UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE ȘI GEOLOGIE

SPECIALIZAREA: MEDIUL ACTUAL ȘI DEZVOLTARE DURABILA

ANALIZA CADRULUI NORMATIV EUROPEAN PRIVIND

PROTECTIA APELOR DULCI

STUDENT:VLAD LAURA MARIANA

GRUPA: MADD1
CUPRINS
1.Introducere............................................................................................................................................

- 1.1 Scurt Istoric.................................................................................................................................

- 1.2 Importanta si necesitatea protectiei apei.....................................................................................

2.Clasificarea apelor dulci........................................................................................................................

3.Directiva parlementului si a consiliului European privind protectia apelor dulci cat si modificarile aduse
ulterior acesteia.........................................................................................................................................

4.Studii de caz si statistici.........................................................................................................................

5.Concluzii................................................................................................................................................
1.Introducere

Am ales sa studiez această temă, deoarece consider că apa este un element vital pentru omenire, şi de
asemenea am vrut să observ corectitudinea şi eficienţa cu care este pusă în aplicare această directivă a
parlamentului şi consiliului European.

Apa reprezintă o sursă vitală în existenţa vieţii şi în acelaşi timp este o sursă limitată. Măsurile
necesare asigurării standardelor de viaţă pentru populaţie şi dezvoltarea economică solicită excesiv resursele
de apă şi determină, în unele regiuni sau în anumite perioade de timp, ca aceste resurse să fie insuficiente.

Apele subterane constituie cel mai mare rezervor de apă dulce din lume, reprezentând mai mult de 97% din
toate rezervele de ape dulci disponibile pe glob (excluzând gheţarii și calotele glaciare). Restul de 3% este
alcătuit în principal din apele de suprafaţă (lacuri, râuri, mlaștini) și umiditatea solului. Până recent, atenţia
acordată apelor subterane s-a referit în principal la utilizarea ei ca apa potabilă (de exemplu, cca. 75% din
locuitorii Uniunii Europene depind de apele subterane pentru alimentarea cu apă), însă s-a recunoscut de
asemenea ca ele constituie o importantă resursă pentru industrie (ex. ape de răcire) și agricultură (irigaţii).
Totuși, a devenit din ce în ce mai evident că apele subterane trebuie privite nu numai ca un rezervor de
alimentare cu apă, ci trebuie protejate pentru valoarea lor de mediu. Apele subterane joacă un rol esenţial în
ciclul hidrologic și sunt vitale pentru menţinerea zonelor umede și a curgerii în râuri, acţionând ca un
rezervor tampon în perioadele secetoase. Cu alte cuvinte, ele furnizează curgerea de bază (apa care
realimentează râurile pe tot parcursul anului) pentru sistemele de ape de suprafaţă, dintre care multe sunt
utilizate pentru alimentarea cu apă și pentru recreere. Pe multe râuri din Europa, mai mult de 50% din
scurgerea anuală provine din apele subterane. In perioadele de ape mici, această cifră poate crește la mai
mult de 90% și astfel deterioararea calităţii apelor subterane poate afecta direct apele de suprafaţă și
ecosistemele terestre cu care sunt în legatură.

Deoarece apele subterane circulă încet prin subsol, impactul activităţilor umane le poate afecta pe o durată
lungă de timp. Aceasta înseamnă că poluarea care a apărut cu zeci de ani în urmă fie ea din agricultură,
industrie sau din alte activităţi umane poate încă ameninţa calitatea apelor astăzi și, în anumite cazuri, va
continua să facă asta și pentru câteva generaţii viitoare.

Pentru rezolvarea acestor probleme legate de apă, Comisia Europeană a considerat necesar, crearea de
instrumente legislative şi elaborarea unei noi politici, comune, unitare şi coerente, care să ţină seama de toate
aspectele, atât cele cantitative cât şi cele calitative ale apelor. Aceste politici noi denumite directive, sunt legi
europene pe care statele membre ale Uniunii Europene trebuie să le respecte. După un lung proces
decizional a fost aprobată în anul 2000, Directiva Cadru a Apei (Directiva 2000/60/CE), care stabileşte
cadrul politic de gestionare a apelor în Uniunea Europeană, bazat pe principiile dezvoltării durabile şi care
integrează toate problemele apei.

1.1 Scurt istoricUnscurt istoric a devoltării legislaţiei UE resubterane

2 Prima directivă (1980)

Cadrul european de reglementare pentru apele subterane a luat naștere la sfârșitul anilor ’70, cu adoptarea
directivei privind protecţia apelor subterane împotriva poluării cauzate de anumite substanţe periculoase.
Această directivă furnizează un cadru de protecţie a apelor subterane care cere prevenirea introducerii
(directe sau indirecte) a poluanţilor prioritari în apele subterane și limitarea introducerii în apele subterane a
altor poluanţi, astfel încât să se evite poluarea acestor ape de către substanţele respective. Ea va fi abrogată
în anul 2013, în conformitate cu Directiva cadru a Apelor. Până la data abrogării, această directivă va
rămâne un instrument eficient al legislaţiei europene în vederea prevenirii sau limitării poluării, iar apoi va fi
înlocuită de noua Directivă a Apelor Subterane.
 Evaluarea (1982)

In 1982, Direcţia Generală pentru Mediu, Protecţia Consumatorului și Siguranţa Nucleară a Comunităţii
Europene a realizat o evaluare majoră a resurselor de ape subterane în statele membre (în număr de 9 la acea
dată). Aceasta a constat într-o analiză generală (Raport de sinteză asupra resurselor de ape subterane din
Comunitatea Europeană) și rapoarte de analiză individuale ale statelor membre. Această evaluare s-a axat pe
aspectele cantitative ale apelor subterane. De la publicarea acesteia, atât la nivel european cât și în Statele
Unite, atenţia s-a îndreptat mai mult către calitate, și nu numai că s-au îmbunătăţit foarte mult programele de
monitoring calitativ, dar s-au pus în practică multe scheme de protecţie a apelor subterane.

Un program de acțiune pentru apele subterane (1996)

Declaraţia Seminarului ministerial privind apele subterane desfășurat la Haga în 1991 a recunoscut nevoia
unor acţiuni menite să evite deteriorarea pe termen lung a calităţii și cantităţii resurselor de apă dulce. Ea a
cerut implementarea unui program de acţiune până în anul 2000, în vederea promovării unui management
durabil și a protejării resurselor de apă dulce. Rezoluţiile din 1992 și 1995 ale Consiliului au recomandat ca
un program de acţiune să fie implementat și ca Directiva Apelor Subterane să fie revizuită. Acestea au fost
urmate de o propunere a Comisiei pentru un Program de acţiune privind protecţia și managementul integrat
al apelor subterane, care a fost adoptat de Comisia Europeană pe 25 noiembrie 1996. Propunerea a
identificat nevoia stabilirii unor proceduri de reglementare a prelevărilor de apă dulce și de monitorizare a
cantităţii și calităţii apei dulci.

Ulterior, Parlamentul European și Consiliul au cerut Comisiei să stabilească cadrul pentru o strategie
europeană în domeniul apelor. Această solicitare a condus la Directiva cadru în domeniul Apelor (WFD)
adoptată în octombrie 2000.

In plus faţă de protecţia apelor subterane ca resurse cu multiple utilizări, WFD stipulează pentru prima dată
că apele subterane trebuie protejate pentru valoarea lor de mediu. In acest context, WFD reprezintă o
provocare, prin faptul că stabilește obiective de mediu pentru toate apele de suprafaţă, costiere, de
tranziţie și subterane – care să fie atinse până la sfârșitul anului 2015. Această modernă piesă a legislaţiei UE
fixează obiective clare, însă permite statelor membre flexibilitate în alegerea căii de atingere a acestora.
Calea care trebuie urmată este marcată de repere cum ar fi: evaluarea riscului presiunilor și impacturilor
antropice, programele de monitoring, realizarea planurilor de management pe bazine hidrografice (primele
urmând a fi publicate în anul 2009), precum și crearea și implementarea unor programe de măsuri.
Prevederile referitoare la apele subterane reprezintă o componentă cheie a WFD, cu accent atât pe
obiectivele de stare cantitativă cât și pe cele de stare chimică. Obiectivele pentru apele de suprafaţă se referă
la starea ecologică și la starea chimică.

Obiectivele de stare cantitativă sunt clare în WFD. Scopul este de a asigura echilibrul între exploatarea și
realimentarea naturală a apelor subterane. In schimb, criteriile pentru starea chimică sunt mai complexe și nu
au fost rezolvate în întregime la data adoptării WFD. De aceea, Parlamentul European și Consiliul au cerut
Comisiei să elaboreze o propunere pentru o directivă “fiică” care să clarifice criteriile pentru starea chimică
bună, precum și prevederile referitoare la identificarea și inversarea tendinţelor de poluare. Această nouă
directivă a fost adoptată în decembrie 2006.

1.2 Importanţa şi necesitatea protecţiei apei

Condiţie esenţială şi indispensabilă vieţii supravieţuirii şi bunăstării oamenilor, nesubstituibilă cu nici un alt
produs, apa acoperă o bună parte din suprafaţa Terrei (aproape 71%, circa 1400 milioane km3 de apă, din
care 97% sunt ape sărate, respectiv mări şi oceane şi doar 3% sunt ape dulci aflate în calote de gheaţă, spaţii
subterane, lacuri, fluvii, râuri, atmosferă, etc.).

Apa este importantă pentru esenţa vieţii şi pentru înfăptuirea tuturor activităţilor umane, fiind folosită în
alimentaţie, agricultură, industrie, servicii, dezvoltare urbanistică, transport şi navigaţii, pescuit, etc.
Considerată mult timp drept sursă inepuizabilă, apa nu este totuşi disponibilă în cantităţi suficiente şi de o
calitate corespunzătoare în anumite perioade şi în anumite regiuni ale globului.

Deficitul natural corelat cu explozia demografică, cu gradul înalt de urbanizare, de dezvoltare a unor
industrii mari consumatoare de apă, dar şi mari poluante, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului
dublu, denumit “secătuirea şi poluarea apelor”. Penuriei apei i se adaugă degradarea în ritm accelerat a
calităţii ei, cu accente din ce în ce mai grave, datorată mai ales reziduurilor şi deşeurilor toxice sau
periculoase care se descarcă sau se evacuează.

Pentru aceste considerente se impune o riguroasă protecţie a apelor, utilizarea lor raţională, gestionarea
echilibrată a tuturor resurselor de apă. Necesitatea acestor măsuri este impusă de factori majori, cum ar fi:

– Creşterea continuă şi rapidă a consumului de apă care se dublează la fiecare 15 ani, însoţit de o reducere
dramatică a resurselor, de o criză a apei pe glob;

– Lucrările destinate folosirii în scopuri socio-economice a stocului de ape utilizabil, sunt insuficiente;
– Poluarea crescândă a apelor, fenomen generat de industrii poluante, epurarea necorespunzătoare a apelor
uzate şi menajere, despăduriri masive, utilizarea de pesticide, explozia producţiei de detergenţi, deşeuri
radioactive, etc.

Primul document internaţional în materie îl constituie “Carta europeană a apei”, adoptată de Consiliul
Europei în 1968, care a cuprins o serie de reguli şi principii care ulterior au primit consacrare juridică astfel:

– resursele de apă nu sunt inepuizabile;

– calitatea apei trebuie prezervată;

– apa nu are frontiere;

– apa este un patrimoniu comun al naţiunilor;

– poluarea apei este interzisă;

Principiile aplicabile protecţiei şi managementului apelor proclamate de acest document, au constituit

punctul de plecare al altor documente adoptate la nivel internaţional în materie, care au adus contribuţii
esenţiale cu privire la protecţia apelor.

Adunarea Generală O.N.U. a adoptat în 1980 o Rezoluţie, prin care intervalul cuprins între anii 1980 – 1990
a fost proclamat “Deceniul internaţional pentru apa potabilă”, încercându-se prin aceasta o mobilizare a
tuturor statelor lumii pentru protecţia şi dezvoltarea acestor factorii de mediu.
2.Clasificarea apelor dulci

Clasificarea apelor supuse protecţiei

Clasificarea apelor în diferite categorii care au consacrate regimuri juridice distincte, se face după
următoarele criterii:

a) Din punct de vedere al administrării lor, apele se grupează în ape internaţionale, teritoriale şi naţionale.

– Apele internaţionale – sunt cele ce intră sau trec prin graniţele a două sau mai multe state; cele cu privire
la care două sau mai multe state sunt riverane şi cele cu privire la care interesele unor state străine au fost
recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale.

– Apele teritoriale (maritime interioare) – sunt cele cuprinse între ţărm şi largul mării, întinderea lor fiind
stabilită prin legea naţională şi prin convenţiile internaţionale în materie.

– Apele naţionale – sunt fluviile, râurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare, fluviile şi râurile de
frontieră stabilite prin acte juridice internaţionale.

b) După aşezarea şi destinaţia lor, apele se grupează:

– ape de suprafaţă (râuri, lacuri cu apă dulce, fluvii) şi ape subterane;

– ape de folosinţă naturală – destinate satisfacerii nevoilor populaţiei (ape potabile, ape pentru populaţie);

– ape destinate agriculturii (pentru irigaţii şi alte activităţi);

– ape cu destinaţie industrială (utilizate pentru navigaţie, pescuit , producerea energiei electrice).

c) După forma de proprietate existentă asupra apelor, distingem:

– ape ce aparţin domeniului public (includ apele de suprafaţă cu albii mai mari de 5 km, bazine hidrografice
peste 10 km2, apele subterane, apele maritime interioare şi marea teritorială);

–ape ce aparţin domeniului privat (includ apele cu albii sub 5 km şi cu bazine hidrografice sub 10 km2).
3.Directiva parlementului si a consiliului European privind protectia apelor dulci cat si modificarile
aduse ulterior acesteia

Printre problemele globale cu care se confruntă omenirea la începutul mileniului trei se află lipsa apei şi
degradarea calităţii apei. În ultimii o sută de ani populaţia globului a crescut numeric de circa trei ori iar
consumul de apă de şapte ori. William Cosgrove, vice-preşedintele Consiliului Mondial al Apei declara la
începutul anului 2003 că „în prezent, 30% din populaţia mondială traversează o criză a apei. Dacă se va
continua în acest ritm de consum, în 2025 criza va afecta 50% din locuitorii planetei”. Ţinând cont de
numeroasele studii şi avertismente ale oamenilor de ştiinţă, în 1988 Comisia Europeană a decis că a sosit
momentul să fie elaborată o politică coerentă şi cuprinzătoare în domeniul apei, şi a propus elaborarea unei
Directive Cadru privind Apa. După un proces decizional care a durat aproape 10 ani, în 1997 a fost publicată
prima versiune a actului legislativ, fiind supusă dezbaterii Parlamentului European de două ori: în februarie
1999 şi în februarie 2000. Textul final a fost adoptat în octombrie 2000 şi a intrat în vigoare odată cu
publicarea în Jurnalul Oficial OJ L327 din decembrie 2000 sub numele „Directiva Parlamentului şi a
Consiliului European 60/2000/EC privind stabilirea unui cadru de acţiune comunitar în domeniul politicii
apei”. Radu MIHĂIESCU Monitoringul integrat al mediului 183 Directiva Cadru a Apei a Uniunii Europene
(DCA) reprezintă piatra de temelie în istoria politicilor de apă din Europa. Ea stabileşte un cadru comun
pentru managementul durabil şi integrat al tuturor corpurilor de apă (apa subterană, apele de suprafaţă
interioare, apele tranzitorii şi apele costiere) şi cere ca toţi factorii de impact cât şi implicaţiile economice să
fie luate în considerare. Obiectivul fundamental al Directivei este atingerea unei „stări bune” a tuturor
corpurilor de apă din Statele Membre ale Uniunii Europene şi ţările asociate până în 2015. Factorul cheie al
Directivei Cadru a Apei este „integrarea". Deşi managementul integrat al apei a reprezentat scopul final
pentru o perioadă lungă de timp, există în prezent o încurajare legislativă pentru implementarea completă a
acestui concept într-un timp cât mai scurt. Fiecare bazin hidrografic prezintă o serie de caracteristici
individuale acest fapt conducând la adoptarea unor măsuri de management specifice. Fundamentarea acestor
măsuri poate fi făcută doar în urma analizei situaţiei în teren abordând o strategie generică valabilă pentru
toate bazinele hidrografice (Fig. 45).
 Figura 45.Structura generală a strategiei de implementare la nivel European a
Directivei Cadru a Apei 60/2000/EC

Protsubterane în E
Figura 46. Structura organizatorica de implementare a DCA
 Figura 47. Cerințe ale DCA

Directiva Cadru privind Apa cere un mod de gândire şi abordări holistice ale
managementului resurselor de apă şi reprezintă tipul de abordare al managementului integrat al
resurselor pentru Europa. Ea necesită o integrare şi o interacţiune între sectoarele de folosinţă a
apei (agricultură, alimentare cu apa, industrie, energie, recreere) şi factorii de decizie (guvern,
sector privat, societatea civilă).
Directiva are ca scop menţinerea şi îmbunătăţirea mediului acvatic şi contribuie la
reducerea progresivă a emisiilor de substanţe periculoase în apă; buna calitate a apei va
contribui la asigurarea alimentării cu apă pentru populaţie.
În scopul protecţiei mediului este necesară o mai bună integrare a aspectelor cantitative
şi calitative, atât pentru apele de suprafaţă, cât şi pentru apele subterane, ţinând seama de
condiţiile naturale de curgere a apelor în cadrul ciclului hidrologic.
În conformitate cu Directiva Cadru privind Apa, utilizarea de către Statele Membre ale
Comunităţii a instrumentelor economice poate fi considerată ca fiind parte a programului de
măsuri. Principiul recuperării costurilor serviciilor de apă, inclusiv cheltuielile de mediu şi
resurse, asociate cu daunele sau cu impactul negativ asupra mediului acvatic, trebuie luat în
considerare, în conformitate cu principiul „Poluatorul plăteşte.
 În acest scop, este necesară analiza economică a serviciilor de apă bazată pe o prognoză
pe termen lung a alimentărilor cu apă şi a cerinţei de apă în cadrul bazinelor hidrografice.
Referitor la prevenirea şi controlul poluării, politica în domeniul apei din cadrul Comunităţii
trebuie să se bazeze pe o abordare combinată, folosind controlul poluării la sursă, prin stabilirea
valorilor limită ale emisiilor şi ale standardelor de calitate a mediului.
Directiva Cadru privind Apa urmăreşte:
• să prevină deteriorarea ulterioară, să protejeze şi să îmbunătăţească starea
ecosistemelor acvatice şi, în ceea ce priveşte cerinţele de apă, a ecosistemelor
terestre şi zonelor umede direct dependente de ecosistemele acvatice;
• să promoveze utilizarea durabilă a apelor pe baza unei protecţii pe termen lung a
resurselor disponibile de apă;
• obiectivul este protecţia avansată şi printre altele îmbunătăţirea mediului acvatic
prin măsuri specifice pentru reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau a
pierderilor de substanţe prioritare şi încetarea sau oprirea treptată a evacuărilor,
emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritare periculoase;
• reducerea progresivă a poluării apelor subterane şi prevenirea poluării ulterioare.

În plus Directiva Cadru privind Apa contribuie la:

•furnizarea unei ape potabile în cantităţi suficiente, de bună calitate, din ape de
suprafaţă şi subterane după necesităţi, pentru o utilizare durabilă, raţională şi echitabilă;
•protecţia apelor teritoriale şi a apelor marine;
•atingerea obiectivelor acordurilor internaţionale relevante, inclusiv a acelora care au
ca scop prevenirea şi eliminarea poluării mediului marin.

Directiva Cadru privind Apa impune statelor membre ale UE o serie de obligaţii,
clasificate în termenii:
• planificării;
• adoptării de reglementări;
• monitorizării;
• consultării şi întocmirii de rapoarte.

Sub aspect practic, directiva solicită:

• un domeniu mai amplu de instrumente pentru monitorizarea
şi clasificarea apelor, în scopul de a evalua starea lor ecologică;
• un sistem de autorizare şi înregistrare a prelevărilor şi acumulărilor de apă pentru
protejarea stării ecologice a apelor;
• un sistem oficial de planificare la nivel bazinal şi de aplicare a unor măsuri
corespunzătoare pentru limitarea poluării difuze a apelor.

CARE ESTE OBIECTIVUL ACESTEI DIRECTIVE?

Directiva stabilește norme pentru stoparea deteriorării tuturor corpurilor de apă din Uniunea
Europeană (UE) și atingerea „stării bune” a râurilor, a lacurilor și a apelor subterane ale Europei
până în 2015.

Concret, printre aceste norme se numără:

-protejarea tuturor formelor de apă (apele de suprafață, subterane, interioare și de tranziție);

-redresarea ecosistemelor din aceste ape și din jurul acestora;

-reducerea poluării în corpurile de apă;

-garantarea unei utilizări durabile a apei de către persoanele fizice și de către întreprinderi.

ASPECTE-CHEIE

Actul legislativ stabilește responsabilități clare pentru autoritățile naționale. Acestea trebuie:

-să identifice bazinele hidrografice care se află pe teritoriul lor – adică zonele terestre
înconjurătoare din care apa se scurge în anumite sisteme hidrografice;

-să desemneze autorități pentru gestionarea acestor bazine în conformitate cu normele UE;

-să analizeze caracteristicile fiecărui bazin hidrografic, inclusiv impactul activității umane și
realizarea unei evaluări economice a utilizării apei;

-să monitorizeze starea apei din fiecare bazin;

-să înregistreze zone protejate, cum ar fi cele folosite pentru apa potabilă, care necesită atenție
specială;

-să elaboreze și să pună în aplicare „planuri de gestionare a districtului hidrografic” pentru a

preveni deteriorarea apelor de suprafață, a proteja și a spori calitatea apelor subterane și a
conserva zonele protejate;

-să garanteze recuperarea costurilor serviciilor de utilizare a apei, astfel încât resursele să fie
utilizate eficient, iar poluatorii să plătească;

-să informeze și să consulte publicul cu privire la planurile de gestionare a districtului

hidrografic.

ACTUL PRINCIPAL

Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de

stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei (JO L 327, 22.12.2000, pp. 1–73)

Modificările succesive aduse Directivei 2000/60/CE au fost integrate în textul de bază..

ACTE CONEXE

Directiva 2006/118/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind

protecția apelor subterane împotriva poluării și a deteriorării (JO L 372, 27.12.2006, pp. 19-31)
Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2007 privind
evaluarea și gestionarea riscurilor de inundații (JO L 288, 6.11.2007, pp. 27-34)

Directiva 2008/105/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind

standardele de calitate a mediului în domeniul apei, de modificare și de abrogare a Directivelor
82/176/CEE, 83/513/CEE, 84/156/CEE, 84/491/CEE, 86/280/CEE ale Consiliului și de
modificare a Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 348,
24.12.2008, pp. 84-97)

Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social

European și Comitetul Regiunilor: Plan de salvgardare a resurselor de apă ale Europei
[COM(2012) 673 final, 14.11.2012]

Comunicare a Comisiei către Parlamentul European și Consiliu: Directiva-cadru privind apa și

directiva privind inundațiile: măsuri pentru atingerea unei „stări bune” a apelor din UE și de
reducere a riscurilor de inundații [COM(2015) 120 final, 9.3.2015]

4.Studii de caz si statistici

1. Monitorizarea calităţii râului Jiu pe teritoriul judeţului Gorj

Calitatea apei de suprafaţă este permanent controlată pe teritoriul judeţului Gorj prin
prelevarea de probe. Calitatea chimică a râului Jiu, principalul curs de apă care străbate
teritoriul judeţului Gorj a fost caracterizată de o serie de indicatori chimici generali, o parte
dintre aceştia fiind prezentaţi în Tabelul 1.
 Tabel 1. Indicatori chimici ai râului Jiu.
Indicatori chimici
Locul Data prelevarii Materii în Oxigen CCO-Cr NO2 -
recoltării suspensie dizolvat (mg (mg N/l)
(mg/l) (mg O2/l)
O2/l)
Jiu amonte 11.03.2009 27 12,1 17,38 0,049
Confluenţă Sadu 2009 03.06.2009 88 9,4 14,18 0,123
06.08.2009 99 7,9 13,71 0,156
10.11.2009 43 10,00 8,13 0,115
2010 04.03.2010 29 10,9 10,00 0,012
08.07.2010 30 8,80 10,00 0,075
Jiu aval Acumulare 16.03.2009 25 10,5 14,54 0,057
Tg-Jiu 2009 10.06.2009 28 7,6 14,18 0,090
11.08.2009 23 8,2 13,39 0,082
12.11.2009 37 10,9 8,13 0,156
2010 11.03.2010 23 11,1 10,00 0,057
14.07.2010 37 7,2 10,00 0,060
Jiu - Bîlteni 16.03.2009 27 8,3 14,54 0,066
2009 09.06.2009 37 6,5 14,18 0,123
11.08.2009 32 6,5 8,93 0,098
09.11.2009 49 9,3 8,13 0,14
2010 15.03.10 30 10,4 10,00 0,059
19.07.10 19 6,9 10,00 0,036

Au fost efectuate de asemenea analize pentru determinarea turbidităţii, a reziduului fix, N-

NH4+, N-NO3-, cloruri, sulfaţi etc. Metodele de determinare folosite au fost conform
STAS-urilor în vigoare. În continuare se prezintă stadiul actual al gradului de poluare a
râului Jiu pe tronsoanele care străbat teritoriul judeţului Gorj:

- Jiu- amonte confluenţă Sadu,lungime tronson- 3 Km, clasa decalitate II;

- Jiu- Bâlteni, lungime tronson – 56 Km, clasa de calitate II;

- Jiu- aval acumulare Tg. Jiu, lungime tronson - 21 Km, clasa de calitate II;

Valorile indicatorilor de calitate a apei, care exprimă gradul de poluare cu MTS şi

substanţe organice (OD, CCO-Cr), pentru perioada 2009-2010, sunt reprezentate grafic

în fig.1-3.
Fig.1. Variaţia indicatorilor de calitate pe Fig.2. Variaţia indicatorilor de calitate pe
tronsonul Jiu amonte confluenţă Sadu. tronsonul Jiu aval acumulare Tg-Jiu.

Fig.3. Variaţia indicatorilor de calitate

pe tronsonul Jiu – Bîlteni.

Monitorizarea indicatorilor chimici pentru cursul de apă Jiu şi raportarea lor la valorile maxim
admise în prevăzute NTPA 001/2002, a condus la următoarele concluzii:

- pentru indicatorul materii totale în suspensie, MTS ( concentraţia maxim admisă este de 60
mg/l, cls. a-II-a de calitate), frecvenţa depăşirilor a fost de 11,11%, cea mai mare depăşire a
fost înregistrată pe tronsonul Jiu amonte confluenţă Sadu, în procent de 65% faţă de
valoarea maxim admisă.

- pentru indicatorul consum chimic de oxigen, CCO-Cr (concentraţia maxim admisă este de 25
mg/l, cls. a-II-a de calitate), nu au fost înregistrate depăşiri;

- pentru indicatorul oxigen dizolvat, OD, au fost înregistrate trei valori (16,66%)
sub conţinutul de OD corespunzător clasei a-II-a de calitate (O.D.=7 mg/l).
2. Poluarea apei cu nitrați

Unii dintre cei mai întâlniți poluanți ai apelor, atât cele de suprafață cât și cele subterane, sunt
nitrații. Nitrații, alături de nitriți, sunt niște componenți naturali ai solului ce provin din
mineralizarea substanțelor organice azotoase de origine vegetală și animală, sub acțiunea
microorganismelor existente în sol. O parte din nitrați și nitriți este absorbită de rădăcinile
plantelor și servește ca materie primă pentru sinteza proteinelor și altor compuși cu azot, iar altă
parte este antrenată de apele de suprafață sau de cele care se infiltrează în sol.

Nitrații (NO3) sunt prezenți în mod natural în sol, apă, plante și alimente (carne), dar și în aer,
însă nivelele nitraților din sol și apă pot fi crescute prin intermediul activităților umane și aici ne
referim în mod special la utilizarea fertilizatorilor pe bază de azot, creșterea cantității de deșeuri
azotoase din fermele de animale și păsări, precum și a tratamentului apelor reziduale urbane. În
mediul înconjurător, bacteriile de nitrificare transformă ionii de amoniu în nitriți și nitrați.
Impactul cel mai puternic al nitraților, din punct de vedere economic, este asupra solului și apei.

Formele organice și anorganice ale nitraților pot, de asemenea, să apară în mici concentrații în
aer. S-a estimat pentru zone cu nivele ridicate ale compușilor pe bază de azot în aer, că dacă toți
acești compuși ar fi absorbiți de un adult, ar putea să ajungă până la o cantitate ingerată de
aproximativ 0.1 mg nitrați/zi.
Concentrațiile azotului în apă depind în mod larg de sursa de apă. În cazul surselor de
profunzime, conținutul crescut de nitrați poate fi datorat nu numai poluării sursei ci și
conținutului natural al solului în nitrați care se mobilizează în apă.

Concentrația maximă admisă (CMA) pentru nitriți în apa potabilă este de 50 mg/l. Mulți medici
consideră chiar și această valoare prea ridicată, mai ales pentru sugari și copiii mici și recomandă
o limită maximă de 25 mg nitrați la 1 litru de apă.

EPA, Agenţia pentru Protecţia Mediului din SUA, a stabilit un nivel maxim de contaminare cu
nitraţi de 10 mg/l pentru siguranţa apei potabile. Nitraţii de la acest nivel sau mai mare pot cauza
o potenţială anomalie sanguină, fatală la copiii aflaţi sub vârsta de 6 luni, care constă în
reducerea capacităţii oxigenului de a circula prin sânge.

AFSSA (Agence Francaise de Securite Sanitaire des Aliments) a stabilit un nivel maxim de
contaminare cu nitrați de 10 mg/l pentru siguranța apei potabile.

Uniunea Europeană a luat măsuri împotriva poluării apelor cu nitrați, eliberând o directivă
specială în acest sens – Directiva privind nitrații – unul dintre primele texte legislative ale UE
destinat să controleze poluarea și să îmbunătățească calitatea apei. Directiva s-a dovedit eficientă
între anii 2004 – 2007, când concentrațiile de nitrați din apele de suprafață au rămas constante
sau au scăzut în 70% din locațiile monitorizate. În cazul a 66% din punctele de monitorizare a
apelor subterane, calitatea a rămas constantă sau chiar a fost în curs de îmbunătățire.

Pentru implementarea Directivei 91/676/EEC privind protecţia apelor împotriva poluării cu

nitraţi (azotaţi) proveniţi din surse agricole, Administraţia Naţională “Apele Române” are ca
atribuţii monitorizarea calităţii apelor subterane şi de suprafaţă pentru identificarea şi cadastrarea
apelor afectate de poluarea cu nitraţi sau susceptibile de a fi expuse unei astfel de poluări, în
scopul stabilirii şi/sau revizuirii zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse agricole. În
acest sens, sunt supravegheate concentraţiile de nitraţi din apele de suprafaţă şi subterane în
secţiunile/forajele de control şi se face verificarea stării de eutrofizare a apelor (ape dulci şi ape
costiere). Concentraţia limită de nitraţi în apă este de 50 mg/l, având în vedere standardele în
vigoare.

În România, o mare parte din apa subterană este poluată cu nitrați, iar peste jumătate din
suprafața țării e vulnerabilă la poluarea cu nitrați, potrivit unei statistici întocmite de specialiștii
ANAR în anul 2009.
Potrivit calculelor întocmite de autorităţi, pentru ca apa din pânza freatică să nu mai fie poluată,
iar analizele terenurilor să iasă bine, România ar trebui să investească nu mai puţin de 1,8
miliarde de euro. Alte aproximativ 16 milioane de euro ar trebui alocate, anual, pentru
exploatarea investiţiilor, iar 2,5 milioane de euro ar fi necesari pentru instruirea ţăranilor în
privinţa depozitării bălegarului.

Vina se împarte între autorităţile actuale, care n-au extins suficient reţeaua de canalizare, factorii
de decizie de dinainte de ’90, care au preferat o agricultură intensivă, pe bază de azot. Mai sunt
apoi ţăranii, care depozitează la întâmplare dejecţiile de animale şi proprietarii de locuinţe care
şi-au instalat fose septice neimpermeabile.

Îndepărtarea nitraţilor din apă e un proces complicat şi costisitor. “S-au experimentat tehnici
chimice şi biochimice sau se recurge la amestecarea apelor contaminate cu altele cu concentraţie
mai redusă de azotaţi. Dar e mult mai uşor şi ieftin să previi”, explică specialiştii într-un raport
guvernamental.

Calitatea și gestionarea apelor in UE

Principalul obiectiv al politicii și legislației UE în domeniul apei este să asigure apă de bună
calitate în cantități suficiente pentru public, pentru activitățile economice și pentru natură prin
soluționând problemele legate de sursele de poluare (provenite de exemplu, din agricultură,
zonele urbane și activitățile industriale), de modificările fizice și hidrologice aduse corpurilor de
apă și de gestionarea riscurilor de inundații. Acquis-ul impune statelor membre să adopte planuri
de management al bazinelor hidrografice (PMBH) ca modalitate esențială de a realiza într-un
mod coerent protejarea, îmbunătățirea și utilizarea durabilă a mediului acvatic la nivelul UE.
Printre obligațiile mai specifice se numără: colectarea și tratarea apelor uzate înainte de
evacuarea acestora; adoptarea unor planuri de protejare a calității apei prin prevenirea poluării
apelor subterane și de suprafață cu nitrați proveniți din surse agricole; adoptarea unor planuri de
gestionare a riscului de inundații; adoptarea unor strategii pentru mediul marin în vederea
atingerii unei stări ecologice bune a apelor marine până în 2020. Cele mai întâlnite presiuni
asupra calității apei sunt poluarea provocată de activitățile agricole și de industrie, urmată de
regularizarea deficitară a debitului de apă și modificările morfologice, slaba gestionare a
bazinelor fluviale și captările de apă ilegale sau excesive.

Constatări privind politicile

Într-o treime din statele membre, peste 50 % din totalul corpurilor de apă de suprafață naturale
au o stare ecologică bună sau foarte bună. Cu toate acestea, în cinci state membre, mai puțin de
20 % din corpurile de apă au o stare ecologică bună. În ceea ce privește corpurile de apă
subterană, acestea au o stare cantitativă bună în 13 state membre. În 10 state membre, 70-90 %
din toate corpurile de apă subterană au o stare cantitativă bună, iar în cinci țări acest procent este
cuprins între 20-70 %.

Primul set de planuri de management al bazinelor hidrografice prezintă deficiențe, mai mult sau
mai puțin importante, în special în ceea ce privește monitorizarea și metodele de evaluare și de
clasificare a stării corpurilor de apă. Toate statele membre se bazează pe derogări care permit
prelungirea termenelor-limită. Numeroase state membre autorizează proiecte noi care sunt în
detrimentul obținerii unei stări bune a corpurilor de apă, fără a oferi întotdeauna o justificare
adecvată. Comisia a adresat recomandări statelor membre în vederea remedierii acestor
deficiențe și a eliminării acestor carențe din al doilea set de planuri de management al bazinelor
hidrografice. Acestea au fost incluse în planurile de acțiune în vederea îndeplinirii condițiilor
prealabile pentru a beneficia de fondurile structurale și de investiții europene (fondurile ESI)
pentru investițiile în infrastructurile hidraulice.

Cinci state membre nu au adoptat încă niciun plan din cel de al doilea set de planuri de
management al bazinelor hidrografice, care a avut ca termen sfârșitul anului 2015, iar în trei state
membre adoptarea încă nu este completă.

Dificultățile se datorează următoarelor cauze profunde: măsuri de control ineficiente, o lipsă a

coordonării între autoritățile de gestionare a apei la diferite niveluri regionale sau locale, absența
cooperării între organismele de guvernanță în domeniul apei și al naturii, dar și cu autoritățile
competente pentru alte sectoare, precum și lipsa de acces la date. O altă provocare comună în
sectorul apei constă în politicile inadecvate de tarifare a apei.

Deși punerea în aplicare a Directivei privind nitrații a condus la unele îmbunătățiri,concentrațiile

de nitrați și nivelurile de eutrofizare rămân o problemă gravă în aproape toate statele membre.
Eutrofizarea Mării Baltice, în special ca urmare a practicilor agricole intensive, este deosebit de
problematică.

În ceea ce privește calitatea apei potabile, aproape toate statele membre au rate de conformitate
foarte ridicate. În numai trei state membre, există probleme de calitate la nivel local, iar în
anumite domenii lipsește infrastructura corespunzătoare. În ceea ce privește apele pentru scăldat,
96 % din toate zonele îndeplinesc cerințele minime de calitate stabilite în Directiva UE privind
apa pentru scăldat (și anume, acestea sunt clasificate ca fiind de „calitate satisfăcătoare”). Mai
multe statele membre ating standarde de calitate superioare: în opt dintre acestea, peste 90 % din
toate apele pentru scăldat au fost clasificate ca fiind de o calitate excelentă în 2015. În 11 state
membre, procentul zonelor pentru scăldat cu o calitate excelentă este peste media UE de 84,4 %.

Șase țări au rate excelente de conformitate în ceea ce privește colectarea și tratarea apelor
urbane reziduale, însă majoritatea statelor membre întâmpină dificultăți în a pune pe deplin în
aplicare legislația, iar, până în prezent, 13 se confruntă cu acțiuni în justiție din partea UE.
Eliminarea lacunelor în punerea în aplicare prin crearea infrastructurii necesare impune structuri
de bună guvernanță, o planificare corespunzătoare și coordonarea pentru a asigura finanțare (au
fost puse la dispoziție fonduri UE semnificative).

În pofida termenului din 2015, până la sfârșitul lunii noiembrie 2016, numai 18 state membre
au transmis informații cu privire la planurile lor de gestionare a riscului de inundații pentru 2015.

Bune practici

Printre altele, bune practici pot fi regăsite în Cipru în ceea ce privește inspecția apei în cadrul
programului de asigurare a respectării legislației privind captarea apei în activitățile agricole,
utilizând fotografiile realizate din satelit și inspecțiile la fața locului28. Această practică este
menționată drept model pentru o eventuală activitate viitoare de asigurare a respectării legii.

Finlanda pune în aplicare un proiect LIFE demonstrativ (FRESHABIT) integrat, de mare

amploare 29, care include diverse sectoare, în scopul de a elabora noi metodologii și indicatori
pentru evaluarea stadiului de conservare a habitatelor de apă dulce și de a îmbunătăți starea
ecologică, gestionarea și exploatarea durabilă a siturilor Natura 2000 de apă dulce. Proiectul va
spori consolidarea capacității, printre altele, prin crearea unor structuri de coordonare și, de
asemenea, va permite elaborarea unor noi cadre-model pentru a facilita obținerea de rezultate
durabile.
5. Concluzii

În contextul unei dezvoltări durabile, protecţia calităţii apelor de suprafaţă ocupă un loc major,
ţinându-se cont de faptul că apa, considerată mult timp ca o resursă inepuizabilă şi
regenerabilă a devenit şi se dovedeşte tot mai evident unul dintre factorii limitativi în dezvoltarea
socio-economică. Ca principal factor de mediu şi vector major de propagare a poluării la nivel
local şi transfrontalier, ca resursă vitală a suportului vieţii, monitoringul calităţii apei a cunoscut
o serie de etape din punct de vedere al organizării şi implementării. Principala
dimensiune a apei este calitatea, care constituie în prezent un obiectiv major în gospodărirea
apelor, la care activitatea de monitoring are un rol determinant, reprezentând instrumentul de
bază în dezvoltarea politicilor de apă şi asigurarea managementului aferent. Reprezentând o
activitate de bază în gospodărirea integrată a apelor, monitoringul calităţii acestora a devenit în
prezent un instrument indispensabil evaluărilor spaţio-temporare privitoare la tendinţele de
evoluţie a concentraţiilor şi încărcărilor de poluanţi, precum şi a celor legate de încadrarea în
criteriile şi obiectivele de calitate cerute de legislaţia in vigoare. În vederea asigurării unei calităţi
corespunzătoare şi a protecţiei apelor, cât şi pentru verificarea respectării reglementărilor de
protecţie este strict necesar să se realizeze o bază de date cât mai completă asupra stadiului
de încărcare cu poluanţi al acestora. Realizarea unei eficiente protecţii a calităţii apei nu este de
conceput fără organizarea unui sistem de supraveghere şi control. În prezent, eficienţa unor astfel
de sisteme de supraveghere la nivel naţional este strâns legată de aparatura de control automat al
calităţii apei.

Prevenirea poluării apei poate fi asigurată pornind de la un sistem de supraveghere şi

control riguros, urmată de implementarea unor măsuri de reducere a poluării apei precum:
introducerea pe scară largă a unor tehnologii nepoluante în procesele industriale, reducerea
cantităţilor de ape uzate evacuate în râuri prin introducerea practicii recirculării apei,
recuperarea materialelor utile din apele uzate, având astfel avantajul asigurării unor adevărate
surse de materii prime, îmbunătăţirea randamentului de epurare prin perfecţionarea
tehnologiilor, instalaţiilor şi exploatării acestora.

Protecţia calităţii apei este o acţiune cu caracter permanent, în care fiecare membru al societăţii
trebuie să-şi aducă contribuţia, unaport conştient şi responsabil. În acest scop, prin toate
mijloacele de informare sau de educare, este necesar să se dezbată importanţa socială,
economică, ecologică a problemelor şi acţiunilor de prevenire şi combatere a poluării resurselor
de apă.

Toate statele membre care au ape marine prezintă încă lacune în punerea în aplicare a
Directivei-cadru privind strategia pentru mediul marin, începând de la stabilirea unei definiții
pentru starea ecologică bună. Majoritatea programelor de monitorizare ale statelor membre nu
vor fi pe deplin operaționale înainte de 2018 sau chiar 2020, ceea ce riscă să conducă la un
deficit de informații pentru următoarea evaluare a apelor lor marine, care trebuie prezentată în
2018. Până în martie 2016, statele membre trebuiau să adopte programe de măsuri care să
prevadă principalele acțiuni pentru asigurarea unei stări ecologice bune pentru apele lor marine.
Cu toate acestea, 10 state membre încă nu au adoptat astfel de programe.

Bibliografie
- http://europa.eu/european-union/index_ro

- http://www.gnm.ro/sitenou/index.php

- http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Al28002b

-http://enviro.ubbcluj.ro/studenti/cursuri%20suport/Carte_Monitoring_Radu_SITE.pdf

- https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-mediului/capitolul-x-protectia-
juridica-a-apelor-protectia-juridica-a-marilor-si-oceanelor/

- http://greenly.ro/apa/poluarea-apei-cu-nitrati

- http://www.utgjiu.ro/revista/ing/pdf/2011-1/10_DANIELA_CIRTINA.pdf

- http://www-old.anpm.ro/upload/16101_4%20APA%202009.pdf

- http://lege5.ro/Gratuit/giydqnrw/protocolul-privind-apa-si-sanatatea-la-conventia-privind-
protectia-si-utilizarea-cursurilor-de-apa-transfrontiera-si-a-lacurilor-internationale-din-
17061999-

- https://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2017/RO/COM-2017-63-F1-RO-MAIN-PART-
1.PDF

- Implementarea directivei cadru a apei 2000/ 60/ EC in Bazinul Hidrografic Mures