Sunteți pe pagina 1din 1

Integrarea școlară a început în Franța în anii ”70.

Consiliul pentru copiii excepțional al SUA


scoate în evidență conceptul de integrare, integrarea tuturor elevilor cu handicap sau cu
dificultăți. Această noțiune se bazează pe principiul că fiecare copil trebuie să fie educaț în cel
mai natural posibil, cu alți copiii normali (Council for Exceptional Children”s Delegate
Assembly, 1976, in Rosenberg, 1980, cite par Couet, 2007).

Educația incluzivă este definită de mai mulți autori, unii dintre ei (Salend, 2001; Shapiro,
1999) prezintă integrare școlară ca plasarea parțială a unui elev care are dificultăți în clasă
obișnuită pentru o parte a zilei. Altfel spus, integrarea presupune stabilirea unui „contact“
între elevii cu dizabilități și elevii din sectorul regulat aflați într-un context școlar.

Inițial, integrarea școlară a fost limitat la primirea elevilor cu dificultăți de învățare sau cu un
ușor handicap. Au fost înregistrate trei niveluri de integrare școlara, care au evoluat dea
lungul timpului. Aceste trei niveluri reprezintă un „sistem în cascadă“ (Educația elevilor cu
dificultăți de adaptare și de învățare în Quebec: raportul Comitetului provincial al copiilor
inadaptati (COPEX), stabilită în conformitate cu anexa X a Decretului, 1976) și este o
adaptare a modelului (Deno, 1973). Aceste niveluri sunt:

 Integrarea fizică: elevii integrați participa la aceeași școală;


 Integrarea socială: elevii integrați au contact cu alți elevi, dar în clase separate. De
exemplu, elevii integrați să participe la activități sociale cu alți elevi.
 Integrarea pedagogică: elevii sunt integrați în clase obișnuite. Acest lucru necesită o
integrare maximă în activitățile de învățare planificate pentru grup.

În Franța, conceptul de mainstreaming este tradus ca însemnând integrare. De fapt, noțiunea


de integrare apare o dată cu legea privind drepturile persoanelor cu handicap din anul
1975. Două circulare din 1982 și 1983 au preconizat integrarea copilului cu handicap într-un
mediu obișnuit pentru a facilita integrarea socială a acestora și, cu această ocazie, au fost
definite două forme de integrare școlară:

 Integrarea individuală în clase obișnuite ca o prioritate, sau adaptate pentru elevii cu


dificultăți școlare sau sociale

 integrarea colectivă în clase, cum ar fi CLIS, normă întreagă sau parțială. Aceste clase au
fost dedicate elevilor cu dizabilități. Într-adevăr, în 1991 clasele de integrare școlară de tipul
Clis înlocuiasc 71 de clase specializate de dezvoltare. În plus, integrarea totală sau completă
se va potrivi în curând cu educația incluzivă prezentată în Legea din 2005.