Cultură şi civilizaţie sau sensul devenirii

Prof. Daniela Iederan, Prof. Gelu Serea

C.N. ,,Emanuil Gojdu”, Oradea, jud. Bihor

Cultura reprezintă o noţiune cu o largă arie de cuprindere, dificil de sintetizat. În conţinutul

noţiunii de cultură intră, ca un prim element, ideea de voinţă culturală. Astfel, cultura necesită o
pornire lăuntrică, “un anumit patetism al sufletului” în care putem distinge un element pur volitiv
şi un timp intelectual şi sentimental.
Pentru a produce un act de cultură e nevoie de o tensiune lăuntrică şi de speranţa că sufletul
omenesc are mijloacele de a se apropia de marile ţeluri ale omenirii. Opuse acestora sunt inerţia
şi indolenţa intelectuală şi morală, precum şi automatismul implicând o anumită deprindere de a
trăi în tiparele vechi, atitudinea pesimistă ce afirmă că sufletul omenesc nu este în stare să-şi
atingă ţintele.
Voinţa culturală este dirijată de o valoare culturală “ca de o cauză finală şi urmăreşte
întruparea acesteia într-un material”. Bunul cultural reprezintă o întrupare a valorii culturale,
existând un act cultural subiectiv şi unul obiectiv. Actul cultural subiectiv implică conceperea
unui lucru ca intrând în sfera unei valori (contemplarea unui peisaj intră în sfera valorilor estetice,
dar pictarea lui ţine de actul cultural obiectiv, producător de bunuri culturale).
Între cele două acte culturale există comunicări profunde atâta vreme cât “cele mai de seamă
obiecte sunt rezultatele faptelor culturale obiective”. Indivizii, ca şi consumatori culturali, se
diferenţiază: nu oricine poate produce cultură, dar oricine poate să evolueze spiritual până la
gradul în care resimte bunurile culturii ca pe nişte valori ale vieţii.
Aşadar cultura este constituită din mai multe elemente: voinţă culturală, credinţă optimistă în
temele omenirii, valoare, bun cultural în care se întrupează valoarea, act cultural subiectiv de
preţuire a bunurilor culturale, act cultural obiectiv care întrupează valorile intr-un material.
De asemenea trebuie să distingem între sfera valorilor şi aceea a indivizilor concreţi unde ea
se poate aplica. În ceea ce priveşte prima distingem între o cultură parţială şi una totală.
Când o societate sau un individ cultivă numai un gen de valori e vorba de o cultură parţială
sau profesională (cultura artistică, cultura economică, etc.). Ideal ar fi ca individul să aspire spre
cultura totală, spre preţuirea tuturor valorilor chiar dacă este un ideal intangibil.
Este necesară evitarea confuziei între “cultura totală a sufletului” ca ideal suprem şi cultura
generală ce presupune acumularea unor cunoştinţe diverse din domenii variate.
 2

Noţiunea de cultură se aplică şi la numărul indivizilor: cultura individuală şi cultura socială,

de la un grup mic până la umanitate.
În ceea ce priveşte raportul dintre cultură şi civilizaţie, aceasta din urmă prezintă o
perfecţionare a mijloacelor şi condiţiilor materiale; cultura reprezintă o educare profundă a
omului în vreme ce civilizaţia se axează pe valoarea tehnico-economică fiind unul dintre
aspectele culturii care trebuie completat în sensul că promovarea valorilor materiale propice
civilizaţiei ar trebui să implice şi un efort omenesc cultural în cât mai multe direcţii.
Diferenţierea modernă a valorilor a fost o condiţie a multora dintre problemele umanităţii
moderne, ale sentimentului de insuficienţă pe care îl trăim, accentuându-se spiritul critic.
Totodată este şi condiţia esnţială “a acelei teme prometeice de cucerire cât mai extinse a naturii
şi a spiritului.
Este necesară precizarea denumirii de “sti;l cultural”, introduse de Nietzsche în filozofia
culturii: în accepţia sa cultura este o operă de artă, o unitate armonioasă care, în accepţia
filozofului german, nu mai există în societatea modernă atâta vreme cât nu mai există o axă unică
pentru toate manifestările culturale.
Formele pe care cultura le îmbracă sunt determinate de condiţii, mijloace şi idealuri.
Ideea condiţionării cosmice a culturii a apărut în secolul al XVII-lea prin înflorirea
cartezianismului când ştiinţele naturii încep să domine universul spiritual.
Ideea influenţei climatului ca expresie a mediului cosmic este detaliată la scriitorul frances
Montesquieu în opera sa “L’esprit des lois” în sensul că mediul cosmic este mai întâi clima, iar
clima este temperatură; acesta este răspunzător de felul activ, energic al omului din nord
(presiunea sângelui este mai mare prin contragere, inima este mai activă) şi caracterul mai
indolent al meridionalului (circulaţie mai lentă, sensibilitate).
Pe lângă climă mediul cosmic implică şi configuraţia geografică, şi natura solului.
În secolul al XIX-lea, englezul Buckle, în “Istoria civilizaţiei în Englitera” 1857 precizează în
plus că civilizaţia, în special cea intelectuală este dependentă de bogăţie: civilizaţia e condiţionată
de mediul cosmic, de genul productiei, de ambianţa cosmică care generează energia şi
consecvenţa în muncă (într-o climătemperată aceste însuşiri se pot dezvolta).
Mediul cosmic are puterea de a modifica tipul antropologic al omului, rasa lui, adică
diferenţierea oamenilor în mai multe clase, având fiecare anumite însuşiri fizice şi morale.
H. Taine, în “Philosophie de l’art” şi în “Histoire de la literature anglaise” precizează că
rasele contribuie la determinarea formelor speciale pe care le ia cultura, idee dezbătută şi de
Schopenhauer în “Lumea ca voinţă şi reprezentare” unde disociază între revoluţionarismul latin şi
reacţionarismul german evidenţiind moştenirile de rasă deosebite.
 3

În culturi unitare se pot distinge tipuri de rasă foarte felurite; sub influenta mediului natural,
social şi cultural se formează deprinderi permanente de viaţă şi creatoare de cultură într-un sens
anumit.
Aşadar mediul, genul producţiei economice şi rasa sunt trei condiţii care determină formele
culturii. Tradiţia este o condiţie spirituală ca “influenţa muncii culturale anterioare asupra celei
prezente” acţionând prin instituţii şi prin educaţie şi având un rol benefic când se echilibrează cu
libertatea şi cu inovaţia.
Valoarea tradiţiei se află în relaţie cu cantitatea grupului social: cu cât grupul social este mai
mic, cu atât influenţa este mai puternică.
Mijloacele culturale implică tehnica sau şcoala, fiind create de om în vederea realizării unor
scopuri referitoare la realizarea valorilor. Familia umană reprezintă de asemenea un mijloc de
cultură deoarece în atmosfera şi disciplina ei sunt implicate afirmaţii de valori.
În familie individul deprinde limbajul ca instrument al gândirii, sentimentul moral al simpatiei,
distincţia între bine şi rău.
La aceasta îsi adaugă acţiunea complementară de mijloc al culturii şcoala prin finalităţile ei de
introducere a valorilor culturale.
Idealul cultural este definit prin aspectul analogic şi raţionalist, istoric şi umanist; concepţia
istorică a culturii reflectă ideea de culturi naţionale ca nişte cicluri închise, fără comunicaţie şi
progres.
Pentru Oswald Spengler există o prăpastie imensă între cultura antică şi cultura modernă
atâta vreme cât valoarea centrală diferă deoarece viaţa este resimţită în mod diferit: în antichitate
se năzuia spre perfecţionea finită, geometrică; în cultura modernă faustică se aspiră spre
nemărginit, spre infinitul temporal şi spaţial. Pentru reîmprospătare culturii faustice, Nietzsche
propune activarea subconştientului creator, a miturilor naţionale ca expresie a cosmobiologiei în
defavoarea istorismului.
În opinia lui Tudor Vianu mitul prometeic stă la baza culturii moderne (Goethe, Byron,
Shelley, Kant) ca reflectare a concepţiei activiste, a acelui “a face” specific spiritului masculin.
Oswald Spengler disociază în cadrul conceptului de civilizaţie între “individul-plantă” şi om;
diferenţa ar consta între “libertatea şi imobilitatea” vegetalului şi dualismul naturii animale care
tânjeşte după starea vegetală, mai ales în faţa pericolului. Cosmosul întreg se află sub semnul
periodicităţii: “direcţie, timp, ritm, destin” (Declinul Occidentului, vol.2, p.13), alcătuiesc ritmul
cosmic ce acţionează în fiecare microcosmos. Individul simte această acţiune în felul său propriu,
ca sentiment, şi sesizează tensiunea microcosmică în felulu percepţiei.
 4

Pentru fiecare individ există o imagine tipică a istoriei, în funcţie de epocă, clasă, cultură, deci
fiecare cultură ca “organism sintetic” deţine o imagine primară ce constituie pentru ea “simbolul
universului istoric” (op. cit. p.36).
“Fiecare om al culturii faustice posedă nu numai propria sa imagine istorică, ci un număr
incalculabil de alte imagini ce nu încetează din tinereţe să se schimbe şi să se clatine după
evenimente” (op. cit. p.37), afirma Spengler, subliniind conceptul de cultură vie.
În aceeaşi ordine de idei, în evoluţia umanităţii tipul de cultură superior aduce înlocuirea
“eu”-lui cosmic din interiorul culturilor primitive în care mai existau ca organisme vii doar familia
şi clanul; în culturile superioare “însăşi cultura are suflet” (op. cit. p.47), depăşind asociaţiile
primitive de idei şi de imagini.
Civilizaţia contemporană, în accepţia autorului, este un stadiu necesarexclusiv în cultura
occidentală, diferit prin forţa de expansiune de orice stadiu corespunzător din alte culturi. Relaţia
dintre culturi diferă mult din cauza distanţelor în timp şi spaţiu: “o civilizaţie poate să iradieze
dintr-un loc îndepărtat, precum civilizaţia Indiei care se propagă dinspre est în lumea arabă sau să
arunce asupra unei culturi tinere o duhoare de îmbătrânire precum civilizaţia latină asupra
occidentului” (op. cit. p.50).
Autorul sesizează existenţa unor diferenţe de viziune şi anume cultura occidentală caută să
stabilească relaţii interculturale spre a influenţa în vreme ce cultura egipteană le evită, din raţiuni
de identitate şi castă. Spengler identifică un suflu al culturii numindu-l psyché ce ar cuprinde 4
caractere; “orice tinereţe a unei culturi este şi tinereţea unui nou regim citadin” (op. cit. p.110).
Pornind de la omul originilor (un microcosmos pur) evoluţia trece prin omul “agricol” (care
transformă natura) şi se ajunge la omul citadin. În viziunea sa, civilizaţia este cea care se
îndepărtează de rădăcinile psihice; omul civilizat, “nomad intelectual”, redevine cosmos pur, liber
spiritual aşa cum erau vânătorul şi păstorul arhaic, din punct de vedere fizic.
Omul superior este un “animal constructor de oraşe” (op. cit. p.109), de organism vizibil,
separându-se de spiritul general al culturii, fiind un tot născut ce respiră o istorie internă. Astfel,
oricare tinereţe a unei culturi echivalează cu tinereţea unui nou regim citadin. Fiecare stil mare
este “în sine o plantă” (op. cit. p.119): coloana dorică, piramida egipteană, catedrala gotică sunt
asemenea unor lăstari ce răsar din pământ. Spiritul ar reprezenta forma specifică citadină a fiinţei
trezite inteligente. Însă odată cu civilizaţia începe şi senilitatea: vechile rădăcini ale fiinţei se
usucă în masa de piatră a oraşelor, în ruinele marilor oraşe.
Istoria oraşului cuprinde mai multe etape: piaţa de mărfuri – oraş de cultură – metropolă,
sacrificând creatorii pentru spiritul civilizaţiei. Urmează sinuciderea (aşa s-ar explica decăderea
unor mari civilizaţii, de ex. Egiptul şi Grecia). Autorul afirmă apelând la o interesantă stilistică:
“dacă primăvara semnifică apariţia oraşului în geografia rurală, toamna semnifică lupta contra
 5

ruralului, civilizaţia inseamnă victoria prin care oraşul se desprinde de pământ şi se sinucide (op.
cit. p.129). Stilul încivilizaţiile moarte pentru cosmos presupune expresia lucrului încheiat; în
cultură în schimb presupune pulsul realizării. Limbajul formal al unei culturi este asemănător
istoriei evoluţiei sale, fiind legat de ţara de origine; ceea ce se răspândeşte este gustul, atitudinea,
moda unui popor şi nu resorturile sale interioare. Odată cu definirea civilizaţiei în fond şi în
formă începe fixarea acestora; nu se poate ca un popor întreg să fie şi un popor de cultură,
afirmă Spengler: există o entitate care îl reprezintă şi făureşte istoria.
De asemenea Spengler precizează că eliberarea conştiinţei naţionale de principiul dinastic şi
producerea unei remarcabile cotituri spirituale are loc la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca
succes al raţionalismului.
Minoritatea oamenilor intemporali, aistorici, oameni de litere, ai cauzelor, dar nu ai destinului
vieţuieşte alături de minoritatea care trăieşte în interior sentimentul naţional, conducând naţiunea.
“Popoarele de cultură
sunt forme ale curentelor existenţiale (op. cit. p. 218); prima minoritate luptă cu armele spiritului
contra cosmopoliţilor reformatori, “sclavia e preferată morţii” aceasta este deviza civilizaţiilor
târzii bazate pe cuceriri cosmopolite.
Astfel Spengler consideră că europenii trăiesc o non-continuitate a istoriei, după declinul
Romei urmând declinul Occidentului (al capitalismului de tip burghez, al statului democratic, al
oligarhiei bancare, al bisericii catolice şi protestante, al gândirii filozofice şi ştiinţifice), atât timp
cât principiul istoriei se opune celui al eternităţii. Aceste puncte de vedere nu pot fi înţelese dacă
nu se ia în considerare postulatul fundamental al morfologiei istorice: destinul unei culturi în
evoluţie e influenţat de predeterminarea istoriei.
În opinia lui Nietzsche (apud Tudor Vianu, Opere, vol.IX, p.670), o cultură e vie numai când
ea configurează o unitate, ce ar fi dată de sentimentul metafizic al vieţii. În cazul civilizaţiei
actuale, se vorbeşte de o “civilizaţie de muzeu” (op. cit. p671), cu influenţe diverse. Nietzsche
adresa protestul său faţă de raţionalismul veacului şi faţa de istorismul mecanic. Vianu precizează
că ceea ce fixează Nietzsche ca ţintă supremă a procesului cultural este desfăşurarea tuturor
virtualităţilor personalităţilor de geniu; Nietzsche critică relativismul, blazarea istorică,
raţionalismul şi răsturnarea de valori aduse de creştinism. În opinia sa e nevoie de o întoarcere
către noi înşine, în mod original, depăşind stadiul imitaţiei culturii trecutului prin faptă şi creaţie
pentru a dovedi personalitatea proprie.
După cercetarea fenomenului cultural în secolul al XVIII-lea de către J.J.Rousseau,
Nietzsche a pus întrebarea despre valoarea culturii în cadrul civilizaţiei contemporane. Tudor
Vianu remarca “individualismul său modern, el atacând omogenitatea precum şi raţionalismul
 6

modern, tehnicismul ce alungă metafizicul. Autorul găseşte “un factor de reinicicare.” (op.cit.
p680) în filozofia bergsoniană ce duce la respiritualizare.
În ceea ce priveşte cultura română, Tudor Vianu sesizează o schimbare formidabilă la
începutul sec. al XIX-lea când s-a abandonat stilul oriental. Eseistul primeşte cu rezervă ideile lui
Titu Maiorescu referitoare la forma fără fond, amintindu-l pe Ştefan Zeletin care evidenţia
cauzele economice in primul rănd în modernizarea României.
Contactul spiritual cu Europa e mult mai vechi, începănd cu marii cronicari umanişti aflaţi în
legatură cu univesităţile poloneze, apoi D.Cantemir, domnitorul Ghica, influenţa italiană,
călătoriile lui Dinicu Golescu în Occident, profesorii francezi şi germani sosiţi în Regat după
1848, activitatea lui Gheorghe Lazăr, venit din Ardeal, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu.
Autorul identifică aşa-numitul “complex latin” (op. cit. p.688), constând în pesimism în
raport cu starea actuală şi optimismul legat de viitor. Contactul cu elementul matafizic german
aduce o transformare esenţială: cultura romanească ar fi influenţată de împletirea complexului
dinamic, progresist cu filozofia imobilităţii contemplative; se insistă asupra ideii autohtonizării
culturii româneşti prin descoperirea esenţei fiinţei.
“Cultura română năzuie spre universalism, poate ajunge acolo rămânând ea însăşi” (op. cit.
p.690), afirma Tudor Vianu, unind spiritul reconstrucţiei colective cu cea individuală şi afirmând
astfel responsabilitatea pentru viitor a unei naţiuni antrenate doar în istorie.
Diferenţierea modernă a valorilor “este o condiţie esenţială a progresului cultural pentru că
întruparea valorilor în bunuri culturale” necesită mijloace tehnice complicate şi o adaptare a
acestora la scopul urmărit.
Tendinţa omului modern de cultură este să tindă “către periferie”, să se orienteze către
particularitatea unei singure valori în funcţie de specialitatea sa.
Se vorbeşte astfel de o criză a culturii moderne atâta vreme cât omul modern nu mai este
axat pe un miez semnificativ al lucrurilor, pe un factor de unificare. În prim-plan trece “individul
ca purtător al valorilor culturale diferenţiate” în detrimentul societăţii cu aspiraţiile ei.
Constantin Noica în eseul “Cum se sfârşesc civilizaţiile…” aprecia că omul contemporan “ nu
mai are înţelesul amănuntului” deoarece “nu mai crede şi atunci nu mai ştie nici ce să
mărturisească, nici ce ar putea istorisi”. Astfel partea pierde din înţeles în favoarea întregului, iar
întregul se resimte de această deficienţă a părţii.
Lumea contemporană pare a fi lipsită de densitate, amănuntele dispar, iar întregul “e
abstract”: “o civilizaţie care te cucereşte prin înţelesurile ei locale pierde cheia lor”,
depersonalizându-se prin “producţia culturală în serie identică”.
Marele gânditor pune problema în eseul “Cultură şi omul tânăr” acţiunii culturale: “om tânăr
într-o cultură e cel care înţelege că nu e vorba numai de un fel de a face ci şi de un fel de a fi”.
 7

Se pune întrebarea dacă orice act de cultură trebuie să ducă la un act cultural. Omul tânăr
cultural regăseşte o notă a feminităţii: “spiritul feminin este, spiritul masculin produce, face”.
Zeităţile feminine în esenţa lor sunt contemplative, latente, cele masculine sunt active,
creatoare, treze.
Spiritul tânăr cultural este androgin spiritual îmbinând pe a face cu a fi.
Astfel civilizaţia ca aspect material al culturii trebuie să îşi menţină echilibrul cu aceasta; e
nevoie de o cultură care să se manifeste şi nu să se prefere pentru a nu ajunge la ceea ce afirma
Constantin Noica: “E un sfârşit, în orice caz. Şi te deprimă, fireşte, gândul tuturor catedralelor
care s-ar putea prăbuşi sub blestemul bombelor noastre. Dar te deprimă – cine ştie dacă nu mai
mult? – gândul tuturor catedralelor care nu s-au mai înălţat de sub blestemul neputinţelor
noastre.”

Bibliografie:
 Noica, Constantin – Eseuri de duminică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992
 Spengler, Oswald – Declinul Occidentului, Ed. Beladi, 1997
 Vianu, Tudor – Studii de filozofia culturii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1982
 Vianu, Tudor – Opere, vol. IX, Editura Minerva, Bucureşti, 1980

ABSTRACT
There is a close link between culture and civilisation, both being difficult to define as the
complexity of the notions is concerned. Thus we can speak about individual culture and collective
culture, about cultural will and total culture of one’s soul.
Civilisation is focused on the practical aspects of life, culture is focused on the inner life connected
to life. Nietzsche asserted that, in modern times, we cannot speak about perfect harmony , as the
different cultural styles emerged from the modern man’search for answers and solutions appropriate
to existence.
Civilisation is directly influenced by geographic environment, by cosmic environment and by the
struggle of the man itself with the nature, instead of accomodation.
Culture is mirrored in man as a complete organism; it is obvious that we can speak about minor
cultures and major cultures, reflecting the anchor in universality, or the desire to attend that
universality.
But nowadays man lives a cultural crisis, due to the rough action of modern civilisation, which
gives birth to chaos and destruction, as mankind started to lose its own identity.

Key words: culture, civilisation, major and minor cultures, cosmic environment, cultural spirit,
myth, cultural will.