai
mult ca perfectul au sens perfectiv, exprimând acţiuni trecute şi
încheiate, spre deosebire de imperfect, care exprimă acţiuni trecute
neterminate, deci cu sens imperfectiv. Prezentul este tot imperfectiv,
pentru că exprimă o acţiune în curs de desfăşurare.

La viitor, opoziţia aspectuală se suprapune peste opoziţia temporală


viitor I (imperfectiv) / viitor II (perfectiv): voi citi/voi fi citit.

Conjunctivul exprimă o acţiune realizabilă, posibilă şi se distinge prin


Modul
poziţia de subordonare, fiind însoţit de o conjuncţie subordonatoare:
conjunctiv
să vin.

Conjunctivul poate fi folosit în propoziţii principale (imperative sau


optative), cu valoare de imperativ: Să vii repede!, Să auzim de
bine!).
De asemenea, conjunctivul poate fi utilizat şi cu valoare de
condiţional, în propoziţii condiţionale: „Să-l văd venind, aş mai trăi
o viaţă” (G. Coşbuc).

Modul conjunctiv cunoaşte distincţia temporală conjunctiv


prezent/conjunctiv perfect. Conjunctivul perfect situează acţiunea
într-un moment anterior momentului comunicării: Trebuia să-mi fi
spus ce s-a întâmplat.

158 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul II

Modul Condiţionalul exprimă, în propoziţii principale, o acţiune posibilă,


condiţional- condiţionată de realizarea acţiunii din subordonată şi o condiţie, în
optativ propoziţiile subordonate (Dacă ai veni, m-aş bucura). În anumite
condiţii sintactice, modul condiţional dezvoltă şi valoarea de optativ
(în propoziţii principale, exprimă o acţiune dorită): Aş dormi o oră!,
De-ar veni vacanţa mai repede!

Condiţional-optativul poate fi folosit, în cazul verbelor care


exprimă dorinţa, preferinţa, necesitatea, pentru a atenua un ordin,
o propunere: aş dori/aş vrea o pâine, aţi putea să mă ajutaţi?

Condiţionalul optativul prezintă distincţia temporală prezent/perfect.


Condiţionalul prezent situează acţiunea în momentul vorbirii (aş
mânca), iar condiţionalul perfect plasează acţiunea în trecut,
prezentând-o ca nerealizabilă: Se uita la mine de parcă i-aş fi făcut
ceva rău.

Modul Imperativul este modul prin care se exprimă un ordin, o interdicţie, un


imperativ îndemn, un sfat, o rugăminte: Pleacă odată! / Nu călca acolo! / Stai
cu mine, nu pleca!

Imperativul poate să exprime, ironic, ameninţarea: Râzi tu, râzi!

Imperativul se distinge prin intonaţia specifică şi prin aceea că este


propriu comunicării orale. Fiind legat de adresarea directă la
colocutor, are numai forme de persoana a II-a singular şi plural şi are
subiectul predictibil, fiind de regulă neexprimat.

Cu valoare de imperativ pot fi folosite şi alte moduri: indicativul,


conjunctivul (vezi mai sus), infinitivul (A se citi cu atenţie
prospectul!) şi supinul (De recapitulat până săptămâna viitoare
toată materia!).

Modul Prezumtivul exprimă o acţiune prezentată ca presupusă, bănuită,


prezumtiv nesigură: oi fi mirosind!, o fi venit, să fi venit? etc. Forma de prezent
se caracterizează prin prezenţa gerunziului, precedat de viitorul,
condiţionalul prezent sau de conjunctivul verbului a fi: va/o/ar/să fi
citind. Forma de perfect este omonimă cu cea de viitor anterior, de
condiţional perfect sau de conjunctiv perfect şi are valoare de
prezumtiv numai în anumite contexte sintactice, în care intonaţia are
un rol decisiv.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 159


Verbul II

Exerciţiul nr. 2

Spune la ce mod şi timp sunt verbele din textele:

a) „Ştiu că are să aibă de lucru la noapte.” (I. Creangă)


b) „Şi pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă potopea
pădurile prin ardere, Flămânzilă mânca lut şi pământ
amestecat cu humă, şi tot striga că moare de foame;
Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau
peştii pe uscat şi ţipa şarpele în gura broaştei de secetă
mare ce era pe acolo.” (I. Creangă)
c) „Ar fi fost firesc să presupun că făptura oţelită care
săptămâni întregi din douăzeci şi patru de ceasuri dormea
cel mult două şi nici acelea în pat, mergea să caute în
aerul balsamic al înălţimilor […] pacea şi odihna […].” (M.
Caragiale)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

M o d u r i l e n e p r e d i c a t i v e ş i n e p e r s o n a l e sunt infinitivul,
participiul, gerunziul şi supinul.

Modul Infinitivul este modul care denumeşte acţiunea sau starea exprimată
infinitiv de verb (este forma nominală a verbului).

Infinitivul ţine prin natura lui şi de verb şi de substantiv, având


trăsături de tip verbal şi trăsături de tip nominal. Natura verbală a
infinitivului reiese din participarea la opoziţiile de diateză (a certa, a
se certa, a fi certat) şi din menţinerea posibilităţilor combinatorii ale
verbului:

9 are subiect propriu: „Vine vremea de a pricepe omul ce-i


bine şi ce-i rău.” (I. Creangă)

160 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul II

9 se combină cu formele pronominale neaccentuate: „Că doar


n-am a te duce în spinare.” (I. Creangă)
9 selectează aceleaşi prepoziţii şi aceleaşi conjuncţii ca
verbul: Începe a se bate cu toţi / ştie a-I face să plângă;
9 selectează aceeaşi negaţie ca verbul (nu): preocuparea de
a nu supăra pe nimeni.

De substantiv se apropie prin ocuparea aceloraşi poziţii sintactice:


subiect (A citi este util), complement direct/indirect (ştie a dansa,
hotărât de a învăţa).

Româna are două forme de infinitiv: un infinitiv lung (forma


moştenită, caracterizată prin sufixele -are, -ere, -ire, -îre), care s-a
substantivizat complet (primeşte articol, mărcile de caz ale
substantivului şi determinanţi de tip adjectival): cântare, vedere,
tăcere, iubire, coborâre etc. şi un infinitiv scurt (forma creată în
interiorul limbii române), care are dublă natură, verbală şi nominală,
dar care nu primeşte morfeme de caz şi de articulare şi nici
determinanţi adjectivali.

Modul Participiul este modul care denumeşte acţiunea suferită de un obiect.


participiu Această acţiune este prezentată ca terminată. Şi participiul are
natură dublă: ţine şi de verb şi de adjectiv.

Natura verbală a participiului reiese din păstrarea parţială a


disponibilităţilor combinatorii ale verbului şi a restricţiilor de
caz/prepoziţie impuse elementului subordonat (diplomă înmânată
elevului / elev interesat de matemetică) şi de conjuncţie impusă
propoziţiei subordonate (hotărât să înveţe).

Natura adjectivală se manifestă prin categoriile de gen, număr şi caz


(folosit, folosită, folosiţi, folosite) şi prin combinarea cu morfemele
comparaţiei (folosit, mai folosit, cel mai folosit etc.)

Modul Gerunziul este forma verbală care exprimă o acţiune în desfăşurare,


gerunziu fără referire precisă la momentul vorbirii.

Gerunziul prezintă particularităţi de tip verbal, dar şi caracteristici ale


altor clase morfologice (adverb, adjectiv, substantiv).
Comportamentul verbal reiese din păstrarea disponibilităţilor
combinatorii ale verbului, printre care relaţia cu un subiect propriu:
„El iar privind de săptămâni / Îi cade dragă fata” (M. Eminescu) şi din
participarea la opoziţiile de diateză: certându-l/certându-se/fiind
certat.

Când are valoare circumstanţială (cauzală, condiţională, temporală,


modală, concesivă, instrumentală), gerunziul se apropie de adverb:
Întârziind, n-am mai intrat la oră.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 161


Verbul II

Când este adjunct al unui nume, cu care se acordă în gen, număr şi


caz, gerunziul are valoare adjectivală (fată suferindă, mâini
tremurânde etc.)

De substantiv îl apropie ocurenţa în poziţia de subiect (Se aude


tunând) sau de complement necircumstanţial (Aude tunând).

Modul Supinul denumeşte acţiunea verbală, aflându-se în raport de


supin sinonimie cu infinitivul, ceea ce face posibilă substituţia supinului cu
infinitivul (S-a săturat a învăţa / S-a săturat de învăţat). Ca şi
infinitivul, se apropie de verb prin ocurenţa în poziţiile de subiect şi
de obiect şi prin legarea obligatorie de elementul regent prin
prepoziţie (A plecat la cules).

Comportamentul verbal al supinului se manifestă, ca şi la infinitiv,


prin păstrarea disponibilităţilor combinatorii ale verbului şi a
restricţiilor de caz, de prepoziţie şi de conjuncţie impuse
determinanţilor (flori de oferit mamelor, de comparat cu, de dorit să).

9.2.3 Persoana şi numărul


Categoriile gramaticale de persoană şi număr sunt rezultatul relaţiei
de interdependenţă dintre verb, ocurent în poziţia de predicat, şi
nume, ocurent în poziţia de subiect.

Categoriile de persoană şi număr îndeplinesc un important rol


sintactic. Ele asigură legătura verbului cu unul dintre grupurile
nominale, de obicei cu grupul subiectului, prin fenomenul de
acord: numele din poziţia de subiect impune verbului din poziţia
predicat reluarea informaţiei gramaticale de număr şi persoană.

Categoria gramaticală a persoanei dezvoltă, ca şi la pronume,


opoziţii între trei termeni: persoana I, persoana a II-a şi persoana a
III-a.

Un verb la persoana I arată că locutorul este protagonistul acţiunii:


citesc (eu, locutorul).

Verbele la persoana a II-a arată că interlocutorul este protagonistul


acţiunii: citeşti (tu, interlocutorul).

Persoana a III-a exprimă faptul că locutorul atribuie acţiunea unui


protagonist care nu participă la discuţie: citeşte.

Verbele impersonale rămân în afara categoriei gramaticale a


persoanei: fulgeră, plouă, tună.

Opoziţia de număr se face între doi termeni: singular şi plural. Din


punct de vedere semantic, numărul se deosebeşte la verb de

162 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul II

substantiv şi pronume: nu are un conţinut propriu (nu corespunde


unei opoziţii din lumea extralingvistică, precum copil/copii). La verb,
numărul se înscrie în opoziţia singular/plural prin legea acordului: El
citeşte / Ei citesc.

Categoria gramaticală a numărului este solidară categoriei


persoanei, sensurile de persoană şi număr fiind amestecate. În
planul expresiei, marcarea opoziţiilor de persoană şi număr se face,
de regulă, prin aceleaşi desinenţe: în forma verbală (tu) cântai,
desinenţa -i marchează persoana a II-a singular, în opoziţie cu -ţi,
care marchează persoana a II-a plural (voi cântaţi).

Numai la perfect simplu şi la mai mult ca perfect apare un morfem


special de plural: -ră (cântarăm, cântaserăm).

Opoziţia de persoană şi număr depinde şi de mod şi timp. Modul


imperativ este incompatibil cu persoana I şi a III-a. Modul conjunctiv,
timp perfect are aceeaşi formă pentru toate persoanele, la singular şi
la plural (eu/tu/el/noi/voi/ei să fi citit). Infinitivul, gerunziul, participiul şi
supinul nu realizează categoria de persoană şi de număr.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 163


Verbul II

9.3 Lucrare de verificare


1. Verbele mă refer, mă ruşinez, mă bucur sunt:

a) la diateza activă;
b) la diateza pasivă;
c) la diateza reflexivă;
d) la diateza pasiv-reflexivă.

2. Modurile predicative şi personale sunt:

a) indicativul, conjunctivul, condiţionalul, supinul;


b) infinitivul, gerunziul, participiul, supinul;
c) indicativul, conjunctivul, condiţionalul, imperativul,
prezumtivul;
d) indicativul, prezumtivul, conjunctivul, infinitivul.

3. Imperfectul exprimă:

a) acţiuni în desfăşurare într-un moment trecut;


b) acţiuni încheiate într-un moment trecut;
c) acţiuni trecute, anterioare faţă de alte acţiuni trecute;
d) acţiuni viitoare, anterioare faţă de alte acţiuni viitoare.

4. Conjunctivul exprimă:

a) acţiuni reale;
b) acţiuni presupuse;
c) acţiuni posibile, realizabile;
d) ordine, îndemnuri, rugăminţi.

5. Imperativul are numai forme de:

a) persoana I şi a III-a singular şi plural;


b) persoana I şi a III-a singular;
c) persoana a II-a singular şi plural;
d) persoana a II-a singular;

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 20 de puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

164 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul II

9.4 Răspunsuri şi comentarii


Exerciţiul nr. 1

a) nu fu văzut – diateza pasivă, stând – diateza activă;


b) s-a ţinut – diateza reflexivă;
c) este coaptă – diateza pasivă (reflexiv-pasivă);
d) fiind deschise – diateza activă; stătea – diateza activă; s-a
sfărâmat – diateza reflexivă;
e) nesimtindu-se (în stare) – diateza reflexivă; a se împotrivi –
diateza reflexivă; a fugit – diateza activă.

Exerciţiul nr.2

a) ştiu – indicativ prezent; are să aibă – indicativ viitor;


b) treceau – indicativ imperfect; făceau pârjol (loc.verbală –
pârjoleau) – indicativ, imperfect; potopea – indicativ
imperfect; mânca – indicativ imperfect; striga – indicativ
imperfect; moare – indicativ prezent, sorbea – indicativ
imperfect; se zbăteau, ţipa – indicativ imperfect; era –
indicativ imperfect;
c) ar fi fost (firesc) – condiţional perfect; să presupun
conjunctiv prezent, dormea, mergea – indicativ imperfect; să
caute – conjunctiv prezent.
Ca să nu greşeşti la aceste exerciţii este necesar să citeşti cu
atenţie Categoriile gramaticale ale verbului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 165


Verbul II

9.5 Surse bibliografice

Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului,


Bucureşti, 1986
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997
Pană-Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte
şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziţia,
forme verbale nepersonale), TUB, Bucureşti, 1992.

166 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul III

Unitatea de învăţare nr. 10

VERBUL III – STRUCTURA MORFEMATICĂ A VERBULUI

Cuprins Pagina

10.1 Obiective educaţionale 167


10.2 Structura morfematică a verbului 167
10.3 Lucrare de verificare 179
10.4 Răspunsuri şi comentarii 180
10.5 Surse bibliografice 180

10.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 recunoşti cele două componente ale oricărei forme verbale:


rădăcina şi flectivul;
9 deosebeşti verbele regulate de verbele neregulate;
9 identifici structura morfematică a oricărei forme verbale;
9 recunoşti sufixele specifice fiecărui mod sau timp;
9 identifici desinenţele specifice fiecărei forme verbale;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

10.2 Structura morfematică a verbului

Orice formă verbală este alcătuită din două părţi: una fixă, care
asigură stabilitatea lexicală – rădăcina – şi una mobilă, supusă
flexiunii, care asigură variabilitatea morfologică – flectivul.

10.2.1 Rădăcina
Rădăcina este acea parte a cărei ocurenţă concretă este
obligatorie.

Rădăcina nu poate fi niciodată reprezentată printr-un şir fonemic


vid: nu admite realizare zero.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 167


Verbul III

Radicalul nu înseamnă acelaşi lucru cu rădăcina, dar ele pot


coincide. Rădăcina este un component necesar în structura
oricărui cuvânt, care nu priveşte flexiunea şi nu este prefix sau
sufix. Spre deosebire de rădăcină, radicalul include şi afixele
derivative (sufixe lexicale şi prefixe). De exemplu, în cazul verbului
a face, radicalul coincide cu rădăcina (fac-), dar în cazul verbului a
reface, radicalul diferă de rădăcină (radicalul este refac-, iar
rădăcina este fac-).

Rădăcina unui cuvânt poate varia: parţial – variaţia parţială este


descrisă prin fenomenul alternanţelor fonetice; sau total – variaţia
totală este înregistrată sub denumirea de supletivism.

În funcţie de caracterul schimbător sau neschimbător al rădăcinii de-


a lungul flexiunii, se disting două clase de verbe: verbe regulate şi
verbe neregulate.

V e r b e l e r e g u l a t e sunt cele ale căror rădăcini rămân, în linii


Verbele mari, neschimbate în cursul flexiunii. Schimbarea sensului gramatical
regulate al formelor verbale se realizează numai la nivelul flectivului: citesc
(indicativ, prezent, pers. I, singular/pres. a III-a, plural), citeşte
(indicativ, prezent, pers. a III-a, singular / imperativ, pers. a II –a,
singular), citeam (indicativ, imperfect, pers. I, singular), citisem
(indicativ, mai mult ca perfect, pers. I, singular), citind (gerunziu), citit
(participiu) etc.

Rădăcina acestor verbe poate prezenta variaţii fonetice (alternanţe


fonetice), dar aceste modificări sunt legice – determinate de
interacţiunea dintre sunete sau de interacţiunea dintre sunete şi
accent (sunt rezultatul unor legi fonetice). De exemplu, alternanţa
o/oa apare când în silaba următoare este un ă sau un e:
dobor/doboară, să doboare.

V e r b e l e n e r e g u l a t e sunt cele ale căror rădăcini variază în


Verbele
cursul flexiunii. Neregularitatea rădăcinii poate fi absolută ( a fi, a lua)
neregulate
sau parţială/relativă ( a avea, a bea, a sta, a da, a mânca).

V e r b e l e c u n e r e g u l a r i t a t e a b s o l u t ă au rădăcini care se
înlocuiesc una pe alta.

Verbul a fi are la prezent două rădăcini: sunt- (-ø, -em, -eţi) şi est-
/eşt- (-e, -i); la imperfect, rădăcina er- (-am, -aţi,- ø etc.); la perfect fu-
(-sei, -seseşi etc.), respectiv f- (-ui,-uşi etc.); la infinitiv, gerunziu,
conjunctiv, imperativ, rădăcina fi- (a fi, fiind, să fiu, fii!).

Verbul a lua este mai puţin neregulat, având numai două rădăcini: ia-
/ie- la tema de singular a prezentului şi lu-, pentru toate celelalte
teme verbale: a lua, luam, luasem, luând etc.

168 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul III

Temă = secvenţă alcătuită din rădăcină şi un sufix numit tematic,


secvenţă care stă la baza creării unor forme din paradigmă. În
limba română se disting două teme: a prezentului şi a perfectului.
Tema de perfect serveşte la obţinerea perfectului simplu, a mai
mult ca perfectului şi a participiului.

Verbul a avea prezintă patru rădăcini: a- (la tema de singular a


prezentului: am, ai, să ai), av- (la tema de plural a prezentului: avem,
aveţi, la tema de imperfect: aveam, aveai, la tema de perfect: avui,
avuseserăm, la tema de infinitiv: avea şi la cea de gerunziu: având),
aib- (tema de prezent a conjunctivului, pers. a III-a: să aibă) şi
rădăcina ar- (la indicativ, prezent, persoana a III-a singular: are).

Verbele a da şi a sta au tot patru rădăcini: da-/sta-, la tema de


singular a prezentului (dau,dai, stau, stai) şi la participiu (dat), d-/st-
(la tema de plural a prezentului: dăm, daţi, dau, stăm, staţi, stau, la
infinitiv: a da, a sta şi la gerunziu: dând, stând), dea-/stea- (la
conjunctiv, prezent, pers. a III-a: să dea, să stea) şi o rădăcină dăd-,
respectiv stăt- (la tema de imperfect şi de perfect: dădeam, stăteam,
dădui etc.)

Verbul a bea prezintă următoarele rădăcini: be-/bea- (la tema de


singular şi de plural a prezentului: beau, bei, să bei, beţi, să beţi), bă-
(la tema de perfect: băui, băuşi, băusem, băuserăm) şi b- (la
gerunziu: bând, la tema de plural a prezentului: bem, la infinitiv: a
bea şi la imperfect: beam).

Verbul a vrea prezintă rădăcinile: vre-/vrea- (la tema de prezent: vrei,


vreau, vrem), vor (la indicativ, prezent, pers. a III-a plural), vro- (la
tema imperfectului: vroiam, vroiai etc.), vr- (la tema de perfect: vrui,
vrusei, la infinitiv: a vrea şi la gerunziu: vrând).

Caracter mai puţin aberant are verbul a mânca. Acesta prezintă doar
două rădăcini: mănânc- (la tema de prezent, singular: mănânc,
mănânci) şi mânc- (la celelalte teme: mâncăm, mâncam, mâncarăm
etc.).

10.2.2 Flectivul
F l e c t i v u l exprimă diferitele valori ale categoriilor gramaticale
(mod, timp, număr, persoană), reprezentând termenul variabil.

Flectivul, spre deosebire de rădăcină, poate fi reprezentat printr-un


şir fonemic vid, deci poate avea realizare zero. De exemplu, în cazul
formei vin, flectivul are realizare zero: sufix -ø-, desinenţă -ø.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 169


Verbul III

Flectivul are însă de regulă o structură mai complexă: poate fi


reprezentat prin unul sau mai multe elemente morfematice
dependente, deci este divizibil în plan morfematic.

Este aşezat de cele mai multe ori după radical. În acest caz, putem
numi flectivul şi terminaţie, dar aşezarea după radical nu este
obligatorie – elementele flectivului pot preceda radicalul (cum se
întâmplă în cazul formelor cu afix mobil: am cântat).

Flectivul este alcătuit din sufixe gramaticale şi desinenţe. Sufixele


indică modul/timpul verbului, iar desinenţele exprimă persoana şi
numărul.

I n f i n i t i v u l are următoarea structură : radical, un element afixal a,


care precedă radicalul şi sufixul de infinitiv: a bara, a bea, a alege, a
hotărî, a fugi.

Între afixul mobil a şi verb pot apărea alte cuvinte: a nu scrie, a-l
învăţa, a se spăla etc.

I n f i n i t i v u l p e r f e c t este o formă alcătuită din afixul mobil a + fi +


verbul la participiu. Disocierea se realizează la punctul de jonctură
dintre a şi fi: a se fi încălţat, a-I fi spus, a o fi anunţat etc.

P a r t i c i p i u l ş i s u p i n u l (forme omonime) prezintă următoarea


structură: rădăcină + un element identic cu sufixul de perfect simplu
+ sufixul de participiu -t/-s: citit, învăţat, scris, sosit etc.

G e r u n z i u l are structura radical + sufix de gerunziu -ind/-înd:


vorbind, mângâind, cântând, pronunţând.

Primesc sufixul -înd verbele în -a, -e sau -ea, cu radical terminat în


consoană (lucrând, scoţând, văzând) şi cele terminate în -î
(hotărând, urând).

Sufixul -ind este ocurent în paradigma verbelor în -a, cu radical


terminat în vocală sau în consoană palatală nonalternantă (speriind,
veghind), în paradigma celor terminate în -i (venind, ştiind) şi în
paradigma verbului a scrie (scriind).

Flectivele p r e z e n t u l u i i n d i c a t i v sunt constituite din sufix şi


desinenţă. Sufixele de prezent indicativ au caracter variabil.

La verbele de conjugarea I, sufixul de prezent se realizează prin


următoarele alomorfe:

9 - a-, -ă-, -ø – la verbele cu radical cu finală consonantică: a


cânta, a aproba, a judeca etc.

170 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul III

9 - ia, -ie-, -ø – la verbele cu infinitivul terminat în diftongul [ja]: a


tăia, a înmuia, a mângâia, a apropia, a speria etc.
9 -a-, -e-, -ez-, -eaz-, la verbele care au în tot cursul flexiunii un
radical terminat în consoană palatală: a angaja, a bandaja, a
leza, a împerechea, a veghea etc.
9 -ia, -ie-, -iez-, -iaz-, la verbele cu rădăcina terminată în [i]: a
sublinia, a aprecia, a invidia, a premia, a concedia etc.
9 -a-, -ă-, -ez-, -eaz-, la verbele cu infinitivul în [w]a, [w]ă: a
evalua, a dilua, a insinua, la cele cu sufixul -iza: a aviza,
avertiza, a ateriza şi la alte verbe de tipul a lucra.
9 -ua, -uă, -ø, la verbele cu radical terminat în vocală labială
nonalternantă: a lua, a continua.

În funcţie de apariţia sufixului -ez, -eaz-, se pot stabili două


subtipuri de verbe de conjugarea I: verbe care primesc acest sufix
şi verbe fără acest sufix.

Sufixul de prezent caracteristic verbelor de conjugare a II-a şi a III-a


este -e-, -ø: a cădea, a încăpea, a zăcea, a plăcea, a vedea, a
scădea, a distinge, a trece, a ajunge, a alege, a împinge etc.

La verbele de conjugarea a IV-a terminate în -i, sufixele de prezent


au următoarele forme:

9 -i-, - ø: a sui, a contribui, a veni, a ronţăi;


9 -i-, -esc-, -eşt-: a luci, a răpi, a albi, a ochi;
9 i-, -iesc-, -ieşt-: a grăi, a construi, a dărui, a prii, a pustii;

Verbul a şti are o situaţie aparte: primeşte sufixul -ø-: şti- ø-u, şti-
ø-i, şti- ø-[j]e, şti- ø-m, şti- ø-ţi, şti- ø-u.

La verbele de conjugarea a IV-a terminate în -î, sufixul de prezent se


realizează în două variante:

9 -î-, - ø: a urî, a omorî, a coborî


9 -î-,-ăsc, -ăşt: a hotărî, a pârî, a tăbărî

Şi desinenţele de prezent se caracterizează prin varietate. Persoana


I singular este marcată prin desinenţele -ø (pun-ø-ø, laud-ø-ø, merg-
ø-ø, lucr-ez- ø), -u (da-ø-u, ia-ø-u, scri- ø-u), -m (a- ø-m).

Persoana a II-a singular este marcată prin desinenţa -i: afl- ø-i, ta-ø-i,
continu-ø-i etc.

Persoana a III-a singular poate fi marcată prin desinenţele -ă (urc-ø-


ă, omoar-ø-ă), -e (est-ø-e, ved-ø-e), -ie (mângâie, ştie, contribuie).

Persoana I plural este marcată prin desinenţa -m: vorbim, mergem.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 171


Verbul III

Persoana a II-a plural este marcată prin desinenţa -ţi: vorbiţi, mergeţi.

Persoana a III-a plural este marcată prin desinenţe omonime fie cu


cele de la persoana a III-a singular, fie cu cele de la persoana I
singular.

Exerciţiul nr. 1

Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale:


merg, mângâi, ştie, ghiceşte, tai, fuge.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

I m p e r a t i v u l ocupă un loc deosebit, paradigma sa reducându-se


la două forme – de persoana a II-a singular şi de persoana a II-a
plural. În general, formele lui coincid cu unele forme de prezent
indicativ.

Forma de imperativ singular este omonimă, pentru cele mai multe


verbe, cu formele de persoana a II-a şi de persoana a III-a singular
ale indicativului prezent.

Forma de plural este la toate verbele identică cu forma de indicativ


prezent.

O situaţie deosebită o au verbele a zice, a duce, a veni, a face şi


derivatele lor. A zice şi a duce realizează imperativul cu o
terminaţie ø şi un radical identic cu al perfectului simplu şi al
participiului: zi!, du!
Verbul a veni prezintă terminaţia -o: vino!
Verbul a face are forma fă!

172 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul III

Exerciţiul nr. 2

Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale:


vino!, zi!, bea!, treci!.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

I m p e r f e c t u l are structura cea mai simplă: verbele de conjugarea I


şi cele de conjugarea a IV-a terminate în -î primesc sufixul -a
(cântam, judecam, lucram, uram, coboram, doboram), iar cele de
conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a terminate în -i primesc sufixul -ea
(vedeam, vindeam, iubeam).

Desinenţele sunt: -m, -i, ø – la singular şi -m, -aţi, -u – la plural.

Exerciţiul nr. 3

Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale:


credeam, coboram, rupeau, lua, aveai, piereau.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 173


Verbul III

Flectivul de p e r f e c t u l s i m p l u înglobează două segmente: un


sufix şi o desinenţă.

Sufixele de la perfect simplu sunt:

La verbele de conjugarea I:

9 -a/-ă: cântai, cântă (la verbele cu radical consonantic);


9 -ua/-uă: continuai, plouă (la verbele cu radical terminat în
vocală labială nonalternantă);
9 -ia/-ie: speriaşi, apropie (în paradigma verbelor cu radical
terminat în vocală);
9 -a/-e: vegheaşi, veghe;
9 -u: dădui, stătui.

La verbele de conjugarea a II-a sufixul este -u: băui, văzui, căzui.

La verbele de conjugarea a III-a, perfectul simplu este marcat de


sufixele -u (bătui, făcui, crezui) şi -se (alesei, dusei, fripsei).

Verbele de conjugarea a IV-a în -i primesc sufixele -i (dormii, dormişi,


venii), -u (ştiui, fui) şi -se (fuse).

Verbele de conjugarea a IV-a în -î primesc sufixul -î: hotărâi, coborâi,


urâi.

Desinenţele sunt comune tuturor verbelor: -i (cântai), -şi (cântaşi), -ø


(cîntă), -ră + -m (cântarăm), -ră + -ţi (cântarăţi), -ră + - ø (cântară).

Exerciţiul nr. 4

Prezintă structura morfematică a următoarelor forme verbale:


cerurăm, lucrai, ştiui, copsei, frânse, hotărâi, aleseşi, fuşi, venişi,
fripsei.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

174 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul III

M a i m u l t c a p e r f e c t u l este marcat printr-un singur sufix la


toate verbele: -se, care se adaugă la tema de perfect simplu. Cu alte
cuvinte, în structura mai mult ca perfectului sufixul este analizabil în
două unităţi (sufix de la perfect simplu + sufix de mai mult ca
perfect): văzusem – rădăcina văz- + sufixul de perfect simplu -u +
sufixul de mai mult ca perfect -se + desinenţa -m.

Exerciţiul nr. 5

Marchează structura morfematică a următoarelor forme verbale:


văzuserăţi, ceruseşi, hotărâse, aduseseră, ştiuserăţi, dăduserăm.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Formele analitice au următoarea structură: afix mobil + tema verbului


supus conjugării (alcătuită din rădăcină şi sufix tematic).

P e r f e c t u l c o m p u s este o formă alcătuită din auxiliarul a avea şi


tema de participiu. Auxiliarul îşi modifică forma pentru a exprima
numărul şi persoana, iar tema participiului rămâne invariabilă: eu
am/tu ai/el a/noi am/voi aţi/ei au cântat.

Exerciţiul nr. 6

Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale:


am cântat, au citit, a învăţat, aţi aflat.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 175


Verbul III

Viitorul I are două forme. Una este alcătuită din verbul auxiliar a vrea
(afix mobil), care îşi schimbă forma în funcţie de persoană şi număr
şi verbul la infinitiv: voi învăţa, voi mânca, voi pleca.

În structura auxiliarului apar un element stabil v- şi flectivele -om, -


eţi, -or. În limba vorbită auxiliarul îşi poate pierde elementul
consonantic: om cânta, oi cânta, or cânta.

A doua formă este compusă din auxiliarul a avea, variabil în funcţie


de persoană şi număr, şi verbul la conjunctiv, de asemenea variabil
în funcţie de persoană şi număr: eu am să cânt, tu ai să cânţi, el are
să cânte, noi avem să cântăm, voi aveţi să cântaţi, ei au să cânte.

Viitorul II prezintă o structură analitică: viitorul auxiliarului a fi şi tema


de participiu a verbului de conjugat. Îşi schimbă forma numai
auxiliarul viitorului verbului a fi: eu voi fi/tu vei fi/el va fi/noi vom fi/voi
veţi fi/ei vor fi cântat.

Exerciţiul nr. 7

Marchează structura morfematică a următoarelor forme verbale: o


să cânt, voi veni, va fi ajuns, or să cânte, vor fi aflat, am să
cercetez.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Conjunctivul se distinge prin conjuncţia – morfem să. Este o formă


analitică, alcătuită din conjuncţia să şi verbul la prezent.

La cele mai multe verbe, la persoana a III-a formele conjunctivului


prezent se deosebesc de cele ale indicativului prezent: el cântă/el
să cânte, ei mănâncă/ei să mănânce.

176 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul III

C o n j u n c t i v u l p e r f e c t are tot o structură analitică, fiind alcătuit


din elementul mobil invariabil să, asociat cu un element de
asemenea invariabil fi şi tema de participiu: să fi venit, să fi cântat, să
fi învăţat etc. Gruparea de elemente reprezentând conjunctivul
perfect nu conţine nici un element variabil în raport cu persoana şi
numărul.

Exerciţiul nr. 8

Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: să


fi venit, să ia, să lucreze, să fi repetat.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

C o n d i ţ i o n a l u l o p t a t i v p r e z e n t are următoarea structură:


afix mobil (auxiliarul a avea) + verbul la infinitiv (rădăcină + sufix de
infinitiv). Elementul mobil variază, având următoarele realizări: aş, ai,
ar, am, aţi, ar: (eu)aş cânta, (tu) ai cânta, (el) ar cânta, (noi) am
cânta, (voi) aţi cânta, (ei) ar cânta.

Atât elementul mobil, cât şi gruparea rădăcină + sufix reprezintă


lanţuri nedisociabile. Scindarea se poate face numai la jonctura
celor două elemente: ar mai veni, duce-te-ai, veni-ar.

C o n d i ţ i o n a l u l o p t a t i v p e r f e c t este marcat prin acelaşi afix


mobil ca şi la condiţional prezent, dar asociat cu un grup invariabil,
alcătuit din elementul fi, rădăcina verbului şi sufixul de participiu: aş fi
venit, ai fi citit, ar fi povestit.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 177


Verbul III

Exerciţiul nr. 9

Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: ar


fi cântat, aş citi, am pleca, aţi fi înţeles, aş fi revenit, ar reuşi.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

P r e z u m t i v u l p r e z e n t cunoaşte mai multe realizări. O primă


realizare este următoarea: viitorul cu voi (oi) al verbului a fi + verbul
la gerunziu. Aceste forme au deci structura voi/oi + fi + rădăcină +
sufix de gerunziu: o fi citind, o fi vorbind.

O altă realizare a prezumtivului prezent presupune o parte iniţială,


identică cu cea a conjunctivului perfect, urmată de verbul la gerunziu:
să fi crezând.

P r e z u m t i v u l p e r f e c t presupune de asemenea mai multe


modalităţi de realizare: formele prezumtivului perfect sunt omonime
cu formele de viitor anterior (vezi viitorul anterior), cu cele de
condiţional perfect sau de conjunctiv perfect (vezi condiţionalul şi
conjunctivul perfect).

178 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul III

Exerciţiul nr. 10

Prezintă structura morfematică a următoarelor forme verbale: va fi


aşteptând, o fi venit, să fi aflat, o fi crezând, or fi conducând.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

10.3 Lucrare de verificare


Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale:
căzui, cădeam, vezi, văzui, aprinseşi, prinsesem, voi citi, lucrezi,
pusei, scria, şezând, desmierzi, arse, scoţând, eram, luai, dam,
mâncam, stând, băuşi.

…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….

Se acordă pentru fiecare formă corect analizată câte 5 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 179


Verbul III

10.4 Răspunsuri şi comentarii

Pentru a rezolva exerciţiile de la acest modul trebuie să citeşti cu


atenţie textul modulului şi bibliografia sugerată, în special cartea
Valeriei Guţu-Romalo, Morfologie structurală a limbii române.
Transformă exerciţiile în temă de discuţie cu ceilalţi colegi şi cu
tutorele.
Model de analiză: cădeam – căd- (rădăcina) + -ea- (sufix de
imperfect) + -m (desinenţă); venind – ven- (rădăcina) + -ind (sufix
de gerunziu).

10.5 Surse bibliografice


Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului,
Bucureşti, 1986
Guţu-Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, EA,
Bucureşti, 1968
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.

180 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul IV

Unitatea de învăţare nr. 11

VERBUL IV – SINTAXA VERBELOR LA MODURI NEPERSONALE

Cuprins Pagina
11.1 Obiective educaţionale 181
11.2 Sintaxa infinitivului 181
11.3 Sintaxa gerunziului 184
11.4 Sintaxa participiului 185
11.5 Sintaxa supinului 186
11.6 Schemă recapitulativă 189
11.7 Lucrare de verificare 190
11.8 Răspunsuri şi comentarii 193
11.9 Surse bibliografice 194

11.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 indici funcţiile sintactice ale verbelor la infinitiv;


9 recunoşti funcţiile sintactice ale verbelor la gerunziu;
9 identifici funcţiile sintactice ale verbelor la participiu;
9 recunoşti funcţiile sintactice ale verbelor la supin;
9 să precizezi construcţiile generează verbele la moduri
nepredicative şi nepersonale;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi de
învăţare.

11.2 Sintaxa infinitivului

Natura nominală a infinitivului îi asigură realizarea funcţiilor sintactice


specifice substantivului:

9 subiect: „E greu a defini ce este geniul, e hazardat a defini


şi prostia.” (G. Călinescu)
9 nume predicativ: „De fapt, a exprima viaţa înseamnă a te
abstrage de evenimente, ridicându-te la un concept.” (G.
Călinescu)
9 atribut: „Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.” (L. Blaga)

9 complement:
Când este atribut, infinitivul este precedat de prepoziţia de:
„În năzuinţa de a provoca apariţia de talente noi, generaţiile
moderne disociază în chip deliberat unitatea operei clasice
căutând s-o promoveze pe îndoita cale a experienţei sufleteşti şi a
perfecţiunii tehnice.” (G. Călinescu)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 181


Verbul IV

9 complement direct: „Totuşi somnul începea a se furişa pe


sub genele noastre […].” (C. Hogaş)
9 complement indirect: „Poate Dumnezeu face un bolovan
atât de greu, încât să nu fie în stare a-l ridica?” (C. Noica)
9 complement circumstanţial de timp, de scop, de cauză, de
mod.

Când ocupă poziţia de complement circumstanţial de timp, infinitivul


este precedat de prepoziţia până sau de locuţiunea prepoziţională
înainte de:
„Până a se văieta fetele, se vaietă nevestele.” (Proverbe româneşti).
„Înainte de a fi adusă martora, se întreabă inculpatul.” (I. Al.
Brătescu-Voineşti)

Când îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial de scop,


infinitivul este precedat de prepoziţia spre sau pentru/întru: „Pentru
gătirea bucatelor se zideau în apropierea porticului festiv mai multe
vetre, la care aveau să lucreze bucătăresele sub conducerea unei
gospodine.” (I. Slavici)

Complementul circumstanţial de mod exprimat prin verb la infinitiv


implică o componentă negativă, pe care o conferă prepoziţia fără
(de): „Unde ard lămpi sunt pete de untdelemn, unde ard lumânări
sunt pete de ceară; numai luminile cereşti lucesc curat şi fără a
murdări.” (Goethe)

Când intră în relaţie cu verbul a avea sau cu verbul a fi, infinitivul


formează împreună cu pronume/adverbe relative construcţii
infinitivale relative, care ocupă poziţia de subiect (Nu-i unde pleca
/ Nu are cine spăla) sau de complement direct (N-am ce face / N-
are cu cine merge / N-am unde pleca).

Infinitivul verbelor copulative intră împreună cu un substantiv sau


un substitut în alcătuirea unor funcţii sintactice:
9 subiect: A fi om e lucru mare.
9 complement: A reuşit a ajunge director.
9 complement circumstanţial: „Înainte de a deveni
adversarul cuiva, întreabă-te dacă poţi avea
consimţământul lui pentru aceasta.” (L. Blaga)
9 nume predicativ (component al predicatului nominal): Toţi
par a fi supăraţi.

Caracteristicile verbale asigură infinitivului capacitatea de a genera


următoarele funcţii sintactice:

9 subiect: „Înainte de a fi adusă martora, se întreabă


inculpatul.” (I. Al. Brătescu-Voineşti)
9 complement direct: E greu de rezolvat problema aceasta.”

182 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul IV

9 complement indirect: E bine a te bucura de succesul


aproapelui tău.
9 complement de agent: Îi place a fi lăudat de toţi.
9 complement circumstanţial: Nu-mi place a pleca departe.

Exerciţiul nr. 1

Identifică funcţiile sintactice ale verbelor la infinitiv din textele:

a) „Pe de o parte-ţi vine a râde şi pe de alta îţi vine a-l


plânge.” (I. Creangă)
b) „Dar apoi peste ele se înalţă, ca un steag biruitor dorinţa
de-a cunoaşte, de-a găsi răspunsuri precise la toate
întrebările tulburătoare.” (L. Rebreanu)
c) „Spre a merge la Almaş pe drumul mare, ar fi trebuit să
suim dealul Balaurului, ce se ridica dincolo de
Dărmăneşti.” (C. Hogaş)\
d) „E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune.” (M.
Eminescu)
e) „Se vede afară, între crestele munţilor cum oamenii la
rândul lor au folosit, pentru a se adăposti, cele mai
strâmte şi încurcate văi, cele mai neaşteptate văgăune.”
(G. Bogza)
f) Pasiunea lui este de a picta.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 183


Verbul IV

11.3 Sintaxa gerunziului


Caracteristice adverbiale ale gerunziului impun ca definitorie funcţia
de complement circumstanţial.

Funcţia de circumstanţial are următoarele realizări:

9 circumstanţial de timp: „Trecând pârâul şi suind malul stâng,


zărirăm turnul înalt al mănăstirii şi albul zid împrejmuitor
[…].” (C. Hogaş)
9 circumstanţial de cauză: „Creştinii, neîndrăznind să atace
frontal imperiul, i-au atacat religia.” (E. Cioran)
9 circumstanţial de mod: Merge şchiopătând.
9 circumstanţial concesiv: A luat examenul, chiar neînvăţând.
9 circumstanţial condiţional: „Prietenul îşi dă seama că ar
părea părtinitor ajutându-te şi nu te ajută.” (N. Iorgă)

Atunci când exprimă o acţiune simultană cu cea exprimată de verbul


regent şi este în acelaşi timp dependent faţă de un nominal,
realizează funcţia de element predicativ suplimentar: „M-a lăsat
mama dormind / M-a găsit doină zicând.” (Gr. Vieru)

În anumite condiţii (când elementul regent este un verb impersonal


sau când este un predicat nominal cu numele predicativ având
dezvoltare propoziţională), gerunziul poate ocupa şi poziţia sintactică
de subiect:
Se aude tunând.
Renunţând acum înseamnă să te laşi învins.

Componenta verbală a gerunziului generează următoarele funcţii


sintactice:

9 complement direct: Cunoscând vinovatul, l-a reclamat.


9 complement de agent: Fiind întâmpinată de mama, n-a mai
fost nevoie să vină el.
9 complement circumstanţial: Întâlnind-o în oraş, m-am
bucurat.

Gerunziul verbelor copulative intră în structura a diferite funcţii


sintactice, împreună cu un nume, alcătuind construcţii gerunziale:
„Fiind băiet, păduri cutreieram.” (M. Eminescu)
„Atunci împăratul, bătrân fiind se coborî din scaunul împărăţiei,
pe care urcă ginerele său cel mic.” (P. Ispirescu)

184 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul IV

Exerciţiul nr. 2

Identifică funcţiile sintactice ale verbelor la gerunziu din textele:

a) „Simţea împrejur întrebări pâlpâind cu aripi negre şi nu


îndrăznea să le privească.” (L. Rebreanu)
b) „În societăţile baronilor vedea bine că nu-i place, că,
neştiind cum să se poarte cu lumea, nu o băga nimeni în
seamă.” (I. Agârbiceanu)
c) Întârziind, a pierdut trenul.
d) S-a plictisit aşteptând.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

11.4 Sintaxa participiului


Caracterul adjectival al participiului impune ca definitorii pentru
acesta următoarele funcţii sintactice:

9 atribut: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! / Copac


pribeag uitat în câmpie.” (T. Arghezi)
9 nume predicativ: „Advcatul pare obosit de drum, abătut,
judecătorul e necăjit, rău dispus.” (P. Dan)
9 element predicativ suplimentar: „Îl vedea pe Trică şcolar
harnic; îl vedea ieşit din şcoli […].” (I. Slavici)
9 complement circumstanţial de timp: „Ajuns la sfat, Niculae
intră în biroul lui Zdroncan şi îi ceru să-i dea la telefon baza
de recepţie.” (M. Preda)
9 complement circumstanţial de cauză: „Alungată, mama s-a
dus la Brăila.” (F. Neagu)

Şi participiul poate intra în construcţii absolute: „În această stare de


graţie, copiii şi primitivii, chiar mediocri fiind, au adesea scăpărări
metaforice geniale.” (L. Blaga)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 185


Verbul IV

Componenta verbală a participiului asigură generarea următoarelor


funcţii sintactice:

9 complement de agent: „Mergea tăcută, împovărată de


gânduri amarnice, fără să mai simtă pământul sub picior.”
(L. Rebreanu)
9 complement circumstanţial: „Nimic nu mă scârbeşte mai
mult ca ciornele mele de manuscris; ouă strivite înainte de a
fi ouate.” (J. Renard)
9 element predicativ suplimentar: Locul imaginat ca un
paradis îl fascina.

Exerciţiul nr. 3

Precizează funcţiile sintactice ale verbelor la participiu din textele:

a) „Mergea tăcută, împovărată de gânduri amarnice.” (L.


Rebreanu)
b) „La lumina fulgerelor, petalele-i sclipeau în păr, pe haină,
ca o lunară zale sfâşiată.” (I. Teodoreanu)
c) Se considera înlăturat.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

11.5 Sintaxa supinului

Natura nominală a supinului determină realizarea unor funcţii


sintactice în alternativă cu substantivul:

9 subiect: „Ar fi interesant de ştiut în ce măsură expresiile,


simplele expresii anticipează anumite idei în istoria gândirii
umane.” (L. Blaga)
9 nume predicativ: „Cine scorneşte asemenea zvonuri de
primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici un temei,
înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit
[…]?” (M. Sadoveanu)

186 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul IV

9 complement direct: „Când sfârşi de citit, Toma se întoarse


către uriaş şi-i dădu în mână sulul.” (C. Petrescu)
9 atribut: „A descoperit o nouă sursă de procurat cărţi.” (C.
Petrescu)

Dimensiunea verbală a planului său semantic determină guvernarea


următoarelor construcţii:

9 subiect: A rămas de venit Anca.


9 complement direct: Mi-a spus poveşti de adormit copiii.
9 complement indirect: Le era uşor de zis unora să stea
liniştiţi acasă.
9 complement circumstanţial: A fost ceva de mers până
acolo.

Exerciţiul nr. 4

Precizează funcţiile sintactice ale verbelor la supin din textele:

a) „Mama se opri. Era foarte îndurerată şi când sfârşi de


vorbit se aşeză pe pat şi oftă.” (M. Preda)
b) „Prin locurile iestea e cam greu de călătorit.” (I. Creangă)
c) M-am săturat de aşteptat.
d) A plecat la pescuit.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 187


Verbul IV

Exerciţiul nr. 5

Analizează cuvintele subliniate:

a) Ştiut fiind că vom ajunge târziu, ne-am luat cu noi sacii de


dormit.
b) Înainte de a fi fost promovat, a fost supus unor teste.
c) Soluţia pare a fi convenit celor prezenţi.
d) Fiindu-mi silă de cele întâmplate, m-am decis a abandona
viaţa publică.
e) În loc de a fi condamnat, a fost eliberat.
f) Nu este admisă o asemenea reacţie.
g) Fie ce-o fi, nu cedez!
h) Nu poate fi clintită de la hotărârea luată.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

188 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul IV

11.6 Scheme recapitulative


verbe de acţiune
Criteriul semantic verbe de devenire
verbe de stare

verbe predicative
verbe nepredicative verbe auxiliare
verbe copulative
Clasificare Criteriul verbe personale
semantico-sintactic verbe impersonale

verbe tranzitive
verbe intranzitive
verbe simple
după formă verbe compuse
locuţiuni verbale
Criteriul morfologic expresii verbale

verbe de conj. I
după verbe de conj. a II-a
particularităţile verbe de conj. a III-a
flexiunii verbe de conj. a IV-a

diateza activă
pasivă
reflexivă

modul moduri predicative (indicativ,


conjunctiv, condiţional-optativ,
imperativ, prezumtiv);
Categorii moduri nepredicative (infinitiv,
gramaticale gerunziu, participiu, supin).

timpurile indicativului imperfect


perfect simplu
perfect compus
mai mult ca perfect
prezent
viitor (I, II)
timpul timpurile conjunctivului prezent
perfect
timpurile condiţionalului prezent
perfect
timpurile prezumtivului prezent
perfect
timpurile infinitivului prezent
perfect
persoana
numărul

Proiectul pentru Învăţământul Rural 189


Verbul IV

Verbele (predicative) predicat verbal


la moduri predicative

subiect
nume predicativ
atribut
Funcţii complement direct
sintactice infinitiv complement indirect
compl. circ. de timp
compl. circ. de scop
compl. circ. de cauză
compl. circ. de mod

compl. circ. de timp


compl. circ. de cauză
compl. circ. de mod
gerunziu compl. circ. concesiv
Verbele la moduri compl. circ. condiţ.
nepredicative elem. predic. suplim.
subiect

atribut adjectival
nume predicativ
participiu elem. predic. suplim.
compl. circ. de timp
compl. circ. de cauză

subiect
supin nume predicativ
complement direct
atribut

190 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul IV

11.7 Lucrare de verificare


1. Şi-a făcut temele pentru a nu fi certat:

a) verb predicativ, infinitiv perfect, complement


circumstanţial de scop;
b) verb predicativ, infinitiv prezent, diateza pasivă,
complement circumstanţial de scop;
c) verb nepredicativ, infinitiv, diateza pasivă,
complement circumstanţial de scop;
d) verb nepredicativ, infinitiv perfect, complement
circumstanţial de cauză.

2. Înainte de a fi sancţionată, a fost avertizată:

a) verb, infinitiv perfect, diateza activă, complement


circumstanţial de timp;
b) verb nepredicativ, infinitiv perfect, diateza pasivă,
complement circumstanţial de timp;
c) verb predicativ, infinitiv, diateza pasivă,
complement circumstanţial de timp;
d) verb predicativ, infinitiv prezent, diateza activă,
complement circumstanţial de cauză.

3. Învăţând foarte mult, s-a simţit obosit:

a) verb nepredicativ, gerunziu, complement


circumstanţial condiţional;
b) verb predicativ, gerunziu, complement
circumstanţial de cauză;
c) verb nepredicativ, gerunziu, complement direct;
d) verb nepredicativ, gerunziu, complement
circumstanţial de timp.

4. Nevenindu-mi a crede, l-am întrebat din nou:

a) verb nepredicativ, infinitiv, subiect;


b) verb nepredicativ, infinitiv, complement direct;
c) verb predicativ, infinitiv, complement direct;
d) verb predicativ, infinitiv prezent, subiect.

5. Ideea de a se face profesor îi surâde:

a) atribut verbal, verb copulativ, infinitiv perfect;


b) atribut verbal, verb copulativ, diateza pasivă;
c) atribut verbal, verb copulativ, infinitiv prezent +
nume predicativ, substantiv, nominativ;
d) nume predicativ, verv copulativ, infinitiv.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 191


Verbul IV

6. Ea părea a fi fost afectată de ce se întâmplase:

a) verb, infinitiv perfect, diateza pasivă, complement


circumstanţial de mod;
b) verb, infinitiv prezent, diateza pasivă, complement
circumstanţial de mod;
c) verb, infinitiv perfect, diateza activă, nume
predicativ;
d) verb predicativ, infinitiv perfect, diateza pasivă,
nume predicativ.

7. Uimit de a fi fost ales, a început să se pregătească:

a) verb predicativ, infinitiv perfect, diateza pasivă,


complement indirect;
b) verb predicativ, infinitiv prezent, diateza pasivă,
complement circumstanţial de cauză;
c) verb nepredicativ, infinitiv perfect, diateza pasivă,
complement indirect;
d) verb nepredicativ, infinitiv perfect, diateza activă,
complement circumstanţial de cauză;

8. Întârziind, nu am mai putut intra:

a) verb nepredicativ, gerunziu, complement


circumstanţial de cauză;
b) verb predicativ, gerunziu, complement
circumstanţial de cauză;
c) verb predicativ, gerunziu, complement
circumstanţial de scop;
d) verb nepredicativ, gerunziu, complement
circumstanţial condiţional.

9. S-a săturat de aşteptat:

a) verb predicativ, participiu, complement indirect;


b) verb predicativ, gerunziu, complement indirect;
c) verb predicativ, supin, complement indirect;
d) verb nepredicativ, supin, complement indirect.

192 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Verbul IV

10. Pare a fi supărat:

a) verb copulativ, infinitiv, nume predicativ + adjectiv


provenit din participiu, nume predicativ;
b) verb auxiliar + adjectiv provenit din participiu,
nume predicativ;
c) verb copulativ, infinitiv prezent, complement
circumstanţial de mod + adjectiv provenit din
participiu, nume predicativ;
d) verb copulativ, infinitiv perfect, complement
circumstanţial de mod + verb la supin, nume
predicativ.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

11.8 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr. 1
a) a râde – subiect, a plânge – subiect;
b) (de)-a cunoaşte – atribut verbal, (de)-a găsi – atribut verbal;
c) (spre) a merge – complement circumstanţial de scop;
d) a scrie – subiect, a spune – complement direct;
e) (pentru) a se adăposti – complement circumstanţial de
scop;
f) (de) a picta – nume predicativ.
În cazul în care ai greşit, reciteşte Sintaxa infinitivului!

Exerciţiul nr. 2
a) pâlpâind – atribut verbal;
b) neştiind – complement circumstanţial de cauză;
c) întârziind – complement circumstanţial de cauză;
d) aşteptând – complement indirect.

Dacă nu ai dat răspunsurile corecte, te sfătuiesc să citeşti cu


atenţie secvenţa Sintaxa gerunziului.

Exerciţiul nr. 3
a) tăcută – element predicativ suplimentar, împovărată –
element predicativ suplimentar;
b) sfâşiată – atribut adjectival;
c) înlăturat – element predicativ suplimentar.

Dacă soluţia ta nu coincide cu cea pe care ţi-am dat-o, ar fi


bine să citeşti din nou Sintaxa participiului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 193


Verbul IV

Exerciţiul nr. 4
a) de vorbit – complement direct;
b) de călătorit – subiect;
c) de aşteptat – complement indirect;
d) la pescuit – complement circumstanţial de scop.
Dacă ai greşit, problemele se vor clarifica după ce vei reciti
Sintaxa supinului.

Exerciţiul nr. 5
a) verb predicativ, impersonal, conj. a IV-a, diateza pasivă,
gerunziu, complement circumstanţial de cauză;
b) verb predicativ, conj. I, diateza pasivă, infinitiv, perfect,
masculin, singular, precedat de locuţiunea prepoziţională
înainte de, complement circumstanţial de timp;
c) verb predicativ, conj. a IV-a, diateza activă, infinitiv, perfect,
nume predicativ;
d) fiind – verb predicativ, intranzitiv, conj. a IV-a, gerunziu,
complement circumstanţial de cauză;
silă – substantiv comun simplu, feminin, defectiv de plural,
nominativ, subiect;
e) verb predicativ, personal, conj. I, diateza pasivă, infinitiv,
prezent, complement circumstanţial opoziţional;
f) verb predicativ, personal, conj. a III-a, diateza pasivă,
indicativ, prezent, pers. a III-a, sg., formă negativă, predicat
verbal;
g) fie – verb predicativ, unipersonal, conj. a IV-a, diateza
activă, conjunctiv, prezent, predicat verbal;
ce – pronume relativ, nominativ, subiect;
h) verb predicativ, personal, conj. a IV-a, diateza pasivă,
infinitiv, prezent, fem., sg., complement direct.
Ca să nu ai probleme la rezolvarea acestui exerciţiu, este necesar
să reciteşti toată unitatea de învăţare şi să consulţi cu atenţie
bibliografia sugerată.

11.9 Surse bibliografice

Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului,


Bucureşti, 1986
Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Moduri nepersonale, în SCL, 1962, nr.
1, p. 29 – 43
Diaconescu, Ion, Infinitivul în limba română, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.

194 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

Unitatea de învăţare nr. 12

ADVERBUL

Cuprins Pagina

12.1 Obiective educaţionale 195


12.2 Identitatea adverbului 195
12.3 Clasificarea adverbelor 196
12.4 Interferenţa adverbului cu alte părţi de vorbire 202
12.5 Intensitatea 203
12.6 Sintaxa adverbului 207
12.7. Schemă recapitulativă 210
12.8 Lucrare de verificare 211
12.9 Răspunsuri şi comentarii 212
12.10 Surse bibliografice 214

12.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 explici în ce constă specificul adverbului;


9 utilizezi criteriile de clasificare a adverbelor;
9 recunoşti gradele comparaţie şi de intensitate ale
adverbelor;
9 identifici funcţiile sintactice specifice adverbului;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase
morfologice.

12.2 Identitatea adverbului

Identitatea adverbului rezultă din convergenţa a trei perspective:


semantică, morfologică şi sintactică.

D i n p u n c t d e v e d e r e s e m a n t i c , adverbul este o clasă


eterogenă. În mare, el are rolul de a caracteriza acţiunea exprimată
de un verb ( vorbeşte mult, învaţă bine, merge acolo etc.). Dintre
părţile de vorbire neflexibile, adverbul este singurul care este
purtător de sens lexical, ceea ce se reflectă şi în plan sintactic:
adverbul are capacitatea de a contracta relaţii sintactice. Dar pe
lângă adverbele cu un conţinut semantic evident (cuvinte pline), sunt
încadrate în această clasă morfologică şi cuvinte cu sens vag,
abstract, care exprimă mai ales nuanţe ale modalităţii
(semiadverbele) şi cuvinte caracterizate printr-un conţinut semantic
virtual, care îşi precizează sensul numai în context, prin raportare la
antecedent sau la contextul extralingvistic (adverbele pronominale
sau pro-adverbele).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 195


Adverbul

Din punct de vedere s i n t a c t i c , adverbul se


caracterizează, aşa cum va rezulta din clasificare, prin aceeaşi
eterogenitate.

S u b a s p e c t m o r f o l o g i c , adverbul se distinge prin structura


morfematică invariabilă şi prin categoria intensităţii.

Adverbul se aseamănă, pe de o parte, cu adjectivul, iar pe de altă


parte, cu elementele de relaţie. Cu adjectivul se aseamănă din
punct de vedere funcţional (ambele au rol de determinare:
adjectivul în contextul numelui, iar adverbul în contextul verbului).
Cu elementele relaţionale (prepoziţia, conjuncţia) se aseamănă
prin invariabilitate, dar se deosebeşte prin autonomie sintactică.

12.3 Clasificarea adverbelor

12.3.1 Clase morfologice de adverbe


După structură, adverbele pot fi: simple, compuse sau locuţiuni
adverbiale.

A d v e r b e l e s i m p l e sunt moştenite din latină (sus, mâine, acum


etc.), împrumutate din alte limbi (măcar, tocmai) sau formate pe teren
românesc prin conversiune de la substantive (foc, glonţ, tun, iarna,
toamna, lunea) sau de la adjective (clar, mult, rău), prin derivare (cu
sufixele -eşte – româneşte, -iş/-îş – făţiş, târâş, -mente – realmente
sau cu prefixul a-: arar, acasă) şi prin aglutinare: cumva, alfel,
niciodată, adineaori, rareori.

A d v e r b e l e c o m p u s e sunt acelea în a căror structură intră


elemente care nu s-au aglutinat, deci îşi păstrează independenţa
formală : ici-colo, aşa şi aşa, mâine-seară, azi dimineaţă.

L o c u ţ i u n i l e a d v e r b i a l e sunt grupuri alcătuite din doi sau mai


mulţi termeni, care şi-au pierdut individualitatea semantică şi
morfologică: din zi în zi, din când în când, din an în an, de silă de
milă, fără doar şi poate, fără urmă de îndoială, când şi când.

196 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

Georgeta Ciompec (1985) propune următoarele criterii de


recunoaştere a locuţiunilor adverbiale:
‰ pierderea independenţei semantice a componentelor sau
folosirea lor numai în aceste combinaţii. De exemplu,
elementele de bază din locuţiunile în zadar, în vileag nu
apar decât în aceste combinaţii.
‰ caracterul fix al combinaţiei, care se manifestă în mai
multe feluri, cum ar fi, de exemplu, imposibilitatea
disocierii grupării: din când în când (*în când din când).

Locuţiunile adverbiale pot fi alcătuite din:

a) prepoziţie + substantiv: cu forţa, de faţă, în lături, în grabă;


b) prepoziţie + adjectiv substantivizat: cu frumosul;
c) prepoziţie + participiu negativ: pe negândite, pe neaşteptate,
pe nevăzute, pe nemâncate, pe dibuite, pe ocolite;
d) prepoziţie + prepoziţie + substantiv: de la capăt, de la
început;
e) substantiv sau adverb repetat prin prepoziţie sau conjuncţie:
din loc în oc, ceas de ceas, clipă de clipă, din zi în zi, zi de
zi, noapte de noapte, din an în an, cât de cât, din când în
când, când şi când;
f) cuvinte ritmate: treacă-meargă, târâş-grăpiş, nitam-nisam,
calea-valea, harcea-parcea;

Pe lângă acestea, există multe locuţiuni cu structură eterogenă: nici


în ruptul capului, cu şoşele cu momele, cu noaptea-n cap, cu vârf
şi-ndesat, cât ai bate din palme, cât vezi cu ochii, într-o doară etc.

Unele adverbe au variante cu sau fără anumite particule


(elemente finale): acum/acuma, aici/aicea, nicăieri/nicăierea,
atunci/atuncea. Variantele fără -a au caracter literar, în timp ce
variantele cu -a au caracter popular şi familiar. La unele adverbe
particula -a a devenit element constitutiv (formant obligatoriu):
aiurea, aievea, abia. Se observă o specializare pentru anumite
întrebuinţări în limba actuală: atât şi atâta apar în variaţie liberă în
contexte ca a lucrat atât(a), dar varianta fără -a apare când
adverbul este folosit intensiv pe lângă un comparativ (cu atât mai
mult), ca formant al superlativului absolut (atât de frumoasă) sau
în construcţia corelativă atât…cât şi.
Adverbele cu particula -le/-lea şi cu particula -şi au caracter
popular, familiar sau regional: acilea, acuşi, cumvaşilea, pururilea.
În limba literară -şi este admis numai în cazul adverbelor iarăşi,
câtuşi, totuşi.
Particula -i are în limba literară caracter obligatoriu: numai,
întocmai, tocmai, în timp ce în limbajul popular se folosesc
formele numa, întocma, tocma.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 197


Adverbul

Exerciţiul nr. 1

Clasifică după criteriul morfologic adverbele: departe, hoţeşte,


harcea-parcea, cât de cât, astăzi, din vreme-n vreme,
târâş-grăpiş, acasă, ici şi colo, actualmente, de jur împrejur,
mâine-seară, zi şi noapte, azi dimineaţă, numericeşte, de silă de
milă, numaidecât.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

12.3.2 Clase sintactice de adverbe

După criteriul sintactic, adverbele pot fi:


A. A d v e r b e s u b o r d o n a t e : determinanţi ai verbului
(munceşte mult), ai adjectivului/adverbului (omeneşte
posibil, ) sau ai interjecţiei ( hai aici).

B. A d v e r b e r e g e n t e : funcţionează drept centru de grup


Eterogenitatea (cer complemente cărora le impun restricţii de prepoziţii şi
sintactică a de caz): alături de, aproape de, anterior etc.
adverbului
C. A d v e r b e p r o p o z i ţ i o n a l e (cunoscute şi sub numele
de predicative): cele care guvernează o întreagă propoziţie,
fie conjuncţional (sigur că vine, desigur că va reuşi, poate
că va reuşi, probabil că va ploua), fie parantetic (sigur, vine;
desigur, va reuşi etc.).
Adverbele predicative sunt elemente regente ale propoziţiilor
subiective.

D. A d v e r b e s u b s t i t u t e d e f r a z ă : cele care ţin locul


unei propoziţii întregi: da, nu şi echivalentele lor emfatice
(desigur, sigur, fireşte, nicidecum). Pot forma ele însele
propoziţii monomembre (Pleci? Da.) sau pot apărea în co-
ocurenţă cu propoziţia pe care o substitutie (Pleci? Da,
plec).

198 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

E. A d v e r b e r e l a t i v e : cele care au rolul de elemente


subordonaoare în frază (unde, cum, când).

F. S e m i a d v e r b e : cele care au doar un sens vag, abstract


(încă, mai, abia, chiar). Semiadverbele exprimă nuanţe ale
modalităţii (precizare – chiar, aproximare – cam, restricţie –
doar, intensificare – şi mai repede) şi nuanţe temporale
(deja, abia, tocmai).

Spre deosebire de adverbe, semiadverbele apar exclusiv ca


modificatori (determinanţi), deci nu pot genera grupuri adverbiale,
nu acceptă gradarea, nu îndeplinesc funcţie sintactică şi se
caracterizează prin poziţie relativ fixă faţă de elementul regent: de
regulă, stau înaintea acestuia, în imediata vecinătate: mai
interesant (*interesant mai).

12.3.3 Clase semantice de adverbe


După înţeles, adverbele şi locuţiunile adverbiale se împart în:
A. Adverbe/ locuţiuni adverbiale circumstanţiale
B. Adverbe/locuţiuni adverbiale modalizatoare
C. Adverbe/locuţiuni cu rol de conectori textuali

A. A d v e r b e l e c i r c u m s t a n ţ i a l e sunt cele care exprimă


circumstanţe locale (aici, aproape, departe, nicăieri), temporale (azi,
mâine, ieri, aseară, acum), cauzale, finale (de aceea, de asta) şi
aprecieri modale, cantitative, graduale (agale, puţin, cam).

A.1. A d v e r b e l e d e l o c arată locul acţiunii sau al stării: sus, jos,


aproape, departe, afară, înăuntru, pretutindeni etc.

A.2. A d v e r b e l e d e t i m p exprimă timpul în care se realizează o


acţiune sau se prezintă o stare: ieri, aseară, astăzi, curând,
întotdeauna etc.

A.3. A d v e r b e l e d e c a u z ă exprimă cauza şi sunt numai


locuţiuni: de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, din această
cauză, din această pricină.

A.4. A d v e r b e l e d e s c o p exprimă scopul şi sunt omonime cu


unele dintre adverbele de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta,
pentru asta.

A.5. A d v e r b e l e d e m o d exprimă:

‰ modul propriu-zis de desfăşurare a unei acţiuni sau de


existenţă a unei stări: alene, agale, zadarnic, încet, repede,
făţiş, târâş etc. Tot aici intră adverbele derivate cu sufixul -
mente şi cele provenite din adjective;

Proiectul pentru Învăţământul Rural 199


Adverbul

‰ cantitatea/intensitatea: destul, puţin, oleacă, berechet, oricât,


cât de cât, din ce în ce mai etc. (adverbe/locuţiuni adverbiale
de cantitate). La acestea se adaugă numeralele adverbiale
(o dată, de două ori etc.) şi cele multiplicative (întreit, înzecit,
înmiit etc.);
‰ distribuţia: câte doi, câte trei, câte zece etc.
(adverbe/locuţiuni adverbiale de distribuţie);
‰ frecvenţa: rar, des, din doi în doi (adverbe/locuţiuni
adverbiale de frecvenţă);
‰ afirmaţia: da, desigur, fireşte, cu siguranţă, de bună seamă
(adverbe/locuţiuni adverbiale de afirmaţie);
‰ negaţia: nu, ba, imposibil, nicidecum (adverbe negative);
‰ dubiul, probabilitatea: parcă, oare, pesemne, poate, posibil,
probabil (adverbe dubitative şi de probabilitate);
‰ restricţia: doar, numai, cel puţin (adverbe/locuţiuni adverbiale
de restricţie);
‰ explicaţia: adică, anume, bunăoară, de exemplu, de pildă
(adverbe/locuţiuni adverbiale explicative);
‰ concesia: totuşi, cu toate acestea (adverbe/locuţiuni
adverbiale concesive).

Dintre adverbele circumstanţiale, se distinge clasa adverbelor


pronominale. Acestea îşi precizează sensul fie prin raportare la
context (anaforic), fie prin raportare la domeniul de referinţă
extralingvistic (deictic). Adverbele pronominale provin din rădăcini
pronominale şi se comportă la fel ca pronumele, în sensul că ţin
locul cuvintelor care exprimă direct circumstanţele respective. De
aceea cunosc o clasificare paralelă cu cea a pronumelor:
9 adverbe relativ-interogative (de mod/loc/timp/cauză/scop):
cât, cum, unde, încotro, când, de ce;
9 adverbe demonstrative: aşa, astfel, aici, acolo, acum, de
aceea;
9 adverbe nehotărâte: cumva, oricum, cândva, uneori, odată,
oricât;
9 adverbe negative: deloc, nicidecum, nicăieri, niciodată,
nicicând;
B. A d v e r b e l e m o d a l i z a t o a r e ( m o d a l i z a t o r i i ) –
lexicalizări ale operatorilor modalităţii, care exprimă raportul dintre
conţinutul comunicării şi interpretarea acestuia de către vorbitor.

Adverbele modalizatoare înscriu în enunţ atitudinea locutorului faţă


de cele exprimate:

‰ certitudinea: desigur, bineînţeles, fireşte, negreşit, fără doar


şi poate, sigur, evident, de bună seamă, cu siguranţă, fără
îndoială, mai mult ca sigur, în mod cert/sigur;
‰ incertitudinea: poate, pesemne, probabil, posibil, parcă,
eventual,oare, cumva ( nu cumva a n-a acţionat corect?);
‰ distanţa faţă de sursă: cică;

200 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

Acesta se numesc adverbe epistemice (sunt operatori ai


modalităţii epistemice), deoarece, prin intermediul lor, vorbitorul
evaluează adevărul celor exprimate.

‰ obligaţia: obligatoriu, negreşit, neapărat, musai, în mod


necesar/obligatoriu ( operatori ai modalităţii deontice);
‰ atitudinea favorabilă/defavorabilă a locutorului: adverbele
de uz propoziţiona/de comentariu frastic: bine (că), păcat
(că), ciudat (că), din fericire, din păcate etc. (operatori ai
modalităţii apreciative).

C. Adverbe/locuţiuni cu rol de conectori textuali –


cele care asigură coeziunea textuală, organizarea generală a
discursului: la urma urmei, pe scurt, mai precis, mai exact, în cele din
urmă, în primul rând, în al doilea rând, mai întâi, în continuare, în
final, în sfârşit, în fond etc.

Exerciţiul nr. 2

Clasifică după criteriul semantic adverbele/locuţiunile adverbiale:


repede, aici, puţin, mâine, aşa, mai întâi, parcă, de aceea, adică,
aseară, totuşi, parcă, cică, în al doilea rând, pretutindeni, undeva,
literalmente, întreit, cât de cât, mereu, din fericire, oare.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 201


Adverbul

12.4 Interferenţa adverbului cu alte părţi de vorbire


Adverbul este o clasă deschisă, care se îmbogăţeşte permanent, atât
prin mijloace interne (derivare, compunere, conversiune), cât şi prin
mijloace externe (împrumuturi din alte limbi).

Dumitru Irimia (1997, 291) este de părere că se poate vorbi


despre două subclase de adverbe: adverbe stabile –
„caracterizate prin structura lexico-gramaticală a clasei ca o
constantă”: aici, târziu, româneşte etc. şi adverbe mobile –
„caracterizate prin trăsătura lexico-gramaticală a clasei ca o
actualizare adverbială a unor termeni virtual polisemantici”:
frumos, urât, dimineaţa, toamna etc.

Conversiunea este un procedeu foarte productiv în româna actuală.


Pot deveni adverbe adjectivele. Caracterul adverbial al adjectivelor
este marcat de natura verbală sau adjectivală a elementului regent şi
de invariabilitate: scrie/scriu frumos [adverb]/bărbat frumos [adjectiv];
sapă adânc [adverb]/apă adâncă [adjectiv]. Inventarul adverbelor
modale este sporit prin utilizarea adverbială a unui număr mare de
adjective neologice: bizar, sporadic, evaziv: se poartă bizar, vine
sporadic, răspunde evaziv. Pot deveni adverbe şi adjectivele
participiale: Vorbeşte deschis!

Georgeta Ciompec (1985) a semnalat tendinţa foarte puternică de


înlocuire a adverbelor derivate cu sufixe prin adjectivele temă
folosite adverbial: numeric redus ( în loc de numericeşte redus).

De asemenea, substantivele se pot adverbializa fie prin elipsa


prepoziţiei dintr-o construcţie comparativă: răcit cobză, singur cuc,
beat turtă, îngheţat tun/bocnă etc. (construcţii cu valoare
superlativă), fie prin convertirea sensului noţional al unor substantive
din sfera semantică temporală în sens circumstanţial: Vara merg la
mare [adverb]/Vara este anotimpul meu preferat [substantiv].

202 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

12.5 Intensitatea

12.5.1 Intensitatea comparativă

Unele adverbe, în special cele formate prin conversiune de la


adjective şi identice ca formă cu acestea şi cele derivate cu sufixul -
eşte, dar şi alte adverbe de mod şi unele de loc şi de timp au grade
de intensitate/comparaţie. Acestea se exprimă ca la adjectiv, cu
deosebirea că articolul cel este invariabil.

Gradul p o z i t i v este unitatea de bază faţă de care se stabileşte


raportul exprimat de comparativ şi superlativ. Exprimă deci
caracteristica unei acţiuni, fără stabilirea vreunui raport comparativ:
bine, aproape, repede etc.

Gradul c o m p a r a t i v arată fie că o caracteristică a unei acţiuni se


Gradele de manifestă într-un grad diferit faţă de aceeaşi caracteristică a altei
comparaţie acţiuni(comparativ de superioritate / comparativ de inferioritate: mai
bine / mai puţin bine, mai aproape / mai puţin aproape, mai repede /
mai puţin repede), fie că o caracteristică se manifestă în acelaşi grad
faţă de aceeaşi caracteristică a altei acţiuni sau faţă de aceeaşi
caracteristică a aceluiaşi obiect, manifestată în împrejurări diferite
(comparativ de egalitate).

Comparativul de superioritate este marcat prin


semiadverbul mai: mai bine, mai aproape, mai repede.

Unele adverbe se folosesc numai la gradul comparativ de


superioritate: mai ales, mai abitir, mai presus, mai prejos.

C o m p a r a t i v u l d e i n f e r i o r i t a t e se exprimă prin morfemul


complex mai puţin: mai puţin bine, mai puţun aproape, mai puţin
repede.

C o m p a r a t i v u l d e e g a l i t a t e se formează cu locuţiunile la fel


de, tot aşa de, tot atât de: tot aşa de/tot atât de/la fel de bine, tot aşa
de/tot atât de/la fel de aproape, tot aşa de/tot atât de/la fel de repede.

S u p e r l a t i v u l r e l a t i v este marcat prin formantul adverbial cel


mai (superlativ relativ de superioritate) şi prin cel mai puţin (superlativ
relativ de inferioritate).

S u p e r l a t i v u l a b s o l u t exprimă gradul cel mai înalt de


manifestare a caracteristicii unei acţiuni, fără stabilirea unei relaţii. Se
exprimă cu ajutorul unor mijloace variate:

‰ Adverbe: foarte, prea, tare, rău:

Proiectul pentru Învăţământul Rural 203


Adverbul

‰ Locuţiuni adverbiale construite după tiparul adverb + de +


adjectiv: extraordinar de, nemaipomenit de, inimaginabil de,
deosebit de, iritant de, colosal de, teribil de, infinit de etc.:
extraordinar de bine, nemaipomenit de repede, deosebit de
uşor.

În poziţia adverbului figurează unul dintre următoarele elemente:

a) adverbe care implică fie seme cantitative, fie seme calitative


care exprimă un grad maxim sau depăşirea unei limite:
enorm de, deosebit de, extraordinar de, formidabil de etc.

b) adverbe de provenienţă verbală, care presupun implicarea


afectivă a subiectului vorbitor: dezgustător de, îngrozitor de,
enervant de, derutant de etc.

Din punct de vedere logico-semantic, construcţia în discuţie


încorporează două predicaţii:
Afirm că există caracteristica X a acţiunii Y.
Mă dezgustă/îngrozeşte/enervează/derutează etc.
caracteristica respectivă.

c) adverbe de provenientă verbală, construite cu prefix


negativ: neînchipuit de, nepermis de, nemaiîntâlnit de,
incredibil de, insuportabil de, inexplicabil de etc.

d) adverbe cantitative nedefinite: atât de, aşa de, cât de:

‰ Repetarea vocalelor: reepede


‰ Repetarea consoanelor: rrepede
‰ Repetarea adverbului: repede,repede
‰ Construcţii comparative: iute ca vântul/ca gândul, încet ca
melcul
‰ Prefixe: arhi-, extra-, ultra-, supra- etc: hipercorect,
ultrapuţin
‰ Sufixul -isim: simplisim, importantisim.

Formele sintetice cu sufixul - isim sunt rar folosite şi numai în


limba cultă.

Adverbe fără grade de comparaţie:


Adverbele de mod provenite de la adjective necomparabile, fie din
motive semantice, fie din motive etimologice (vezi adjectivul) nu
au grade de comparaţie: definitiv, ulterior, optim etc.

204 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

12.5.2 Intensitatea non-comparativă

Gradele de intensitate se exprimă, ca şi la adjectiv, prin mijloace


Gradele de analitice.
intensitate
Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m i n i m e este marcat prin adverbul puţin,
precedat de aceleaşi adverbe cantitative/calitative care servesc la
exprimarea intensităţii maxime: foarte puţin, extrem de puţin, grozav
de puţin etc.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i r e d u s e , i n s u f i c i e n t e este exprimat fie


prin adverbele puţin, slab, oarecum, fie cu ajutorul sufixelor
diminutivale, al căror rol este diminuarea: binişor, târzior, olecuţă,
repejor, multişor etc.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i s u f i c i e n t e este marcat prin formanţii


adverbiali destul de, suficient de, îndeajuns de.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m o b i l e este marcat prin expresiile din ce în


ce mai, tot mai, şi mai (actualizare progresivă), din ce în ce mai puţin,
tot mai puţin, şi mai puţin (actualizare regresivă).

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m a x i m e se exprimă prin locuţiuni adverbiale


construite după tiparul adverb + de (aceleaşi care servesc la
exprimarea superlativului absolut): nemaipomenit de, deosebit de,
extraordinar de etc.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i d e p ă ş i t e (e x c e s i v e ) se marchează prin


prefixe şi prefixoide (super-, extra-, arhi-, ultra- etc.) şi prin
adverbe/locuţiuni de tipul prea, peste măsură de, peste poate de.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 205


Adverbul

Exerciţiul nr. 3

Spune la ce grad de intensitate se află adverbele din textele:

a) „Cerul mai este uşor înnorat spre apus.” (G.


Adameşteanu)
b) „îmi place enorm de mult să trăiesc.” (I. Băieşu)
c) „Toată lumea ştia că se poartă extrem de drăguţ cu sexul
slab.” (I. Băieşu)
d) S-a trecut destul de uşor peste acest eveniment destul de
trist. (AC, 43/2003)
e) „Se făcuse târziu, mult prea târziu.” (G. Adameşteanu)
f) „Cei doi se înţelegeau atât de bine încât se înţelegeau din
priviri.” (I. Băieşu)
g) A: Şi cum e?
B: […] îm: e binişor. (IVLRA)
h) Ştie toată lumea că ăştia ne conduc prost, ba din prost în
mai prost. (AC, 42/2002)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

206 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

12.6 Sintaxa adverbului


Ca determinante ale verbului, adjectivului/adverbului sau ale
interjecţiei, adverbele contractează următoarele funcţii sintactice:

‰ complement circumstanţial de mod:


notă accentuat umoristică.
‰ complement circumstanţial de loc:
Hai aici!
‰ complement circumstanţial de timp:
femeie întotdeauna bine îmbrăcată.
‰ complement circumstanţial de relaţie:
Materialmente, depinde de ea.
Face tot ceea ce este omeneşte posibil.
‰ complement circumstanţial condiţional:
Fă ce-ţi spun, altfel te voi pedepsi!
‰ complement circumstanţial opoziţional:
În loc de ieri, a venit astăzi.
‰ complement circumstanţial cumulativ:
Afară de ieri, a venit şi alalteieri.
‰ complement circumstanţial de excepţie:
A venit în fiecare zi, în afară de vineri.
Nu pleacă nicăieri decât acolo.
‰ element predicativ suplimentar:
Nu te credeam aşa.
Te credeam departe.
Nu este unde îl ştiai.

Pe lângă centre nominale, adverbele circumstanţiale au funcţia


sintactică de atribut: plecarea acolo, învăţatul noaptea, raftul de sus.

Adverbele propoziţionale îndeplinesc funcţia sintactică de predicat:


Desigur că te voi ajuta.
Probabil că va veni.
Adverbele propoziţionale, numite şi predicative – cele care domină
o propoziţie întreagă – se leagă de aceasta fie conjuncţional
(negreşit că te va ajuta), fie prin aderenţă sau parantetic (negreşit,
mă va ajuta).

Ca regente, adverbele apar pe lângă alte adverbe cu funcţie de


complement circumstanţial de relaţie (A făcut tot ce este omeneşte
posibil) / complement circumstanţial de mod (A acţionat făţiş
duşmănos) sau pe lângă substantive, pronume sau adjective cu
funcţie de complement circumstanţial de relaţie (S-a exprimat
favorabil cu privire la căsătoria lor).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 207


Adverbul

Exerciţiul nr.4

Spune ce funcţie sintactică au adverbele şi locuţiunile adverbiale


din textele:

a) „Uimirea de atunci o am şi acum, faţă de acest pui de om


de lângă mine.” (M. Sadoveanu)
b) „Glanetaşu deschise încet şi cu respect uşa şi îşi puse
îndată căciula jos lângă cuptor.” (L. Rebreanu)
c) „Era gata masa.” (M. Preda)
d) „Îsi zise că va vorbi negreşit cu Grigore Iuga care trebuie să
facă dreptate.” (L. Rebreanu)
e) „E bine să înveţe un popor de la altul, nu este bine să
înveţe un popor pe altul.” (G Vieru)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Exerciţiul nr.5

Se dau perechile de omofone: numai – nu mai, cândva – când va,


altfel – alt fel, odată – o dată. Explică gramatical diferenţele de
grafie şi dă câte un exemplu pentru fiecare situaţie.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

208 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

Exerciţiul nr.6

Precizează valoarea morfologică a cuvintelor subliniate:

a) Bătrânul era înţelept.


b) Moşneagul era considerat înţeleptul satului.
c) Mi-a răspuns înţelept.
d) Toamna se numără bobocii.
e) Toamna trecută a fost foarte ploioasă.
f) În basme binele învinge întotdeauna.
g) Câtul împărţirii era trei.
h) Cât a crescut!
i) Cât suc ai băut?
j) Ionel este înalt cât casa.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 209


Adverbul

12.7 Schemă recapitulativă


adverbe simple
Criteriul morfologic adverbe compuse
locuţiuni adverbiale

adverbe subordonate
adverbe regente
Clasificare Criteriul sintactic adverbe propoziţionale
adverbe substitute de frază
adverbe relative
semiadverbe
de loc
adverbe circumstanţiale de timp
de cauză
Criteriul semantic de scop
de mod
adverbe modalizatoare
adverbe/locuţiuni adverbiale
cu rol de conectori textuali

pozitiv
comparativ de superioritate
Comparativă de inferioritate
– gradele de relativ (de superioritate, de
comparaţie superlativ inferioritate)
Categorii absolut
gramaticale -
intensitatea intensitate minimă
intensitate redusă
Non-comparativă intensitate
– gradele de suficientă
intensitate intensitate mobilă
intensitate maximă
intensitate depăşită

complement circumstanţial (de diverse feluri)

nume predicativ

Funcţii predicat
sintactice
atribut

element predicativ suplimentar

210 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

12.8 Lucrare de verificare


1. Adverbele binişor, făţiş, româneşte s-au format prin:

a) compunere;
b) derivare;
c) conversiune;
d) aglutinare.

2. Adverbul bine din enunţul E bine de tine are funcţia


sintactică de:

a) subiect;
b) nume predicativ;
c) complement direct;
d) complement circumstanţial de mod.

3. Adverbele propoziţionale sunt cele care …………………..


………………………………………………………………………

4. Adverbele substitute de frază sunt cele care ……………...


………………………………………………………………………

5. Semiadverbele nu ……………………., nu ………………..,


nu ……………………………………………………………….

6. Adverbele predicative sunt elemente regente ale


propoziţiilor:

a) predicative;
b) circumstanţiale de mod;
c) subiective;
d) atributive.

7. Adverbele nu pot îndeplini funcţia de:

a) subiect;
b) complement circumstanţial de mod;
c) complement circumstanţial de timp;
d) complement circumstanţial cumulativ.

8. Cuvintele subliniate în sintagmele beat turtă, singur cuc


sunt:

a) substantive;
b) adverbe;
c) adjective;
d) interjecţii.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 211


Adverbul

9. Adverbele pronominale sunt cele care …………………….


………………………………………………………………………

10. Adverbul din enunţul Şchiopul fugea iepureşte


îndeplineşte funcţia sintactică de:

a) element predicativ suplimentar;


b) atribut adverbial;
c) complement circumstanţial de loc;
d) complement circumstanţial de mod.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

12.9 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr. 1

Adverbe simple: departe, astăzi, hoţeşte, acasă, numericeşte,


actualmente, numaidecât.
Adverbe compuse: mâine-seară, azi dimineaţă.
Locuţiuni adverbiale: harcea-parcea, târâş-grăpiş, ici şi colo, din
vreme-n vreme, de silă de milă, zi şi noapte, cât de cât.
Dacă ai greşit, reciteşte secvenţa Clase morfologice de adverbe!

Exerciţiul nr. 2

Adverbe de mod: aşa, repede, literalmente (adverbe de mod


propriu-zise), parcă, oare (adverbe dubitative şi de probabilitate),
întreit, puţin, cât de cât (adverbe de cantitate), adică (adverb
explicativ), totuşi (adverb concesiv), de aceea (adverb de
cauză/scop).
Adverbe de timp: mâine, mereu, aseară.
Adverbe de loc: aici, pretutindeni, undeva.
Adverb modalizator: cică.
Conectori textuali: mai întâi, în al doilea rând, din fericire.
Dacă ai greşit, reciteşte modulul Clase semantice de adverbe!

Exerciţiul nr. 3

a) uşor înnorat – intensitate redusă;


b) enorm de mult – intensitate maximă;
c) extrem de drăguţ – intensitate excesivă;
d) destul de uşor/de trist – intensitate suficientă.

212 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Adverbul

12.9 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr. 3 – continuare


e) mult prea târziu – intensitate excesivă;
f) atât de bine – intensitate maximă;
g) binişor – intensitate redusă (insuficientă);
h) din prost în mai prost – intensitate mobilă.
Dacă nu ai rezolvat corect exerciţiul, aprofundează modulul
Intensitatea non-comparativă.

Exerciţiul nr. 4

a) de atunci – atribut adverbial, acum – complement


circumstanţial de timp;
b) încet, cu respect – complemente circumstanţiale de mod,
îndată – complement circumstanţial de timp;
c) gata – nume predicativ;
d) negreşit – complement circumstanţial de mod;
e) (e) bine – nume predicativ; (nu e) bine – nume predicativ.
Eventualele nelămuriri se vor clarifica după recitirea secvenţei
Sintaxa adverbului.

Exerciţiul nr. 5

Numai – adverb de restricţie (Are numai un copil). / Nu mai –


adverb de negaţie + semiadverb (Nu mai am bani.)
Cândva – adverb nehotărât (Cândva mă duceam la operă). / Când
va – adverb relativ + verb auxiliar (Când va veni?)
Altfel – adverb de mod (A procedat altfel decât cum I-am spus.) /
Alt fel – adjectiv + substantiv (Prefer alt fel de mâncare.)
Odată – adverb nehotărât = cândva (Odată ne înţelegeam bine.) /
O dată – numeral adverbial (Nu am citit cartea decât o dată.)
Dacă ai greşit, este nevoie să reciteşti Adverbul, dar şi alte unităţi
de învăţare: Substantivul, Adjectivul, Numeralul, Verbul.

Exerciţiul nr. 6

a) adjectiv;
b) substantiv;
c) adverb;
d) adverb;
e) substantiv;
f) substantiv;
g) substantiv;
h) adverb;
i) adjectiv pronominal interogativ;
j) prepoziţie.
Dacă nu ai răspuns corect, reciteşte Interferenţa adverbului cu
alte părţi de vorbire.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 213


Adverbul

12.10 Surse bibliografice


Ciompec, Georgeta, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi
diacronie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
Coteanu, Ion (coord.), Ciompec, Georgeta, LRC. Fonetica.
Fonologie. Morfologie, Bucureşti, 1985
Hristea, Theodor, Pseudoadjectivarea adverbului în limba română,
în LL, 1979, nr.3, p.323-327
Pană-Dindelegan, Gabriela, Structura sintactică Nominal + Adverb
(sau Adjectiv) + Supin, în LR, 1982, nr.1, p.5-14
Pană-Dindelegan, Gabriela, Preliminarii la semantica
modalizatorilor, în AUB, seria LLR, 1985, p.15-29
Pană-Dindelegan, Gabriela, Formule modalizatoare de certitudine,
în SCL XXXVI, 1985, nr.3, p.237-240
Pană-Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte
şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul,
prepoziţia, forme verbale nepersonale), TUB, Bucureşti, 1992
Rădulescu, Marina, Observaţii asupra unor adverbe de timp
provenite din substantive în limba română, în SCL, 1985, nr.3,
p.246-250.

214 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

Unitatea de învăţare nr. 13

INTERJECŢIA

Cuprins Pagina

13.1 Obiective educaţionale 215


13.2 Identitatea interjecţiei 215
13.3 Clasificarea interjecţiilor 216
13.4 Sintaxa interjecţiei 223
13.5 Schemă recapitulativă 231
13.6 Lucrare de verificare 232
13.7 Răspunsuri şi comentarii 233
13.8 Surse bibliografice 234

13.1 Obiective educaţionale


După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

9 stabileşti în ce constă specificul interjecţiei;


9 clasifici interjecţiile după criterii corecte;
9 deosebeşti onomatopeele de restul interjecţiilor;
9 recunoşti funcţiile sintactice ale interjecţiilor;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei părţi de
vorbire.

13.2 Identitatea interjecţiei


Caracterul distinct al interjecţiei în sistemul limbii se manifestă pe
toate planurile: semantic, morfologic, sintactic.

Interjecţia se distinge de celelalte părţi de vorbire prin aceea că este


lipsită de un conţinut noţional, având caracter concret (este rezultatul
primului sistem de semnalizare – un semnal spontan, neajuns în faza
abstractizării).

S e m a n t i c , ea sugerează, fără să denumească, stări fizice şi


psihice sau evocă – prin imitare – sunetele şi zgomotele din natură.
Prin urmare, nu are nici funcţie denominativă (ca substantivul – de
exemplu), nici nu exprimă raporturi (ca prepoziţia): “Ele nu numesc,
nu arată cum se cheamă aceste reacţii, deci nu au funcţie
denominativă, cum au toate celelalte cuvinte, ci sunt simple semnale
ale stărilor fizice şi psihice respective.” (Iordan, 1956, 488)

M o r f o l o g i c (formal), interjecţia se distinge printr-un corp fonetic


redus (în general o vocală, două consoane, o silabă, silabe repetate).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 215


Interjecţia

Forma interjecţiei diferă de la o limbă la alta, în funcţie de specificul


fiecărui sistem fonetic: rom. cucurigu; fr. coquerico; germ. kikiriki; şi
chiar în cadrul aceleiaşi limbi – de la o regiune la alta: munt. aoleo,
auleu, oleo; moldov. văleu, vălei.

Din punct de vedere morfologic, interjecţia este o parte de vorbire


neflexibilă.

S i n t a c t i c , interjecţia se distinge în sistemul limbii prin aceea că


„prezintă trăsături care o plasează printre părţile de vorbire
afuncţionale” (Diaconescu, 1989, 102). Totuşi, interjecţiile
îndeplinesc unele funcţii sintactice şi pot funcţiona ca regent.

13.3 Clasificarea interjecţiilor


După aspectul structurii morfematice, interjecţiile sunt simple şi
compuse.

Clase Se consideră simple nu numai interjecţiile primare: ah!, pa!, sau


formale de formate prin conversiune: poftim!, ci şi interjecţiile formate prin
interjecţii compunere, cu termenii sudaţi: iacă!, iacătă!.

Se consideră compuse numai interjecţiile formate prin compunere din


două interjecţii, a căror prezenţă poate fi identificată: ei aş!, haida-
de!, ia hai!.

a)Interjecţiile compuse trebuie deosebite de interjecţiile simple


întâmplător repetate, cum ar fi ham-ham! (scris şi ham, ham! ) sau
de interjecţiile alăturate, ca bang!, zdrang!.

După criteriul etimologic, interjecţiile pot fi: moştenite din limba latină:
vai!, zău!, împrumutate sau create pe terenul limbii române.

Sunt împrumutate din diferite limbi:

- din ebraică (prin filieră slavă): amin!, aleluia!


- din turcă: aferim!, aman!, amandea!, bre!, haide!, halal!
Interjecţii - din bulgară: bogdaproste!, huideo!, ia!, iată!, na!
împrumutate - din rusă: paşol!
- din ucraineană: ţiba!
- din franceză (pe cale savantă): alo!, aport!, marş!
- din franceză (prin filieră rusă): ura!
- din italiană şi din franceză: basta!, bravo!
- din engleză (prin filieră franceză): stop!

Şi unele cuvinte de salut sau de politeţe, pătrunse în limba


română pe cale savantă din alte limbi, au valoarea unor interjecţii:
adio!, ciao! (din italiană); mersi!, pardon! (din franceză); salve!,
vivat! (din latină).

216 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

Sunt create pe terenul limbii române, din cele mai vechi timpuri,
potrivit cu reacţiile specifice ale vorbitorilor şi cu sistemul fonetic al
limbii noastre: ah!, aha!, aho!, aş!, au!, boc!, balang!, bâldâbâc!, bâr!,
Interjecţii bruh!, cea!, cioc!, câr!, clanţ!, clap!, cling!, dang!, de!, eh!, ehe!, ehei!,
create pe ei!, fa!, fă!, fâş!, ha!, haiti!, hei!, hm!, ho!, hopa!, huţa!, jap!, lipa!,
terenul limbii oleoleo!, oho!, mă!, măi!, măre!, nani!, nea!, pac!, poc!, paf!, pis!, piu!,
române pac!, pleosc!, plici!, poc!, prr!, sst!, teleap!, zbrr!, zdronc!, zdup!,
zvârr! etc.

Ţinând cont de modul de formare a interjecţiilor, acestea pot fi


împărţite în:

‰ interjecţii p r o p r i u - z i s e : strigăte scurte care


reprezintă manifestarea exterioară a senzaţiilor, a emoţiilor,
a voinţei sau a dorinţei vorbitorului, nelegate ca origine cu
alte părţi de vorbire: ah!, mă!, bre!.

‰ interjecţii provenite din alte părţi de


v o r b i r e , formate prin conversiune sau/şi prin trunchiere.
Cuvintele de la care provin şi-au pierdut valoarea lexicală
iniţială, şi-au schimbat comportarea gramaticală şi au numai
valoare afectivă. Aceste cuvinte şi-au pierdut sensul lexical
de bază datorită unei întrebuinţări foarte frecvente (de
exemplu, invocaţiile) şi datorită accentuării elementului
afectiv în defavoarea celui intelectual. Ele sunt interjecţii
numai în această situaţie în care îşi pierd sensul de bază,
având numai valoare afectivă. Astfel de interjecţii formate
prin conversiune sunt: poftim, drac/dracul (scris adesea
dracu’). Tot din această categorie fac parte şi interjecţiile:
amar (în vai şi amar) < substantivul amar; Doamne! <
substantivul Doamne; fa (fă) < substantivul fată. Deseori,
aceste cuvinte apar însoţite de o interjecţie propriu-zisă: of,
Doamne!; ei, drace!; sau de un determinant: halal de voi!.

Prin conversiune şi totodată prin trunchiere s-a format şi interjecţia


păzea!.

După criteriul semantic, interjecţiile se grupează în trei clase:

‰ interjecţii care redau stări fizice sau stări sufleteşti;


Clase ‰ interjecţii care redau manifestarea unei voinţe sau a unei
semantice dorinţe;
de interjecţii ‰ interjecţii care evocă prin imitare aproximativă sunetele
însoţitoare ale actelor fiziologice umane, sunetele emise de
vieţuitoare, sunetele şi zgomotele produse în natură, pe
scurt: onomatopee.

Interjecţiile care redau stările sufleteşti şi


s e n z a ţ i i l e sunt foarte numeroase. Teoretic, toate reacţiile afective
pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecţiilor.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 217


Interjecţia

Prin aceeaşi interjecţie pot fi redate mai multe stări sufleteşti sau
senzaţii. Sensul lor depinde în mare măsură de context, aceşti
termeni caracterizându-se prin polisemantism. De cele mai multe ori,
ele sunt folosite fără funcţii sintactice, fără a realiza relaţii cu ceilalţi
termeni ai enunţului.

Interjecţiile din această categorie pot exprima:

¾ durerea: ah!, au!, of!, phu!, uf!, aoleu!, vai!, văleu!: aoleo mă
doare / aoleo mă doare / (TDMIII)

¾ bucuria: ha!, ura! viva!, ehe!: “he he he! “ zâce “acuma-i a


vinit mai pricopsât” // (TDD)

¾ teama, spaima: ah!, aoleu!, vai!: începea omu: ”aoleu! uoţii


mă!” (TDMIII)

¾ nemulţumirea: aoleo!, dec! (de!, deh!), ah!, na!, of!: “aoleu!


pă cine a luat!” (TDMIII)

¾ dispreţul: ptii!, halal!, ptiu!, uu!: când înimireai pieptenli / uuu!


ai să iei un colţatu! (TDD)

¾ oboseala, saturaţia, plictiseala: ei!, uf!, vai!, of!: “uof! nu mai


pot / uof! nu mai pot” / (TDD)

¾ mâhnirea, supărarea, deznădejdea: a!, of!, ah!, e!, aoleo!:


“of! tare-i greu / tare greu ne-a pedepsit dumnezeu cu-apa /
tare / tare …” / (TDD)

¾ ameninţarea: aoleo!, aleleu!, vai!, ei!, ehe!: “ehe! ia du-te


dumneata / ş-ai să vezi ce păţăşti” // (TDD)

¾ regretul: de!, o!, nu!, vai!,of!: of! duamne! / că când mă


găsăs [k] câteodată câm mă gândiez la andreica / (TDMIII)

¾ nostalgia: ah!, ehe!, vai!, uu!: “le cânta cu fluiru / şi-ele c [k]
acolo să vezi frumos ci era! // uuu! ce frumoz ma iera acolo!”
/ (TDD)

¾ îndoiala, nesiguranţa: de!, hm!: “hm! ştii ce vis am visat


ieu?” (TDMIII)

¾ mirarea, surpriza: aa!, au!, ha!, oho!, na!, ei!, o!: “o! tu iej
mă?” //(TDMIII)

¾ neîncrederea: e!, ei!: “e! n-ai pâine / ai pâine / da nu vrei să


dai tu / iej rău” / (TDD)

218 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

¾ admiraţia: a!, aha!, ehe!, tii!, aoleo!: aşa-i dă frumos / a! ie


frumoz rău! / (TDMIII)

Interjecţiile care redau manifestarea unei voinţe


s a u d o r i n ţ e sunt mai puţin numeroase. Unele se apropie ca sens
de imperative, altele de vocativ, având valoare de adresare. Sensul
lor este mai bine precizat decât al celor din prima categorie
semantică, de aici şi uşurinţa cu care cele cu sens de imperativ
contractează funcţii sintactice (în special pe cea de predicat
interjecţional).

Aceste interjecţii prezintă unele trasături comune cu vocativul şi


imperativul. În primul rând, întocmai ca vocativul, interjecţia se
rosteşte cu o anumită intonaţie şi poate apărea izolat sau în cadrul
unei propoziţii. „Înrudirea” interjecţiei cu vocativul se manifestă şi prin
faptul că acestea apar uneori împreună: când chemăm pe cineva
alăturăm numelui respectiv o interjecţie, atunci când starea noastră
psihică are caracterul unei reacţii de ordin (fată, hai!; măi omule!).
Mai mult decât atât: există situaţii în care interjecţia are valoarea unui
vocativ, deoarece serveşte ca mijloc de a ne adresa cuiva, fără a-i
mai spune numele (nu numai în situaţia când nu ştim cum îl
cheamă).

Interjecţia se apropie şi de forma verbală a imperativului prin unele


dintre particularităţile care o apropie de vocativ, şi anume: intonaţia şi
funcţia de adresare: “ai bre! tată treerăm şî noi / tăicuţule” (TDD).

Întocmai cum vocativul este adesea însoţit de o interjecţie, tot aşa


se întâmplă şi cu imperativul, atunci când intervine din partea
vorbitorului o atitudine de ordin emoţional. În asemenea cazuri,
interjecţia are rolul de a mări valoarea expresivă a vocativului sau a
imperativului.

Prin intonaţie, interjecţia aminteşte de propoziţiile interogative şi de


cele exclamative.

Interjecţiile din această categorie exprimă:

¾ un îndemn, un ordin, fie de a începe acţiunea: hai!, haide!,


hei!, hei-rup!, na!: “hai măi mergi tu naince / că ieu nu mi-s
mai bun”(GPF), fie de a înceta acţiunea: aho!, ho!, hop!,
halt!, pst!:“hop! bă nene ia opreşte!” //(TDMIII). “ho!” zice “stai
drept” // (TDD)

¾ chemarea, îndemnarea, gonirea şi oprirea animalelor.


În vorbirea populară, cele mai frecvente sunt: bâr! – pentru
mânat oile; cuţu! – pentru chemat câinii; hăis!, cea! – pentru
a indica direcţia boilor; hi! – îndemn la mers pentru cai; ho! –
pentru oprit boii; pis! – pentru chemat pisicile; ptru! – pentru
oprit caii; pui-pui! – pentru chemat găinile.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 219


Interjecţia

¾ adresarea:

a) se adresează unei persoane direct sau în invocaţii: bre!,


ehei!, ei!, fă!, hai!, mă!, mare!, o!, măi!, ori se atrage atenţia
unei persoane, chemând-o: pst!, alo!, hei!: “măi! / mă asta-i
… glumă la tine?” (TDD); “hei ai sâ trecem” // (TDD)

b) se atrage atenţia unei persoane asupra unui lucru sau a unui


fapt: ia!, iaca!, ian!, iată!: “un câine ia uite-te ne-a luat o oaie”
/ (TDMIII)

Interjecţiile care evocă prin imitare aproximativă


sunetele însoţitoare ale actelor fiziologice umane
sau animale, sunetele emise de vieţuitoare,
sunetele şi zgomotele din natură – onomatopeele
Onomatopeele sunt în număr foarte mare, dată fiind multitudinea şi varietatea
acestor zgomote. Ele dispun de un sens (de obicei verbal) unic, mai
bine precizat decât al interjectiilor din celelalte două categorii,
deoarece structura lor fonetică imitativă ne permite să ne dăm seama
ce sunet sau zgomot evocă. De aceea se şi încadrează mai uşor în
structura sintactică a propoziţiei, contractând diferite funcţii.

Se admite în general că onomatopeele există de la începutul


limbajului, stând la baza unor cuvinte din lexicul fundamental.

Vorbind despre interjecţii în general, Elena Slave afirmă: „[…] ele


au avut mare rol în procesul de apariţie a limbii, fiind singurele
mijloace posibile de comunicare între oameni […]. Ele au făcut
posibilă însăşi apariţia limbii, deoarece au fost primele elemente
în care s-a îmbrăcat cunoaşterea raţională” (Slave, 1961, 74).

În orice limbă există un număr mare de cuvinte cu caracter


onomatopeic, cuvinte uzuale şi larg răspândite, care exprimă noţiuni
curente, adică se integrează în lexicul de bază încă din timpurile cele
mai îndepărtate. Faptul că nu există o corespondenţă exactă între
cuvintele onomatopee sau de origine onomatopeică şi sunetele sau
zgomotele naturale nu infirmă această teză. După cum observă
Sextil Puşcariu, cântecul cocoşului este redat în limba germană prin
ki-ki-ri-ki, iar în limba română printr-o formă sonoră apropiată –
cucurigu. Sextil Puşcariu argumentează apoi: „organele noastre
(articulatorii) nu sunt în stare a reproduce exact decât foarte puţine
sunete din natură. De aceea şi cuvintele imitative nu vor fi o
reproducere fidelă a acestora, ci vor prezenta o asemănare numai
relativă cu ele.” (Puşcariu, 1920, 80)

220 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

Când are loc un proces de conceptualizare, onomatopeele devin


verbe, substantive, adverbe: a scârţâi, scârţâit, scârţâire,
scârţâitor. De la majoritatea interjecţiilor de acest tip au derivat
verbe, de obicei cu ajutorul unor infixe speciale (-n, -a, -î), care
apar între tema verbului, reprezentată de interjecţia respectivă şi
finală verbală, aproape întotdeauna -i, de aceea majoritatea
verbelor de acest fel aparţin conjugării a IV-a. De exemplu: a
ciocăni (< cioc!), a clănţăni (< clanţ!), a fâşâi (< fâş!), a grohăi (<
groh!), a ronţăi (< ronţ!), a sfârâi (< sfâr!), a mormăi (< mor!) etc.
În ceea ce priveşte substantivizarea interjecţiei, aceasta se
realizează fie prin articulare (exemplu: fâş > fâşul), fie prin
prezenţa desinenţelor substantivale sau a determinanţilor
substantivali (exemplu: sărăcuţul ham-ham). De aceea, putem
spune că interjecţia onomatopeică este un izvor fertil de creaţie de
rădăcini noi, cu mijloace proprii (nu prin împrumut din alte limbi) şi
de asemenea, un mijloc foarte des întrebuinţat în graiul familiar şi
popular, spre a da vorbirii o plasticitate mai mare, “un colorit
stilistic” (Puşcariu, 1940, 97).

Onomatopeele se pot împarţi, la rândul lor, în trei categorii:

a) cele care redau pe plan lingvistic sunetele care însoţesc


unele acte fiziologice omeneşti: gogâlţ!, hapciu!, gâl-gâl!,
hop!, pleasc!, sfor!: da io râcâiam aşa cu arog-ola / şi mai
tuşam “hop ha” ca să audă / câinii să latri / (TDD)

b) cele care transpun pe plan lingvistic sunetele şi zgomotele


emise de animale: behehe!, bâz!, câr!, clonc!, cucu!,
cucurigu!, ga-ga!, groh!, guiţ!, ham!, hau!, miau!, mâr!, mor!,
oac!, piu!, pu-pu!, ţâr!, etc.: mă duc eu / intru pă poartă /
căţielu latră // ham ham ham ham! / şî sari / (TDD); parcă
am auzit un cocuoş cân eream la margin-acolo / în mahalao-
aia / c-a zâs cucurigu! (TDD); o cloşcă? pică şî ea / cade /
… cloncăne / clon clon / clon clon clonc / (TDMIII)

c) cele care reproduc pe plan lingvistic diverse sunete şi


zgomote din natură sau produse de obiecte: balang!,
bâldâbâc!, boc!, buf!, cioc!, câr!, clanc!, clanţ!, clap!, clinc!,
dang!, fâl!, fâs!, fleaşc!, gâl!, hârşti!, hâţ!, huştiuluc!, huţa!,
huzdup!, jap!, lipa!, pac!, paf!, pic!, pâr!, pâş!, pleosc!, plici!,
poc!, puf!, scârţ!, tac!, teleap!, tic-tac!, tipa!, toc!, tralala!,
tranc!, tronc!, tronca-tronca!, trop!, trosc!, ţac!, ţanc!, vâj!,
zdronc!, zdup!, zvâr!: şi când a scos scara şi să-l ferească p-
ăsta a işit şi ăla / asta / pac! cu cuţitu-n spate // (TDD); şi el
s-a pus ca să doarmă acolo-şa // ş-a dormit iel / da capacu
făcea: scârţa scârţa / scârţa scârţa / (TDD); io o iau spre mal
/ zonc! într-o groapă / cad pă brânci [!] (TDD)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 221


Interjecţia

Exerciţiul nr. 1

Spune ce exprimă interjecţiile din textele:

a) “auoleo” zic / “când s-o da acu-ntr-uo parte / să vezi / ne


ducem / dă nici nu ne mai vedem dân tren” // (TDMIII)
b) “e! mă femeie parcă mi-e rău” // (TDD)
c) “auăleo! / mi-a dus pisuoiu-n sat / nu mai îmi vine pisoiu-
acas” // (TDMIII)
d) şî zâce “vai / că nu-n dă vaca lapte” (TDBN)
e) “ăuliu unde-i băiatu? / băiatu-i muort” // (TDMIII)
f) ei / dacă zâşi tu că mor / io atuncea am să vin moroi / şî-ţi
arăt [!]” // (GPF)
g) “ehe! de-acuma” zic “ ieşti ( sub ( kicioru meu” / (TDD)
h) “ualeu / frumuase e! // păi să mai pui!” // (TDMIII)
i) “ho!” zice “stai drept” // (TDD)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

222 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

13.4 Sintaxa interjecţiei


După disponibilităţile sintactice, interjecţiile se clasifică în interjecţii
care se integrează în structura unui enunţ (neizolate), constituind
părţi de propoziţie şi interjecţii neintegrate în enunţ (izolate),
constituind ele singure propoziţii neanalizabile.

Interjecţiile integrate (dependente, subordonate,


d e t e r m i n a n t e ) intră în relaţie cu elemente regente, îndeplinind
pe lângă acestea diverse funcţii sintactice.

Interjecţiile ocupă cel mai frecvent poziţia sintactică de predicat.


Caracterul exclamativ al interjecţiei asigură realizarea predicaţiei
prin intonaţie.

a) Predicatul interjecţional poate fi exprimat atât prin interjecţii


onomatopeice, cât şi prin interjecţii neonomatopeice:

9 şî căţălu : am am am am am am! (TDMIII)


9 ţuji! lupu piste gard / (TDMIII)
9 da vaca … cănd m-a văzut că stau acolo / un s-a umflat ea
colo-aşa ştii / a pu! da ştii cum a pufnit / (TDD)

În ultimul exemplu observăm, ca o confirmare a faptului că


interjecţiile onomatopeice se pot substitui perfect verbului,
aspectul interjecţiei de verb la modul indicativ – timpul perfect
compus. Asistăm la un proces de gramaticalizare a interjecţiei, în
urma căruia interjecţiei i se alătură auxiliarul a avea – specific
formării timpului verbal perfect compus. Faptul că această
sintagmă, apropiată formal de un verb la timpul perfect compus,
este întărită de verbul (tot de origine onomatopeică) pe care îl
înlocuieşte, dovedeşte că apropierea dintre verb şi interjecţie nu
este întâmplătoare.

Printre interjecţiile neonomatopeice care îndeplinesc funcţia


sintactică de predicat se numără interjecţiile uite, iată, cu realizările
formale uiti, iote, iete, ietă, ete, eti, iacătă, iacâtă, iaca, iacă:

9 “ietă-l-ai / uite-l aicea!” // (TDMIII)


9 “unde-i uică-tu?” //
“hă-l [iată-l] aici!” // (GPF)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 223


Interjecţia

Folosind ca punct de plecare interjecţia uite, la origine verb la


imperativ (uite < uită-te), putem accepta, prin analogie, că şi
celelalte interjecţii cu sens asemănător (iată, iaca, etc.) sunt
echivalente ale unor imperative, în felul acesta explicându-se şi
utilizarea lor în funcţia de predicat. Valeria Guţu Romalo
(1973,131), încercând să justifice folosirea interjecţiei
neonomatopeice în funcţia de predicat, acordă acestui fenomen
următoarea explicaţie:“Interjecţiilor neonomatopeice le acordăm
apartenenţa la clasa de predicat pe baza analogiei structurale cu
enunţurile având centru verbal:
Comp.: Iată-l. Caută-l.
Vai de noi. Vorbeşte de noi.
Construcţia determinantului fiind identică, acordăm celor două
elemente centru calitatea de realizări ale aceleiaşi poziţii
sintactice.” (Romalo, 1973,131)

Funcţionează ca predicat şi interjecţia volitivă hai (haide/haida), care


exprimă un îndemn la o acţiune, corespunzând imperativului unor
verbe de mişcare (vino, veniţi, să mergem):

9 “aidi la legatu miresii” (TDMIII)


9 “hai acasă” zâce “că ţi-a ars casa” // (TDMIII)

Datorită faptului că împrumută desinenţe verbale de persoana I


plural (haidem) şi de a II-a plural (haideţi), stabilindu-se o opoziţie
faţă de forma hai – interpretată ca un fel de persoana a II-a
singular, această interjecţie se apropie formal foarte mult de verb.
Aşa se explică frecventa sa utilizare cu funcţia de predicat.

Cu toate că interjecţia rămâne invariabilă în raport cu persoana, ea


poate intra, atunci când este predicativă, în relaţie sintactică cu
subiecte de persoana I sau a III-a şi în cazul interjecţiilor hai şi uite
(apropiate formal foarte mult de verb), cu subiecte de persoana
a II-a.

În acest sens, se impune distincţia între interjecţiile onomatopeice şi


cele neonomatopeice. Astfel, în timp ce onomatopeele – care
înlocuiesc verbe la modul indicativ – au subiectul exprimat (subiect
narativ), interjecţiile neonomatopeice de genul hai, uite (volitive şi
prezentative) – care înlocuiesc verbe la modul imperativ – au
subiectul inclus, dobândind desinenţe asemenea verbului:

9 iedu cel mare a spus: “aideţi să deskidem” // (TDMIII)


9 uitaţi / după ce-i dau cheag / iel să-ncheagă // (TDMIII)

b) nume predicativ:

9 Este vai de tine.

224 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

9 şi când am mai venit acasă … ierea vái dă mine. (TDMI)

c) element predicativ suplimentar:

9 chiar într-o seară aud câinli boh boh! / boh boh! (TDD)
9 iese băiatu să dea la câini // ş-auzim câinii: la la lá la lá …
/(TDMIII)

d) atribut:

9 avea o cârlană dă doi ani pho! frumoasă rău! // (TDMIII)

e) apoziţie:

9 am dat kiuot, ca cum kiuotim pi la munte: “úiliu!” (TDO)

f) complement direct:

9 auzirăm dú du du du / (TDMIII)
9 ş-auzim că bate în [k] în pod / auzâm top top top top / (GPF)

g) subiect: Se auzea bu bu!

h) complement circumstanţial de mod:

9 şi el s-a pus sâ doarmâ acolo-şa // ş-a dormit iel / da


copacu făcea: scârţa scârţa / scârţa scârţa / (TDD)
9 mă duc eo / intru pă poartă / căţielu latră // ham ham ham
ham! / şî sari / (TDD)

Interjecţiile pot funcţiona şi ca r e g e n t e , de ele depinzând anumite


unităţi sintactice, atât în cadrul propoziţiei, cât şi al frazei. Interjecţia
este atrasă în sfera relaţiilor sintactice, ca urmare a echivalării ei cu
alte părţi de vorbire.

Cel mai frecvent fiind utilizată în poziţie verbală (îndeplinind funcţia


sintactică de predicat), interjecţia primeşte toate complinirile verbelor
la diateza activă:

a) subiect:

9 tuji! l u p u piste gard / (TDMIII)


9 când pui picioru pă scară / zdup şi e o în pivniţă! [!] //
(TDMIII)

Cu toate că interjecţia rămâne invariabilă în raport cu persoana, ea


poate intra, atunci când este predicativă, în relaţie sintactică cu

Proiectul pentru Învăţământul Rural 225


Interjecţia

subiecte de persoana I sau a III-a şi în cazul interjecţiilor hai şi uite


(apropiate formal foarte mult de verb), cu subiecte de persoana
a II-a.

În acest sens, se impune distincţia între interjecţiile onomatopeice şi


cele neonomatopeice. Astfel, în timp ce onomatopeele – care
înlocuiesc verbe la modul indicativ – au subiectul exprimat (subiect
narativ), interjecţiile neonomatopeice de genul hai, uite (volitive şi
prezentative) – care înlocuiesc verbe la modul imperativ – au
subiectul inclus, dobândind desinenţe asemenea verbului:

9 iedu cel mare a spus: “aideţi să deskidem” // (TDMIII)


9 uitaţi / după ce-i dau cheag / iel să-ncheagă // (TDMIII)

Subiectul unei interjecţii predicative se poate exprima prin


substantive sau prin substitute ale substantivului:

9 când am deskis uşa / şog! m o ş u pă … tata // (Mar)


9 şi când a scos scara şi să-l ferească p-ăsta a işit şi ăla /
ă s t a / pac! cu cuţitu-n spate // (TDD)

b) complement direct:

9 “hă! [= uite] p ă m a m ă -ta …” (GPF)


9 “păi uite-l ” // (TDD)
9 “fa mătuşă păuno / éte ce să faci: să omori câinil-ăla /
dizgroapă mortu şi bagă-l acolo” // (TDMIII)

Interjecţiile na, poftim, prin însuşi sensul lor, acela de a oferi ceva
cuiva, implică ideea de tranzitivitate:
9 “na şi colacu nou … ” (TDMIII)
9 n-am mai avut nici un ban // m-a luat la bătaie / şî m-a
trimis acasă // na! bani băiete / (TDD)

c) complement indirect:

9 şi mergea / şi să repezea câte unu clanţ! dă tabakeri // iar


mai mergea iar: clanţ: dă tabakere / pân-a ajuns în
marginea satului // (TDD)
9 da câinile nu-l lua p-ăla şî făceai: nuo! la câine / p-ăsta [!]
(TDMIII)
9 “vai de mine / mă!” // (TDBN)

d) complement circumstanţial de loc:

9 “ … hai înăuntru” / (TDD)


9 “gata … hai … acasă” // (TDM&B)
9 io o iau spre mal / zonc! într-o groapă / (TDD)

226 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

e) complement circumstanţial de timp:


9 “no! am pă [k] perdut procesu // amu hái să plătim
cheltuielile” / (Mar)
9 ş-apăi luni háide la mireasă! // (TDMIII)
9 [lupul] a stat undeva tupilit / şi după ce a trecut stâna / din
urmă-i / hap! pă una … / (Mar)
9 hăi hăi hăi / hăi hăi / hăi hăi hăi / până când ajungeam dă
dormiam în … [r] în [r] în căruţă / (TDMIII)
9 când am venit acolo / cióc cióc cióg la uşă // (TDMIII)

f) complement circumstanţial de scop:

9 şî … veniau la cumpărători / strigam “la ceapă / la [!] haidaz


la ceapă bună / roşie” // (TDBN)
9 altu striga / “hai la bomboane” / (TDD)
9 “hai să dăm paiele-afară” / (TDD)
9 “ai să ne facem fotografii … ” (TDD)

g) complement circumstanţial de cauză:

9 “haidaţi” zâce / “că ia ce [ε] ce apă mare ie” // (TDBN)


9 “hai acasă” zice “că ţi-a ars casa” // (TDMIII)
9 “háida iute pân la mine // hai iute pân la mine / că io mor”
//(GPF)

h) complement circumstanţial de mod:

9 “hai mă mai repede” zic / “dă ce-ai rămas acolo” (TDMIII)


9 “háida iuta pân la mine // hai iut pân la mine / că io mor” /
(GPF)
9 “a murit // háidizi repide-acolu” // (TDMIII)

i) complement circumstanţial consecutiv:

9 “o găsăs pă mă-sa … pu! dă trăznea şi buvnea” // (TDMIII)

j) complement circumstanţial condiţional:

9 “păi atuncea dacă nu vrea să mai fac [k] cem război / aidéţ
acasă / dacă nu vrem să mai luptăm” / (TDMI)

k) complement circumstanţial instrumental:

9 ia vadra dân cas cu apă şi tup! cu ia după mine // (TDMI)


9 să uita-n sus / jal! jap! / cu [!] sabia aia / (TDMI)
9 şi când a scos scara şi să-l ferească p-ăsta a işit şi ăla /
ăsta pac ! cu cuţitu-n spate // (TDD)

l) complement circumstanţial sociativ:


9 “hai tu cu calu …” // (TDMIII)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 227


Interjecţia

9 “hai domne cu mine-acolo … !” (TDMIII)

m) element predicativ suplimentar:

9 “ia úite-i mamă cum mănâncă …” / (TDD)


9 io zâc “hă-l [=uite-l] vine!” // (GPF)

I n t e r j e c ţ i i l e i n d e p e n d e n t e au valoarea unor propoziţii


independente neanalizabile. Este vorba fie de interjecţii cu conţinut
afirmativ sau negativ, folosite în răspunsurile la interogative (zău!,
aş!), fie de interjecţiile folosite în cadrul frazei, ca reprezentante ale
stilului direct: a!, ehei!, ei!, hm!, of!, ura!, vai!, alo!:

9 “zău ! ie un lup” / (TDMIII)


9 “ei! zic / “fato” zic / ”m-ai luat cu via // tu ai să faci vin bun” //
(TDD)

228 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

Exerciţiul nr. 2

Precizează funcţiile sintactice ale interjecţiilor din textele:

a) auzim odată clopotele hodoronc tronc / hodoronc tronc /


hodoron tronc // (TDMIII)
b) ie săracu / vai de … iel cum este // (TDMIII)
c) avea o cârlană dă doi ani pho! frumoasă rău! // (TDMIII)
d) auzirăm dú du du du / (TDMIII)
e) şăd acolo / … şî uodată: puoc! aici în masă // (GPF)
f) ş-începeam să trag: fâş! fâş! fâş! fâş! / aşa mergea fieru //
(TDMIII)
g) după ce-am beut apa / numa aud oili din sus / bū! în târlă
// (TDBN)
h) aud numa: bo bo bo! // (TDBN)
i) chiar într-o seară aud câinli boh boh! / boh boh! (TDD)
j) şi când am mai venit acasă … ierea vái dă mine. (TDMI)
j) mă duc eo / intru pă poartă / căţielu latră // ham ham
ham ham! / şî sari / (TDD)
k) iese băiatu să dea la câini // ş-auzim câinii: la la lá la lá …
/ (TDMIII)
l) mergea cu caii sî-l treire şî d-aci intra uameni cu furcili /
[…] da ie … ierea vái de mama noastră! // (TDMI)
m) şi a venit noaptea // noi am auzit / wu! wu! uoili pân obor //
(TDD)
n) ş-auzim că bate în [k] în pod / auzâm top top top top /
(GPF)
o) când se duce / aici dă vale la noi a auzit pr! pr! (TDMIII)
p) când arângu-a sunat prima … dată: dang! iele-ş ie
busuiocu di-acolo unde ştie că l-a pus / şî vin-acas /
(GPF)
q) ursu pi di la dial / tăt … poc! poc! poc! (TDBN)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Proiectul pentru Învăţământul Rural 229


Interjecţia

Exerciţiul nr. 3

Spune ce compliniri sintactice au interjecţiile din textele:

a) “uite-l aicea!” // (TDMIII)


b) da nemţî i-a zis zâce “hai! … afară!” (TDMIII)
c) “domle / gata / ţi-am scos bon / poftim bon” / (TDMIII)
d) “hai pă băligar.” ( TDMIII)
e) “când am venit acolo / cióc cióc cióc la uşă // (TDMIII)
f) a dat ordin ca toţi refugiaţii să să-ntoarcă înapoi / iarăşi
încarcă bagaju / iar pleacă cu el la drum / toţi copiii mici /
flămânzi / vai de lumea lu dumnezeu! // (TDD)
g) “na biciu / şi ai grijă dă boi” / (TDMIII)
h) “hai să tăiem porcu” // (TDM&B)
i) şăd acolo / …şî odată: puoc! aişi în masă // (GPF)
j) “hai! hai de-ţi ia … de-ţi ia fata acasă!” (TDMIII)
k) “hai să luăm laptele” / (TDMIII)
l) io când am auzit dă zi dă nuntă / am aruncat furca / ia
scara / sui-ti-m pod/ dă ru [k] rakiu / dă strugurii dâm pod
şi hii! la nuntă // ne-am dus la nuntâ. (TDD)
m) ne scoală unchiaşu “hai! hai! dă mâncaţi.” (TDMI)
n) şî … când l-a sâmţât uoili şî … cânii nu l-a sâmţât / haţ!
o uaie (TDM&B)
o) când pui picioru pă scară / zdup şî eo în pivniţă! // [!]
(TDMIII)
p) “ai la ăla să-l jupuim” (TDMIII)
q) dă-n uşă / bū! bū! bu! la uşă / (TDMIII)
r) iel trăgând cu cuasa / hâţ încuolo hâţ încuaşi / (TDM&B)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

230 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

13.5 Schemă recapitulativă


interjecţii simple
Criteriul morfologic interjecţii compuse

interjecţii moştenite din latină


Criteriul etimologic interjecţii împrumutate
Clasificare interjecţii create pe terenul limbii
române

interjecţii care redau stări


sufleteşti/senzaţii
Criteriul semantic interjecţii care evocă prin imitare
aproximativă sunetele însoţitoare ale
actelor fiziologice umane sau
animale, sunetele emise de
vieţuitoare, sunetele şi zgomotele
din natură (onomatopee)
interjecţii care redau manifestarea
unei voinţe/dorinţe.

predicat

nume predicativ

Funcţii atribut
sintactice
apoziţie

complement circumstanţial de mod

complement direct

subiect

element predicativ suplimentar

Proiectul pentru Învăţământul Rural 231


Interjecţia

13.6 Lucrare de verificare


1. Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă
care…………………………………………………………………
………………………………………………………………………

2. Onomatopeele sunt ..………………………………………..


………………………………………………………………………
………………………………………………………………………

3. Interjecţii tranzitive sunt:

a) hai, ham, uite;


b) na, iată, uite;
c) iată, hai, poc;
d) trosc, mă, bre.

4. Interjecţiile mă, bă, bre, făi:

a) sunt interjecţii de adresare;


b) sunt onomatopee;
c) exprimă un îndemn;
d) imită zgomote.

5. Interjecţiile hai, na, marş, uite se apropie de:

a) indicativ;
b) imperativ;
c) conjunctiv;
d) vocativ.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 20 de puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

232 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Interjecţia

13.7 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr.1
La exerciţiul 1 vei putea răspunde corect dacă reciteşti cu atenţie
secvenţa Clase semantice de interjecţii.

Exerciţiul nr.2
a) predicat;
b) nume predicativ;
c) atribut;
d) complement direct;
e) predicat;
f) complement circumstanţial de mod;
g) element predicativ suplimentar;
h) complement direct;
i) element predicativ suplimentar;
j) nume predicativ;
k) element predicativ suplimentar;
l) nume predicativ;
m) element predicativ suplimentar;
n) complement direct;
o) complement direct;
p) complement circumstanţial de mod;
q) predicat.

Exerciţiul nr.3
a) -l = complement direct; aicea = complement
circumstanţial de loc;
b) afară = complement circumstanţial de loc;
c) bon = complement direct;
d) pă băligar = complement circumstanţial de loc;
e) la uşă = complement circumstanţial de loc;
f) de lumea = complement indirect;
g) biciu = complement direct;
h) să tăiem = propoziţie subordonată finală;
i) aişi = complement circumstanţial de loc;
j) de-ţi ia … de-ţi ia fata acasă = propoziţii subordonate
finale;
k) să luăm laptele = propoziţie subordonată finală;
l) la nuntă = complement circumstanţial de loc;
m) dă mâncaţi= propoziţie circumstanţială de scop (finală);
n) o uaie = complement direct;
o) când pui picioru pă scară = propoziţie circumstanţială de
timp, eo = subiect, în pivniţă = complement circumstanţial
de loc;
p) la ăla = complement circumstanţial de loc; să-l jupuim =
propoziţie circumstanţială de scop (finală);
q) la uşă = complement circumstanţial de loc;
r) încuolo, încuaşi = complemente circumstanţiale de loc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 233


Interjecţia

13.8 Surse bibliografice


Constantin Dominte, Interjecţia şi onomatopeea în limba română, în
A.U.B.L.L.R., XX, 1971, nr.1/2, p.165-193
Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
Ana-Maria Minuţ, Interjecţia în limba română (I), în A.U.I., 1997,
p.169-190
Ana-Maria Minuţ, Interjecţia în limba română (II), în A.U.I., 1998-
1999, p.157-172
Sextil Puşcariu, Despre onomatopee în limba română (extras), în
DR. Buletinul Muzeului limbii române. Universitatea română din Cluj.
Anul I (1920-1921)
Valeriu Rusu, Formule de adresare în limba română, în L.R., VIII,
1959, nr.1, p.52-60
Valeriu Rusu, Notă despre fă şi mă în limba română, în S.C.L., XV,
1964, nr.6, p.759-761.

234 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Elementele de relaţie

Unitatea de învăţare nr. 14

ELEMENTELE DE RELAŢIE

Cuprins Pagina

14.1 Obiective educaţionale 235


14.2 Identitatea elementelor de relaţie 235
14.3 Prepoziţia 235
14.4 Conjuncţia 239
14.5 Schemă recapitulativă 243
14.6 Lucrare de verificare 244
14.7 Răspunsuri şi comentarii 246
14.8 Surse bibliografice 247

14.1 Obiective educaţionale


După parcurgerea unităţii de învăţare, vei fi capabil să:

9 stabileşti în ce constă specificul elementelor de relaţie;


9 clasifici prepoziţiile şi conjuncţiile după diverse criterii;
9 cunoşti regimul cazual al prepoziţiilor ;
9 deosebeşti conjuncţiile coordonatoare de cele
subordonatoare;
9 indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

14.2 Identitatea elementelor de relaţie


Caracterul distinct al elementelor de relaţie decurge din lipsa de
conţinut şi autonomie lexicală. Prepoziţia şi conjuncţia aparţin
nivelului gramatical al limbii, prin rolul pe care îl au, acela de a
asigura desfăşurarea relaţiilor sintactice: prepoziţia are rolul de
legare a două elemente şi de aşezare a unuia faţă de celălalt într-o
relaţie de subordonare, iar conjuncţia ajută fie la legarea a două
unităţi (părţi de propoziţie/propoziţii) cu aceeaşi funcţie (conjuncţiile
coordonatoare), fie la legarea a două propoziţii cu funcţii diferite,
aşezându-le într-o poziţie de dependenţă una faţă de alta
(conjuncţiile subordonatoare).

14.3 Prepoziţia

Prepoziţia, clasă de elemente invariabile, cu rol conectiv şi


ierarhizator, apare într-una dintre următoarele situaţii;

a) fără sens, ca marcă (în anumite condiţii gramaticale şi


stilistice) a genitivului şi a dativului. Este cazul prepoziţiilor a
şi la, care marchează genitivul, respectiv dativul, fie în

Proiectul pentru Învăţământul Rural 235


Elementele de relaţie

construcţii neliterare (uşa la sufragerie; am dat la câine de


mâncare), fie în construcţiile cu numeral cardinal (prezenţa a
două femei, dau la doi oameni);

b) fără sens, ca marcă a complementului direct personal. Este


cazul prepoziţiei pe: Îl aştept pe Ion;

c) fără sens, ca marcă a infinitivului. Prepoziţia a este morfemul


infinitivului: a scrie, a citi, a dansa;

d) cu un sens foarte abstract, este fie impusă de regimul


verbului/adjectivului (a se teme de, a-i arde de, a se baza pe,
apt de, invidios pe etc.), fie impusă de anumite forme (de
exemplu, pasivul selectează prepoziţiile de/de către pentru
introducerea agentului);

e) cu sens mai ales local sau temporal, cerând complemente


(în, sub, lângă, la, deasupra, înaintea etc.).

14.3.1 Clasificarea prepoziţiilor


Din punct de vedere structural, prepoziţiile se grupează în trei clase:

a) prepoziţii simple: pe, la, în, cu, lângă, prin, până, peste, spre,
Clase
graţie, mulţumită, datorită, asupra etc.
formale de
prepoziţii
b) prepoziţii compuse, alcătuite din două/trei prepoziţii simple:
până la, fără de, de la, de către, de lângă, de peste, de sub,
până către, până spre, pe la etc.

c) locuţiuni prepoziţionale – grupuri de cuvinte, alcătuite din cel


puţin o prepoziţie şi un substantiv/adjectiv/adverb:

‰ locuţiuni formate pe baza unui adverb: afară de, în


afara, în josul, în susul, în dreptul, de dinaintea, pe
dinaintea, aproape de, înainte de, laolaltă cu etc.
‰ locuţiuni formate pe baza unui substantiv: în locul, în
dosul, cu excepţia, din cauza, din pricina, din partea, în
loc de, din cauză de, faţă de, cu privire la, în loc de etc.
‰ locuţiuni formate din adjective şi prepoziţii: referitor la,
privitor la, cu toată, cu tot cu, conform cu etc.

Singurul termen variabil este locuţiunea cu tot. Adjectivul


nehotărât tot îşi schimbă forma în funcţie de genul şi numărul
substantivului pe care îl marchează:
9 Cu tot ajutorul primit, tot n-an reuşit.
9 Cu toată strădania, tot n-am reuşit.
9 Cu toate eforturile depuse, tot n-am reuşit.

236 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Elementele de relaţie

Clasificarea După origine, prepoziţiile se împart în două clase:


prepoziţiilor
după origine a) prepoziţii primare, moştenite din latină (cu, de, în , la, fără,
asupra etc.) sau împrumutate din alte limbi (per, contra,
împotriva etc.);

b) prepoziţii formate prin conversiune, de la alte părţi de vorbire


(de la substantive: graţie, de la adjective: contrar, conform,
potrivit, de la verbe la participiu: mulţumită, datorită, de la
adverbe: aidoma, asemenea, împrejurul, înaintea,
dedesubtul etc.)

14.3.2 Regimul cazual al prepoziţiilor


După regimul cazual impus substantivului, pronumelui, numeralului,
adjectivului, prepoziţiile se grupează în trei clase, corespunzătoare
celor trei cazuri-regim din limba română:

a) prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale cu regim de acuzativ: în,


de, cu, la, din, lângă, către, pe, prin, peste, spre, sub, de la,
de lângă, de pe, de prin, de peste, de sub, pe la, pe după, pe
sub, de pe la, până pe la, alături de, dincolo de, dincoace de,
înainte de, împreună cu, loalaltă cu, în caz de, în loc de, în
vreme de, din cauză de etc.

Prepoziţiile primare simple, cu excepţia prepoziţiilor asupra şi


contra, toate compusele (din două sau trei prepoziţii), locuţiunile
prepoziţionale al căror element final este una dintre prepoziţiile
simple (exceptând prepoziţiile asupra şi contra) şi prepoziţiile
provenite din adverbele ca, decât, cât se construiesc cu
acuzativul.

b) prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv: asupra,


deasupra, contra, împotriva, dedesubtul, împrejurul, înaintea,
înapoia, îndărătul, dinapoia, dindărătul, în faţa, în josul, în
susul, din cauza, din pricina, în ciuda, în pofida, în vederea,
de-a latul, de-a lungul etc.

Prepoziţiile asupra, contra, în contra, locuţiunile prepoziţionale


care au în componenţă un substantiv/un adjectiv articulat (de tipul
din pricina, în dreptul), prepoziţiile provenite din adverbe şi din
locuţiuni adverbiale, marcate cu particulele deictice -a, -(u)l sau -le
(înaintea, în dosul, în spatele etc.) cer genitivul.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 237


Elementele de relaţie

Prepoziţiile/locuţiunile prepoziţionale cu regim de genitiv se


utilizează uneori în combinaţie cu adjectivul posesiv la acuzativ
(deasupra mea, înaintea sa, contra mea etc.) sau cu pronumele
personal în dativ (asupra-mi, înaintea-I, în locu-i etc.)

c) prepoziţii cu regim de dativ: graţie, datorită, mulţumită,


asemenea, aidoma, contrar, conform, potrivit.

Exerciţiul nr.1

Precizează valorile morfologice ale cuvântului faţă:

a) Elevii aşteptau în faţa liceului.


b) S-au dus în faţă, să vadă mai bine.
c) A făcut faţă problemelor.
d) Este respectuos faţă de părinţi.
e) Momentul de faţă este emoţionant.
f) Are faţa ridată.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

238 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Elementele de relaţie

14.4 Conjuncţia
Ca şi prepoziţia, conjuncţia reprezintă o clasă de cuvinte invariabile,
lipsite de autonomie, care funcţionează ca instrumente sintactice.

Spre deosebire de prepoziţie, care marchează exclusiv relaţii de


subordonare, conjuncţia marchează atât relaţii de subordonare, cât şi
relaţii de coordonare.

La nivelul propoziţiei, acolo unde se întâlneşte cu prepoziţia,


conjuncţia exprimă numai relaţii de coordonare (leagă unităţi aflate
pe aceeaşi poziţie sintactică).

La nivelul frazei, conjuncţia marchează atât relaţii de coordonare, cât


şi relaţii de subordonare.

14.4.1 Clasificarea conjuncţiilor după structură


După structură, conjuncţiile se grupează în trei clase:

a) simple: că, ci, dacă, dară, de, deşi, sau, şi etc.

b) compuse – formate din două sau mai multe conjuncţii sau


dintr-un adverb şi o conjuncţie: ci şi, ca … să, cum că,
precum şi, precum că etc.

c) locuţiuni conjuncţionale: ca şi cum, chiar dacă, din cauză că,


pe măsură ce etc.

Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, din


care trebuie să facă parte fie o conjuncţie, fie alt element (adverb
relativ/pronume) cu valoare de conjuncţie.

Locuţinile conjuncţionale pot avea următoarea structură:

‰ adverb + conjuncţie: măcar că, chiar dacă, înainte să


etc.;
‰ adverbul ca + conjuncţia şi + adverb relativ: ca şi când,
ca şi cum;
‰ prepoziţie + conjuncţie: fără să, pentru că, pe lângă că,
pentru ca să etc.;
‰ prepoziţie + adjectiv substantivizat + conjuncţie: cu toate
că;
‰ prepoziţie + substantiv + conjuncţie: în loc să, din pricină
că, din cauză că, în caz că etc.;
‰ prepoziţie + pronume relativ: până ce, după ce etc.;
‰ prepoziţie + substantiv + pronume relativ: în timp ce, în
vreme ce, din moment ce, pe măsură ce etc.;
‰ adverb + pronume relativ: imediat ce, îndată ce, abia ce
etc.;
‰ verb + conjuncţie: lasă că, las că, fie că.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 239


Elementele de relaţie

Exerciţiul nr. 2

Dă exemple de locuţiuni conjuncţionale subordonatoare în


alcătuirea cărora intră conjuncţia că. Precizează ce subordonate
pot introduce aceste locuţiuni.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

14.4.2 Clasificarea conjuncţiilor după funcţie


După funcţia pe care o au, conjuncţiile se împart în două clase:

a) coordonatoare, care asigură şi marchează relaţii de


coordonare (între termeni echivalenţi sintactic).

‰ conjuncţii coordonatoare copulative: şi, precum şi, nici,


nu numai, … ci (dar) şi;
‰ conjuncţii coordonatoare disjunctive: sau, ori, fie;
‰ conjuncţii coordonatoare adversative: dar, iar, însă,
numai că;
‰ conjuncţii coordonatoare conclusive: aşadar, deci, prin
urmare, va să zică.

b) subordonatoare, care asigură şi marchează relaţii sintactice


de dependenţă (între termeni sintactici care ocupă poziţii
diferite: un termen regent şi un termen dependent): să, ca …
să, că, dacă, de, căci, deşi, încât etc.

240 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Elementele de relaţie

14.4.3 Clasificarea conjuncţiilor după gradul de specializare


Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale sunt, în funcţie de gradul de
specializare în exprimarea raportului de subordonare, polivalente
(atipice/nespecializate), cele care introduc mai multe tipuri de
subordonate, şi monovalente (tipice/specializate), cele care
marchează anumite funcţii sintactice cu realizare propoziţională:

a) conjuncţii polivalente: că, să, ca … să, dacă, de:

Ştiu că a venit. (completivă directă)


Se ştie că a venit. (subiectivă)
Gândul că nu va veni mă nelinişteşte. (atributivă)
Sunt uimit că nu ai venit. (completivă indirectă)
Părerea lui este că e mai bine aşa. (predicativă)

b) conjuncţii monovalente, specifice, mărci ale unor funcţii


sintactice:

9 complement circumstanţial de timp: până când, până să,


imediat ce, după ce, oricând;
9 complement circumstanţial de mod: ca şi când, ca şi cum,
faţă de cum, faţă de cât, pe măsură ce, cu cât … (cu atât),
de ce … (de ce/de aceea), pe cât … (pe atât);
9 complement circumstanţial de loc: de unde, dincotro, ori
dincontro, oriunde, ri şi unde, ori de unde, ori de pe unde,
încotro, până unde, până pe unde;
9 complement circumstanţial de cauză: căci, deoarece, de
vreme ce, din cauză că, dim moment ce, fiindcă, întrucât, o
dată ce;
9 complement circumstanţial de scop: ca să (nu), ca nu
cumva să, ca nu care cumva să, pentru ca să;
9 complement circumstanţial concesiv: deşi, chiar dacă, chiar
de, cu toate că, chit că, măcar că, măcar să, măcar de;
9 complement circumstanţial cumulativ: după ce că, pe lângă
că, plus că, las’ că;
9 complement circumstanţial opoziţional: în loc să, decât să;
9 complement circumstanţial de excepţie: în afară că;
9 complement circumstanţial consecutiv: încât.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 241


Elementele de relaţie

Exerciţiul nr. 3

Construieşte enunţuri în care şi să aibă diferite valori morfologice.

Foloseşte spaţiul punctat pentru răspuns!

a) ……………………………………………………………………
b) ……………………………………………………………………
c) ……………………………………………………………………
d) ……………………………………………………………………
e) ……………………………………………………………………

Exerciţiul nr. 4

Indică valorile morfologice ale formei au din enunţurile:

a) Au sosit la timp. – …………..


b) Au! Mă doare măseaua. – ………….
c) „Au e sens în lume?” (M. Eminescu) – …………..
d) Vecinii tăi au o casă frumoasă. – ………………
e) Vii au ba? – …………….

Foloseşte spaţiul punctat pentru răspuns!

Exerciţiul nr. 5

Alcătuieşte enunţuri din care să reiasă valorile morfologice ale


formei de.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

242 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Elementele de relaţie

14.5 Schemă recapitulativă

Prepoziţia = clasă de
elemente invariabile, cu
rol conectiv şi ierarhizator.
prepoziţii simple
Criteriul formal prepoziţii compuse
locuţiuni prepozitionale

prepoziţii primare
Elementele Clasificare După origine prepoziţii formate prin
de relaţie conversiune

După prepoziţii cu regim de


regimul acuzativ
cazual prepoziţii cu regim de
genitiv
prepoziţii cu regim de
dativ
Conjuncţia = clasă de
cuvinte invariabile, lipsite
de autonomie, care
marchează atât relaţii de
subordonare, cât şi relaţii
de coordonare.
conjuncţii simple
După structură conjuncţii compuse
locuţiuni conjuncţionale

Clasificare conjuncţii coordonatoare


(copulative, adversative,
disjunctive, conclusive).
După funcţie
conjuncţii
subordonatoare
(polivalente,
monovalente).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 243


Elementele de relaţie

14.6 Lucrare de verificare


1. Marchează seria care conţine exclusiv conjuncţii
coordonatoare:

a) căci, dar, ori, fie;


b) ori, sau, fie, să;
c) că, deci, de, dacă;
d) însă, sau, deci, dar.

2. Marchează seria care conţine exclusiv locuţiuni


conjuncţionale:

a) ca şi cum, afară de, înainte de, dacă;


b) în loc de, pe lângă că, zi de zi, pe lângă;
c) de vreme ce, în loc să, pe lângă că, chiar dacă;
d) de parcă, în loc de, în afară de, cu privire la.

3. Marchează seria care conţine exclusiv locuţiuni


prepoziţionale care cer genitivul:

a) în afară de, relativ la, înainte de, în faţa;


b) din cauza, în afara, în caz de, alături de;
c) alături de, împreună cu, prin intermediul, cu privire
la;
d) în faţa, în spatele, cu excepţia, din cauza.

4. Conjuncţiile se clasifică, după gradul de specializare, în:


…………………………………………………………………

5. Prepoziţile care cer cazul dativ sunt:


…………………………………………………………………

6. Prepoziţiile şi conjuncţiile se disting prin


…………………………………………………………………

7. Prepoziţia are rolul de a ……….……………………


…………………………………………………………………

8. Conjuncţia ajută la …………………………………………..


…………………………………………………………………

9. Pe la, de la, pe lângă sunt:

a) prepoziţii simple;
b) prepoziţii compuse;
c) locuţiuni prepoziţionale;
d) locuţiuni conjuncţionale.

244 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Elementele de relaţie

10. Locuţiunea conjuncţională după ce că introduce


propoziţii:

a) instrumentale;
b) sociative;
c) cumulative;
d) circumstanţiale de excepţie.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte.


Punctaj total – 100 de puncte.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 245


Elementele de relaţie

14.7 Răspunsuri şi comentarii


Exerciţiul nr. 1
a) face parte din locuţiunea prepoziţională în faţa (care cere
cazul genitiv);
b) face parte din locuţiunea adverbială de loc în faţă;
c) face parte din locuţiunea verbală a face faţă;
d) face parte din locuţiunea prepoziţională faţă de (care cere
cazul acuzativ);
e) face parte din locuţiunea adjectivală de faţă;
f) substantiv.
Dacă ai greşit, trebuie să reciteşti Prepoziţia, dar şi alte unităţi
de învăţare: Adverbul, Verbul, Substantivul.

Exerciţiul nr. 2
pentru că, din pricină că, din cauză că – propoziţii cauzale;
cu toate că, măcar că, batâr că, chit că, nici că – propoziţii
concesive;
în caz că – propoziţii condiţionale;
după ce că pe lângă că, plus că, las’ că – propoziţii cumulative;
în afară că – propoziţii circumstanţiale de excepţie;
cum că – propoziţii subiective, predicative, atributive, completive
directe, completive indirecte.
Dacă ai probleme la acest exerciţiu, aprofundează Clasificarea
conjuncţiilor după structură.

Exerciţiul nr. 3
a) conjuncţie coordonatoare – Am un băiat şi o fată.
b) pronume reflexiv – Şi-a dat seama că a greşit.
c) adverb – A şi venit. (= deja)
d) interjecţie – Şi! Faceţi linişte!
e) substantiv (în metalimbaj) – A omis pe „şi” din analiză.
Dacă ai greşit, trebuie să reciteşti Conjuncţia, dar şi alte unităţi
de învăţare: Pronumele, Adverbul, Substantivul.

Exerciţiul nr. 4
a) verb auxiliar
b) interjecţie
c) adverb interogativ
d) verb predicativ
e) conjuncţie (=sau).
În cazul în care nu ai răspuns corect, te sfătuiesc să studiezi din
nou secvenţa Conjuncţia, dar şi unităţile de învăţare Adverbul,
Verbul, Interjecţia.

246 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Elementele de relaţie

14.7 Răspunsuri şi comentarii


Exerciţiul nr. 5
a) prepoziţie: Am cumpărat o legătură de mărar.
b) conjuncţie: Nu ştiu de (=dacă) va veni. / De (=dacă) mă vei
ajuta, îţi voi fi recunoscător! / Du-te de te spală! etc.
c) pronume relativ (în vorbire populară): Fata de (=care) vine
este sora mea.
d) substantiv (în metalimbaj): „De” este prepoziţie simplă.
e) interjecţie: De! Dacă nu m-ai ascultat!
Dacă ai probleme, reciteşte unitatea de învăţare nr. 14, dar şi
secvenţele Identitatea substantivului şi Pronumele relativ, de la
unităţile nr. 2 şi nr. 6.

14.8 Surse bibliografice


Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti,
1986
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi,
controverse, noi interpretări, Humanitas Educaţional, Bucureşti,
2003.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 247


Bibliografie

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei,


Bucureşti, 1986
2. Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia
verbului, Bucureşti, 1986
3. Câmpeanu, Eugen, Substantivul. Studiu stilistic, Bucureşti, 1975
4. Coteanu, Ion (coord.), Ciompec, Georgeta, LRC. Fonetica.
Fonologie. Morfologie, Bucureşti, 1985
5. Ciompec, Georgeta, Morfosintaxa adverbului românesc.
Sincronie şi diacronie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985
6. Dimitriu, Corneliu, Tratat ge gramatică a limbii române.
Morfologia, Institutul European, Iaşi, 1999
7. Eseev, I., Semantica verbului, Editura Facla, Timişoara, 1974
8. Guţu-Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, EA,
Bucureşti, 1968
9. Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică şi stilistică, Editura
ALL, Bucureşti, 1997
10. Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru,
Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
11. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române
contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986
12. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997
13. Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.
14. Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Editura
Coresi SRL, Bucureşti, 1992.
15. Pană-Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de
cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul,
adverbul, prepoziţia, forme verbale nepersonale), TUB,
Bucureşti, 1992
16. Pană Dindelegan, Gabriela – Despre valorile numeralului, în
Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Editura Humanitas Educational, Bucureşti, 2003, p. 75 – 86
17. Tomescu, Domniţa, Gramatica numelor proprii în limba română,
Editura ALL, Bucureşti, 1998
18. Trandafir, Gh. D., Aspecte controversate ale categoriei
comparaţiei în limba română contemporană, în Probleme
controversate de gramatică a limbii române, Craiova, 1982, 13-
26.

248 Proiectul pentru Învăţământul Rural