ȘOMERI

Într-o concepţie modernă, integratoare, protecţia socială reprezintă un ansamblu

de acţiuni întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea
consecinţelor unor evenimente considerate ca „ riscuri sociale" cu influenţă directă sau
indirectă asupra nivelului de trai al întregii populaţii.

Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe, dar mai ales prin
dinamicile ce îşi schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă
macrosocială ce face obiectul unei aprige dispute teoretice, metodologice şi politico-
ideologige.

Situaţia persoanelor în dificultate, precum şi eficienţa reală a sistemului de

protective socială destinat acestora, depinde în mare măsură de corelaţia dintre nivelul
dezvoltării economice a ţării şi calităţii vieţii familiei, pe de o parte şi politica socială
promovată de stat, responsabilitatea şi rolul protector, socializator al familiei, atitudinea
întregii societăţi faţă de generaţia în căutarea unui loc de muncă şi capitalul uman al ţării,
pe de altă parte.

Una dintre provocările majore ale Uniunii Europene este aceea de a promova
ocuparea forţei de muncă precum şi creşterea economică, fără a pierde suportul politic
prin reducerea protecţiei sociale pentru angajare. Flexicuritatea a fost una dintre cele mai
discutate subiecte ale politicii privind piaţa muncii în ultimii ani. A fost văzută ca un
mijloc de rezolvare a problemelor privind nivelul scăzut de ocupare a forţei de muncă, al
ratei ridicate a şomajului şi ca un mijloc de conservare a ceea ce a fost perceput ca fiind
nucleul modelului social european, ca un grad ridicat de securitate a cetăţenilor.

În condiţiile continuării în ritm accelerat a proceselor de privatizare şi

restructurare, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă se va realiza prin mutarea
accentului politicilor de protecţie socială, de la măsurile pasive la cele active şi prin
promovarea de măsuri de prevenire a şomajului, în special în rândul tinerilor şi a
persoanelor expuse riscului de a deveni

şomeri de lungă durată. În acest context, prevenirea şi combaterea şomajului în rândul

tinerilor şi a şomajului de lungă durată constituie o problemă majoră şi o preocupare
imediată a Guvernului

României şi a organismelor specializate în vederea elaborării unor măsuri speciale de

formare
profesională pentru tineri şi adulţi, în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii.

Problema protecţiei sociale este una complexă, atât din punct de vedere teoretic,
cât şi din

punct de vedere practic. Aşa cum politicile economice ale statelor lumii nu mai pot ignora
sau

ocoli problemele sociale precum sărăcia şi bunăstarea socială, tot aşa politicile sociale nu
pot eluda aspecte legate de eficienţă şi eficacitate economică. De aceea, se poate afirma
că fundamentarea teoretică a protecţiei sociale reprezintă o temăde actualitate care
provoacă interes şi în ţara noastră.

Sistemul de protecţie socială a fost îmbogăţit, perfecţionat şi reformat în pas cu

evoluţiile în domeniu din ţările dezvoltate, sub influenţă germană şi franceză, în
principal. Cu unele particularităţi, o asemenea evoluţie a avut loc şi în anii regimului
comunist. România a ieşit din acest regim cu un sistem de protecţie socială care, prin
construcţia sa, poate fi apreciat ca modern.

Consolidarea protecţiei sociale constituie o premisă obligatorie pentru stabilitatea

forţei de muncă şi pentru o creştere economică durabilă.

Fiecare ţară în mod independent îşi formulează propria strategie şi politică privind
piaţa

muncii cât şi protecţia socială a persoanelor apte de muncă, respectiv dezvoltarea pieţei
muncii,

luând în considerare specificitatea concretă a acestora, atât din punct de vedere al

modelului

politic adoptat cât şi din punctul de vedere al culturii, precum şi al nivelului dezvoltării
economice a naţiunilor.

Analizând cu precădere aspectele teoretice referitoare la protecţia socială, ne

rămâne să căutăm doar în sfera ideilor şi conceptelor, și încearcăm să înscriem vasta sa
problematică în

actualul context european dominat de forţele globalizării. În condiţiile în care România

este stat

membru al Uniunii Europene considerăm că tema este una de mare actualitate.

Protecţia socială a şomerilor în România

 În România, protecţia socială a şomerilor ocupă un rol important în cadrul
politicilor sociale aplicate de stat şi de colectivităţile locale în scopul asigurării protecţiei
necesare a persoanelor şi grupurilor de persoane contra riscurilor sociale, a marginalizării
şi a excluderii sociale. Atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional şi judeţean se constată
o rată crescută a şomajului şi, mai ales, a celui de lungă durată în rândul tinerilor, fapt ce
sugerează o problemă serioasă a sistemului de pregătire educaţional.

Pentru perioada 1991-2010, se constată că rata şomajului a înregistrat un nivel

minim în anul 1991 de 1,8%, urmată de 4% în anul 2008, iar un nivel maxim în anul
1999 de 11,4%, ajungând în 2010 la 7,59%. Totodată rata şomajului BIM a fost mai mare
în rândul bărbaţilor comparativ cu cea în rândul femeilor (o diferenţă de 2,1 puncte
procentuale în 2004, respectiv 1,4 puncte procentuale în 2010), consecinţă a procesului
de restructurare economică din industrie, ramură care a eliberat tot mai multă forţa de
muncă masculină, absorbită ulterior de sectorul terţiar, în care femeile şi-au găsit mai
uşor locuri de muncă.

Analizând dinamica şomajului la nivel naţional,pe grupe de vârste se constată

faptul că în anul 2000, rata şomajului la şomerii înregistraţi, beneficiari de drepturi
băneşti, care aveau sub 24 ani, era de 18,4%, iar în 2010 acrescut la 22,1% faţa de grupa
de vârstă peste 25 ani, care înregistreză o rată a şomajului de numai 5,1% în 2000 şi
5,8%în 2010.

Sistemul de protecţie socială a şomerilor.

Ca fenomen macroeconomic, şomajul este un fenomen negativ, un dezechilibru ce

reflectă incapacitatea economiei unei ţări de a asigura posibilitatea de a munci pentru
cetăţenii săi.

Şomajul este o problemă spinoasă a zilelor noastre, iar teoria economică

demonstrează complexitatea lui. Astfel, existenţa unor beneficii mari acordate într-o
perioadă mai lungă, reduce posibilitatea căutării unui loc de muncă şi implicit beneficiile
acordate, atrăgând după sine o rată slabă de ocupare a locurilor de muncă, iar drept
consecinţă –scăderea productivităţii lucrătorilor pe termen lung.

Cauzele generatoare de şomaj provin, în esenţă, din necorelarea cererii cu oferta

de muncă, evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice, inflexibilitatea şi rigiditatea
pieţei muncii, puternica migraţie a forţei de muncă, conform teoriilor economice ale mai
multor economişti printre care amintim: Milton Friedman, Joseph Shumpeter, Alban
William Phillips, John Maynard Keynes, Karl Marx etc.
 În ceea ce priveşte consecinţele nefaste ale statutului de şomer, sunt dezastroase
atât din punct de vedere social, economic, cât şi moral, psihologic, fapt ce necesită luarea
unor măsuri anti- şomaj,în vederea găsirii unor soluţii de ocupare a forţei de muncă la un
grad cât mai înalt şi noi forme de angajare de ex: contract pe durată determinată sau cu
timp parţial de muncă.

Politicile active şi pasive, de combatere a creşterii şomajului, şi anume cele

privind protecţia socială a şomerilor sunt analizate împreună cu consecinţele şi efect ele
pe care acestea le produc în unele ţări europene. Atât politicile active cât şi cele pasive
folosite pentru stimularea ocupării forţei de muncă urmăresc două obiective majore:

-menţinerea unui număr de şomeri în limite rezonabile care să nu producă

disfuncţionalitate socială;

-crearea unor facilităţi în vederea stimulării ocupării locurilor de muncă.

Politicile active constituie o modalitate eficientă de asistenţă socială a şomerilor

deoarece:

-urmăresc să contracareze imperfecţiunile pieţei forţei de muncă, inclusiv ineficienţele

provocate de acordarea ajutoarelor financiare;

-ajută populaţia afectată de şomaj să îşi găsească locuri de muncă prin acţiuni de
consultanţă profesională;

-contribuie la încurajarea mobilităţii forţei de muncă prin asigurarea resurselor necesare

pregătirii profesionale;

-reprezintă o cale eficientă de stopare a abuzurilor la nivelul pieţei forţei de muncă.

Statul trebuie să întreprindă măsuri eficiente de îmbunătăţire a nivelului de trai al

cetăţenilor, în condiţiile socio-economice actuale, în vederea eliminării stării de sărăcie
existentă. Trebuie evitată protecţia socială financiară pasivă fără posibilităţi de
dezvoltare, de refacere a capacităţilor personale. Aceasta reprezintă, în condiţiile
societăţii noastre, mai degrabă o cale spre accentuarea marginalizării şi excluziunii
sociale. Efectul său nu este scoaterea din sărăcie, ci continuarea degradării capacităţilor
individuale şi sociale, a scăderii suportului social şi al coeziunii sociale.

Măsuri pasive ale politicii pieţei forţei de muncă

Măsurile pasive ale politicii forţei de muncă urmăresc să compenseze, într-o

anumită

măsură, veniturile deficitare cauzate deşomaj, pentru a uşura consecinţele personale şi

sociale ale acestuia. Cele mai importante măsuri pasive ale politicii ocupării sunt:

• ajutorul de şomaj;

• ajutor de integrare profesională;

• alocaţia de sprijin.

Aplicarea măsurilor pasive ale politicii de ocupare a forţei de muncă, mai ales în
regiunile cu o rată înaltă a şomajului, este o condiţie esenţială de menţinere a liniştii
sociale şi de evitare a conflictelor şi proceselor sociale care nu fac decât să distrugă
potenţ ialul economic al regiunii. Evident că, aceste măsuri nu pot compensa funcţiile
muncii dincolo de cea a asigurării unui venit pentru individ, dar contribuie la menţinerea
capacităţii de muncă a oamenilor, din momentul în care aceştia îşi pierd locul de muncă şi
până îşi găsesc altul nou.

Pentru a fi eficiente şi durabile, politicile de incluziune socială trebuie să fie:

integrate şi transversale; să aibă o viziune comună a problemelor; să promoveze un
acord general în ceea ce priveşte respectul faţă de diversitate şi egalitate în exercitarea
drepturilor şi co-responsabilitate în luarea deciziilor.

Un sistem de protecţie socială este considerat eficient dacă resursele au fost

raţional alocate în funcţie de nevoile reale ale societăţii, eficienţă materializată printr-un
nivel corespunzător de protecţie socială acordată tuturor celor care au nevo ie de aceasta.

Sistemul de asigurare precum şi cel de solidaritate socială ca şi componente ale

sistemului de protecţie a şomerilor, contribuie la completarea mijloacelor de trai ale
şomerilor, pe perioada determinată în care aceştia se află în această situaţie.

Astfel, se concluzionează faptul că modelul social european actual – prin

Strategia Lisabona– şi-a propus sustenabilitatea sistemului de redistribuire, precum şi o
rată ridicată de creştere economică, care să permită sporirea ratei ocupării. Promovarea
unor politici active şi preventive sunt menite să asigure pentru categoriile
vulnerabile, asistenţă în căutarea unui loc de muncă, programe de formare
profesională şi asigurarea unei securităţi sociale reale.

S-a impus, astfel, o corelare mai eficientă între sistemele de beneficii sociale şi
fiscale, pentru a diminua dependenţa de bugetul de asigurări cât şi asigurarea protecţiei
sociale.

Un sistem legislativ şi instituţional bine consolidat este necesar pentru realizarea

unei flexibilizări a relaţiilor de muncă, în vederea scăderii presiunii fiscale asupra
locurilor de muncă şi asigurarea integrării absolvenţilor în domeniul muncii. Calitatea
forţei de muncă se poate îmbunătăţi printr-o continuă formare profesională, prin
încurajarea educaţiei, printr-o mai bună adaptare la nevoile şomerilor.

Pe de altă parte,creearea locurilor de muncă suficiente, în conformitate cu nevoile

societăţii, în industrie şi servicii, presupune o economie deosebit de stabilă, cu investiţii
notabile în toate sectoarele ei.

La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene există mai multe acte normative
(Carta Socială Europeană, Carta Comunitară a Drepturilor Fundamentale ale
Lucrătorilor) în care s-au stipulat şi obiective referitoare la promovarea ocupării forţei de
muncă şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi protecţiei sociale. Un rol important îl joacă
piaţa unică existentă în cadrul Uniunii Europene, care permite oportunităţi egale de
muncă tuturor cetăţenilor statelor membre, în aceleaşi condiţii de care beneficiază şi
cetăţenii statului în care îşi găsesc de lucru.