Sunteți pe pagina 1din 8

Cuprins

1. Etimologia termenului de „păcat” ............................................................................................... 2


2. Originea păcatului ....................................................................................................................... 3
2.1 Identitatea ispititorului .......................................................................................................... 3
2.2 Natura ispitirii ....................................................................................................................... 4
3. Implicațiile Căderii în Păcat........................................................................................................ 4
4. Clasificarea păcatului .................................................................................................................. 5
4.1. Consecinţele păcatului.......................................................................................................... 6
5. Concluzie .................................................................................................................................... 7

1
Păcatul

1. Etimologia termenului de „păcat”


Păcatul (lat. peccatum; gr. hamartia - lit. ratarea ţelului) este călcarea voii lui Dumnezeu în
chip voit şi conştient. Păcatul se mai numeşte şi fărădelege sau nelegiuire, pentru că voia lui
Dumnezeu se arată în legile, poruncile şi rânduielile pe care El le-a dat, din iubire de oameni.
Păcat Adamic [stămoşesc sau originar- (lat. peccatorum originale originatum)]: actul de
ruptură a comuniunii de la început dintre om şi Dumnezeu, şi consecinţa acestui fapt.
Păcatul este cunoscut prin Revelaţie biblică din Cartea geneza (facerea), ca un eveniment
de confruntare şi de neascultare a lui Adam faţă de Dumnezeu, fapt care a afectat starea
întregului neam omenesc şi la care au intrat în joc mai mulţi factori:

 şarpele sau ispititorul, simbolul minciunii şi al invidiei, identificat cu diavolul sau satana;
 pomul cunoştinţei binelui şi răului, adică cunoaşterea lui Dumnezeu prin şi din realităţile
concrete ale lumii;
 Eva sau femeia lui Adam, care este co-responsabilă şi solidară in actul neascultării prin
ispitirea diavolului (Bria, 1981, p. 143).
Păcatul este o infidelitate şi o nedreptate faţă de Dumnezeu şi semenii nostri. Păcatul este
despărţirea de Dumnezeu, ieşirea din comuniunea cu El, este îndepărtarea de viaţa dumnezeiască
şi veşnică pentru care a fost creat omul. Păcatul este o stare nenaturală, el nu ţine de fiinţa omului
pentru că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numeşte păcatul fărădelege,
nedreptate, cădere, termeni care presupun o stare primordială dreaptă şi bună a omului.
Cuvântul grecesc pentru păcat, amartia, are sensul originar de ratare a ţintei, de rătăcire
într-o direcţie greşită, arătând apucarea pe calea morţii în locul căii vieţii şi scoţând în evidenţă
caracterul păcatului de eşec existenţial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea
ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlineşte decât în Dumnezeu, in
comuniunea cu El. Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu (Suciu, 2003).

2
2. Originea păcatului
În Vechiul Testament, păcatul lui ADAM este prezentat ca o nesupunere voită a omului
faţă de porunca dată de Dumnezeu. Ca urmare a acestei rupturi, a cărei responsabilitate îi revine
doar omului, păcatul a intrat în lume.
Noul testament acordă păcatului un loc la fel de important ca şi cel Vechi. Isus,
Servitorul, a venit printre oameni nu pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi. El spală păcatele spre
marea indignare a fariseilor. Doctrina păcatului dobândeşte un caracter structurat: de la
păcatul lui Adam, omul, independent de răscumpărare, este vândut păcatului, capabil, fireşte, să
dorească binele dar nu să-l înfăptuiască şi este în mod necesar destinat morţii veşnice
(Delumeau, 1997, p. 224).
Păcatul originar este cel săvârşit de strămoşii noştri, Adam şi Eva, care au nesocotit
porunca divină. Cea dintâi pereche creată de Dumnezeu a trăi în rai, stăpânind peste toate
creaturile, cu o singură interdicţie: să nu mănânce din fructele din pomul cunoaşterii binelui şi
răului. Sub înfăţişarea şarpelui, diavolul, i-a ispitit, iar Eva şi Adam au încălcat porunca divină.
Urmarea săvârşirii păcatului originar, au fost alungaţi din rai, trimişi pe pământ unde prin
sudoarea frunţii să-şi câştige pâinea cea de toate zilele (Suciu, 2003, p. 211).
De la încălcarea poruncii divine şi trimiterea pe pământ, oamenii trăiesc sentimentul
vinovăţiei. Păcatul a schimbat relaţia lui Dumnezeu cu oamenii din cauza neascultării şi
vinovăţiei lor. Prin încălcarea poruncii divine, oamenii au respins iubirea lui Dumnezeu.
Dogma păcatului originar ocupă o poziţie centrală în creştinism. Teza despre păcat este
legată de ideea mântuirii. Cu toate că oamenii prin păcat au respins iubirea lui Dumnezeu, totuşi
Dumnezeu nu şi-a întors faţa dinspre oameni (Suciu, 2003).

2.1 Identitatea ispititorului


Biblia identifică ispititorul ca fiind șarpele. Șarpele era un simbol al protecției (egipteni),
al răului datorită veninului (egipteni), al fertilității (popoarele canaanite), dar aici el e folosit ca
simbol al unei entități aflată în antiteză cu Dumnezeu. Șarpele e văzut ca adversarul lui
Dumnezeu, Satan în ebraică sau diavol în limba greacă. Autorul îl descrie în episodul nostru ca
fiind șiret sau viclean, pentru că el distorsionează cuvintele lui Dumnezeu, folosește limbajul
pervertit pentru a introduce confuzie în mintea omului și pentru a-l atrage sub controlul lui
(Cornea, 2016).

3
2.2 Natura ispitirii
Satan încearcă să o atragă pe Eva într-o dezbatere teologică la prima vedere, dar de fapt,
printr-o subtilă interogație asupra cuvântului autoritar a lui Dumnezeu, el neagă veridicitatea
interdicției divine. Ce reușește diavolul să facă, e că reduce porunca lui Dumnezeu la o simplă
întrebare Oare a zis Dumnezeu cu adevărat? Mai mult, preocuparea lui e să prezinte porunca
divină ca fiind dură și restrictivă. Eva intră în jocul lui, acceptă cuvintele lui, i se reduce frica
hotărât că nu veți muri, și acceptă ideea de a fi ca și ființele divine, să devină cunoscătoare a
binelui și răului. Se pare că omul nu a fost interesat atât de mult de mai multă cunoaștere sau
informație, ci de puterea care rezulta din cunoaștere. Ispita era deci, ispita autonomiei personale,
independenței, din greacă, propria lege.
Pașii căderii s-ar putea descrie în felul următor:
 Ea a văzut
 Ea a luat
 Ea a mâncat
 Ea a dat
 El a mâncat
5 pași mici, dar cu implicații veșnice. Fructul era bun, plăcut și de dorit adică, putea să obțină
satisfacție fizică, estetică, morală și intelectuală din propunerea șarpelui (Cornea, 2016).

3. Implicațiile Căderii în Păcat


În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit suna porunca lui Dumnezeu cu privire
la pomul cunoștinței binelui și răului. În momentul în care a mâncat, omul a murit. Faptul că
manifestarea fizică finală a morții, descompunerea trupului, nu a fost imediată nu a diminuat
realitatea morții care a venit peste om. Omul mort este omul păcătos, omul care a respins
stăpânirea lui Dumnezeu, omul din afara grădinii.
Deci, Moartea are trei sensuri:
 moartea spirituală: separare de Dumnezeu;
 moarte fizică: separarea trupului de suflet;
 moarte veșnică: separare eternă de Dumnezeu (Cornea, 2016).

4
Frica, după rușinea menționată anterior, e o altă implicație a căderii. Frica vine din
îndoiala în providența lui Dumnezeu, din respingerea purtării Lui de grijă și din căutarea
disperată de a ne asigura propria noastră bunăstare. Incapacitatea de a avea încredere în
Dumnezeu în viețile noastre, e moarte, e frică, e disperare. A te încrede în Dumnezeu cu toată
ființa ta, înseamnă întoarcerea de la independentul Eu la esența legământului, Tu.
Ruperea relațiilor e o altă implicație a păcatului:
 ruperea relației dintre Dumnezeu și om (alungarea din Grădină și implicațiile ei);
 ruperea relației dintre bărbat și femeie (armonia perfectă lasă loc acuzațiilor și
rivalităților);
 ruperea relației dintre om și mediul său (creația fizică iese de sub stăpânirea omului, omul
experimentează și el ce înseamnă rebeliunea).
Deci, datorită păcatului orice om se naște în afara relației cu Dumnezeu, un rebel activ,
care caută să își afirme independența față de Dumnezeu, dar sfârșește în deprimare, teamă, criză
și în cele din urmă, moarte veșnică. Păcatul a afectat atât relația cu sinele cât și relația cu alții,
sentimentul de apartenență a fost distrus (Cornea, 2016).

4. Clasificarea păcatului
a. După modul în care sunt comise există pacate: cu voie (cu ştiinţă) şi fără voie. Şi unele
Şi altele sunt condamnate de Dumnezeu, însa cele cu voia mai mult.
b. Există păcate de comitere şi de omitere.
De comitere, sunt atunci când facem ceea ce nu este permis: uciderea, minciuna, ură,
mândria, clevetirea, etc.
De omitere, este atunci când nu facem ceea ce trebuie făcut: lipsa de rugăciune, refuzul
de-al ajuta pe cel aflat în nevoie, refuzul de a lucra pentru Domnul.
c. Păcate săvârşite cu fapta.
Cu vorbirea (vorbele murdare, minciuna, bârfa, blesteme etc) şi cu gândul sau atitudinea
(ura, resentimentul, făţărnicia, mândria, lăcomia, îngrijorarea, îndoiala, necredinţa etc) (Ioanaş,
2016).

5
4.1. Consecinţele păcatului
a. Stricăciunea (degradarea)
Omul posedă o natură coruptă care se degradează mereu. Această stricăciune înseamnă
absenţa asemănării morale cu Dumnezeu, înseamnă prezenţa unor tendinţe puternice către păcat.
Deşi teoretic există posibilitatea ca omul să nu pacătuiască, practic omul este incapabil prin
propria sa putere să reziste ispitelor şi să facă binele. Omul nu poate scăpa de păcat fiindcă el
moşteneşte natura păcătoasă.
b. Vinovăţia
Este sentimentul de autocondamnare a omului, bazată pe dezaprobarea lui Dumnezeu faţă
de păcat. Este conştienţa faptului că el merita să fie pedepsit, datorită faptului că a încălcat legea
morală a lui Dumnezeu. Atunci când omul îşi simte vinovăţia datorită păcatului, există tendinţa
de-aş ascunde responsabilitatea faţă de acel pacat. Există grade diferite de vinovăţie. Unele
păcate produc o vinovăţie mai mare decât altele, necesitând o condamnare mai mare. Vinovăţia
este direct proporţională cu gradul de iluminare şi cu cunoştiinţa pe care cineva o are.
c. Robia sau sclavia
Păcatul robeşte. Numai Domnul Isus poate elibera de robia pacatului. In Romani 6, Pavel
aduce la cunoştinţă că un om este fie rob al păcatului fie rob al neprihănirii.
d.Suferinţa
Păcatul aduce suferinţa atât pentru păcătos cât şi pentru alţii în jurul sau. Cea mai mare
parte a suferinţei umane din această lume se datorează păcatului. (Gen 3:17-19)
e. Orbirea morală şi spirituală. Omul despărţit de Dumnezeu este orb din punct de
vedere moral şi spiritual (Ioan 8:12) Omul în rebeliunea sa faţă de Dumnezeu, s-a scufundat tot
mai mult în întuneric (2Cor 4:34)
f. Moartea
Ca să nu avem parte de moartea veşnică noi trebuie să experimentăm o altă moarte,
moartea faţă de păcat. (Ioanaş, 2016).

6
5. Concluzie
Păcatul a existat de când este omenirea, există şi va exista cât va dura omenirea.
Indiferent de civilizaţie, ştiinţă sau tehnică, interiorul omului, cu păcatele sau virtuţile lui, a
rămas acelaşi. Păcatul facut cu 5.000 de ani în urmă este acelaşi cu cel pe care-l facem noi
oamenii azi. Religia, de-a lungul mileniilor, a avut rolul de a-l disciplina pe om, de a-l feri de
păcat. Pornirile spre a păcătui există în acelaşi fel la toţi oamenii, datorită alterării fiinţei umane
în urma păcatului lui Adam.

7
Bibliografie

1. Bria, I. (1981). Dicţionar de Teologie Ortodoxă. Editura Institutul Biblic de Misiune al


Bisericii Ortodoxe: Bucureşti.

2. Cornea, S. (27 octombrie 2016). Povestea Răscumpărării. Locul tău în planul lui
Dumnezeu Actul II: Căderea-separarea omului de Dumnezeu. Disponibi online la
http://speranta-tm.ro/wp-content/uploads/2016/10/Noti%C8%9Be-Predic%C4%83-Act-
II.pdf, accesat la data 24 Aprilie 2018.

3. Delumeau, J. (1997). Păcatul şi frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII).


Editura Polirom: Iaşi.

4. Ioanaş, S. (23 IUNIE 2016). Păcatul. Disponibil online la


https://paginacrestina.wordpress.com/pacatul/, accesat la data de 23 Aprilie 2018.

5. Suciu, A. (2003). Filosofia şi Istoria Religiilor. Editura Didactică şi Pedagogică:


Bucureşti.