Sunteți pe pagina 1din 3

Augustin –

„Aș vrea ca oamenii să se gândească că trei lucruri vor afla în ei înșisi [..] existența, cunoașterea
și voința. Pentru că eu sunt, eu cunosc și eu vreau. Eu sunt o ființă care cunoaște și vrea; eu
cunosc că sunt și că vreau;eu vreau să fiu și să cunosc.”(Augustin - Confesiuni)
Conform secțiunii de mai sus doresc să precizez în continuarea lucrării de ce în viziunea lui
Augustin în natura omului există o întrepătrundere între ființa, voință și cunoaștere.Mă voi
folosi și de alte considerații ale lui Augustin pentru a îmi putea duce la capăt obiectivul.

Augustin a fost unul dintre marii filosofi ai Antichității dar și cel mai important Părinte al
Bisericii de limbă latină. El nu face decât să declare concepția creștină asupra omului: suflet
rațional într-un trup muritor și material.Formularea exemplificată de enunțul anterior este însă
mai bine comentată de filosofia platoniciană, și mai ales cea neoplatoniciană-pe care Augustin a
venerat-o o perioadă până să devină creștin,care vedea din trup un instrument, vrednic de dispreț.
Creștinismul, spre deosebire de platonism sau neoplatonism „salvează” trupul,îi acordă un rol
important în relația cu sufletul și promite nemurirea în egală măsură a trupului și a sufletului prin
credință în înviere.

Augustin însă anticipează că structura: ființă, voința , cunoaștere face cu putință traiul
omenesc.După forma trinitară, ființa ar fi cea care pricinuiește voința și cunoașterea așa cum
Tatăl, în Treime este sursa Fiului și Duhului.Triada nominalistă prin care Augustin înțelege
natura umană ar fi: existența, cunoașterea și voința, care, după cum am amintit și mai sus sunt
cuprinse în modelul triadologic creștin. S-ar putea spune, în favoarea acestei idei ,că omul
conștient de pulsul semnificativ pe care îl are fața de celelate ființe vii,nu acordă trupului o
importanță prioritară,conștientizându-i pe cale rațională limitele.Trupul pus în slujba sufletului
contribuie la formarea unui tot superior,demn de chemarea omului.În timp ce inversul acestei
situați, prin ascultarea trupului, dominat de instincte materiale, ar duce la o atrofiere a rațiunii și
ar apropia omul de animal.Sufletul care în loc să slujească de trup slujește acestuia își pierde
caracterul rațional,rațiunea chemându-ne mereu înspre eliberarea de ceea ce ne face dependenți
de materie.
De asemenea, Augustin afirma tot în Confesiuni că există ceva în noi mai adânc decât noi
înșine.Nu făcea decât să reia viziunea iudeo-creștină cu privire la ontologia umană, viziunea
sintetizată în paragraful biblic despre facerea omului, în care acesta este făcut după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu.Așadar, omul este purtător al unei amprente a Divinității, care se
manifestă, în firea omului, e un dat ontologic al acestuia.
Augustin mai spune: „cred pentru a înțelege”.Cu alte cuvinte, faptul de a crede primează, iar o
exercitare a voinței este necesară pentru credință și pentru împlinirea cuvântului lui Dumnezeu,
din moment ce rațiunea își are neajunsurile sale. Voința: el a demonstrat că voința are o poziție
centrală în orice acțiune etică,fâcând apel la virtuțile esențiale ale dreptății, prudenței,
autocontrolului și curajului. Virtutea depinde de opțiunile juste și raționale, prin urmare fericirea
constă în partea buna, iubitoare a voinției. Prin contrast, disperarea este rezultatul relei voinței,
iar rău provenea dintr-o folosire greșită a liberului-arbitru ce neglija binele etern, frumusețea
eternă și adevărul etern.

Mai mult, Augustin, cât și întreaga tradiție intelectuală creștină, respingea înțelegerea expresiei
„chipul lui Dumnezeu” ca făcând referire la ideea de chip-trup. Vedea în schimb aici o expresie
sinonimă cu cea de „om interior”. Amprenta divinității (prin trup și înfățișare) specifică fiecărui
om în parte, în egală măsură îl face însă pe acesta să aibă posibilitatea atingerii asemănării cu
Dumnezeu (îndumnezeirea). Discutăm despre omul transcendent care poate fi caracterizat de
dorința sa de a gusta din fructul cunoașterii; această dorință se poate vădi prin nosce te ipsum1,
un război întru revelarea misterelor ce îl bântuie zilnic, și i se relevă în funcție de efortul rațional
și spiritual depus.

Dacă existența, cunoașterea și voința sunt atribuite omului, specifice și divinității, îndumnezeirea
se atinge în momentul în care liberul arbitru le direcționează în scopul atingerii asemănării cu
Dumnezeu, a permanentei evoluții spirituale.Acest proces ar fi cel care face cu putință traiul
omenirii.

1
Nosce te ipsum (lat.)- cunoaște-te pe tine însuti.
1
.

Drept incheiere si reluare a tezei: deci : reluarea a tezei si : in viziunea lui augustin filosofia e
menita să iși atribuie căi de acces spre o rafinare si întelegere a credinței pentru a face mai clare
doctrinele sale intru .. vezi tu