CULTURA DE SECURITATE NUCLEARĂ

1. SECURITATEA NUCLEARĂ

1.1 CONCEPTUL DE “SECURITATE NUCLEARĂ”

Securitatea nucleară trebuie înţeleasă ca un ansamblu de soluţii, măsuri şi
mijloace tehnice şi organizatorice, destinat să asigure funcţionarea instalaţiilor nucleare
ale centralei în condiţii de siguranţă, să prevină şi să limiteze consecinţele unor
deteriorări în aceste instalaţii astfel încât să se asigure protecţia personalului ocupat
profesional, a mediului înconjurător şi a bunurilor materiale împotriva iradierii sau
contaminării radioactive.
Concepţia de asigurare a securităţii nucleare influenţează nemijlocit concepţia
tehnică generală de realizare a centralei nuclearo-electrice. Această interdependenţă,
precum şi sfera de preocupări care constitue obiectul acestei discipline sunt prezentate
schematic în figura 1. Se constată că soluţiile tehnice de bază se elaborează în cadrul
respectiv, impus de către normele de securitate nucleară sau de alte materiale cu caracter
normativ în acest domeniu.
Problemele care trebuie analizate în cadrul securităţii nucleare privesc :
- sursele de produse radioactive, mecanismul apariţiei şi degajării acestor produse,
structura activităţii lor, proprietăţile fizico-chimice şi de radiaţie ale radionuclizilor ;
- împrăştierea produselor radioactive în circuitele tehnologice, în compartimentele
centralei şi în mediul înconjurător ;
- dimensionarea protecţiilor biologice, dozimetria biologică şi tehnologică,
stabilirea regimului de lucru pe zone ;
- analizarea regimurilor funcţionale normale şi dimensionarea sistemelor de
control şi supraveghere ;
- analiza regimurilor accidentale şi de avarie şi prevederea unor sisteme speciale
pentru limitarea consecinţelor acestora (de pildă, protecţia zonei active, localizarea şi
îndepărtarea produselor radioactive), numite sisteme de securitate ;
- elaborarea măsurilor şi mijloacelor de protecţie în zona de amplasare (plan de
urgenţă, zonarea ariei de amplasare). Aceste analize se finalizează prin soluţii tehnice de
proiectare, care completate cu măsuri de transpunere, în fazele de construcţie-montaj,
precum şi cu măsuri de încadrare riguroasă în limitele şi condiţiile tehnice impuse,
constitue tocmai garanţia că riscul unor evacuări de produse radioactive este
redus

1
1.1.1 DEFINIRE ŞI EVOLUŢIE

Diversele materiale/ghiduri şi norme de reglementare din domeniul securităţii nucleare

(SN), elaborate de instituţii şi organisme internaţionale sau interne, încep întotdeauna prin
a defini acest concept. Sintetizând aceste definiţii se poate afirma că:
“ Securitatea nucleară reprezintă ansamblul de dispoziţii tehnice şi
măsuri organizatorice care trebuie luate pentru ca funcţionarea unei
instalaţii nucleare să nu antreneze nici o expunere periculoasă pentru
personalul de exploatare, sănătatea publică şi/sau mediul înconjurător”.

În acest context se poate afirma că securitatea nucleară garantează:

1. Funcţionarea normală a instalaţiilor nucleare nu implică nici o expunere

excesivă la radiaţii ionizante a lucrătorilor şi nici o împrăştiere excesivă a
efluentilor radioactivi.
2. Faptul că s-au luat toate măsurile pentru evitarea accidentelor şi
respectiv pentru limitarea consecinţelor accestora dacă - cu toate
măsurile luate – accidentul s-a produs.
Acest concept a fost elaborat, fundamentat şi continuu îmbunătăţit odată cu acumularea
experienţei de exploatare, mai ales a experinţei legate de evenimentele/incidentele
nedorite (poate chiar nefericite, după cum vom vedea) de exploatare. Se poate afirma că
evoluţia acestui concept este structurată in patru mari etape:

Etapa I: de la începuturile “erei atomice” şi până la începutul anilor 1960

• În această perioadă se considera că un reactor nuclear se poate afla într-una din

următoarele două stări posibile:
1. Stare de exploatare (operaţională),
2. Stare de accident.

• Obiectivul major, aflat în atenţia specialiştilor era:

- Soluţionarea accidentelor produse.
De asemenea, în atenţia specialiştilor se mai aflau, ca obiective secundare:
- Acumularea de practică în domeniu,
- Acumularea de experienţă operaţională.

Etapa II: de la începutulanilor 1960 până la accidentul de la Three Mile Island

(1979)

• În această etapă se considera că un reactor nuclear sau unitate nucleară se poate afla
într-una din următoarele stări posibile:
1. Funcţionare normală,
2. Stare de accident.
• În atenţia specialiştilor se aflau două obiective majore:

2
 - Evitarea accidentelor,
- Soluţionarea accidentelor,
Precum şi alte aspecte, cum ar fi:
- Valorificarea experienţei acumulate.
- Acumularea de experienţă,
- Efectuarea de studii pe simulatoare.

Etapa III: după T.M.I. şi până la accidentul de la Cernobâl (1986)

• Se considera că o unitate nucleară se putea afla într-una din următoarele trei stări
posibile:

1. Funcţionare normlă,

2. Funcţionare anormală

3. Stare de accident.

• În atenţia specialiştilor se afla, ca obiectiv major:

- Cunoaşterea comportărilor simptomatice, specifice unităţilor nucleare pentru

elaborarea diagnozelor şi, mai ales, pentru predicţia stărilor normale şi
anormale.

Etapa IV: după Cernobâl şi până în prezent

• Se consideră că o unitate nucleară se poare afla într-una din următoarele stări posibile:

1. Funcţionare normală,

2. Funcţionare anormală,

3. Stare de accident.

• În atenţia specialiştilor se află două obiective majore:

- Definirea acţiunilor protective,

- Realizarea complexă a capacităţii de minimizare a consecinţelor

evenimentelor nucleare.

O analiză aprofundată a evoluţiei acestui concept evidenţiază, prin asocierea cu

accidentele mai sus menţionate, două aspecte majore:

1. Producerea accidentului de la T.M.I. a determinat practic formularea propriu-

zisă a conceptului precum şi dezvoltarea pe scară largă a analizelor de
securitate.

3
 2. Producerea accidentului de la Cernobâl a revoluţionat abordarea şi conţinutul
conceptului , pe de o parte, dar a determinat di formularea ada-numitei
“culturi de securitate nucleară”.

1.2. OBIECTIVELE SECURITĂŢII NUCLEARE

Preocuparea majoră, în domeniul securităţii nucleare, constă în luarea tuturor măsurilor

pentru menţinerea şi/sau aducerea instslaţiei nucleare în stare sigură şi în acest scop s-au
definit trei obiective majore ale securităţii nucleare:

1. Reacţia de fisiune din reactorul trebuie să poată fi controlată şi/sau oprită

în orice moment al funcţionării şi în orice circumstanţe.

2. Prin interpunerea unei succesiuni de bariere eficiente şi greu alterabile

trebuie să se facă practic imposibilă împrăştierea produselor de fisiune, atât
în cazul funcţionării normale cât şi în cazul unui accident. Sistemele de
securitate sunt destinate asigurării integrităţii acestor bariere.

3. Căldura reziduală, grnerată de produsele de fisiune, trebuie să fie evacuată

chiar şi după oprirea reactorului, în scopul conservării primei bariere.

Atingerea acestor obiective se materializează prin implementarea unui alt “concept” şi

anume al “protecţiei în profunzime (adăncime)”.

Comentariu:

Traducerea iniţială, în limba română, a numelui acestui concept a adoptat sensul de

“adâncime” (pentru cuvântul anglo-saxon “in depth”), care are o tentă exclusiv
materială,spaţială. După cum vom vedea, sensul acestei noţiuni este mult mai complex,
imlicând nu numai amplasare de echipamente ci şi procese de gândire/raţiune umană atât
în proiectare cât şi în analizele şi evaluările de securitate. Ăstfel, atât proiectantul (In faza
proiectării) cât şi analistul (în activitatea de analiză) trebuie să postuleze/imagineze tot
ceea ce practic se poate produce fie în comportarea echipamentelor, fie în comportarea
factorului uman. Atât proiectantul, cât şi analistul trebuie să dovedească o gândire
profundă… în nici un caz… adâncă. Aceeaşi noţiune, literatura tehnica franceză o
denumeşte “en profondeur”, care în limba română înseamnă cu certitudine “în
profunzime”, ceea ce este mult mai aproape de adevăr.

După cum vom vedea, “conceptul protecţiei în profunzime/adâncime” se va regăsi în:

1. Amplasarea, prin proiectare, a unor bariere succesive (“adâncime” spaţială).

2. Implementarea, prin proiectare a unor sisteme de control, limitare, protecţie care vor
intra automat în acţiune pe măsură ce funcţionarea instalaţiei se agravează, respectiv

4
 evoluţia unui parametru (de securitate) sau a unui grup de parametrii tinde către valori
din ce în ce mai periculoase (starea anormală devine din ce în ce mai profundă).

3. Evoluţia instalaţiei de la starea de operare normală, la stări din ce în ce mai periculoase

respectiv perturbaţii operaţionale anticipate, accidente, pericole extreme, care necesită
soluţii/proceduri concepute din ce în ce mai profund (nu mai adânc).

4. Sarcini corespunzătoare ale personalului operator cu un conţinut din ce în ce mai

profund (de la optimizarea funcţionării la aplicarea procedurilor de urgenţă).

Practic satisfacerea cerinţelor securităţii nucleare se materializează prin implementarea

acestui concept în toate domeniile şi activităţile aferente CNE şi acest lucru se realizează
acţionând in două mari etape:

A. premergător exploatarii, în sensul prevenirii accidentelor,

B. pe durata exploatării, în sensul supravegherii exploatării.

Primele acţiuni pentru prevenirea accidentelor incep încă din faza de –roiectare şi au în
vedere următoarele reguli principale:

1. dimensionarea corespunzătoare a echipamentelor,

2. luarea în considerare a tuturor elementelor specifice, atât ale materialelor cât

şi ale personalului uman,

3. implementarea sistemelor de securitate care, la nevoie, se vor substitui

instalaţiilor defectate dar numai pentru a aduce instalaţia într-o stare sigură.

Cu toate că au elemente comparabile, criteriile de securitate nucleară şi radiologică

precum şi terminologia utilizată pentru a le descrie, variază de la o ţară la alta, iar INES a
fost elaborată astfel încât să ţină seama de aceste aspecte.

1.2 EXEMPLE DE CLASIFICARE A UNOR EVENIMENTE

* Accidentul produs în 1986 la CNE-Cernobâl, fosta URSS (acum Ucraina), a generat

efecte extinse, la nivel geografic multistatal, asupra mediului şi a sănătăţii umane. El a
fost clasificat la nivelul 7.

* Accidentul produs în 1957 la uzina de retratare de la Kiştim (URSS-Siberia) a generat

evacuări importante în afara amplasamentului. Pentru limitarea consecinţelor sanitare

5
grave s-au luat măsuri de evacuare a populaţiei. Considerând consecinţele din exteriorul
amplasamentului, acest eveniment a fost clasificat la nivelul 6.

* Accidentul produs în 1957 la reactorul moderat cu grafit şi răcit cu aer de la Windscale,

acum Sellafied (Anglia) a generat o evacuare de produse de fisiune radioactive în
exterior. S-au introdus restricţii alimentare şi, plecând de la efectele în rxteriorul
amplasamentului, a fost clasificat la nivelul 5.

* Accidentul produs în 1979 la CNE Three Mile Island a distrus zona activă a
reactorului, dar evacuările au fost foarte limitate. În consecinţă , a fost clasificat la
nivelul 5.

* Accidentul produs în anul 1973 la uzina de retratare de la Windscale (Anglia), datorită

unei reacţii exotermice, dintr-o cuvă tehnologică, a implicat evacuări de materiale
radioactive într-o zonă de lucru a uzinei. Datorită consecinţelor în amplasament, a fost
clasificat la nivelul 4.

* Accidentul produs la Saint- Laurent, franţa –1980, a deteriorat parţial zona activă a
reactorului, dar nu au avut loc evacuări radioactive în exterior. A fost clasificat la nivelul
4.

* Accidentul produs la ansamblul critic RA-2, Buenos Aires –Argentina, a constat într-o
excursie accidentală de putere, datorită nerespectării regulilor de securitate, într-o
secvenţă de modificare a zonei active. A provocat decesul operatorului care se afla,
probabil, la o distanţă de 3-4 m. Evaluările dozelor absorbite de către victimă au dat 21
Gy pentru doza gama cu o doză de neutroni de 22 Gy. Din cauza efectelor în
amplasament, a fost clasificat la nivelul 4.

* Incidentul produs la CNE VANDELLOS, Spania1989, nu a provocat evacuări în

exteriorul centralei, nici deteriorarea zonei active şi nici contaminarea amplasamentului,
dar deteriorarea sistemelor de securitate ale unităţii din cauza unui incendiu, a determinat
degradarea sensibilă a protecţiei în profunzime; din acest motiv, a fost clasificat la
nivelul 3, relativ la protecţia în profunzime.

1.3 EVALUĂRILE PROBABILISTICE ALE SECURITĂŢII (P.S.A.)

Din cele de mai sus rezultă, prin obiectivele urmărite şi prin conţinutul lor, analizele de
securitate contribuie la prevenirea accidentelor, asgurând totodată un grad sporit de
încredere în funcţionarea UN, deoarece ele permit:

6
 1. a demonstra/a asigura că, pentru toate accidentele considerate în proiectul
unităţii – chiar şi pentru accidentele cu foarte mică probabilitate –
consecinţele radiologice, chiar dacă apar, vor fi minore;
2. a demonstra/asigura că probabilitatea producerii accidentelor severe, cu
consecinţe radiologice serioase, este sxtrem de mică.

Demonstraţiile/asigurările realizate se bazează pe utilizarea unei evaluări probabilistice

care să permită o evaluare cât mai exactă a riscului asociat activităţilor din CNE. Această
evaluare se numeşte “evaluare probabilistică a securităţii” (Probabilistic Safety
Assessment-P.S.A.) şi reprezintă o tehnică analitică pentru integrarea diverselor
aspecte/probleme de proiectare şi de operare în scopul de a obţine o evaluare a riscului
specific asociat unei CNE.
În cadrul PSA sunt modelate tipurile de accidente care pot conduce la topiri parţiale
inacceptabile ale zonei active. Trebuie menţionat că o succesiune de evenimente de
iniţiere şi defectări de sistem, care conduc la avaria zonei active, se numeşte “secvenţă de
accident”; fiecare secvenţă de accident reprezintă obiectul unei PSA.

O analiză de tip PSA se desfăşoară în 5 paşi:

1. cunoaşterea centralei,
2. identificarea şi gruparea evenimentelor de iniţiere,
3. dezvoltarea secvenţelor de accident specifice,
4. dezvoltarea modelelor logice de defectare a sistemelor CNE,
5. evaluarea şi cuantificarea secvenţelor de accident.

Pentru cunoaşterea CNE se acumulează informaţii despre proiect şi performanţele sale,

despre exploatarea şiistoria operării CNE. Vor trebui însuşite toate schemele
termomecanice, de instrumentaţie şi de comandă, schemele funcţionle ale sistemulor,
diagramele de cablare şi circuitele electrice, schemele de amplasament.
Informaţiile de exploatare constau din procedurile de operare (normală şi de urgenţă),
configuraţiile minime de exploatare normală şi configuraţiile pentru exploatarea în regim
de urgenţă.
Informaţiile referitoare la “istoria CNE” cuprind date referitoare la defectarea ,
componentelor, echipamentelor şi sistemelor centralei pe durata exploatării (inclusiv în
cazul opririlor normale sau de avarie), precum şi date referitoare la modificările de
proiect şi la regimurile de exploatare realizate.

În al doilea pas trebuie să fie identificate şi grupate, după gradul în care solicită sistemele
de securitate, toate evenimentele de iniţiere posibile. Reamintim că prin “eveniment de
iniţiere” se înţelege orice discontinuitate în exploatarea normală a unităţii care implică
intervenţia sistemelor de securitate (de ex. ruperi de conducte, pierderea agentului de
răcire, anumite fenomene tranzitorii etc.).

Se continuă apoi cu identificarea funcţiilor de securitate şi a sistemelor de securitate

asociate, implicate de fiecare eveniment de iniţiere. Se urmăreşte propagarea
evenimentului de iniţiere prin sistemele unităţii, dezvoltând câte un arbore de evenimente
pe baza secvenţelor de defectare/succes care pot apărea.

7
Fiecare secvenţă de defectare şi/sau succes a unui sistem este evaluată din punctul de
vedere al avariei zonei active, reţinându-se toate secvenţele care conduc la avarii ale
zonei active.

În cel de al patrulea pas, fiecare insucces al unui sistem care apare în arborele de
evenimente se dezvoltă în termeni de “defectări ale componentelor”, apelându-se la
diagramele logice tip “arbore de defect”, care permit exprimarea probabilităţii de
defectare a sistemului în funcţiune de ratele de defectare specifice componentelor.

În final, cauzele care determină defectări ale componentelor – pentru fiecare defectare a
unui sistem dat – sunt introduse în arborele de evenimente. Astfel, acest arbore este extins
pentru a pune în evidenţă contribuţia fiecărei defectări de componentă (în cazul fiecărei
secvenţe de accident). Combinaţiile unice ale acelor defectări de componente, care pot
avaria zona activă, vor conducela impunerea unor restricţii minimale.
Secvenţele de accident sunt cuantificate folosind datele despre defectările componentelor.

NOTĂ: deşi se prezintă ca fiind atractive, aceste PSA au şi unele dezavantaje. De

exemplu, ele nu permit evidenţierea unor caracteristici pozitive ale sistemelor de
securitate, caracteristici rezultate în urma respectării cerinţelor specifice de proiectare
(redundanţa, separarea fizică, defectarea sigură, defectul singular etc.).

Iată câteva date specifice pentru CNE – Cernavodă, obţinute prin diverse analize de
securitate:
• frecvenţa secvenţelor de accident, care conduc la distrugerea zonei active, trebuie să fie
de cel mult 10-7 evenimente/an,
• indisponibilitatea fixată pentru sistemele speciale de securitate este de 10-3,
• toate accidentele duble sau simple, care conduc la topirea zonei active, trebuie să aibă o
frecvenţă de apariţie mai mică de 10-7 evenimente/an,
• prin rapoarte periodice, destinate organismului de reglementare, trebuie să se
demonstreze că valoarea limită de 10-3 nu este depăşită pentru indisponibilitatea
sistemelor speciale de securitate.

1.4 RISC

În acest context se poate defini riscul nuclear prin relaţia:

R = P(I) ∙ K(I)
În care P(I) este probabilitatea ca, într-un anumit interval de timp, să aibă loc
evenimentul I de iniţiere a unei stări anormale sau accidentale; K(I) reprezintă
mărimea consecinţelor, exprimată prin evacuări de produse radioactive, ce
corespund evenimentului I (efectul negativ pe care îl produce)
Deci, riscul este definit ca produsul dintre probabilitatea de producere a unui accident
şi efectul negativ pe care îl produce..

8
 De aici, admiţând ca principiu de bază al asigurării securităţii nucleare obţinerea unui
risc nuclear foarte mic, rezultă următoarele linii directoare:
- evacuările de produse radioactive în exploatare şi funcţionare normală trebuie
menţinute la un nivel cât mai redus, practic posibil(ALARA);
- pentru evenimente cu frecvenţă mai mare de apariţie, limitele admisibile
pentru evacuările de produse radioactive trebuie să fie mai reduse.
Din principiul de bază al unui risc nuclear foarte mic rezultă un alt principiu
fundamental al asigurării securităţii nucleare, principiul protecţiei în adâncime, care
constă constă în prevederea mai multor niveluri de asigurare şi anume:
nivel 1- structurile, sistemele şi componentele tehnologice nucleare de bază (numite
STB) sunt proiectate, fabricate, construite, montate, testate şi puse în funcţiune conform
prevederilor unor standarde de înaltă calitate, astfel îcât să se reducă la minim
probabilitatea ca acestea să se defecteze sau deterioreze în timpul funcţionării centralei;
nivel 2 – deşi probabilitatea unor defectări sau deteriorări în STB este redusă, totuşi se
admite că astfel de situaţii accidentale pot să apară şi de aceea se prevăd sisteme de
protecţie (SP) (de exemplu: sistem de oprire a reactorului, sistem de răcire de avarie a
zonei active etc.);
nivel 3 – deşi şi SP se realizează după standarde de înaltă calitate, având o fiabilitate
ridicată, se admite o desfăşurare puţin probabilă a accidentului sau avariei când se
presupune că SP destinat intervenţiei este indisponibil. Pentru această situaţie se iau
măsuri diferit de realizare şi/sau prevederea altui sistem de diminuare a consecinţelor,
anvelopa suplimentare de securitate (creşterea redondanţei – dublarea sau triplarea SP, cu
realizarea independentă şi separată, fizic şi funcţional - , prevederea altui SP cu aceeaşi
funcţie, dar pe principiu etc.).
Aceste principii de bază au valabilitate generală, însă se aplică în forme specifice
fiecărui tip de reactor la CNE. În ceea ce priveşte materializarea acestor principii, până în
prezent s-au conturat două metode de abordare: metoda deterministă şi metoda
probabilistă.