Facultatea de Agricultura

Program de Studii de Licență:

Ingineria și Protecția Mediului în Agricultura

LEMNUL SI PRODUSE DIN

LEMN PENTRU CONSTRUCȚII

Student

Vasile NODIȘ
 LEMNUL SI PRODUSE DIN LEMN PENTRU CONSTRUCTII

Aspecte generale.
Lemnul este un material natural, uşor de prelucrat, cu aspect plăcut şi a fost folosit
din cele mai vechi timpuri în construcţii de clădiri şi lucrări inginereşti, construcţii navale
etc. Dacă materialul lemnos este păstrat în mediu uscat sau în apă, acesta are o
durabilitate acceptabilă; la variaţii de umiditate naturală, lemnul se distruge foarte repede,
ca urmare a acţiunii unor factori fizici şi biologici. Cel mai important defect al lemnului îl
constituie rezistenţa la foc redusă.
Structura lemnului.
Lemnul este un material format preponderent din substanţe de natură organică
(aproximativ 99%), cu textura fibroasă şi prezintă anizotropie a caracteristicilor fizico-
mecanice.
Produsele din lemn pentru construcţii se realizează în majoritate din cilindrul lemnos
al arborilor.
Structurile chimice ale lemnului iau naştere ca urmare a asimilaţiei clorofiliene,
fenomen ce se realizează în frunze sub acţiunea radiaţiei solare şi în prezenţa clorofilei,
cu rol de catalizator, permiţând dioxidului de carbon să reacţioneze cu apa şi să formeze
aldehida formică, ce polimerizează în hexoze, care la rândul lor dau prin policondensare
hidraţi de carbon. Dintre hidraţi, cei mai importanţi sunt amidonul şi celuloza.
Celuloza prezintă o structură ordonată, iar prin legăturile ce se stabilesc între
molecule, iau naştere formaţiuni alungite “fibrele” care sunt constituentul principal al
celulelor lemnului. Prin îmbătrânirea celulozei se formează lignina - cu structura amorfă
şi cu rezistenţe mecanice mari.
Constituenţii chimici se organizează în ţesuturi; dintre acestea unele nu se modifică în
timp - ţesuturi moarte, altele îşi păstrează activitatea la nivel celular - ţesuturi de
parenchim
importantă, reprezentând până la 85% din volumul total şi este folosit cu precădere la
obţinerea materialelor din lemn pentru construcţii.

Defectele lemnului.

Defectele lemnului se pot grupa astfel:

Defectele de formă a cilindrului lemnos (conicitatea, curbura, canelura, concreşterea),

care se datoresc condiţiilor de creştere a arborelui.

Defectele de structură (excentricitatea, fibra răsucită, inele anuale neuniforme, pungi cu

răşină), care se datoresc efectului combinat al condiţiilor de creştere şi acţiunii
larvelor, insectelor etc.

Nodurile – sunt cele mai des întâlnite defecte de structură şi apar în locurile în care
ramurile copacului se leagă de cilindrul lemnos.

După natura lor nodurile sunt:

 sănătoase şi concrescute (sunt tari şi bine înţepenite în masa lemnoasă);
 sănătoase şi căzătoare (provin din ramurile care s-au rupt);
 putrede şi sfărâmicioase (atacate de microorganisme).

După mărimea nodurilor distingem următoarele tipuri:

 noduri mici, cu dimensiunile între (3...20) mm;

 noduri mijlocii, cu dimensiunile între (20...40)mm;
 noduri mari, cu dimensiunile peste 40mm.

Crăpături (gelivuri, de contragere, inimă stelată, cadranura, rulura etc.) - se datoresc

acţiunii unor factori fizici şi mecanici în perioada de creştere sau după tăiere.

Defectele de culoare (lunura, inima roşie, inima vânătă etc.) - sunt urmare a acţiunii
microorganismelor.

Esenţe lemnoase.

În funcţie de perioadele de vegetaţie ale arborilor se pot distinge:

1. esenţe de foioase - esenţe tari - provenite din arbori cu frunze căzătoare, cu diferenţe
foarte mari de vegetaţie vara-iarna;

2. esenţe răşinoase - esenţe moi - de la arbori cu vegetaţie permanentă (frunze

aciculare).Principalele materiale lemnoase folosite în structura construcţiilor, dar şi la
execuţia mobilierului şi a unor lucrări de decoraţii, în funcţie de esenţe, sunt:

 la esenţe de foioase - stejarul, fagul, frasinul, paltinul, nucul, teiul, cireşul, mărul,
părul, prunul, mahonul, tecul;
 la esenţe de răşinoase - bradul, molidul, pinul.

Caracteristici generale ale lemnului

 Durabilitatea lemnului.

Durabilitatea reprezintă durata de viaţă minimă până la modificarea caracteristicilor

fizico-mecanice şi a aspectului (în condiţii de păstrare naturală), ce pot periclita
rezistenţa şi stabilitatea structurilor de construcţii.

Lemnul este un material cu o durabilitate relativ redusă, ca urmare a prezenţei în structura

sa a unor substanţe ce permit dezvoltarea microorganismelor, a ciupercilor, a insectelor
etc., dar şi a instabilităţii fizice la acţiunea apei. În timp masa lemnoasă îşi poate
modifica culoarea, structura, rezistenţele mecanice etc., modificările fiind favorizate
de temperatură şi umiditate.

Păstrarea lemnului în mediu uscat sau sub apă, îi măreşte considerabil durabilitatea. În
acest sens în mormintele din Egipt s-au găsit obiecte din lemn conservate timp de 5000
de ani, iar la Drobeta Turnu-Severin, la pilonii podului construit de Apollodor din
Damasc (acum 2000 de ani), s-au păstrat numai părţile ce au fost permanent sub apă.

În funcţie de durabilitate lemnul se clasifică în:

 lemn foarte puţin durabil (max. 3 ani) - fag, plop, mesteacăn;

 lemn puţin durabil (3...7) ani - brad, molid;
 lemn durabil (7...10) ani - salcâm, pin;
 lemn foarte durabil (peste 10 ani).

Pentru mărirea durabilităţii lemnului se recomandă tratarea şi impregnarea cu substanţe

fungicide (omorâtoare de ciuperci).

Substanţele fungicide trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 să nu acţioneze defavorabil asupra rezistenţei lemnului;

 să nu fie toxice pentru oameni şi animale;
 să nu fie spălate uşor de apă;
 să nu provoace coroziunea elementelor metalice de îmbinare.

Cele mai folosite substanţe fungicide sunt: clorura de zinc (ZnCl2), sulfatul de cupru
(CuSO4), clorura de mercur (HgCl2), fluorurile simple sau complexe. Prin impregnare,
durabilitatea lemnului se poate mări de (10...12) ori.

Comportarea lemnului la încălzire.

Supusă la încălzire progresivă, masa lemnoasă parcurge următoarele etape:

 începând de la 70OC până la 120OC se evaporă apa liberă;

 de la 120OC apare procesul de descompunere termică a lemnului cu formare de produşi
gazoşi;
 temperatura de 200OC este punctul de aprindere, când materialul lemnos ia foc în
prezenţa scânteii;
 temperatura de 300OC este punctul de inflamabilitate a lemnului când viteza mare de
descompunere termică conduce la formarea unei concentraţii de gaz de ardere-aer ce
permite aprinderea fără scânteie;
 la temperaturi în jur de 5000C se realizează distilare uscată a lemnului, în urma căruia
se formează gaze combustibile, gudroane şi masa lemnoasă se carbonizează(se
formează cărbunele); după terminarea distilării lemnului, oxigenul ajunge la lemnul
carbonizat şi începe arderea cărbunelui, cu dezvoltare mare de căldură, fără flacără,
conducând la incandescenţă; prin arderea cărbunele trece în dioxid de carbon şi se
formează cenuşa alcătuită din substanţe minerale.

Lemnul este deci un material combustibil şi inflamabil, ce nu poate fi transformat într-un

material incombustibil, dar elementele de construcţii din lemn pot fi transformate în
materiale greu combustibile astfel:

 acoperirea cu straturi protectoare, care să ridice punctul de aprindere până la punctul

de inflamabilitate - prin spoieli de var, de silicat de sodiu, tencuire cu mortare de ipsos,
ciment, var etc.;
 impregnarea lemnului cu soluţii de săruri, care, la temperaturi ridicate, formează în
jurul elementelor din lemn o atmosferă de gaz incombustibil (NH4Cl);
 impregnarea lemnului cu soluţii, care, la temperaturi ridicate, favorizează formarea la
suprafaţa elementului din lemn a unui strat compact şi greu combustibil de cărbune -
săruri ale acidului fosforic, sau ai altor acizi tari.

Ca urmare a texturii fibroase, lemnul prezintă o importantă anizotropie. Caracteristicile

sale fizice şi mecanice prezintă diferenţe esenţiale pentru cele trei direcţii, determinate
de orientarea fibrelor şi inelelor anuale:

 direcţia longitudinală - paralelă cu fibrele;

 direcţia radială – cuprinsă într-un plan perpendicular pe axă şi care trece prin centrul
secţiunii;
 direcţia tangenţială - un plan paralel cu fibrele şi tangent la inelele anuale.

Comportarea lemnului în prezenţa apei.

În lemn apa se poate găsi sub trei forme:

 apa liberă, care circulă prin ţesuturi - poate favoriza manifestarea unor defecte -
acţiunea îngheţului şi dezgheţului, crăpături la uscare etc.;
 apa de higroscopicitate - fixată prin procese de adsorbţie pe pereţii ţesuturilor vegetale,
are o influenţă hotărâtoare asupra tuturor proprietăţilor lemnului;
 apa legată chimic - se găseşte în compoziţia substanţelor ce alcătuiesc masa lemnoasă
în proporţia cea mai mică şi nu are influenţă asupra caracteristicilor lemnului.

Umiditatea lemnului

Umiditatea pentru care lemnul a cedat apa liberă se numeşte punctul de saturaţie,
respectiv apa de saturaţie.

Umiditatea variază în timp în funcţie de condiţiile de păstrare a lemnului, temperatura,

umiditatea aerului, presiunea atmosferică etc., ajungându-se ca presiunea vaporilor din
materialul lemnos să fie egală cu presiunea vaporilor din atmosferă. Pentru condiţiile
climatice din ţara noastră, umiditatea relativă(masa de apă conţinută raportată la masa
materialului lemnos la umiditatea respectivă) a lemnului păstrat în aer (uscat în aer)
variază între (12...15)%.

Modificările de volum ale lemnului la variaţiile de umiditate se datoresc apei de

higroscopicitate şi caracterului liofil al structurii, determinând procesul de lucru al
lemnului. Astfel la creşterea umidităţii, lemnul suferă o mărire de volum denumită
umflare, respectiv la scăderea umidităţii, o reducere de volum - contragere.

Lucrul lemnului nu este acelaşi pentru toate esenţele, fiind mai mare la esenţele de
foioase, pentru că acestea prezintă cantitate de apă de saturaţie mai mare.

Umflarea şi contragerea lemnului sunt procese reversibile şi diferă în funcţie de direcţia

de măsurare (longitudinal, radial şi tangenţial).

Din punctul de vedere al contragerii, speciile de lemn se diferenţiază astfel:

 esenţe cu contragere foarte mică - nuc, plop;

 esenţe cu contragere mijlocie - răşinoasele;
 esenţe cu contragere mare - stejar, frasin.

Efectele nedorite ale lucrului lemnului se pot preveni prin:

 alegerea momentului doborârii arborelui (esenţele de răşinoase se pot doborî în orice

perioadă a anului; esenţele de foioase, în perioada de vegetaţie minimă - toamna şi
iarna), prin modul de debitare(tăierea) a produselor
 împiedecarea pătrunderii apei în structura lemnului (închiderea porilor realizându-se
cu lacuri, răşini, vopsele, uleiuri, chituri).
 Densităţi

Ca urmare a variaţiilor de volum în prezenţa apei, densitatea aparentă a lemnului se

apreciază în funcţie de umiditate.

Densitatea substanţelor constituente ale lemnului(densitatea reală) indiferent de specie

este de 1500kg/m3.

Densitatea aparentă pentru starea saturată diferă de la o specie la alta, în jur de 450kg/m 3
pentru esenţe de răşinoase şi 750kg/m3 pentru principalele esenţe de foioase (stejar, fag,
salcâm).

Caracteristici termofizice.

Structura poroasă a lemnului, îi conferă acestuia o conductivitate termică redusă astfel

încât produsele din lemn se situează în categoria materialelor termoizolatoare [
= 0,034...0,32W/(mK)].

Caracteristici mecanice.

Structura fibroasă, orientată pe direcţia capilarelor, face ca rezistenţele mecanice să difere

foarte mult în primul rând după direcţia de acţionare a forţelor şi apoi după tipul
solicitării - întindere sau compresiune.

Pentru determinarea rezistenţelor se folosesc epruvete de dimensiuni mici(de formă

prismatică), astfel încât să fie eliminate defectele lemnului care influenţează negativ
rezistenţele mecanice. Valorile rezultate din calcul la probe care prezintă defecte în
structura masei lemnoase, sunt mai mici decât cele determinate pe probe fără defecte.

Rezistenţa la compresiune Rc este maximă pe direcţia paralelă cu fibrele (de la 40N/mm 2

pentru brad, la 55 N/mm2 pentru stejar şi fag) şi minimă pe direcţia perpendicular pe
fibre (de la 4N/mm2 pentru brad, la 10N/mm2 pentru stejar şi fag).

Rezistenţa la întindere Rt se determină pe epruvete cu formă specială(zona de mijloc are

secţiunea de 20x4mm iar zonele de prindere în bacuri au secţiunea de 20x20mm),
lungimea fiind de 350mm şi datorită anizotropiei lemnului se comportă diferit în
funcţie de direcţia fibrelor(de exemplu: Rt paralel cu fibra este 84N/mm2 la brad,
90N/mm2 la stejar şi Rt perpendicular pe fibră este 2,0N/mm 2 la brad şi 4,0N/mm2 la
stejar).

Rezistenţa la încovoiere Ri se determină pe epruvete prismatice cu dimensiunile de

20x20x300mm, presupune lucrul simultan al lemnului şi la întindere şi la compresiune,
condiţii în care valoarea acestei rezistenţe este de 1,5..2 ori mai mare ca la compresiune
paralelă cu fibra.
Rezistenţa la forfecare Rf se determină pe epruvete cu formă specială(brichetă), este o
caracteristică de lucru frecventă la lemn pentru zonele de îmbinare ale acestuia şi în
acest sens se calculează în mai multe ipoteze de încercare(funcţie de direcţia fibrei şi de
modul de debitare al produsului lemnos).

Deformaţiile lemnului la solicitări mecanice sunt foarte mari, explicând buna sa

comportare la şocuri şi determinând folosirea acestuia la amortizarea vibraţiilor şi
şocurilor (la pardoselile de pe planşeele curente, traverse pentru poduri rulante etc.).

Lemnul se consideră a fi un material cu duritate redusă şi în consecinţă la rezemările pe

elementele din lemn se vor adopta măsuri constructive pentru mărirea suprafeţelor de
rezemare (prin folosirea de elemente din lemn cu duritate mai mare sau a unor piese
metalice).

Produse din lemn cu structura nemodificată.

Se obţin prin debitarea cilindrului lemnos prin prelucrări mecanice, astfel încât masa
lemnoasă suferă modificări de formă, dar structura(inclusiv defectele) nu se schimbă.

Produse brute din lemn.

Produsele brute din lemn se obţin din cilindrul lemnos prin curăţarea de coajă şi tăierea la
anumite lungimi.

Pentru lucrări de construcţii se folosesc:

Lemnul rotund - cilindri lemnoşi cu diametrul la capătul subţire de cel puţin 4cm; se
foloseşte pentru obţinerea altor produse brute, semifabricate, sau finite din lemn;

Prăjini - produse cu diametrul la capătul subţire de la 4cm la 7cm şi lungimea de 2…4m.

Bile - produse cu diametrul la capătul subţire de la 8cm la 11cm şi lungimea de 3…6m;

Manele - produse cu diametrul la capătul subţire de la 12cm la 16cm şi lungimea de 6…

9m;

Bilele, manelele şi prăjinile se realizează din esenţe de răşinoase şi se folosesc la

alcătuirea acoperişurilor în pante, la construcţii provizorii, pentru susţinerea cofrajelor
pentru betoane şi sprijiniri la săpături, la schele, la structura pereţilor etc.
 Produse semifabricate din lemn

Produsele semifabricate din lemn se obţin din lemn rotund prin cioplire sau tăiere.

Cioplituri - se realizează din lemn de răşinoase, prin cioplire cu toporul şi pot avea
muchiile teşite sau drepte şi lungimi de la 3m la 8m. Se folosesc la realizarea
elementelor de planşee şi acoperiş (grinzi, pane, căpriori) şi pereţi;

Bulumaci - realizaţi prin cioplirea pe o parte din lungimea lemnului rotund, cu un capăt
ce se impregnează sau se carbonizează prin ardere şi se folosesc la împrejmuiri.

Cheresteaua - se obţine prin tăierea la gater a lemnului rotund pe direcţia longitudinală,

rezultând elemente cu feţe plane şi paralele două câte două sau numai a două feţe
plane şi paralele.

După modul de prezentare al secţiunii, cheresteaua se prezintă în mai multe sortimente:

- scânduri - produse cu secţiunea dreptunghiulară, cu raportul laturilor mai mare ca 2, iar

grosimea maxim 24mm; se utilizează la lucrările de tâmplărie (rame, panouri, uşi,
ferestre etc.), astereală (suporturi plane pentru învelitori), cofraje (tipare pentru
turnarea betonului), pereţi, tavane şi ca semifabricat pentru obţinerea produselor finite
din lemn;

- dulapi - produse cu secţiune dreptunghiulară, cu raportul laturilor mai mare ca 2, iar

grosimea minim 28mm; se folosesc în lucrările de tâmplărie, mobilier, podine (la
poduri şi schele), elemente pentru schele şi sprijiniri pe şantierele de construcţii;

- şipci sau leaţuri - piese cu secţiunea dreptunghiulară şi raportul laturilor mai mic dacât 2
şi grosimea maximă 40mm; se folosesc la lucrări de tâmplărie, grătare suport pentru
învelitori (ţigle azbociment), garduri etc.;

- rigle - piese cu secţiunea dreptunghiulară, cu raportul laturilor mai mic decât 2,

grosimea de 100...300mm; se folosesc ca elemente de rezistenţă la planşee, podine,
stâlpi etc..

În funcţie de tipul defectelor şi numărul acestora, cheresteaua de răşinoase se livrează în

5 clase de calitate, iar cheresteaua de foioase în 4 clase de calitate.

Furnirele - se obţin prin tăierea, cu dispozitive speciale, a lemnului rotund, în foi de

(0,4...6)mm grosime. Tăierea se poate face în lungul cilindrului lemnos - furnir
decupat - sau tangenţial - furnir derulat.

După poziţia într-o structură, furnirele pot fi:

 de faţă - (furnir estetic) cu rol de protecţie şi finisaj şi se realizează în grosimi mici

(0,7...1)mm din lemn de esenţă nobilă (nuc, cireş, mahon, tec, pin);
 furnire de bază - de grosime (1...35)mm, folosite la realizarea placajelor, panelului,
panouri celulare;
 furnire tehnice şi intermediare - cu caracteristici variate şi diverse întrebuinţări:
industria mobilei, construcţia de nave, avioane, instrumente muzicale.

Placajul (contraplacaj) - rezultă prin lipirea cu ajutorul unor adezivi a unui număr impar
de foi de furnir, astfel încât direcţia fibrelor a două foi consecutive să facă un unghi de
90O (în mod obişnuit) sau 30O, 45O sau 60O. Prin modul de aranjare a foilor de furnir se
obţine un material practic nedeformabil, elastic şi uşor. Se fabrică în mod obişnuit în
grosimi de (3...12)mm.

Faţa văzută poate fi acoperită cu foi metalice subţiri(placaje blindate), impregnată cu

răşină formaldehidică(placaje melaminate), sau acoperite cu un strat de email(placaje
emailate).

Placajele se întrebuinţează în industria de mobilier, pereţi, tâmplărie, plăci celulare.

Panelul - produs sub formă de plăci rigide, nedeformabile obţinut dintr-un miez din şipci
de lemn moale (brad, plop, tei) şi acoperit cu foi de furnir de bază, cu direcţia fibrelor
perpendiculară pe cea a şipcilor, cu scopul compensării deformaţiilor.

Panelul se foloseşte la realizarea elementelor de dimensiuni mari (pereţi, foi de uşi,

lambriuri etc.) şi în industria mobilei.

Produse finite din lemn.

Produsele finite din lemn se prezintă la dimensiunile şi forma la care se vor întrebuinţa în
construcţii, putând suferi modificări în ceea ce priveşte numai faţa văzută, care poate fi
şlefuită sau acoperită cu pelicule protectoare.

Din această categorie fac parte:

Scândurile pentru pardoseli - confecţionate din scânduri de răşinoase, rindeluite pe faţa

văzută şi prelucrate pe canturi, pentru realizarea unor rosturi de îmbinare închise. Se
folosesc la realizarea pardoselilor.

Parchetele - plăci obţinute din lemn de esenţă de foioase (stejar sau fag) şi care prin
formă şi modul de îmbinare permit realizarea unor pardoseli din lemn, elastice,
estetice, calde, igienice etc. Plăcile din parchet, în funcţie de tipul defectelor şi
numărul acestora, se livrează în trei calităţi pentru esenţa de stejar şi două calităţi
pentru cea de fag, iar ca dimensiuni vor avea grosimi de (16...22)mm, lăţimi de
(30...90)mm şi lungimi de (200...500)mm.
După modul de realizare al îmbinărilor, parchetul prezintă următoarele tipuri:

 parchetul cu îmbinare lambă şi uluc (tip P1) - lamba şi ulucul se prezintă pe două
canturi alăturate şi se fixează prin batere cu cuie;
 parchet cu îmbinare lambă şi uluc, semicoadă de rândunică şi şanţ pe dos (tip P2); se
fixează prin lipire;
 parchet cu lambă aplicat (tip P3);

Pentru valorificarea masei lemnoase s-a realizat parchetul lamelar alcătuit din lamele cu
faţa văzută de (1x10)cm şi care se livrează în plăci lipite pe hârtie cu un adeziv
sensibil la umiditate; se fixează prin lipire.

Pentru delimitarea suprafeţei pardoselii prin realizarea unei rame de încadrare se folosesc
frizuri, care sunt piese din lemn profilate pe una sau ambele părţi laterale
corespunzător tipului de parchet încadrat

Închiderea rostului marginal, între friz şi perete se realizează cu pervaz - piese profilate
de lungime mare.

Plăci ( panouri) celulare - sunt alcătuite dintr-un cadru rigid din şipci, feţe din furnir de
bază, placaj sau PFL dur, iar miezul sub forma unor celule realizate din fâşii de furnir,
placaj sau PFL dur. Se folosesc în special la realizarea foilor de uşi, panourilor de
mobilier şi pereţi despărţitori.

Binale - uşi şi ferestre cu dimensiuni şi forme modulate.

Produse din lemn cu structura modificată.

Produsele din lemn cu structura modificată, numite şi produse moderne din lemn s-au
realizat în scopul valorificării superioare a masei lemnoase - ramuri groase, bucăţi
mici etc., sau a esenţelor moi - plop, salcie etc. - înlocuind în acelaşi timp produsele
din lemn cu structura nemodificată - cherestea, placaj, furnire de bază.

Plăcile din aşchii din lemn (PAL) sunt produse sub formă de plăci obţinute prin extrudere
sau presare la cald a unui amestec de aşchii din lemn şi un adeziv sintetic (răşini
formaldehidice).

Prin tratarea cu diferite substanţe a aşchiilor, plăcile pot fi hidrofugate, ignifugate,

antiseptizate. Feţele văzute se pot prezenta astfel:

 să rămână la forma rezultată din turnare - PAL natur;

 pot fi acoperite cu furnir de faţă - PAL furniruit;
 se acoperă prin turnare sau pulverizare cu o peliculă dură de email sau lac - PAL
emailat;
 se lăcuiesc sau se acoperă cu o peliculă dură, rezistentă la căldură, cu inerţie chimică
ridicată, realizat dintr-un film de hârtie (cu model tipărit) impregnat cu răşină
melaminică - PAL melaminat.

În funcţie de presiunea folosită la obţinerea plăcilor, acestea pot avea densităţi diferite ce
influenţează capacitatea de izolaţie termică şi rezistenţele mecanice.

Plăcile din PAL se folosesc la lucrări de tâmplărie şi pereţi despărţitori (înlocuind placajul
şi panelul) - pardoseli, lambriuri, straturi izolatoare termic.

Pentru a preveni degradarea rapidă a canturilor vizibile ale plăcilor din PAL, acestea se
vor proteja prin furniruire, sau acoperire cu baghete din lemn sau profile din material
plastic sau metal.

Plăci fibrolemnoase (PFL) - se fabrică din fibre de lemn (rezultate prin defibrarea
chimică sau mecanică a deşeurilor din lemn sau stuf, paie etc.) presate cu sau fără liant
(albumină, răşini fenolice, colofoniu, bitum), tratate termic sau nu, impregnate cu
uleiuri sicative, melaminate pe o faţă.

În funcţie de densitate, plăcile pot fi:

 moi poroase cu a=350kg/m3,

 semidure presate cu a=350...800kg/m3
 dure presate cu a=800kg/m3.

Plăcile din PFL se folosesc pentru înlocuirea placajului şi panelului în industria mobilei,
la tâmplărie, lucrări de finisaje, iar cele poroase ca materiale termo şi fonoabsorbante
(sub formă de plăci perforate).

Produse celulozice sub formă de foi - se realizează din celuloza extrasă din masa
lemnoasă sau alte surse - stuf, paie - sub formă de pastă de lemn, celuloză sulfit şi
celuloză sulfat.

Din cele trei forme de celuloză se fabrică hârtii şi cartoane celulozice care se
caracterizează, pentru folosirea în construcţii, în:

 - gramaj - masa exprimată în grame a unui m2;

 - grosime - în sutimi de milimetru;
 - umiditate;
 - rezistenţă la întindere.

În construcţii se folosesc, în mod curent, următoarele produse sub formă de hârtii şi

cartoane:
Cartoane pentru produse hidroizolatoare - se fabrică din celuloza sulfit, în mai multe
gramaje; se acoperă cu bitum pentru hidrofobizare şi servesc pentru realizarea
hidroizolaţiilor şi a învelitorilor.

Hârtie pentru tapete - hârtii speciale, fără lignină pentru a nu-şi schimba aspectul,
compactă - pentru a fi impermeabilă la adezivul folosit, care se acoperă cu un model
tipografic şi un strat protector. Se folosesc ca materiale de protecţie şi decorative.

Hârtie pentru saci - se fabrică din celuloză sulfit, foarte rezistentă la fabricarea sacilor
pentru transportul şi păstrarea lianţilor şi a altor materiale pulverulente, sensibile la
umiditate: ipsos, ciment, var stins în praf etc.

Economii la folosire

Lemnul este materialul cu performanta termica. O casa din lemn fiind in mod natural mai
bine izolata decat o constructie din zidarie permite realizarea de economii la incalzire de
cel putin 20%. Lemnul limiteaza costurile de intretinere; tratamentele protective sunt
efectuate inainte de a se construi si conform cu normele in vigoare: insecticidele si
fungicidele sunt aplicate o singura data. in ceea ce priveste rezistenta la umiditate, ea este
fundamental legata de conceptia arhitecturala, cu respectarea tehnicilor constructiei in
lemn: placari asezate pe osatura (structura) independenta ce asigura ventilatia si alegerea
esentelor specifice. in general, costurile de intretinere se limiteaza la renovarea vopselelor
si lacurilor exterioare.

Ca si piatra, lemnul dureaza in timp

Lemnul se inscrie in istoria arhitecturii. Numeroase constructii au demonstrat de-a lungul

istoriei perenitatea lemnului. Bisericile finlandeze si rusesti, in mod particular expuse
entemperiilor, vechile temple japoneze pe teren seismic, constructii ce dateaza din
antichitate – un mare numar de constructii istorice dovedesc ca lemnul rezista admirabil
in timp.

Lemnul rezista la foc mult mai bine decat alte materiale

Contrar unei idei raspandite, lemnul are o excelenta rezistenta la foc. Iata trei ratiuni ale
acestei afirmatii: conductivitatea termica foarte redusa, continutul de apa, crusta
carbonizata, reprezinta un strat izolator ce reduce combustia la maxim. intre altele, in
timpul unui incendiu, o structura din lemn pierde mai lent capacitatea portanta decat o
structura de otel sau beton armat. Lemnul transmite de 10 ori mai lent caldura decat
betonul si de 250 de ori mai lent decat otelul. in plus, prin ardere, lemnul nu degaja gaze
nocive. in Europa, pompierii si asiguratorii stiu ca lemnul este securizant. in Elvetia
pompierii autorizeaza folosirea lemnului in construirea de protectii contra incendiilor. Cat
priveste asiguratorii europeni, ei nu au inregistrat niciodata cresterea taxelor de dauna
prin incendiu pentru casele individuale din lemn. Sa instalezi un semineu cu foc deschis
intr-o casa de lemn nu este o erezie. Este suficient ca zona fierbinte (de foc) sa fie
amenajata conform normelor de siguranta si instalarea sa fie facuta de un specialist. La
toate semineele cu vatra deschisa, tubulatura si vatra sunt perfect izolate de structura de
lemn si de tamplarie. Suprafata la sol unde este construit semineul sau soba, la fel ca si
peretele de proximitate, sunt ignifuge; apoi, chiar utilajul insusi, fie ca este vatra deschisa
sau inchisa, este fabricat din materiale stabile la foc ce corespund normelor de securitate
– principii ce se impun de altfel pentru toate tipurile de constructie.

Daca toate regulile artei de a construi in lemn sunt respectate – alegerea lemnului,
tratamente certificate pentru rasinoase, prelucrarea de calitate etc. – structura de lemn a
unei case individuale este perfect si definitiv protejata contra insectelor si larvelor
xilofage. in ceea ce priveste ciupercile parazite, ele se dezvolta in zone unde lemnul se
mentine la umiditate mai mare de 20% si temperatura ce oscileaza intre 20 si 38º C. O
aerisire defectuoasa, absenta luminii, un mediu alcalin si o umezeala permanenta, sunt
factori agravanti. Constructorii competenti dau o mare atentie tehnicilor ce favorizeaza
scurgerea rapida a apei de pe suprafete.
Un alt argument al rezistentei lemnului este dat de utilizarea esentelor specifice si anume:
alegerea esentelor natural-rezistente; de exemplu: stejarul, castanul, pinul, bradul, larita
nu au nevoie de nici un tratament, fiind rezistente prin structura proprie la insectele si
larvele xilofage. in ceea ce priveste interiorul spatiului de locuit, lemnul de tamplarie
prelucrat la grosimi mici (lambriuri, parchet) nu are nevoie de nici un tratament. Cat
priveste panourile din deseuri de lemn – grosimea redusa si adezivii utilizati – impiedica
proliferarea oricaror insecte.