Sunteți pe pagina 1din 5

Între marii Profesori de la Institutul Saint Serge din Paris se numără fără îndoială

Părintele Nikolai Ozolin, considerat cel mai de seamă teolog al icoanei din vremea noastră,
ucenic al marelui profesor Leonid Uspensky. După ce a slujit o scurtă vreme ca preot într-o
parohie din Olanda şi a predat disciplina Artă liturgică la Institutul Sfântul Vladimir din New
York, Părintele Nikolai Ozolin şi-a susţinut în 1985 teza de doctorat la Sorbona cu
titlul Iconografia ortodoxă a Cincizecimii. Din anul 1986 este profesor la catedra
de Iconologie ortodoxă din cadrul Institutului Saint Serge din Paris. Părintele Profesor Nikolai
Ozolin este cunoscut cititorilor din România prin apariţia cărţilor Chipul lui Dumnezeu, chipul
omului (Bucureşti, 1998) şi Iconografia ortodoxă a Cincizecimii (Cluj-Napoca, 2001).
Editura Patmos din Cluj-Napoca a publicat într-un volum recent câteva studii ale Părintelui
Nikolai Ozolin cu privire la arta creştină, respectiv la icoana ortodoxă şi cu privire la Taina
Spovedaniei.
Paul Evdokimov, unul dintre cei mai reprezentativi teologi ortodocşi din Occident la
mijlocul secolului trecut, afirma în una dintre lucrările sale că „Patria icoanei este Răsăritul
creştin". Textele cuprinse în deschiderea volumului evidenţiază faptul că icoana nu poate fi
nici creată, nici înţeleasă în afara unor cunoştinţe teologice, autorul arătând că pentru Sfinţii
Părinţi ai Bisericii arta sfântă nu a fost niciodată despărţită de teologie, niciodată aceştia nu au
privit imaginea creştină în afara cadrului liturgic şi doctrinar. Urmând viziunea lui Uspensky
Părintele Ozolin afirmă în acest sens: „Cinstirea ortodoxă a sfintelor icoane este deci
fundamentată pe convingerea fermă că imaginea creştină specifică există, că ea corespunde
altor expresii ale credinţei - imnografiei şi cântării liturgice, în primul rând - şi, asemenea
acestora, ea este chemată să manifeste unitatea credinţei, a vieţii şi a creaţiei artistice.
Această imagine de origine apostolică, fiind înrădăcinată în credinţa şi în propovăduirea
apostolică a Dumnezeului devenit om pentru mântuirea noastră, a fost elaborată de Biserică
printr-un proces creativ care a fost numit pe bună dreptate „botezul artei", botez care i-a
permis să dobândească o funcţie liturgică şi să devină a doua modalitate de mărturisire a
credinţei universale". Părintele Nikolai Ozolin vorbeşte apoi şi
despre conţinutul şi funcţia icoanei. Reţinem, de asemenea, remarca autorului care afirmă că
pentru a putea picta o icoană, trebuie să o pictăm în calitate de mădulare ale Bisericii, adică în
Duhul, care este principiul şi garantul Tradiţiei.
În cel de-al doilea text dedicat icoanei, Părintele Ozolin vorbeşte despre posibilitatea
reprezentării celor nevăzute. Autorul arată că e simplu de dovedit că există o logică evidentă
în continuarea gândirii din perioada disputelor hristologice din secolele IV-VI. Autorul arată
că atunci când toată lumea credea că problematica disputelor hristologice s-a încheiat, atunci

1
s-a pus, potrivit chiar logicii gândirii hristologice a Sfinţilor Părinţi, întrebarea ultimă despre
taina lui Hristos, problema realităţii materiale şi vizibile a trupului Său omenesc, prin
dezbaterea referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea unei imagini pictate a lui Dumnezeu
întrupat. S-a pus întrebarea: Dumnezeu rămâne pentru totdeauna indescriptibil sau
dimpotrivă, Dumnezeu devine în Hristos descriptibil? Acestei problematici îi răspunde
Părintele Ozolin prin acest al doilea text dedicat icoanei şi intitulat Despre posibilitatea
reprezentării celor nevăzute. Autorul aduce în discuţie poziţia Sfântului Irineu de Lyon care
pentru combaterea gnosticismului insista asupra imposibilităţii de a-L vedea pe Dumnezeu
Tatăl, Care nu poate fi cunoscut întru slava Sa, dar care S-a făcut cunoscut în dragostea Sa,
prin Cuvântul prin Care a creat totul. Cu toate acestea, Sfântul Irineu arată că Tatăl este natura
nevăzută a Fiului, în timp ce Fiul este natura văzută a Tatălui. Părintele Ozolin arată că
Sfântul Irineu a fost un precursor eminent al apologeţilor sfintelor icoane. Autorul prezintă şi
argumentele Sfântului Gherman al Constantinopolului, precum şi poziţia Părinţilor Sinodului
V Ecumenic potrivit căreia Dumnezeu este Cel Care, prin voinţa comună treimică, devine
văzut în trup, la fel cum Cel Care a murit pe cruce în trup este Dumnezeu. Autorul arată că
tocmai conştientizarea realităţii acestei morţi ipostatice a Logosului întrupat i-a motivat pe
iconografii ortodocşi să reprezinte imaginea Celui Răstignit: „Noi vedem şi reprezentăm
Cuvântul întrupat în şi potrivit iconomiei Sale divine şi indescriptibile. Faptul că este văzut,
reprezintă ultima garanţie şi demonstraţie a kenozei Sale voite". Autorul prezintă succint şi
poziţiile unor Sfinţi Părinţi, precum Maxim Mărturisitorul, Gherman al Constantinopolului,
Ioan Damaschin şi Teodor Studitul.
Într-un alt text dedicat icoanei, Părintele Nikolai Ozolin prezintă înnoirea
contemporană a iconografiei ortodoxe şi începuturile şcolii de la Paris. Este vorba despre
destinul icoanei ruseşti. După ce secole la rând a fost lăsată în uitare, iar în timpul Uniunii
Sovietice a fost supusă decenii în şir distrugerii, icoana ortodoxă a ajuns, prin intermediul
diasporei ruseşti, în atenţia unei lumi care până atunci o ignorase şi o dispreţuise. Autorul
prezintă procesul renaşterii icoanei ortodoxe, atât pe plan artistic cât şi teologic, în mica Rusie
din afara frontierelor care a fost Parisul. Parisul a devenit locul întâlnirii între două culturi
naţionale şi între două tradiţii spirituale care s-au ignorat mult timp. Părintele Ozolin trece în
revistă situaţia icoanei ortodoxe în Rusia înainte de Revoluţie, evocând contribuţia lui E.N.
Trubeţkoi, G. Ostrogorsky, N. Andreev, André Grabar, la dezvoltarea şi cunoaşterea artei
bizantine şi ruse până în pragul celui de-al doilea război mondial. Autorul arată că Parisul a
devenit un centru important al Bisericii ruse încă din 1922, când mitropolitul Evloghie s-a
stabilit aici. Astfel, capitala franceză a devenit curând şi un important centru al gândirii

2
teologice şi al artei sfinte. În cursul anului 1925 au fost fondate la Paris Institutul de Teologie
Ortodoxă Saint Serge şi Asociaţia Icoana, care au jucat un rol decisiv în destinul Ortodoxiei
din Franţa şi din întreaga lume. Autorul prezintă amănunţit activitatea depusă de Asociaţia
Icoana în reînnoirea artei sacre ortodoxe precum şi contribuţiile unor mari Profesori la
cunoaşterea şi aprofundarea studiilor despre icoana ortodoxă. Amintim aici nume precum:
Serghei Bulgakov, G. I. Krug, Leonid Uspensky, Vladimir Lossky.
Partea a doua a volumului cuprinde două studii din domeniul teologiei pastorale.
Autorul accentuează faptul că teologia nu este în primul rând un discurs raţional, ci învăţătura
de credinţă este transmiterea şi aprofundarea cunoaşterii lui Dumnezeu care mântuieşte. În
opinia autorului, începutul şi sfârşitul teologiei Bisericii este soteriologic. În acest sens,
luptele pentru ortodoxie din vremea Sinoadelor Ecumenice nu au fost atitudini filosofice sau
ideologice, ci necesităţi soteriologice, adică moduri de a proclama credinţa care mântuieşte.
Părintele Ozolin insistă asupra conştientizării asupra acestor realităţi de către cei care sunt
chemaţi să fie păstori duhovniceşti. Părintele Ozolin insistă asupra ideii că: „Pastorala nu
este altceva decât punerea în practică a teologiei, că orice lucrare pastorală trebuie să fie
încercată şi verificată prin regula credinţei, trebuie să o exprime pe aceasta; pe scurt, ea
trebuie să fie teologie aplicată". Autorul exemplifică aceasta prin trei exemple luate din
diverse scrieri ale părintelui John Meyendorff cu privire la Botez, Pocăinţă şi Căsătorie.
Ultimul studiu din acest volum intitulat: Spovedania - o Taină în criză este foarte
provocator pentru mentalitatea liturgică din vremea noastră. Este un text foarte actual şi
îndrăzneţ, după cum remarcau şi editorii cărţii, şi pune în discuţie statutul preotului paroh
tânăr, pus în situaţia de a-şi asuma condiţia de duhovnic, chiar dacă nu este pe deplin pregătit
pentru această misiune deloc uşoară. Este luată în discuţie şi legătura dintre Spovedanie şi
Sfânta Euharistie în practica de azi a Bisericii Ortodoxe. Cu privire la acest ultim aspect
autorul arată că „Biserica primară nu cunoştea decât practica împărtăşirii duminicale
regulate a tuturor membrilor comunităţii euharistice, când fiecare credincios prezent se
împărtăşea pentru că era botezat, deci era membru al trupului lui Hristos!" A nu te
împărtăşi însemna să fii excomunicat, altfel spus rupt de Biserică sau pus în afara Bisericii.
Autorul constată că rărirea participării la cina euharistică se putea vedea încă din vremea
Sfântului Ioan Gură de Aur care se plângea de faptul că Împărtăşania era un eveniment tot
mai rar întâlnit în viaţa credincioşilor. Părintele Ozolin arată că din perioada evului mediu şi
până în zilele noastre ne aflăm într-o stare de anomalie, în care Împărtăşirea Euharistică a
credincioşilor a devenit extrem de rară, subiectivă şi individuală. Iată ce mai spune părintele
Ozolin în această privinţă: „Pentru a schiţa amploarea dezastrului, este de ajuns să amintim

3
că împărtăşirea regulată, la fiecare Euharistie săvârşită, este îndreptăţită de preoţia
împărătească a fiecărui credincios şi, prin urmare, deloc rezervată doar clerului. În ceea ce
priveşte împărtăşirea, pregătirea sa şi frecvenţa, nu există nici o diferenţă între slujitorii
hirotoniţi pentru săvârşirea cultului şi membrii preoţiei împărăteşti, pentru că preotul nu
este hirotonit pentru a se împărtăşi în locul credincioşilor, ci pentru a sluji şi a se împărtăşi
împreună cu ei". Autorul remarcă, în ce priveşte legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşanie,
influenţa catolică conform căreia preotul nu trebuie să se spovedească înainte de fiecare
Euharistie datorită faptului că hirotonia ar cuprinde în sine un fel de dispensă în raport cu
datoriile credincioşilor de rând. Părintele Nikolai Ozolin arată că această poziţie este eronată.
Adevăratul motiv este altul. Obiceiul ca preotul să nu se spovedească înaintea fiecărei
celebrări euharistice nu face decât să perpetueze pentru preoţi, vechea tradiţie a participării
depline, obligatorii, a tuturor membrilor adunării euharistice, tradiţie care a fost pierdută
pentru credincioşi sau laici. În ce priveşte Spovedania, Părintele Ozolin atrage atenţia asupra
unor influenţe catolice şi protestante. Autorul are în vedere abordarea juridică din cadrul
Tainei Spovedaniei în care penitentul înşiră un anumit număr de infracţiuni în raport cu cele
zece porunci sau faţă de anumite rânduieli bisericeşti şi în urma cărora aşteaptă o logică şi
rapidă iertare a păcatelor sub forma unei rugăciuni de dezlegare. Autorul arată că în această
abordare accentul cade în totalitate pe puterea preotului de a ierta păcatele (te iert şi te
dezleg!) şi că această iertare se consideră lucrătoare în sine independent de orice terapie şi
deci independent de starea reală a penitentului. Părintele Ozolin arată că în practica veche a
Bisericii iertarea păcatelor era înţeleasă ca mărturie a Bisericii (reprezentată prin episcop şi
preot), că pocăinţa a fost reală, că a dat roade şi că penitentul a fost împăcat în Hristos cu
Biserica şi că e din nou membru al trupului euharistic. Un alt aspect asupra căruia autorul
atrage atenţia este acela de a confunda Spovedania sau Mărturisirea păcatelor cu o consultaţie
la psihiatru, influenţă venită din mediul protestant. Părintele Ozolin insistă asupra faptului că
nu trebuie în timpul spovedaniei să cădem tentaţiei de a ne juca de-a psihiatrul, chiar atunci
când credincioşii vor asta cu insistenţă. Sub forma unei discuţii libere, Spovedania riscă să
devină lipsită de esenţa ei. „Preotul nu ar trebui să fie în cadrul Spovedaniei decât un
martor smerit şi activ al prezenţei lui Hristos!" Autorul arată că cei ce vin la Spovedanie
trebuie să caute pocăinţa adevărată şi nu soluţii la problemele cotidiene.
În finalul studiului Părintele Ozolin atrage atenţia asupra unui fenomen care poate
produce mari prejudicii exerciţiului pastoral al Bisericii, şi anume, acordarea Duhovniciei
unor preoţi tineri lipsiţi de experienţă pastorală care schilodesc sufleteşte pe credincioşi. S-a
constatat că, neavând darul discernământului duhovnicesc, unii duhovnici tineri pun sarcini cu

4
anevoie de purtat pe umerii credincioşilor. Autorul citează poziţia mitropolitului Antonie de
Suroj care afirma că: „A primi hirotonia nu înseamnă că ai primit nici dreptul nici
capacitatea de a călăuzi duhovniceşte alţi oameni. Hirotonia nu dă nici mai multă inteligenţă,
nici mai multă ştiinţă, nici mai multă experienţă, nici mai multă maturitate duhovnicească. Ea
conferă sarcina înfricoşătoare de a sta înaintea altarului lui Dumnezeu, în locul Său, drept
care aparţine de fapt doar lui Hristos". Această problematică pe care autorul o sesizează în
sânul Bisericii Ortodoxe Ruse este la fel de actuală şi în sânul Bisericii Ortodoxe Române
unde tânărul preot este pus în situaţia de a-şi asuma rolul de părinte duhovnicesc, deşi
experienţa duhovnicească nu îl recomandă pentru aceasta. Părintele Ozolin pledează în finalul
articolului pentru restaurarea progresivă a vechii instituţii a duhovnicilor.

Cartea de față dovedește odată în plus că disciplinele teologice sunt fiecare doar laturi,
dimensiuni ale unui singur întreg pe care îl constituie învățătura Bisericii noastre.