Somajul privit in ansamblu

Pentru a lupta impotriva somajului trebuie in primul rand sa intelegem acest fenomen.,
iar pentru a-l intelege trebuie sa vedem cum a luat fiinta, cum a evoluat de-a lungul timpului,
unde se situeaza el in prezent si ce tendinte sunt preconizate pentru viitor.
Notiunrea de somaj provine de la cuvantul “chomage” din limba franceza, la randul sau
preluat din limba greaca “cauma” care insemna “caldura mare” (din cauza careia se intrerupea
orice activitate). La origine notiunea de somaj reprezenta intreruperea lucrului din cauza
temperaturilor ridicate. Somajul a devenit o problema, odata cu dezvoltarea industriala,
incepand cu a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. In perioadele de recesiune, intreprinderile
industriale isi micsorau productia si, ca urmare, eliberau un numar important de muncitori, care
deveneau someri.
Somajul contemporan este definit foarte strict si este reglementat foarte meticulous.
Astfel este general acceptat faptul ca somerul este persoana care indeplineste cumulative
urmatoarele conditii(art.5 pct IV din legea Nr 76/2002):
a) are varsta cuprinsa intre 16 ani si pana la indeplinirea conditiilor de pensioanre.Cu
alte cuvinte, nu poti fi somer la orice varsta.Criteriul varstei este important nu numai sub
aspectul varstei minime sau maxime care poate da dreptul la indemnizatia de somaj sau la alte
masuri de combatere a somajului, dar si sub alte aspecte .Spre exemplu se poate beneficia de
masuri de subventionare a locurilor de munca oferite somerilor cu varsta de peste 45 de ani.
b) starea de sanatate si capacitatile fizice si psihice fac o persoana apta pentru prestarea
unei munci.Au calitatea de somer numai persoanele care au capacitatea fizica si psihica de a
presta o activitate, deci pot fi angajati.Somerul trebuie sa fie apt in orice moment de a intra in
procesul muncii .In caz contrar , persoana care se afla in incapacitatea de a presta activitatea se
bucura de drepturi de asigurari sociale compensatorii.
c) nu are loc de munca.Notiunea de “loc de munca ” este frecvent intalnita in Codul
muncii.Ea apare ca fiind un domeniu de activitate care poate fi ales in mod liber (art. 3 alin. 2
din Codul muncii),un spatiu strict delimitat(art.17 alin.2 din Codul muncii) sau ca un ansamblu
de conditii de munca, ce pot fi grele, vatamatoare sau periculoase.in legislatia somajului, locul
de munca reprezinta cadrul organizat in care se deruleaza un contract individual de munaca,
respecriv raportuirile de serviciu in cazul functionarilor publici.
d) nu realizeaza venituri sau realizeaza din activitati autorizate potrivit legii venituri mai
mici decat salariul minim brut garantat in plata. Prin activitati autorizate potrivit legii se intelege
activitatile desfasurate de persoane fizice in mod independent si de asociatiile familiale in baza
autorizatiei de functioanre eliberate conform legii sau exerciatrea profesiilor liberale potrivit
dispozitiilor legale speciale, precum si activitatile desfasurate in caliate de asociat in cadrul
sociatatilor comerciale (art. 15 alin 2 din Hotararea Guvernului nr 174/2002).
e) este disponibil sa inceapa lucrul in perioada imediat urmatoare daca si-ar gasi un loc
de munca.
f) este in cautarea unui loc de munca.
Indeplinirea cumulativa a acestor conditii duce la dobandirea automata a calitatii de
somer.Pentru a putea beneficia de derepturile stabilite prin Legea nr 76/2002, persoana care are
calitatea de somer va trebui sa se inregistreze la agentia pentru ocuparea fortei de munca in a
carei raza teritoriala isi are domiciliul sau ,dupa caz, resedinta.
Piata muncii nu functioneaza, ca o piata obisnuita atat din cauza restrictionarilor
legislative, patronatelor, sindicatelor cat si a raportului de forte dintre acestea. Piata
contemporana a muncii se poate afla fie in situatia de echilibru dar si de subocupare sau
supraocupare. Prin politicile sociale promovate de guvernele tuturor tarilor, se tinde spre
realizarea unui grad de ocupare a populatiei active cat mai apropiat de ocuparea deplina.
Potrivit opiniilor diferitilor economisti romani si straini, realizarea unui grad de ocupare deplina
este considerata aproape imposibila, declarand ca este satisfacator un grad de ocupare 97-98%,
respectiv de neocupare de 2-3%.

Politici antisomaj

Fiind un fenomen care afectează, în diferite proporţii, toate ţările, prin nivelul, structura,
durata şi consecinţele sale, şomajul s-a impus atenţiei guvernelor şi forţelor sociale, devenind
o preocupare generală. Pe termen scurt, obiectivul major al tuturor acestora îl formează
atenuarea exacerbării consecinţelor sale, iar pe termen mediu şi lung obiectivul constă în
diminuarea sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de şomaj.Numeroasele
aspecte interdependente, prin natura lor, vizează atât firmele cât şi societatea, atât pe cei care
lucreză, cât şi pe şomeri. Toate acestea formează obiectul unor reglementări sau orientări care,
în totalitatea lor, sunt cunoscute ca politici sau măsuri pentru diminuarea şomajului.
Prin conţinutul lor, asemenea măsuri au efecte directe şi indirecte asupra şomajului sau
asupra consecinţelor sale. Oricare dintre ele nu se limitează la un singur aspect, uneori efectele
unei acţiuni nefiind numai pozitive, ci şi contradictorii. Măsurile pentru diminuarea şomajului,
după aspectul concret la care se referă, pot fi grupate în trei mari categorii:măsuri care privesc
direct pe şomeri, măsuri care privesc populaţia ocupată, alte măsuri.
a)Din prima categoria se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor
în căutarea unui loc de muncă pentru a face faţă noilor tehnici şi tehnologii, facilităţile acordate
de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de noi
locuri de muncă în activităţile publice.În multe ţări se pune concomitent problema
“raţionalizării” forţei de muncă din sectorul public.
O mare importanţă au dobândit,în ultimii ani, măsurile pentru trecerea la noi forme de
ocupare: angajare în timp parţial sau cu orar atipic; angajare provizorie cu contract pe durata
determinată (de obicei medie sau scurtă); angajari specifice, stagii sau contracte de muncă de
tipuri deosebite, create în cadrul politicilor recente de diminuare a şomajului, inexsitente în
trecut. Faţă de ocuparea “normală”, aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi
limitate. Politica de diminuare a şomajului prevede, la acest capitol, măsuri selective pentru
formarea şi angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. De regulă, asemenea măsuri au ca
rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele “normale”. Conducând la scăderea costului
salarial al firmelor, ele sunt nu numai acceptate si practicate de utilizatorii de muncă, dar şi
iniţiate de ei.
Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări juridice inexistente
mai înainte. Una dintre acestea constă în radierea din rândul şomerilor a celor care până la
pensionare mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acorda indemnizaţie de şomaj.În
acest fel, oficiile de plasare a fortei de muncă diminuează numărul şomerilor pe termen scurt,
realizând o orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale.
b)Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop,pe de o parte, să prevină
creşterea şomajului printr-o calificare adecvată,iar pe de altă parte,tind să diminueze şomajul
prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de
muncă şi a duratei vieţii active, precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările
de origine.
De fapt, cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă la
“împărţirea” (partajul) muncii între cei angajaţi şi crearea unei noi posibilităţi de angajare.
Aceasta decurge din însăşi realitatea creşterii lente sau chiar a descreşterii, în anumite momente,
a volumului necesarului de muncă. În aceste condiţii, singura manieră de a face să lucreze cât
mai mulţi sau chiar toţi, este ca fiecare să lucreze mai puţin. Aceasta presupuneo împărţire a
muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi producţiei.
Considerată ca atare, “împărţirea muncii” nu poate reprezenta o măsură de durată pentru
diminuarea şi resorbirea şomajului. Trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi
cresterea productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii, despre care se spune că
trebuie să aibă ca rezultat, pe termen mai scurt sau mai lung, acceptarea condiţiilor proprii
formelor noi de ocupare caracterizate prin nesiguranţă sporită, durată zilnică mai mică,orar
atipic,salarii mai mic etc.
Diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă
ce sunt însoţite de rezultate benefice corespunzătoare. În această etapă, literatura economică
atribuie creşterea numărului locurilor de muncă în mare parte protecţiei mediului natural. Deşi
corespunde într-o oarecare măsură realităţii şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice,
aceasta se referă, în fond, la o gamă largă de activităţi, unele dintre ele având doar legătură
indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural. Crearea locurilor de muncă decurge însă
din tendinţele generale ale dezvoltării societăţii contemporane.
Studiile realizate în ţările care au reuşit să creeze în ultimii ani un număr apreciabil de
locuri de muncă relevă următoarele:
a) crearea noilor locuri de muncă se realizează odată cu sporirea activităţilor
existente în economia ţării
b) activităţile care concură la crearea noilor locuri de muncă sunt mai ales de
natură industrială, cu toate că ponderea industriei în economie are tendinţa să
scadă
c) cu cât piaţa muncii este mai flexibilă, cu atât creste si se diversifică oferta de
locuri de muncă în procesul dezvoltării activităţilor din economie
d) are loc o reconsiderare a ocuparii nesalariale şi neagricole a forţei de muncă,
sporind capacităţile micilor firme de a angaja efective mai mari de salariaţi

Măsurile pentru diminuarea somajului şi ameliorarea condiţiilor celor afectaţi de şomaj

figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri
socioprofesionale. Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care
privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă, creşterea salariilor şi îmbunătăţirea
condiţiilor de odihnă, înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi cele
ale femeilor etc.
O altă clasificare a politicilor antişomaj este aceea a diversificărilor acestea după
momentul în care apar. Astfel, avem:
- politici pasive;
- politici active.
Politicile pasive sunt acele politici prin care statul susţine direct nivelul de trai al
indivizilor ale căror şanse de angajare în muncă au scăzut considerabil prin plata directă a
şomerilor.
Politicile pasive cresc, însă, cheltuielile statului, deci deficitul bugetar şi datoria
publică, fapt ce constituie o sursă inflaţionistă destul de puternică, având în vedere că deficitul
bugetar se acoperă sporind, de regulă, oferta de bani, măsură cu efect inflaţionist direct.
Principala deficienţă a politicilor pasive constă în aceea că ele sunt adoptate după ce o
persoană a devenit şomer. Adepţii unor astfel de politici motivează necesitatea acordării
ajutoarelor de şomaj prin două argumente. Primul ar fi acela al acoperirii costurilor sociale ale
şomajului pentru care, până ia urmă, şomerii nu sunt vinovaţi. Al doilea este legat: de evitarea
distorsiunilor pe care le-ar introduce pe piaţa forţei de muncă intervenţia directă a statului.
Cu toate acestea, tot mai puţine ţări, mai ales dintre cele mai puţin bogate, sunt dispuse
sa acorde uşor ajutoare de şomaj. Ajutoarele de şomaj pot fi făcute mai puţin atractive prin
micşorarea valorii lor, prin reducerea duratei lor sau prin ambele măsuri. Cu toate acestea, nu
s-a pus încă problema renunţării complete la astfel de politici.

Politicile active în domeniul pieţei muncii sunt acele politici prin care se intervine
direct pe această piaţă cu scopul declarat de a reduce rata şomajului, astfel încât ea să se
stabilizeze în jurui ratei de echilibru a şomajului. Aceste politici active sunt de trei tipuri
principale:
a) Eforturi pentru a înlesni intrarea în contact a ofertanţilor şi doritorilor de locuri de
muncă prin plasare, consultanţă şi orientare profesională, cursuri de pregătire şi consultanţă
intensivă pentru cei dezavantajaţi, asistentă pentru a înlesni mobilitatea geografică ş.a.
b) Programe de recalificare a şomerilor: Programe de pregătire a şomerilor adulţi în
noi meserii sau programe orientate către cei ameninţaţi cu pierderea locurilor de muncă;
c) Crearea de locuri de muncă: crearea directă de locuri de muncă în sectorul productiv
prin acordarea de subvenţii pentru păstrarea anumitor muncitori sau angajarea de şomeri cu
stagiu îndelungat; alocaţii sau scutirea de la plata unor impozite pentru întreprinderile care
angajează tineri; crearea de locuri de muncă temporare în sectorul public ş.a.
Politicile active pot ajuta şomerii prin recalificare, creşterea mobilităţii ş.a. să se întoarcă
în rândurile forţei de muncă ocupate, dar pot stopa şi abuzurile, cum ar fi solicitarea de ajutoare
de şomaj de către cei care nu caută asiduu locuri de muncă.
Astfel, prin plata condiţionată a ajutoarelor de şomaj se pot promova mai uşor politicile
active, de exemplu prin solicitarea unor dovezi de participare fără normă întreagă la o activitate
sau includerea într-o schemă de recalificare.
Totuşi, pentru a aplica acest tip de politici trebuie să dai răspunsuri la două întrebări
destul de dificile: pe cine să ajuţi şi ce fel de ajutor să dai.
De exemplu, pentru o rată dată, celor care devin şomeri, se poate reduce şomajul intr-
o măsură mai mare dacă găsim locuri de muncă pentru şomeri care nu au mai avut servicii de o
perioadă mare de timp. Acest lucru se poate realiza, însă, dacă sunt îndeplinite două condiţii:
costul angajării a doi şomeri este acelaşi; probabilitatea ca fiecare individ să devină şomer este
aceeaşi.
Dacă aceste două condiţii nu sunt îndeplinite simultan, este mai bine să fie ajutate
persoanele care au stat o perioadă de timp mai redusă în şomaj.
S-a observat că majoritatea celor care au devenit mai recent şomeri au perioade mici
de rămânere în această stare în timp ce persoanele cu o durată mare de rămânere în şomaj
au un timp de aşteptare mai mare decât media. Acest lucru constituie principalul
argument în favoarea concentrării ajutorului spre persoane ce au fost şomeri o perioadă mai
mare de timp. Dacă se iau însă în considerare costurile şi ratele de reangajare, rezultă că este
foarte costisitor să ajuţi persoanele care au fost şomeri o perioadă mare de timp şi că, odată
ajutaţi, ei tind să redevină şomeri într-o perioadă mai scurtă de timp decât ceilalţi muncitori.
De regulă, prin politicile antişomaj, nu se încearcă să se stabilizeze rata şomajului,
lucru extrem de dificil, ci rata ieşirii din şomaj şi durata medie aşteptată a rămânerii în şomaj.
Ambele mărimi sunt influenţate de ceea ce se numeşte starea de dependenţă a
şomerilor, care este interacţiunea reciprocă dintre scăderea moralului muncitorilor, care au
cunoscut şomajul pe termen lung şi comportamentul economic faţă de aceştia.
Factorii principali care determină starea de dependenţă sunt următorii:
 presiunea salarială creşte atunci când proporţia şomerilor pe termen lung in
totalul şomerilor creşte;
 locurile de muncă libere sunt mai multe atunci când proporţia şomerilor pe
termen lung este mai mare;
  rata totală a ieşirilor din şomaj se apropie de rata ieşirii din şomaj a celor care şi-
au pierdut de curând slujba dacă proporţia şomerilor pe termen lung
în totalul şomerilor este mai mare.
De aici opoziţia angajaţilor şi, uneori, chiar a sindicatelor în angajarea unor şomeri pe
termen lung, fapt ce face ca politicile active să fie mai puţin eficiente.
Politicile antişomaj pure pot fi completate cu politici de venit şi politici de
impozitare.
Astfel, politicile de venit sunt aplicate atunci când există forme de control
guvernamental asupra salariilor, ca, de exemplu, un procent maxim permis de creştere a ratei
salariilor, stabilirea unui salariu minim pe economie, acordarea de indexări şi compensări pentru
toţi salariaţii ş.a.
Politicile de impozitare (taxare) sunt politici de venit bazate însă pe mecanisme
indirecte. Astfel, dacă piaţa liberă generează o presiune prea mare asupra salariilor, soluţia
cea mai eficientă este mărirea impozitării acestora. Se pot aplica impozite asupra creşterii
excesive a salariilor sau impozite progresive asupra nivelurilor salariilor. În acest mod, lăsându-
se negocierea salarială liberă, se temperează tendinţa muncitorilor (sindicatelor) de a cere
creşteri excesive de salarii.
Politicile de stabilizare macroeconomică cuprind componente din toate cele trei
tipuri discutate mai sus: politici anticiclice (de stabilizare a outputului), antiinflaţioniste şi
antişomaj. Îmbinarea lor în mixuri politice eficiente necesită studierea atentă a efectelor pe care
le au asupra economiei prin utilizarea de modele de stabilizare. Caracteristic, însă, unor astfel
de mixuri politice este faptul că componentele acestora îşi pot exercita efectele la intervale
diferite de timp.

CONCLUZIE:
In concluzie, problema somajului ramane o problema serioasa care are potentialul de a se
perpetua si dupa crearea uniunii monetare. In acest domeniu, rezolvarea deficientelor este
plasata la nivelul fiecarui stat si a partenerilor sociali, iar recomandarile institutiilor europene
se mentin la nivelul unor declaratii de principiu, precizarea unor solutii cu caracter general si a
caror aplicare nu este in masura sa reduca somajul.
Nu putem lupta impotriva somajului cu gandul ca intr-o buna zi vom invinge si acesta
va disparea.Somajul este o reactie naturala a confruntarii cererii si ofertei pe piata muncii, este
un fenomen ce va continua sa existe atat timp cat vom avea economie de piata. Consider ca ar
fi eronat sa incercam eradicarea somajului si mai degraba ar trebui sa incercam sa tinem acest
fenomen sub control si a-l manipulam pentru propriul folos.