EXECUTAREA PEDEPSEI PRIVATIVE DE LIBERTATE PENTRU MAJORI

1. Noțiunea pedepsei
2.Caracterele, calităţile, funcţiile şi principiile pedepselor
3.Principiile executării pedepselor privative de libertate.
4.Detențiunea pe viață.
5.Pedeapsa închisorii.
6. Condiții și caracterizare.
1.Notiunea pedepsei
Pedeapsa este o sancţiune prevăzută de legea penală, consecinţa încălcării dispoziţiilor normelor juridice
penale, ce se aplică infractorului de către instanţa de judecată, cu scopul prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni.

Considerăm că pedeapsa defineşte mijloacele de constrângere şi forţă, precum şi motivaţia aplicării

formelor supreme de sancţionare, exercitate de stat pentru repararea prejudiciilor cauzate cetăţenilor ori
persoanelor juridice, consecinţă a comiterii infracţiunilor şi necesităţii restabilirii ordinii penale de drept,
prin avertizarea celor predispuşi să încalce normele penale, şi pentru oferirea posibilităţilor
organizaţionale de stat, pentru resocializarea persoanelor sancţionate penal, care să trăiască respectând
valorile şi principiile fundamentale ale convieţuirii într-o societate democratică.

Problema resocializării infractorilor nu este urmarea directă, nemijlocită a sancţiunii penale, deoarece
efectul acesteia se prelungeşte cu mult peste durata executării integrale a duratei acesteia. Este necesar să
se constate efectele multiple ale pedepsei, ce se sting ori încetează numai când persoana fostă
condamnată s-a reabilitat conform legii, precum şi în faţa societăţii. Iată de ce se pune problema
renunţării la concepţia după care pedeapsa este un mijloc ce reeducare, ci poate doar una dintre
multiplele condiţii de resocializare puse la dispoziţia persoanei condamnate penal de a reveni în societate
după ce a dat satisfacţie societăţii pentru răul produs.

Renunţarea în Codul penal la definirea scopului pedepsei ca fiind „o măsură de constrângere şi un mijloc
de reeducare a condamnatului, iar scopul pedepsei, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni” nu poate fi în
concordanţă cu prevederile actualei legislaţii, nici cu conţinutul sancţiunilor de drept penal. Scopul
pedepsei trebuia şi era cu necesitate de stipulat în Codul penal, pentru ca în etapa actuală responsabilii cu
aplicarea la orice nivel al prevederilor legii penale să cunoască direcţia politicii penale a statului.
Renunţarea la definirea scopului credem că are o reflectare în diminuarea constrângerii penale clasice şi
încercarea de definire a conceptului de resocializare, diferit de la o pedeapsă neprivativă de libertate şi
una privativă de libertate. Alăturarea pedepselor privative de libertate cu cele neprivative de libertate
constituie în actuala legislaţie penală sistemul de constrângere prograsivă, dar şi o concretizare a utilizării
mai judicioase a pedepselor de medie sau lungă durată. Constrângerea penală devine din ce în ce mai
mult doar lipsirea temporară de libertate de mişcare ori deplasare, celelalte drepturi constituţionale ale
cetăţeanului condamnat sunt diminuate în măsura în care sunt precis stabilite prin hotărârea definitivă de
condamnare, ca pedeapsă accesorie sau complementară. Unii dintre condamnaţi, deşi sunt supuşi unor
astfel de constrângeri, nu le constată în mod practic, deoarece sunt condamnaţi la pedepse ce se pot
executa în regimuri unde libertatea de mişcare este puţin limitată, iar regimul de detenţie se suprapune
aproape congruent cu viaţa din afara locurilor de deţinere. Deşi li se oferă persoanelor condamnate o
multitudine de programe de instruire şi educaţie în scopul sprijinirii efective a resocializării, reeducarea
este o problemă ce ţine de opţiunea individului.
Parcurgând toate programele existente în penitenciar, condamnatul poate să înţeleagă nocivitatea
faptelor infracţionale comise, dar aceasta nu înseamnă că va şi renunţa la conduita infracțională, decât în
condiţia oferirii unor soluţii de viaţă mai bune şi cu satisfacţii personale mai mari. Programele din
penitenciare ajută celor care doresc să se autoeduce, nu celor care însuşesc noi cunoştinţe pentru a se
perfecţiona în producerea unor fapte infracţionale noi. Programele şi personalul penitenciarelor,
personalul de probaţiune, voluntarii nu pot stabili în ce măsură un condamnat va fi reeducat pe parcursul
vieţii sale, ulterior executării unei pedepse penale. Cu atât mai mult când se aplică măsuri cu un conţinut
complet nou ori alte tipuri de sancţiuni.

2. Caracterele, calităţile, funcţiile şi principiile pedepselor

2.1. Caracterele pedepsei
Conform conceptelor teoretice ce rezultă din analiza Titlului III, pedeapsa are mai multe
caractere şi funcţii ce o fac utilă, necesară şi suficientă pentru acoperirea răspunderii pentru toate
formele de infracţiuni cunoscute până în prezent, astfel ca să satisfacă societatea contemporană, deşi
pedepsele evoluează în timp şi spaţiu.
a) Pedeapsa are caracter legal. Pedepsele sunt legal stabilite în norma de incriminare ca
natură şi durată. Pedepsele concrete sunt stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, de organele
de justiţie anume desemnate, ca urmare a desfăşurării procesului penal cu proceduri deosebit de
amănunţite şi precise, conduse după principii de asigurare a drepturilor părţilor la apărare. Pedeapsa are
un caracter determinat ca durată de timp, instanţa de judecată fiind obligată să stabilească pentru fiecare
infracţiune concretă o pedeapsă concretă, folosindu-se de regulile individualizării. Nu se poate aplica o
pedeapsă nelimitată ca durată, detenţiunea pe viaţă fiind o excepţie, dar şi în acest caz posibilitate liberării
după parcurgerea unor perioade de timp în raport cu conduita şi cu vârsta condamnatului, posibilitatea
înlocuirii acestei pedepse cu pedeapsa închisorii creează posibilitatea determinării. Caracterul relativ
determinat este dat de limita minimă şi maximă a pedepsei stabilită pentru fiecare faptă penală, şi absolut
determinat, prin stabilirea pedepsei de către instanţă.
b) Pedeapsa are caracter public. Ea se poate aplica numai de către organele de stat anume
desemnate, în procese penale publice, iar tragerea la răspundere se realizează numai de către organele de
stat anume desemnate cu punerea în executare a pedepselor. Pedepsele privative de libertate nu se pot
executa decât în locurile de deţinere ale statului, în prezent nefiind cunoscute în legislaţia românească
locurile de deţinere cu administrare public-privată;
c) Pedeapsa nu produce suferinţe fizice ori morale, înjosirea demnităţii celui condamnat.
Pedeapsa este concepută astfel încât să ofere posibilitatea recuperării şi resocializării condamnatului,
acordarea drepturilor constituţionale în limitele restricţiilor temporare stabilite în hotărârea instanţei de
judecată. Stabilirea unei practici disciplinare cu aplicarea de sancţiuni disciplinare şi recompense este
similară cu organizarea sistemelor de stimulare din instituţiile de stat ori din societăţile particulare, unde
faptele sunt judecate conform statutului de funcţionare al respectivei organizaţii, pentru a se produce
efectele şi scopurile acesteia. Sistemele de sancţiuni şi recompense sunt puternice pârghii de jalonare a
unei conduite corecte şi a liberării într-un termen cât mai scurt;
d) Pedeapsa prin natura sa reprezintă o constrângere, în primul rând prin avertismentul
aplicat infractorului cu privire la conduita viitoare, precum şi prin limitarea exercitării drepturilor şi
libertăţilor constituţionale. Severitatea constrângerilor este dată de regimurile de deţinere în mod
progresiv, care vor fi tratate în lucrarea de faţă. Funcţionarii responsabili cu aplicarea măsurilor de
constrângere sunt instruiţi astfel încât, indiferent de sentimentele reprobabile cu privire la modul de
realizare a infracţiunii de către condamnat, conduita faţă de acesta să fie nediscriminatorie, cu bunăvoinţă
şi pozitivă pentru încurajarea spre corijare, reeducare şi resocializare.
e) Pedeapsa este un ultim mod de a recupera educativ cetăţenii pe scara folosirii
mijloacelor educative specializate, dar conţinutul său în mod permanent este corelat cu mijloacele
educative. Se apelează din ce în ce mai frecvent şi ori de câte ori este posibil la măsuri alternative, la
înlocuirea pedepsei cu măsuri administrative, la scurtarea pedepsei privative de libertate imediat ce există
premisele recuperării în libertate a persoanei condamnate, stabilirea pentru minorii infractori a unor
măsuri educative de cele mai multe ori neprivative de libertate şi cu limite de durată mai mici, folosirea
instituţiilor graţierii, amnistiei, liberării condiţionate, a amânării aplicării pedepsei, a suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, cu termen de supraveghere şi sistem de probaţiune. Toate aceste măsuri tind
spre folosirea în mai mică măsură a pedepselor detenţiei şi închisorii. Pedepsele cu lipsire de libertate fiind
realizate în medii în care sunt şi alţi condamnaţi cu o influenţă negativă asupra celor cu care vin în contact,
dintre „colegii” de detenţie, sunt nocive şi criminogene.
f) Pedepsele au un caracter istoric, evoluează de la un deceniu la altul, mai ales de la o
etapă de dezvoltare tehnologică la alta, în raport cu asumarea de către societate a valorilor morale şi a
organizării democratice a societăţii, pe baza principiilor unanim admise de comunitatea europeană într-o
societate democratică. Conţinutul, natura şi durata pedepselor se schimbă cu altele, unele dispar definitiv
(pedeapsa cu moartea), altele îşi schimbă conţinutul (pedeapsa la muncă silnică în muncă în folosul
comunităţii), alte pedepse îşi schimbă natura (pentru minori nu se mai aplică pedepse cu închisoarea, ci
măsuri educative neprivative de libertate ori cu privare de libertate), apar pedepse pentru persoanele
juridice. Pe fondul dezvoltării tehnologice şi a apariţiei diverselor tipuri de criză în societate, apar şi
evoluează conduite infracţionale noi (criminalitatea informatică, terorismul, criminalitatea transfrontalieră,
criminalitatea drogurilor) care presupun noi tipuri de pedepse adoptate pe plan internaţional, un adevărat
„război” cu mulţi actori organizaţi şi foarte bine calificaţi, cu resurse financiare speciale şi sprijin logistic
chiar din partea unor state;
g) Pedeapsa are un caracter personal, ea se aplică numai infractorului care a comis-o în
raport cu forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare. Pedeapsa oferă şansa reeducării, reinserţiei
sociale şi resocializării în condiţiile în care în conformitate cu propria voinţă, persoana condamnatului este
convinsă să se îndrepte, instituţiile statului îşi manifestă permanent interesul, ajutorul, prezenţa cu
programe specializate, cu intensitate chiar mai mare decât în unităţile de învăţământ specializate. Întregul
efort este inutil dacă persoana în cauză nu doreşte un drum în viaţă fără infracţiune, doreşte aventura,
riscul, provocarea, răul extrem, venituri fără efortul propriu onest ori prin muncă. Recidiviştii, infractorii de
obicei, psihopaţii, dereglaţii sexual, vitezomanii drumurilor, consumatorii de droguri şi alcool sunt cazuri
predispuse infracţiunilor, uneori în mod progresiv, de la furt la viol şi omor, astfel încât societatea are un
procent permanent de risc infracţional, risc ce depinde de nivelul de civilizaţie, de cultura populaţiei, de
instruire şi vigilenţă, autoapărare şi cooperare cu organele statului, de liberalizarea moravurilor, a
drogurilor, a deţinerii de arme, a slăbirii controlului străzii.
h) Pedeapsa penală este utilă societăţii. Chiar şi în cazul în care unii infractori nu se pot
corija în urma executării pedepselor penale, pedeapsa are rolul de asanare a criminalităţii, are rolul de a
ţine departe de societate unele persoane care au comis fapte ce necesită excluderea din societate pe
perioada vieţii ori a unei părţi însemnate din aceasta. Inutilă este pedeapsa perpetuă ori pedepsa cu
moartea, clemenţa legii fiind dată de posibila eroare judiciară ori de complinirea principiilor creştine cu
privire la dăruirea vieţii de către divinitate. În doctrina penală se adaugă la caracterele şi funcţiile pedepsei
funcţia de exemplaritate ce constă din stabilirea unui model de conduită obligatoriu pentru toţi cetăţenii,
care observând constrângerea la care este supus condamnatul reflectează asupra propriilor conduite
viitoare pentru a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni sau a risca să primească o pedeapsă penală.
 2.2. Calităţile pedepsei
Comparând actualele pedepse din Codul penal cu cele din legislaţia anterioară, în contextul perfecţionării
instituţiilor dreptului penal, observăm unele calităţi pe care le întrunesc actualele pedepse.
Astfel pedepsele secolului XXI trebuie să fie drepte, adaptabile, aflictive şi moralizatoare, să nu ofenseze
bunele moravuri şi să fie aplicate cu onestitate, să fie egale pentru toţi cetăţenii, să fie remisibile şi
reparabile.
a) Pedeapsa este dreaptă şi echitabilă
Dreptatea sau echitatea, ca valori în societatea democratică, îi situează pe cei care comit infracţiuni în
postura de a executa pedepse în raport cu faptele săvârşite, dar numai în condiţiile şi circumstanţele în
care infractorul a acţionat şi care sunt analizate pentru individualizare, pedeapsa concretă reflectând
gradual şi proporţional „justa plată” ce va da satisfacţie victimei şi societăţii.
Pedeapsa nu va fi mai severă sau mai aspră decât pedepsele stabilite pentru fapte similare şi care au fost
săvârşite în aceleaşi circumstanţe, iar ţinând seama de comunitatea europeană în care suntem integraţi
gradul de pedepsire nu va fi diferit de pedepsele din alte state europene.
Pedeapsa este echitabilă doar în situaţia în care se aplică aceeaşi pedeapsă în toate situaţiile şi
împrejurările similare, când practica instanţelor de judecată este aceeaşi pe teritoriul întregii ţări şi în orice
moment. Sistemul de individualizare legală şi judiciară creează situaţii egale pentru toţi, nimeni nu este
mai presus de lege, acesta fiind un principiu constituţional fundamental.

b) Pedeapsa este adaptabilă

Adaptarea pedepselor este opera legiuitorului, care, pe baza politicii penale, stabileşte care sunt
pedepsele, natura, durata, proporţionalitatea cu faptele tip, alternanţa dintre felurile pedepselor în raport
de gravitatea acestora, elasticitatea dintre aplicarea pedepselor cu lipsire de libertate şi a celor cu
executare fără lipsire de libertate, alegerea măsurilor substitutive ale pedepsei pentru individualizarea
corectă.
c) Pedeapsa este aflictivă şi moralizatoare
Pedeapsa produce o suferinţă prin însăşi natura ei, este restrictivă de drepturi, constrânge, produce jenă şi
ruşine. Debarasarea penitenciarelor de mijloacele de
tortură sau rele tratamente, realizarea unui climat de normalitate comparabil cu condiţiile din societatea
civilizată, aprobarea exercitării tuturor drepturilor constituţionale cu restricţiile derivate din natura
pedepsei privative de libertate, limitarea lipsirii de libertate la limitarea dreptului de organizare a timpului
şi de deplasare, crearea unei atmosfere de încurajare pentru atitudinile pozitive ale persoanelor
condamnate penal produc o lipsă de inhibiţie pentru deţinuţi, nu produc suferinţă, pedeapsa pierde din ce
în ce mai mult din forţa intimidantă.
d) Pedeapsa nu ofensează bunele moravuri şi se aplică cu onestitate.
Pedeapsa şi sistemul de pedepsire constituie un proces de actualizare continuă a acestor tipuri de măsuri
la nivelul de libertate şi morală al societăţii moderne, postindustriale şi democratice. Pedepsele se
adaptează la noile condiţii, fiind aplicabile faptelor diferite de cele ce se comiteau acum 25 de ani.
Dezincriminarea unor fapte, incriminarea altora, apariţia unor infracţiuni de un tip necunoscut până în
prezent, apariţia grupurilor de infractori organizaţi, dezvoltarea infracţiunii ca ocupaţie producătoare de
venituri, acceptarea unei conduite infracţionale în cercuri ale societăţii care ar trebui să dea nota cinstei şi
moralităţii, apariţia infracţionalităţii regionale ori globalizate necesită
onestitate din partea responsabililor cu aplicarea legilor, mai ales în aplicarea legilor ce conţin norme
penale.
Onestitatea aplicării pedepselor este dată şi de aplicarea acestora unor cetăţeni cu o bună stare de
sănătate, cei bolnavi beneficiind de tratament medical, întreruperea pedepsei pentru cauze de boală,
întreruperea pedepsei pentru maternitate. Existenţa unor drepturi legale, facilităţi, posibilităţi de
recompensare, permisiunea de ieşire din penitenciar, de considerare ca executate a zilelor câştigate ca
urmare a muncii depuse pentru liberarea condiţionată, de graţiere şi amnistiere fac din pedeapsa privativă
de libertate o modalitate modernă de sancţionare, ajutătoare pentru condamnat, cu un ridicat grad de
umanism.
e) Pedeapsa trebuie aplicată fără discriminare pentru toţi
Egalitatea înaintea legii penale înseamnă inexistenţa unor cetăţeni care sunt scutiţi de executarea
pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată. Există unele categorii de
infractori care trebuie să îndeplinească unele calităţi pentru a comite o anumită infracţiune (funcţionar,
militar, minor ş.a.), dar calitatea cerută de lege se menţionează ca o condiţie sine qua non a existenţei
faptei. Pedeapsa egală nu înseamnă receptarea personală egală, deoarece persoanele suportă diferit
anumite efecte ale pedepsei.
f) Pedeapsa este remisibilă şi reparabilă
Pedepsele pot, ca urmare a unor împrejurări şi coincidenţe, este adevărat în mod cu totul rar,
să fie nedrepte, greşite. Repararea răului săvârşit unor persoane nevinovate trebuie pornită cu
recunoaşterea greşelii şi apoi repararea acesteia.
Atunci când cel condamnat este victima unei erori judiciare (pedeapsa aplicată fără a fi vinovat
condamnatul), repararea înseamnă încetarea imediată a efectelor condamnării şi anihilarea răului cauzat.
Pentru a fi remisibile pedepsele trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să poată fi înlăturate atunci când nu s-a început executarea;
- efectele să nu fie definitive şi imposibil de înlăturat.
Pedeapsa cu moartea executată nu mai poate fi reparată, iată de ce în legislaţia română ea nu mai
operează, toate celelalte pot fi înlăturate şi există dispoziţii reparatorii.
În Codul de procedură penală- Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de
eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri se reglementează modalităţile
legale privind repararea de către stat a pagubei suferite în urma rejudecării cauzei, după anularea sau
desfiinţarea hotărârii de condamnare. Aceasta nu înseamnă că pedeapsa este complet reparabilă.
Pedeapsa închisorii executată şi suportată, privarea de drepturi sau de libertate nu pot fi reparate în
totalitate. Nici chiar pedeapsa amenzii nu este complet reparabilă, pentru că beneficiile şi ocaziile pierdute
în tranzacţii, speculaţii sau întreprinderi nu se pot restitui.

3. Funcţiile pedepsei
a) Funcţia de resocializare a cetăţenilor care au comis infracţiuni
Resocializarea prin aplicarea de pedepse nu pare a fi concordantă cu principiile activităţilor de educaţie şi
instruire. Resocializarea sau o nouă socializare presupune învăţarea şi însuşirea unor deprinderi de a trăi
împreună cu oamenii din comunitate fără a le leza interesele, fără a deranja activităţile comune sau
individuale, fără a interveni în exercitarea drepturilor şi libertăţilor altora, fără a atenta la bunurile şi
valorile comune sau individuale prin fapte infracţionale. Legiuitorul apelează ori de câte ori este posibil la
măsuri alternative, imediat ce există premisele recuperării fără lipsire de libertate a persoanei condamnate,
stabilirea pentru minorii infractori a unor măsuri educative, cu limite mai reduse, folosirea instituţiilor
graţierii, amnistiei, a renunţării la pedeapsă, a amânării aplicării pedepsei, a suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, a liberării condiţionate. Toate aceste măsuri tind spre folosirea în mai mică
proporţie a pedepsei cu privare de libertate, aceasta fiind realizată în mediul în care sunt şi alţi
condamnaţi cu o influenţă negativă asupra celor cu care vin în contact.
b) Funcţia de constrângere se realizează prin avertismentul deosebit de sever prin care este atenţionată
persoana infractorului asupra conduitei viitoare, precum şi prin limitarea exercitării drepturilor şi
libertăţilor constituţionale. Severitatea constrângerilor este dată de regimurile de deţinere progresive,
stabilite prin Legea nr. 254/2013.
c) Funcţia de exemplaritate constă din stabilirea unui model de conduită obligatoriu pentru toţi
destinatarii legii penale, care observând constrângerea la care este supus condamnatul meditează asupra
propriilor conduite viitoare pentru a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni, ori riscă să primească o
pedeapsă penală, iar în caz de recidivare riscă o pedeapsă mai aspră.
d) Funcţia socială. Chiar şi în cazul în care unii infractori nu se corijează în urma executării pedepselor
penale, pedeapsa are rolul de asanare a criminalităţii, de a ţine departe de societate unele persoane
incorigibile ori care au comis fapte ce necesită excluderea din societate pe perioada vieţii ori a unei părţi
foarte însemnate din aceasta.

4. Principiile pedepsei
În condiţiile existenţei societăţilor democratice şi moderne, în societatea postindustrială a
informaţiei şi cunoaşterii, pedepsele trebuie să respecte principiile unanim admise ale legalităţii, formării
educative şi umanismului executării, ale diferenţierii şi individualizării demersurilor recuperative în raport
cu particularităţile psihoindividuale ale persoanelor condamnate.
Constituţia României acordă o atenţie deosebită tratatelor internaţionale, reţine ca prevederi
de drept intern pe cele ce sunt ratificate şi care interpretează şi aplică dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile publice, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dând
prioritate reglementărilor internaţionale.
Unii autori identifică principiile executării sancţiunilor penale cu cele universal valabile
pentru dreptul penal, cum sunt: principiul legalităţii executării sancţiunilor penale, principiul stabilirii
unor sancţiuni compatibile cu conştiinţa juridică şi morala societăţii, principiul stabilirii unor sancţiuni
revocabile, principiul individualizării executării pedepselor ori principiul personalităţii sancţiunilor
penale. Aceste principii unanim admise, cu mici reformulări, sunt valalabile în întregul drept penal. Ceea ce
este specific doar pedepselor completează principiile arătate mai sus.
a) Pedeapsa nu trebuie să pună în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei, toate regulile
aplicându-se fără discriminare
Pedeapsa impune prin ea însăşi o suferinţă inerentă şi inevitabilă, astfel că sporirea pericolelor, restricţiilor
ori a activităţii nocive este de neacceptat. Nu există în regulile internaţionale modele de pedepse, ci
abordări ale principiilor cu privire la aplicarea unor pedepse deja consacrate pe plan juridic. Perfecţionarea
executării pedepselor este un atribut permanent al statului, în aşa fel ca ele să răspundă nivelului
criminalităţii, dezvoltării tehnologice, libertăţilor cetăţeneşti şi evoluţiei moralei.
b) Pedepsele cu lipsire de libertate trebuie să apropie nivelul vieţii din penitenciar de viaţa din libertate.
Estomparea diferenţelor dintre mediul custodial şi cel din viaţa liberă, obişnuită, folosirea unor măsuri
alternative la pedeapsa privativă de libertate, existenţa unor facilităţi care să scurteze pe cât posibil durata
pedepsei cu lipsire de libertate aplicate sunt în măsură să resocializeze pe cel condamnat şi s -l apropie de
normalitatea responsabilităţilor de cetăţean ce va reveni în societate.
c) Recomandarea (2006)2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre referitoare la
Regulile Penitenciare Europene stabileşte unele principii fundamentale în materie:
– toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului;
– persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma
hotărârii de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă;
– restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul
necesar şi vor fi proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse;
– condiţiile de detenţie care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse;
– viaţa în închisoare trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieţii din exteriorul
penitenciarului;
d) Pedepsele trebuie să fie aplicate în instituţii unde nu se pune în pericol viaţa,
sănătatea şi integritatea persoanei, unde nu există nicio discriminare în aplicarea regulilor. Când
unui infractor i se aplică o pedeapsă privativă de libertate, aceasta impune deja suferinţe inerente şi
inevitabile. Una dintre cerinţele închisorii trebuie să fie aceea de a realiza o disciplină şi o ordine fermă,
dar toate restricţiile nu trebuie să se realizeze decât în scopul siguranţei aşezământului şi bunei întreţineri
a vieţii. În regulile internaţionale nu există un model de închisoare care să
îndeplinească cerinţele regulilor europene. Condiţiile legale, sociale, economice şi geografice diferă
foarte mult, astfel că regulile nu pot fi aplicate peste tot, trebuind realizate eforturi deosebite pentru
depăşirea dificultăţilor pentru a obţine chiar şi condiţiile minime acceptate de Naţiunile Unite. Un
penitenciar, oricât de modern ar fi, se confruntă cu necesitatea de realizare a schimbărilor pozitive
permanente. Obiectivul stabilit de ştiinţa dreptului execuţional penal este de a identifica elementele
esenţiale ale sistemului penitenciar adoptat în zilele noastre care să cuprindă cel puţin necesităţile
minime de bază, precum şi nivelurile de bază ale drepturilor omului expuse în diferite instrumente
internaţionale.

e) Un principiu de strictă aplicare este acela de prevenire a detenţiei arbitrare.

Convenţia Internaţională asupra drepturilor civile şi politice prevede în art. 9.1: „Fiecare are dreptul la
libertate şi la securitatea persoanei, nimeni nu trebuie să fie supus arestului sau detenţiei arbitrare.
Nimeni nu trebuie să fie privat de libertate decât atunci când aceasta este întemeiată şi să fie făcută în
acord cu procedura aşa cum este stabilită prin lege”. Ca o consecinţă, personalul închisorii trebuie să se
asigure că orice trimitere în detenţie este sub imperiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi posibil de
pus în executare. În acest sens, pedepsele privative de libertate, detenţiunea pe viaţă şi închisoarea, se pun
în executare prin emiterea unui mandat de executare.Aceste date sunt obligatorii astfel încât, în orice
moment, să se poată constata existenţa persoanei în penitenciar şi baza legală în care este deţinută. In
decursul timpului pot apărea situaţii cum ar fi: evadări, decese, graţieri, amnistii, precum şi situaţii care ar
duce la distrugerea mijloacelor de evidenţă, cum ar fi răzvrătiri, incendii, inundaţii, cutremure, care creează
necesitatea unei duble evidenţe şi a păstrării sigure a datelor, mai ales când este vorba despre un număr
important de persoane şi un rulaj mare prin aceeaşi închisoare.

f) Realizarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire
socială. Un asemenea principiu nu devine aplicabil numai dacă perioada de deţinere este folosită în
aşa fel încât infractorul, odată liberat, să nu mai fie dornic să comită noi infracţiuni şi să fie capabil să
trăiască în respect faţă de munca cinstită, faţă de ordinea de drept şi regulile sociale, îngrijindu-se de
propriile nevoi. Penitenciarele trebuie să facă apel la toate mijloacele educaţionale, morale, spirituale, de
asistenţă care să se adreseze nevoilor individuale ale deţinuţilor. Atitudinea corectă faţă de muncă se
bazează pe posibilitatea penitenciarului de a folosi condamnaţi la diferite lucrări contractate cu beneficiari
în sistemul prestărilor de servicii, de a organiza munca sub forma voluntariatului în folosul comunităţii şi
folosirea condamnaţilor la activităţi de deservire a penitenciarului şi la activităţi gospodăreşti. Organizarea
muncii condamnaţilor este una dintre componentele esenţiale ale regimurilor de executare a sancţiunilor
penale, regimuri ce presupun nu
numai efectuarea unei activităţi utile şi producătoare de venituri, ci şi schimbarea atitudinii faţă de
posibilităţile personale de schimbare, de integrare în comunităţi ori de convieţuire într-o nouă comunitate
socială. n acest context se creează o paletă de programe conduse de specialiştii administraţiei
penitenciare, din care condamnaţii pot să-şi aleagă pe cele care le satisfac propriile dorinţe şi exigenţe
spre o viaţă cinstită. Cu toate acestea există deţinuţi care declară deschis că nu au nicio intenţie să
respecte legile după ce vor fi liberaţi. Aceste persoane trebuie să fie cu prioritate în atenţia psihologilor, a
psihiatrilor şi a familiei, pentru încercarea de schimbare a mentalităţii.

g) Activitatea de executare a pedepselor privative de libertate trebuie să asigure apropierea vieţii din
închisoare de viaţa din societatea liberă.
Executarea pedepsei în condiţiile unei societăţi ce apără drepturile omului trebuie să fie orientată spre
măsuri care să reducă diferenţele dintre mediul liber şi cel închis, precum şi crearea condiţiilor de
întoarcere treptată la viaţa din societate. În acest scop, în Codul penal se prevede posibilitatea de liberare
condiţionată punându-l pe condamnat să execute pedeapsa în continuare, printr-o
modalitate lipsită de constrângerea închiderii, posibilitatea de obişnuire a condamnatului cu mediul liber
înaintea terminării integrale a duratei pedepsei. Folosirea la muncă doar cu supraveghere în regimul
semideschis ori fără supraveghere în regimul deschis în afara penitenciarelor constituie o modalitate de
pregătire pentru viaţa normală în societate.

5. Executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate

În sistemul de executare a pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate şi a altor măsuri
privative de libertate pe care organele judiciare le dispun în cursul procesului penal, acestea ocupă un loc
secund, deoarece opţiunea politicii execuţionale este dată de utilizarea cu prioritate a pedepselor şi
măsurilor educative fără lipsire de libertate.
Scopurile pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate se realizează prin privare
de libertate. Privarea de libertate presupune ca cel condamnat să fie introdus într-un sistem conceput
astfel încât activităţile şi potenţialul individual să poată fi controlate şi influenţate într-un grad mai intens
sau mai scăzut, în raport cu clasificarea individului condamnat într-un grad de risc prestabilit prin normele
executive. Privarea de libertate presupune:
- limitarea posibilităţii de mişcare în timp şi spaţiu;
- limitarea sau interzicerea exercitării drepturilor cetăţeneşti;
- obligarea celui condamnat să urmeze un anumit regim de viaţă şi de muncă;
- separarea de comunitate, familie şi limitarea relaţiilor interumane în raport cu măsurile de siguranţă;
- cazarea pe timp de zi şi noapte în comun cu persoane care au săvârşit infracţiuni, sporind comunicarea şi
experienţa infracţională;
- supunerea la controale asupra lucrurilor şi percheziţiei corporale;
- supunerea la tratamente şi proceduri care sunt neplăcute şi care pot fi considerate intruziuni în viaţa
personală;
- hrănirea, igienizarea, realizarea activităţilor sportive, culturale, religioase într-un mod colectiv şi
organizat;
- parcurgerea unor programe de resocializare stabilite prin politici statale ce nu pot fi personalizate şi
individualizate;
- stimularea conduitei pentru liberarea condiţionată prin îndeplinirea unor condiţii şi a unei perioade
obligatorii de deţinere;
- recompensarea şi sancţionarea condamnaţilor în raport cu îndeplinirea sau neîndeplinirea parametrilor
de conduită şi muncă, prin credite ce pot fi câştigate sau pierdute;
- parcurgerea unor programe educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială;
Cei care nu îndeplinesc condiţiile impuse prin normele de drept execuţional penal, vor parcurge întreaga
pedeapsă în regimul stabilit prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, vor executa conţinutul
pedepselor complementare, după care vor fi consideraţi pe deplin liberaţi de condamnare.

6. Controlul judecătoresc asupra executării pedepselor privative de libertate

Procesul penal reprezintă activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu
participarea părţilor şi a altor persoane, iar normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării
eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în
procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale
pactelor şi tatatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.Procesul
penal distinge trei funcţii procesuale, respectiv urmărirea penală, judecarea cauzelor penale şi punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti penale rămase definitive. Importantă pentru prezenta lucrare este
faza punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale rămase definitive, a cărei finalitate este
realizarea scopului legii penale şi a legii procesual penale.
În faza executării pedepselor rolul judecătorului de supraveghere a privării de libertate
evidenţiază legătura dintre puterea judecătorească şi administrarea executării pedepselor, dintre punerea
în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi trecerea la executarea concretă a conţinutului
mandatului de executare. Efectul executoriu al sentinţei de condamnare naşte pentru instituţia
penitenciară sau pentru centrul educativ dreptul de a pune în executare dispoziţiile sancţionatoare, iar
condamnatul trebuie să se supună acestor dispoziţii. nceperea executării sentinţelor penale rămase
definitive cu privire la detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii se face prin emiterea mandatului de
executare de către judecătorul delegat cu executarea.
Potrivit art. 553 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de
judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, se pune în executare de către
prima instanţă de judecată; hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de Tribunalul militar teritorial cu
sediul în Bucureşti. Aşadar, competenţa punerii în executare a hotărârilor penale definitive aparţine
instanţei de executare. Pentru îndeplinirea activităţilor şi atribuţiilor judecătorului de supraveghere a
privării de libertate, acesta poate fi desemnat de către preşedintele Curţii de apel în a cărei rază teritorială
funcţionează penitenciarul, centrul de reţinere şi arestare preventivă, centrul educativ ori centrul de
detenţie. Pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a activităţii judecătorului de supraveghere a
privării de libertate, preşedintele Curţii de apel desemnează anual şi grefierii şi grefierii supleanţi necesari
activităţii de evidenţă şi registratură a biroului. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate
supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi măsurilor privative de
libertate şi respectarea drepturilor persoanelor condamnate. În întreaga sa activitate judecătorul de
supraveghere a privării de libertate este independent, imparţial şi se supune numai legii. Pe durata
desemării şi a executării atribuţiilor, judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu va mai îndeplini
nicio activitate la instanţa din cadrul căreia a fost desemnat. El poate cere informaţii, înscrisuri, poate audia
persoane din sistemul penitenciar, poate consulta dosarele condamnaţilor, evidenţele, alte înscrisuri,
poate audia condamnaţii cu respectarea confidenţialităţii şi secretului profesional, iar persoanele,
organizaţiile, autorităţile şi instituţiile sunt obligate să pună la dispoziţia sa documentele şi informaţiile
cerute.
Unitatea unde îşi desfăşoară activitatea trebuie să asigure din punct de vedere logistic spaţiul individual
de lucru, să asigure fişete, acces la internet, calculator, program de legislaţie, acces în sistemul de evidenţă
informatizată a persoanelor condamnate.
Atribuţiile administrativ-jurisdicţionale principale ale judecătorului de supraveghere a privării de
libertate- Legea nr. 254/2013- acestea se finalizeaza prin incheiere:
„a) soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege;
b) soluţionează plângerile privind stabilirea şi schimbarea regimurilor de executare a pedepselor şi a
măsurilor educative privative de libertate;
c) soluţionează plângerile deţinuţilor privind aplicarea sancţiunilor disciplinare;
d) participă la procedura refuzului de hrană;
e) participă, în calitate de preşedinte, la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată;
f) exercită orice alte atribuţii prevăzute de prezenta lege.”

În H.C.S.M. nr. 89/2014 sunt prevăzute şi atribuţiile cu caracter administrativ (se finalizeaza prin decizii)
„a) acordă audienţe persoanelor private de libertate;
b) exercită atribuţiile prevăzute de lege referitoare la procedura refuzului de hrană;
c) participă, în calitate de preşedinte, la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată;
d) participă, în calitate de preşedinte, la procedura de înlocuire a măsurii internării în centrul
de detenţie sau în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice;
e) participă, în calitate de preşedinte, la procedura de acordare a liberării din centrul educativ sau de
detenţie;
f) participă, în calitate de preşedinte, la procedura pentru continuarea executării măsurii educative
privative de libertate în penitenciar;
g) acordă avizul pentru recoltarea probelor biologice, în vederea testării persoanei condamnate, în cazul în
care există indicii că aceasta a consumat substanţe stupefiante, alcool ori substanţe toxice sau a ingerat
fără prescripţie medicală medicamente de natură a crea tulburări de comportament;
h) efectuează controale la faţa locului, în locurile de deţinere.”

Grefierul desemnat pentru a desfăşura activitatea la biroul judecătorului de supraveghere a

privării de libertate îl ajută pe acesta în exercitarea atribuţiilor sale, fiind în subordinea şi controlul
acestuia. Atributiunile prevazute in H.C.S.M. nr 89/2014:
„a) primeşte, sub semnătură, atribuie dată certă, dacă nu există altă dată certă stabilită de jud. de
supraveghere a privării de libertate sau dacă nu există menţiune făcută în acest sens de administraţia
penitenciarului, şi înregistrează actele de sesizare ori înştiinţare a judecatorului de supraveghere a privării
de libertate, precum şi restul corespondenţei;
b) completează borderourile şi predă corespondenţa pentru expediere;
c) ţine evidenţa dosarelor intrate şi a circulaţiei lor;
d) întocmeşte adresele, documentele şi actele de procedură dispuse de către judecătorul de supraveghere
a privării de libertate în conformitate cu legea şi regulamentul;
e) comunică încheierile pronunţate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate în
termenul prevăzut de lege, predându-le administraţiei locului de deţinere şi efectuând menţiune despre
data comunicării şi numărul de exemplare comunicate pe încheierea de şedinţă;
f) tehnoredactează încheierile prin care au fost soluţionate plângerile, declaraţiile persoanelor
condamnate audiate, procesele-verbale prevăzute de lege şi alte lucrări repartizate de judecătorul delegat
pentru executarea pedepselor privative de libertate;
g) înaintează, prin adresă, judecătoriei, dosarele în care s-a formulat contestaţie, cusute, numerotate şi
sigilate;
h) întocmeşte şi completează în mod corect registrele, opisul alfabetic şi condicile în care este evidenţiată
activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate şi asigură păstrarea în bună stare a acestor
evidenţe, inclusiv a mapelor, precum şi a dosarelor înregistrate;
i) păstrează, pe ani, dosarele soluţionate, mapele de încheieri, registrele şi condicile;
j) participă anual la activitatea de arhivare şi de triere a dosarelor arhivate, la expir term de păstrare;
k) întocmeşte lucrările de statistică judiciară referitoare la activitatea judecătorului de supraveghere a
privării de libertate;
l) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite în sarcina sa de către judecătorul de supraveghere a privării de
libertate în conformitate cu legea şi prezentul regulament.”
Pentru evidenţa lucrărilor biroului judecătorului de supraveghere a privării de libertate,
se întocmesc următoarele documente:
– Registrul general;
– Opisul alfabetic;
– Registrul pentru plângerile cu caracter administrativ-jurisdicţional;
– Registrul de încheieri;
– Mapa de încheieri, în care se ataşează un exemplar al încheierilor pronunţate de
judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în ordine cronologică;
– Registrul de audienţă;
– Mapa pentru cererile de audienţă, în care sunt arhivate cererile de audienţă şi care
conţine toate documentele aferente acestei proceduri;
– Registrul privind refuzurile de hrană;
– Mapa privind refuzurile de hrană, care conţine documentele aferente acestei proceduri;
– Registrul de controale efectuate în locurile de deţinere de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate;
– Mapa privind informările transmise de administraţia penitenciarului referitoare la
utilizarea şi încetarea utilizării oricărui mijloc de constrângere, informările privind decesele şi celelalte
tipuri de informări;
– Mapa privind avizele solicitate de administraţia penitenciarului;
– Registrul de predare-primire a corespondenţei, în care se consemnează pe bază de semnătură toată
corespondenţa primită sau expediată de biroul judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

7. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă

Detenţiunea pe viaţă este prevăzută în Codul penal ca fiind cea mai severă dintre pedepsele principale, şi
constă, conform art. 56 C. pen., în privarea de libertate pe durată nedeterminată.
Detenţiunea pe viaţă a fost adoptată ca urmare a Revoluţiei din anul 1989, prin Decretul-lege al Frontului
Salvării Naţionale nr. 6 din 7 ianuarie 1990. În anul 1996, cu ocazia modificării prevederilor Codului penal
prin Legea nr. 140/1996, pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost inclusă la art. 54 C. pen. în categoria
pedepselor principale. Natura acestei pedepse este privativă de libertate pe durată nedeterminată, ca o
execepţie, dar cu posibilitatea ca în condiţiile legii pedeapsa să se execute fără privare de libertate, după
trecerea a 20 de ani de executare efectivă, încă o perioadă de 10 ani de supraveghere. În acest mod
pedeapsa detenţiunii pe viaţă înlocuieşte o pedeapsă ireparabilă cu una
remisibilă şi reparabilă în cazul unor situaţii în care s-a produs o eroare judiciară.
Detenţiunea pe viaţă este, pe scara severităţii, cea mai severă sancţiune penală pe linia aplicării sistemului
progresiv, urmând închisoarea pe durată determinată între 15 zile şi 30 de ani şi amenda, cu o natură mai
uşoară, executabilă prin achitarea unei sume de bani datorată statului. Această ordine este stabilită în art.
53 C. pen., regimul de executare al acestei pedepse fiind stabilit prin Legea nr. 254/2013, şi anume regimul
de maximă siguranţă, iar după executarea unei durate de 13 ani din pedeapsă urmează executarea
pedepsei în regim închis. Detenţiunea pe viaţă este însoţită de pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării
unor drepturi, conform art. 65 alin. (2) C. pen. care se pune în executare prin hotărârea definitivă a
instanţei de judecată, pentru a se particulariza în ce mod libertăţile cetăţeneşti pot fi exercitate sau
interzise pe perioada deţinerii de către persoana condamnată. Pedeapsa accesorie va fi executată şi în
perioada liberării condiţionate timp de 10 ani, în cadrul termenului de supraveghere, cu excepţia celei
prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen. – dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, care se va
pune în executare imediat ce condamnatul este pus în libertate. Codul penal în art. 57 păstrează în
continuare comutarea detenţiunii pe viaţă în cadrul instituţiei „neaplicării detenţiunii pe viaţă” în condiţiile
în care la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit 65 de ani, situaţie în care în locul
detenţiunii pe viaţă se aplică închisoarea de 30 de ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor
drepturi. Instanţa de judecată va stabili, de asemenea, pedeapsa complementară, în mod concret,
conţinutul drepturilor a căror exercitare a fost interzisă, conform art. 66 alin. (1) C. pen., legea stabilind că
acestea se aplică pe durată maximă de 5 ani.
Tot ca o aplicare a principiului umanismului executării pedepsei, în situaţia în care cel condamnat la
detenţiune pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani, pe timpul executării pedepsei, detenţiunea se
înlocuieşte cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe
durata maximă de 5 ani, conform art. 58 C. pen.
Detenţiunea pe viaţă este prevăzută a fi aplicată pentru infracţiuni foarte grave, pentru
infracţiunile incluse în C.pen., Pertea specială, astfel:
a) În Titlul X – Infracţiuni contra securităţii naţionale, şi anume:
– Trădarea prin ajutarea inamicului
– Înalta trădare
– Atentatul care pune în pericol securitatea naţională
– Atentatul contra unei colectivităţi
– Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţionala
b) În Titlul XI – Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate, şi anume:
– Capitularea
– Părăsirea câmpului de luptă
c) în Titlul XII – Infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de război, respectiv în
infracţiunile de:
– Genocidul
– Infracţiuni contra umanităţii
– Infracţiuni de război contra persoanelor
Pedepsele pentru aceste infracţiuni sunt alternative – detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25
de ani şi interzicerea unor drepturi, cu excepţia infracţiunii de genocid pe timp de război – art. 438 alin.
(2), când se aplică ca pedeapsă fără alternativă.
Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare
a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite, s-ar depăşi cu 10 ani sau mai
mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. În mod asemănător, legiuitorul a prevăzut posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii
pe viaţă în cazul recidivei, în condiţiile prevăzute de art. 43 alin. (3) C. pen.

8. Pedeapsa închisorii
Codul penal prevede la art. 60 – „Regimul închisorii”, că închisoarea constă în privarea de
libertate pe durată determiantă, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind
executarea pedepselor. Legea nr. 254/2013 prevede modurile de executare a pdepselor şi măsurilor
educative privative de libertate, deci şi a pedepsei închisorii.
Închisoarea este a doua pedeapsă în sistemul progresiv instituit de C. pen., după detenţiunea pe viaţă,
natura sa fiind privarea de libertate, iar executarea fiind realizată în penitenciar. Închisoarea este pedeapsa
principală ce are ca trăsătură distinctă constrângerea prin privare de libertate şi interzicerea exercitării
unor drepturi constituţionale ori exercitarea lor limitată, cu aptitudinea de a fi individualizată ca durată
pentru toate infracţiunile din Codul penal şi legile speciale ce prevăd fapte ce constituie infracţiuni. Prin
individualizarea executării pedepselor, în condiţiile stabilite de lege închisoarea se poate executa fără
lipsire de libertate, cu îndeplinirea unor condiţii în cadrul termenului de supraveghere sau în condiţii de
liberare condiţionată până la considerarea ca executată a pedepsei. Pedeapsa închisorii poate fi folosită în
individualizarea judiciară a pedepsei, ca fiind o pedeapsă mai uşoară, prin comutarea sau înlocuirea
detenţiunii pe viaţă, ori pentru creşterea constrângerii în cazul transformării pedepsei amenzii în zile de
închisoare. Deşi limitele pedepsei cu închisoarea sunt de la 15 zile la 30 de ani, fiecare infracţiune
prevăzută în C. pen. ori în legile speciale au prevăzută o pedeapsă, unde închisoarea are limită minimă şi
maximă ce poate fi individualizată de instanţa de judecată. Închisoarea poate fi pedeapsă unică ori
alternativă la pedepsa cu detenţiunea pe viaţă sau amenda. Când amenda însoţeşte pedeapsa închisorii,
acest cumul este în măsură să crească efectul de constrângere fără a spori privarea de libertate. Pedeapsa
închisorii se aplică tuturor categoriilor de persoane ce au săvârşit infracţiuni, fără discriminări. Cu toate
acestea, condamnaţii care au o situaţie specifică, cum sunt tinerii, cei în vârstă, femeile, persoanele
vulnerabile, condamnaţii bolnavi ori cei care provin din categorii speciale (foşti poliţişti, procurori,
judecători, funcţionari etc.) sunt clasificate separat pentru a li se putea aplica pedeapsa fără a suferi ca
urmare a situaţiei concrete în care se află. Pedeapsa închisorii este o pedeapsă privativă de libertate, care
se execută într-un sistem de constrângere progresiv, în patru regimuri de executare: de maximă siguranţă,
regim închis, regim semideschis şi regim deschis. În cadrul celor patru regimuri interdicţiile, obligaţiile,
drepturile şi facilităţile, recompensele şi sancţiunile sunt reglementate diferit, în aşa fel încât trecerea de la
un regim la altul mai uşor să se constituie în creşterea responsabilităţii individuale, apropiindu-l pe cel
condamnat de statutul de cetăţean liber. Constrângerea ca element principal al închisorii, se referă la
restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prevăzute în Constituţie, dar şi în înţelesul libertăţii de
mişcare şi acţiune neîngrădită.
Trăsăturile constrângerii specifice pedepsei cu închisoarea sunt:
- Obligarea persoanei să se supună pedepsei stabilite în mandatul de executare, pe întreaga perioadă a
privării de libertate;
- Executarea programului zilnic stabilit în cadrul regimului unde a fost repartizat şi în penitenciarul în care
execută pedeapsa cei din categoria sa;
- Realizarea numai a acelor activităţi care sunt permise de regulamentul de ordine interioară;
- Supunerea la percheziţia personală şi a bunurilor condamnatului;
- Abţinerea de la activităţile stabilite a fi interzise sub atenţionarea aplicării sancţiunilor disciplinare;
- Atenţionarea asupra sustragerii de la executarea pedepsei că acest fapt constituie infracţiunea de
evadare;
- Realizarea relaţiilor cu personalul, cu alte persoane cu care vine în contact, cu rudele sale şi cu ceilalţi
condamnaţi în conformitate cu prevederile regulamentului de funcţionare al închisorii;
- Abţinerea de a folosi obiecte, bunuri şi servicii care sunt interzise în penitenciar;
- Supunerea la un program de somn, de odihnă şi repaus conform programului orar al penitenciarului;
- Abţinerea de a folosi un limbaj necivilizat, menţinerea unui standard de curăţenie şi igienă impus,
abţinerea de la consumul de alcool ori de la folosinţa unor articole de uz personal care nu sunt prevăzute
între cele ce pot fi folosite de condamnaţi;
- Conformarea obligatorie la toate ordinele date de către administraţia penitenciarului în realizarea
regimului de deţinere.

DREPTURILE CONDAMNAȚILOR
1.Drepturile persoanelor condamnate
2.Recomandarea 2006/2
3.Conținutul drepturilor persoanelor condamnate

1. Drepturile persoanelor condamnate

Ca toate fiinţele umane, cetăţeni cu drepturi prevăzute în Constituţie, condamnaţii au drepturi, dar şi
obligaţii pe care le pot exercita, deoarece penitenciarele funcţionează în virtutea legii. Drepturile pe care
condamnaţii le au pe timpul executării pedepselor sunt limitate de prevederile legale, de regimul de
executare a pedepsei, de natura pedepsei ce i s-a aplicat de instanţa de judecată.
Drepturile legale ale condamnaţilor sunt prevăzute în art. 56-80 din Legea privind executarea pedepselor,
astfel:
– Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase;
– Dreptul la informaţie;
– Dreptul la consultarea documentelor de interes personal;
– Asigurarea dreptului la asistenţă juridică;
– Dreptul de petiţionare;
– Dreptul la corespondenţă;
– Dreptul la convorbiri telefonice;
– Dreptul la convorbiri on-line;
– Dreptul la plimbare zilnică;
– Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile familiale deosebite;
– Dreptul la vizită intimă;
– Dreptul de a primi, cumpăra şi deţine bunuri;
– Dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri;
– Dreptul la asistenţă diplomatică;
– Dreptul la încheierea unei căsătorii;
– Dreptul de a vota;
– Dreptul la odihnă şi repausul săptămânal;
– Dreptul la muncă;
– Dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare.
În contextul îndeplinirii cerinţelor raportului juridic de drept execuţional penal mai apar unele drepturi
pentru condamnaţi, ce derivă din obligaţiile administraţiei penitenciare. Aceste obligaţii creează condiţii
de viaţă, normalitate şi îngrijire datorate de stat, care este obligat să-şi asume întreţinerea tuturor
persoanelor care sunt în custodia sa, acestea neputând să se îngrijească material şi financiar de propriile
nevoi.
În conformitate cu prevederile legale, condamnaţilor care dau dovadă de o conduită foarte
bună, de receptivitate la acţiunile şi programele educative şi de reinserţie socială li se acordă anumite
facilităţi care vin să stimuleze comportamentele pozitive, să fie prin puterea exemplului atractive şi pentru
alţi condamnaţi. Astfel, condamnaţii în anumite condiţii pot beneficia de:
– vizite fără dispozitive de separare între condamnat şi vizitatori;
– acordarea de recompense:
– ridicarea unei sancţiuni disciplinare aplicate anterior;
– suplimentarea numărului convorbirilor on-line;
– suplimentarea drepturilor la pachete şi/sau vizite;
– suplimentarea dreptului la vizită intimă;
– permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an;
– perm. de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai mult de 25 z/ an;
– permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu mai mult
de 30 z/ an.
În exercitarea drepturilor, pers. condamnate la pedepse privative de libertate nu li se poate face nicio
îngrădire, acestea având posibilitatea de a face plângere împotriva administraţiei penitenciare către
judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Judecătorul va asculta în mod obligatoriu persoana
condamnată care s-a plâns şi va soluţiona cererea sa dând următoarele soluţii:
- a) admite plângerea şi dispune anularea, revocarea sau modificarea măsurii luate de către administraţia
penitenciarului;
- b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată.
Impotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată poate
introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la
comunicarea încheierii.
Pentru asigurarea drepturilor condamnaţilor în afara existenţei instituţiei judecătorului de supraveghere a
privării de libertate, în penitenciare activează organizaţii neguvernamentale care au ca
scop protejarea drepturilor omului şi care pot lua contact cu persoanele condamnate, prin acreditarea lor
de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

2. Drepturile condamnaţilor introduse prin Recomandarea Comitetului de Miniştri al statelor

membre, referitoare la Regulile penitenciare europene REC (2006)
Obiective:
a) Actualizarea regulilor europene la nivelul de dezvoltare al civilizaţiei europene, astfel încât instituţia
penitenciară să poată beneficia de un instrument european care să creeze posibilitatea de armonizare a
legislaţiilor tuturor statelor din Uniunea Europeană sau mai nou intrate în această comunitatea de valori
democratice.
b) Reformularea regulilor trebuie să fie un proces continuu, pentru adaptarea acestora la nivelul de
dezvoltare tehnologică, ştiinţifică, dar şi la nivelul evoluţiei conţinutului drepturilor fundamentale, în
condiţiile dezvoltării cu totul deosebite a posibilităţilor comunicaţiilor, a libertăţii de gândire şi mişcare
globală a ideilor şi creaţiei, a dezvoltării culturii şi tehnicii, a dezvoltării libertăţii şi conţinutului
comportamentului liber, neconstrâns de o putere statală;
c) Necesitatea corectării unor formulări neclare sau cu posibilităţi de interpretare duală sau multiplă, ca
urmare a numeroaselor proceduri prin formulare de cereri, reclamaţii, plângeri şi procese la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, procese împotriva administraţiilor penitenciare, nu o dată încheiate cu
soluţii împotriva statelor membre ca urmare a unor texte din „reguli” insuficient de corect
interpretate sau incorect aplicate din lipsa asigurării resurselor necesare ori a legislaţiei incomplete;
d) Introducerea unor reguli noi, neformulate până în prezent, cum ar fi folosirea mijloacelor de imobilizare
din alte materiale decât cele de fier (cătuşe etc.), precum şi reguli de organizare, de lărgire a cadrului
educativ şi recuperativ, de introducere a obligativităţii sprijinului pentru reintegrare socială.

Dintre regulile nou-formulate as dori să amintim câteva:

->In art. 1 se arată că „Persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost
retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă”.
Limitarea drepturilor nu se poate face pe baza ordinelor, regulamentelor adoptate de Guvern, ci doar prin
dispoziţii legale, aceasta însemnând că toţi deţinuţii vor beneficia de exercitarea drepturilor conferite de
Constituţie, dacă nu se prevede expres în lege o anume restrângere în timp şi conţinut.
->O noutate ce poate fi considerată ca o piatră unghiulară în materia acordării drepturilor omului în
penitenciare se referă la prevederea referitoare la faptul că „condiţiile de detenţie care încalcă drepturile
omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse”. Această regulă vine să statueze obligaţia statului de a-şi
respecta instituţiile. Instituţia penitenciară nu o dată s-a confruntat cu lipsuri deosebite, mai ales de
personal şi de asigurare a condiţiilor materiale. Lipsa personalului calificat şi în număr suficient creează
probleme deosebite deţinerii, mai ales cu privire la paza, supravegherea, însoţirea şi escortarea
condamnaţilor, fapt ce duce la disfuncţii majore cu privire la asigurarea drepturilor la vizită, la folosirea la
muncă, la organizarea şi desfăşurarea activităţilor culturale şi educative. Lipsa de personal creează
probleme de securitate şi pază a penitenciarelor, iar de aici limitarea tuturor activităţilor şi restrângerea a
tot ce nu ţine de acestea. Resursele materiale insuficiente duc la neaplicarea propriilor norme, la
diminuarea calităţii hranei, a condiţiilor de cazare, de igienă, medicale şi sanitare, la diminuarea accesului
la dispoziţiile legale sau la documentele privitoare la executarea pedepselor, la lipsa unor condiţii minime
de apă, căldură, aerisire.
->În conformitate cu art. 11.4, „legislaţia naţională trebuie să prevadă mecanisme care să garanteze că
respectarea acestor condiţii minime nu va fi încălcată în urma supraaglomerării penitenciare”. O problemă
cu care se confruntă toate sistemele europene se referă la numărul din ce în cemai mare de condamnaţi
cazaţi în spaţiile ce deja au fost depăşite casuprafaţă, cubaj de aer, număr de instalaţii sanitare şi alte
asemenea, care în condiţiile supraaglomerării pot da naştere disfuncţionalităţilor ce pot fi considerate
„tratament inuman, degradant sau umilitor” conform Convenţiei privitoare la apărarea drepturilor omului.
->Una dintre reguli, al cărui conţinut a fost perfecţionat şi regândit, este aceea a folosirii tuturor
perioadelor de detenţie pentru scopul final al reintegrării în societate. De multe ori timpul alocat pentru
pregătirea integrării în societate este doar cel dinainte de liberare şi cuprinde o perioadă de doi ani pentru
pedepsele de lungă durată şi de 10 zile pentru cele de scurtă durată.
Activităţile de acest tip se concretizează doar în obişnuirea condamnatului cu problemele societăţii în
care se va întoarce, încercarea de a se găsi un loc de muncă, un spaţiu de cazare ori reluarea legăturii cu
familia.
–> Articolul 11.1 defineşte un nou concept cu privire la internarea minorilor, indiferent de măsura ce se ia
împotriva acestora. Regula prevede în mod imperativ că cei „cu vârsta sub 18 ani nu vor fi încarceraţi în
penitenciare pentru adulţi, ci în instituţii special concepute în acest scop”. Până în prezent în ţara noastră
deţinerea sau internarea se executa în penitenciare, în penitenciare de tineri şi
minori ori în Centre de reeducare.
–> „Pe cât posibil, deţinuţii vor fi consultaţi cu privire la repartizarea iniţială şi la transferurile ulterioare,
dintr-un penitenciar într-altul”. Într-un sistem care nu are capacitatea legală pentru deţinerea efectivelor
existente, problema deţinerii în raport de domiciliu sau de interesul condamnatului devine o utopie, fapt
pentru care şi regula europeană nu este o regulă fermă, ci de o recomandare ce vizează dezvoltarea
viitoare a sistemului în acest sens. Este posibil ca soluţionarea problemei să vină pe două căi: 1.
dezincriminarea unor fapte cu pericol redus; 2. crearea unor locaţii penitenciare moderne pe lângă fiecare
post de poliţie în cooperare cu administraţia penitenciarelor, de mici dimensiuni locative, sau case de
deţinere care să aparţină municipalităţilor şi administraţiei.
–>Principiul separaţiunii şi clasificării a primit o nouă interpretare prin regulile europene actuale,
acordându-se condamnaţilor posibilitatea de a alege, pe cât posibil, atunci când cazarea se realizează pe
timpul nopţii în camere comune, pe cei cu care sunt dispuşi să împartă celula.
–> O transformare uşor sesizabilă a conţinutului privind dreptul condamnaţilor de a se adresa organelor
de stat, justiţiei sau altor organe şi organizaţii, mass-mediei este cea privind „dreptul să solicite consiliere
juridică, iar autorităţile penitenciarului trebuie să le faciliteze accesul la o astfel de consiliere”.
–> O lărgire a dreptului la vizită şi comunicare s-a stipulat în art. 24.1, care prevede că „deţinuţilor li se va
permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare cu
familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la
aceste persoane”.
–> În condiţiile noilor reguli „Legislaţia naţională trebuie să specifice organismele naţionale şi
internaţionale, precum şi funcţionarii cu care deţinuţii pot comunica fără restricţii” .
-> O expresie a dezvoltării drepturilor condamnaţilor în conformitate cu regulile europene este şi
participarea acestora la activităţi publice, dacă această activitate nu este expres interzisă de lege. Regula
11 arată că: „Autorităţile penitenciarului se vor asigura că deţinuţii pot participa la vot, referendum şi alte
aspecte ale vieţii publice, atât timp cât dreptul lor de participare nu este restricţionat prin legislaţia
naţională”. Până înprezent participarea la vot a deţinuţilor era posibilă doar în perioada cât aceştia aveau
statutul de arestaţi preventiv, când în conformitate cu principiul procesual penal al „prezumţiei de
nevinovăţie” persoanele care nu sunt condamnate definitiv sunt considerate ca având drepturile
cetăţenilor liberi, doar cu unele limitări.
->Un aspect deontologic cu privire la atitudinea administraţiei penitenciare faţă de condamnaţi este
introdus prin art. 32.1, prin care se stabileşte că: „atunci când deţinuţii sunt mutaţi într-un penitenciar sau
în alte locuri, cum ar fi tribunal sau spital, aceştia vor fi expuşi cât mai puţin privirii publice, luându-se
măsuri pentru a le proteja anonimatul”.
->Regula 50 abordează posibilitatea asocierii condamnaţilor din penitenciar pentru a discuta problemele
legate de deţinere şi de a expune aceste probleme administraţiei, astfel: „Cu condiţia să respecte ordinea
şisiguranţa, deţinuţilor li se va permite să se asocieze pentru a discuta probleme ref. la condiţiile de
detenţie, fiind încurajaţi să comunice cu autorităţile penitenciarului, în acest sens”.
->O regulă reformulată este şi cea privitoare la practica disciplinară. Starea de normalitate din
penitenciare trebuie să caracterizeze climatul zilnic, atenţionările, discuţiile şi încercarea de convingere cu
privire la toate activităţile trebuie să fie locul comun, nu excepţia. Regula europeană 56
arată că: „Procedurile disciplinare vor constitui mecanisme de ultim resort. Atunci când este posibil,
autorităţile penitenciarului vor folosi mecanisme restaurative şi de mediere pentru a soluţiona disputele cu
deţinuţii sau dintre aceştia”.
->Este remarcabilă regula 91 care dezvoltă conceptul evaluării continue a scopului şi rolului
penitenciarului într-o societate democratică, activitate la care este chemată administraţia.
Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate este prevăzută detaliat în art. 56 din Legea
nr. 254/2013, după cum urmează:
– Exercitarea drepturilor nu poate fi îngrădită decât în limitele şi condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.
În mod practic toate limitările şi restricţiile sunt prevăzute în mandatul de executare a pedepsei, în
conţinutul pedepsei accesorii şi în stabilirea regimului de executare a pedepsei. Prin aceasta se stabileşte
că persoanei deţinute i s-au aplicat toate interdicţiile prin condamnarea definitivă, alte restricţii
nemaioperând în afara celor inerente regimului ce urmează a fi aplicat. În orice regim ce se aplică,
restricţiile inerente se referă la pază, supraveghere, control, percheziţie, cazare şi transport, nu la
exercitarea drepturilor pe care legea le conferă, mai ales că aceste drepturi sunt înscrise explicit în Legea
nr. 254/2013;
– Procedura plângerii pentru încălcarea drepturilor este un drept de sine stătător şi are ca garanţie faptul
că se realizează prin judecătorul de suupraveghere a privării de libertate, persoană din afara sistemului
administraţiei penitenciarului, şi mai ales prin faptul că acestei persoane i s-a conferit puterea de a rezolva
plângerile prin încheieri obligatorii de executat pentru locul de deţinere. Termenul de 10 zile de formulare
a plângerii este suficient pentru a acţiona, dar şi pentru ca măsura să nu afecteze exercitarea dreptului
încălcat o lungă perioadă de timp;
– Ascultarea obligatorie a persoanei ce reclamă încălcarea unui drept poate fi făcută şi în condiţiile în care
administraţia penitenciarului l-ar transfera în altă unitate, pentru a se pierde posibilitatea plângerii, tot
prin activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, ori prin judecătorul
desemnat în unitatea unde reclamantul e fost transferat.
– Pentru elucidarea condiţiilor în care s-a petrecut încălcarea dreptului, se poate proceda la ascultarea
oricărei persoane din sistemul penitenciar, astfel ca adevărul să fie aflat pentru a se formula o încheiere
corespunzătoare şi reparatorie. Încheierea se pronunţă în 15 zile de la primirea plângerii şi se soluţionează
prin:
a) admiterea plângerii, în tot sau în parte, şi dispunerea anulării sau modificării măsurii luate de către
administraţia penitenciarului ori obligarea administraţiei penitenciarului să ia măsurile legale care se
impun;
b) respingerea plângerii, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după
caz;
c) se ia act de retragerea plângerii.
– Comunicarea rezultatului plângerii se comunică în 3 zile de la data pronunţării, astfel ca în mod operativ
să se poată face plângere către judecătoria locului de executare în 5 zile de la comunicarea încheierii, în
caz de nemulţumire, din partea petentului sau a locului de deţinere. Contestaţiile se depun la judecătorul
de supraveghere a privării de libertate, iar înaintarea dosarului la judecătorie se face în 2 zile de la primire.

3. Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase

Libertatea conştiinţei, a gândirii libere şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase fac parte
dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ce nu pot fi îngrădite sub nicio formă, potrivit art. 29 din
Constituţia României. Deoarece nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie religioasă contrar
convingerilor sale, în ţara noastră se manifestă toleranţă şi respect pentru toate religiile şi cultele
religioase ce funcţionează potrivit legii, precum şi statutelor proprii de organizare.
Conform art. 29 alin. (5) din Constituţia României, „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se
bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în azile şi în orfelinate”.In locurile de deţinere, conform prevederilor art. 58 din Legea nr.
254/2013, între drepturile persoanelor private de libertate115 este garantată „libertatea conştiinţei, a
opiniilor şi libertatea credinţelor religioase”.
Libertatea credinţelor religioase în locurile de deţinere are trei componente: exerciţiul liber al credinţei,
exercitarea dreptului fără imixtiunea ori aducerea unei atingeri unui cult aparţinând altei persoane,
precum şi participarea la servicii şi întruniri pe baza liberului consimţământ. Pentru exercitarea acestei
libertăţi persoanele private de libertate pot participa la serviciile religioase din unităţile administraţiei
penitenciare, organizate în acest scop, pot deţine literatură, materiale şi obiecte de cult.
Conform regulilor penitenciare europene116 în locurile de detenţie deţinuţilor trebuie să li se respecte
libertatea de gândire, a conştiinţei şi a religiei. În cadrul regimului penitenciar fiecare condamnat trebuie
să aibă posibilitatea de a participa la slujbe sau întruniri, precum şi să primească vizitele reprezentanţilor
religiei lor şi să aibă cărţi sau publicaţii cu caracter religios sau spiritual. Condamnaţii nu pot fi obligaţi să
practice religii sau ritualuri ori să participe la practici neconforme cu convingerile lor. Aspectele sensibile
ale credinţei religioase pot crea stări deosebit de periculoase, mai ales
când reglarea conturilor cu lumea se realizează prin acte de sinucidere. Îndrumarea confesională trebuie
făcută cu precădere în penitenciare, tocmai pentru a suplini posibilităţile altor factori de influenţare
pozitivă care nu se mai manifestă în mediul carceral. Îndrumarea spirituală specializată, calificată vine să
completeze trendul pozitiv al activităţilor socioculturale şi educative. Existenţa în închisori a unor persoane
practicante fervente ale religiei creează nevoia pentru aceştia de a continua aceste practici, iar limitarea ori
interzicerea acestora ar atenta la un drept fundamental. plin atitudinea sa“. În conformitate cu prevederile
Regulilor penitenciare europene şi în conformitate cu structura după credinţă a condamnaţilor (peste 80%
ortodocşi), Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei au semnat în anul 1993 un
Protocol de asistenţă religioasă cu Patriarhia Ortodoxă
Română, prin care s-au pus bazele înfiinţării în penitenciare de posturi de preot-capelan, asigurate cu
personalul necesar şi cu o bază materială constând din obiecte de cult şi capele sau biserici.
Ordinul ministrului justiţiei din 2011 prevede activitatea preotului din penitenciare: „Preotul angajat în
locurile de deţinere, în completarea activităţilor pastorale, potrivit doctrinei şi practicii cultului, desfăşoară
activităţi cu caracter educativ, orientate spre cunoaşterea valorilor moral-religioase, sociale,
autocunoaştere, dezvoltarea simţului etic şi civic, stimulare aptitudinală, vocaţională, dezvoltarea
legăturilor cu familia şi parohia.” Preotul poate desfăşura în penitenciar activităţi cultural-educative,
colective sau individuale, antrenând în această activitate resurse interne sau externe. Măsurile de
organizare şi funcţionare a locurilor de deţinere presupun ca, la intrare noilor depuşi, presoanele private
de libertate să-şi declare apartenenţa la o religie sau cult ori faptul de a nu fi credincios, pentru a participa
sau nu în mod liber consimţit la activitatea spirituală organizată. Schimbarea confesiunii pe timpul
deţinerii este posibilă şi poate fi declarată scris, pe proprie răspundere, iar administraţia penitenciarului va
atrage atenţia celui în cauză asupra eventualelor implicaţii în relaţiile cu familia şi societatea. Schimbarea
religiei sau confesiunii trebuie acceptată şi de către reprezentanţii cultului respectiv, prin comunicare a
apartenenţei la acesta a persoanei private de libertate.

4. Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie118 este unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, prevăzut în Constituţia
României la art. 31. Recomandarea REC 2006/2, art. 30, descrie dreptul la informaţie ca unul dintre
drepturile cu aplicaţie specifică pentru persoanele private de libertate, mai ales cu privire la informaţiile în
legătură cu situaţia lor. Potrivit Legii nr. 254/2013, art. 59, dreptul la informaţie are următorul conţinut:
„(1) Dreptul persoanelor condamnate de a avea acces la informaţiile de interes public nu
poate fi îngrădit.
(2) Accesul persoanelor condamnate la informaţiile de interes public se realizează în
condiţiile legii.
(3) Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi administraţia penitenciarului au obligaţia de a lua toate
măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor legale privind liberul acces la informaţiile de
interes public pentru persoanele condamnate.
(4) Dreptul persoanelor condamnate la informaţii de interes public este asigurat şi prin publicaţii, emisiuni
radiofonice şi televizate sau prin orice alte mijloace autorizate.
(5) Persoanelor condamnate li se va permite să comunice cu mass-media, cu respectarea măsurilor de
siguranţă din penitenciar şi doar dacă nu există motive întemeiate care să interzică acest lucru din raţiuni
ce ţin de protecţia părţii vătămate, a altor persoane condamnate sau a personalului penitenciarului.”
Sunt situaţii în care deţinutul nu cunoaşte limba română, ori nu se poate exprima, având deficienţe de
comunicare, astfel că administraţia penitenciarului va stabili o persoană cu care acesta poate comunica
pentru a transmite informaţiile utile pentru deţinerea persoanei. Pentru cetăţenii români de altă
naţionalitate decât româna, informaţiile se pun la dispoziţie în limba lor materna.
În fiecare loc de deţinere, prin grija administraţiei, s-au realizat puncte de informare electronică unde
persoanele private de libertate au acces direct la documentarul penal personal, pentru a consulta
informaţiile referitoare la documentele privind situaţia juridică şi stadiul executării pedepsei sau măsurii
educative. În fiecare cameră de deţinere sunt distribuite mape de cameră ce cuprind regulile de ordine
interioară, extrase din legislaţia penală, de procedură penală şi cu privire la executarea pedepsei,
procedurile pentru obţinerea de recompense, condiţiile pentru liberare condiţionată, proceduri privind
audienţele, depunerea plângerilor şi cererilor, adrese utile pentru trimiterea corespondenţei în vederea
obţinerii locurilor de muncă ori pentru rezolvarea unor situaţii personale.
Prin biblioteca penitenciarului şi de la familie, deţinuţii şi minorii internaţi pot primi reviste, cărţi, literatură,
CD-uri ori literatură juridică şi de specialitate, manuale şcolare sau de învăţământ profesional, precum şi
mijloace elecronice de comunicare şi televizoare, cu aprobarea directorului locului de deţinere. În
camerele de deţinere sunt instalate aparate TV şi radio, prin care se transmit ştiri, programe şi emisiuni
informative, de cultură genarală, de divertisment, iar prin postul cu circuit intern de TV şi radio se transmit,
prin grija administraţiei locului de deţinere, informaţii utile persoanelor condamnate ori minorilor
internaţi.

5. Dreptul la consultarea documentelor de interes personal

Un drept specializat vine să particularizeze dreptul la informaţie şi de acces la informaţii publice. Se ridică
problema de ce era necesar ca între prevederile legale să se introducă acest articol care în mod evident se
regăseşte în conţinutul art. 59 din Legea nr. 254/2013 - „Dreptul la informaţie”.
„(1) Persoana condamnată, apărătorul acesteia sau oricare altă persoană, cu acordul scris al persoanei
condamnate, are acces la dosarul individual.
(2) Persoana condamnată poate obţine, la cerere, contra cost, într-un număr de exemplare justificat,
fotocopii ale documentelor din dosarul individual.
(3) Dacă persoanele condamnate nu dispun de mijloacele băneşti necesare, cheltuielile prevăzute la alin.
(2) sunt suportate de către administraţia locului de deţinere.
(4) Sunt considerate persoane fără mijloace băneşti persoanele condamnate care nu au sau nu au avut în
ultimele 30 de zile sume de bani disponibile în fişa contabilă nominală sau în contul personal. Sumele
cheltuite de administraţia penitenciarului pentru exercitarea dreptului la petiţionare sau corespondenţă se
recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele ce le va deţine în fişa contabilă nominală sau
în contul personal, în timpul executării pedepsei.
(5) Apărătorul sau oricare altă persoană, cu acordul scris al persoanei condamnate, poate
obţine, contra cost, o fotocopie a documentelor din dosarul individual.
(6) Dosarul individual poate fi consultat, cu excepţia situaţiilor în care acesta este solicitat de organele
abilitate potrivit legii, numai cu acordul persoanei condamnate.
(7) Consultarea documentelor din dosarul individual prevăzut la alin. (1) se face în prezenţa unei persoane
desemnate de directorul penitenciarului.
(8) Datele cu caracter personal ale persoanelor condamnate sunt confidenţiale, potrivit legii.”
Interesul condamnaţilor şi al familiilor acestora cu privire la actele din cuprinsul dosarului personal vin din
nevoia de cunoaştere a evoluţiei situaţiei acestuia, situaţie de fapt şi de drept care poate influenţa viaţa
acestuia, astfel: situaţia juridică (introducerea în dosar a mandatelor de executare a pedepselor în cazul în
care sunt mai multe astfel de acte, realizarea contopirilor de mandate, modificările
datelor din situaţia juridică – nerecidivist, recidivist, cu antecedente penale, aplicarea unei graţieri,
amnistii, intervenţia unui proces la altă instanţă ori a unui proces la instanţele din străinătate, întreruperea
executării pedepsei pe timp limitat, suspendarea executării pedepsei), liberarea (la termen, condiţionată,
amânarea liberării), transferarea, sancţionarea ori recompensarea, acordarea de facilităţi ori
responsabilităţi, documentarea cu privire la zilele câştigate ca urmare a muncii prestate, cuantumul
sumelor consemnate pe numele condamnatului (din plata muncii, banii primiţi de la familie sau din alte
surse, sumele expediate de penitenciar familiei sau victimei infracţiunii, plata unor daune cauzate din vina
condamnatului, consemnarea sumelor cheltuite prin cumpărarea de bunuri), verificarea situaţiei medicale
(consemnarea tratamentelor, a medicamentelor de la penitenciar, de la familie, transferul la spitale),
obţinerea de certificate de calificare, de diplome de studii ori de terminare a cursurilor diferitelor şcoli.
Posibilitatea ca toţi condamnaţii să-şi cunoască situaţia şi conţinutul documentelor din dosar se realizează
prin organizarea anuală, la nivelul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a unui apel general, acţiune
ce vine să confrunte fiecare persoană condamnată cu dosarul. Cu această ocazie se verifică în special
situaţia juridică a condamnatului, termenul de liberare, iar la cerere orice piesă din dosar. Apelul general
este şi un moment de centralizare a tuturor datelor cu privire la populaţia penitenciară, de analiză a
evoluţiei infracţionalităţii din punct de vedere numeric, al naturii infracţiunilor, al caracteristicilor principale
ale populaţiei penitenciare pe anul în curs. Datele se pot utiliza în rapoartele solicitate de Ministerul
Justiţiei pentru stabilirea de strategii sau planuri pe termen lung, mediu sau scurt în legătură cu întocmirea
bugetului, a planurilor de investiţii, a organizării formării de personal, a stabilirii profilării penitenciarelor în
raport cu sarcinile de deţinere, pază şi supraveghere şi altele.
Deoarece documentele din dosarul persoanei private de libertate au caracter confidenţial şi ca urmare a
necesităţii de a nu se distruge, pierde, deteriora ori sustrage unele dintre actele ce pot infuenţa situaţia
condamnatului, dosarul personal se gestionează de către serviciul evidenţă deţinuţi, iar
informaţii şi date din acesta se furnizează după prevederile Ordinului ministrului justiţiei nr. 432 din 5
februarie 2010, art. 113-128.
Accesul la dosar, consultarea actelor, fotocopierea unor acte se pot realiza doar cu acordul condamnatului
şi aprobarea directorului locului de deţinere, la cererea scrisă, iar primirea de copii din
dosar se poate face contra cost. Consultarea se realizează în spaţii anume destinate şi în prezenţa unei
persoane desemnate de directorul locului de deţinere. Din dosarul personal se pot consulta documentarul
penal, dosarul medical, dosarul de educaţie şi asistenţă psihosocială, dosarul privind cererile formulate şi
dosarul disciplinar, înscriindu-se pe fişa opis persoana care a consultat documentele, data şi aprobarea.
Dosarul personal al condamnatului cuprinzând toate componentele se arhivează în arhiva
operativă activă, arhiva operativă inactivă ori în arhiva neoperativă. În arhiva operativă activă se află
dosarele condamnaţilor existenţi în unitate, în cea operativă inactivă sunt dosarele celor care sunt în
întreruperea executării pedepsei sau măsurii educative ori în stare de evadare sau transfer temporar la
organele de poliţie, iar în arhiva neoperativă sunt dosarele celor liberaţi, decedaţi sau scoşi din evidenţă
din diverse situaţii.

6. Asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică

Pentru prima dată în legislaţia execuţional penală este prevăzut un drept specific persoanelor private de
libertate, dreptul privind asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică, prin Legea nr. 254/2013, art.
62.
Interesele persoanei private de libertate, indiferent dacă sunt de natură civilă, penală sau execuţional
penală, pot fi reprezentate prin angajarea unui avocat care poate să o reprezinte în diferite situaţii,
procese, întocmirea unor acte, întocmirea de cereri, sesizări, plângeri către diferite organe ale statului,
pentru consultaţii juridice în diferite probleme care reclamă cunoaşterea specializată a legislaţiei.
Legea nr. 254/2013, art. 62, Asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică, prevede
următoarele:
„(1) Persoanele condamnate beneficiază de spaţiul şi facilităţile necesare asigurării dreptului la asistenţă
juridică.
(2) Persoanele condamnate pot consulta avocaţi aleşi de acestea, în orice problemă de drept
dedusă procedurilor administrative sau judiciare.
(3) Consultarea cu avocatul, ales sau din oficiu, se face cu respectarea confidenţialităţii
vizitei, sub supraveghere vizuală.”
Pentru realizarea acestui drept, avocaţii, în baza împuternicirii avocaţiale şi a documentelor
ce le atestă calitatea, pot avea întrevederi cu persoanele condamnate, în spaţii în care se asigură
confidenţialitatea convorbirilor, separarea fizică, dar cu posibilitatea înmânării de documente şi cu
supraveghere vizuală în scopul asigurării siguranţei persoanei avocatului125. Întâlnirea cu avocatul nu
este considerată în cadrul drepturilor de vizită a persoanei în cauză, deşi ea se consemnează în fişa de
vizită şi în aplicaţia informatizată de gestiune a datelor despre persoana condamnată.
Deşi vizita cu avocatul nu este considerată ca atare, ci se acordă ori de câte ori este necesară o astfel de
activitate, avocatul este obligat să respecte prevederile legale privind accesul, prezentarea la
locul de deţinere, să nu aducă persoanei condamnate bunuri, obiecte interzise, bani sau valută, arme sau
substanţe halucinogene, să nu constituie prin legătura cu persoana condamnatului o modalitate de
stabilire de legături ilegale cu exteriorul. În afara avocatului, persoana privată de libertate poate fi vizitată
în aceleaşi condiţii, în timpul orelor de program, de către notari publici, executori judecătoreşti,
mediatori, ori alte persoane cu atribuţii oficiale.

7. Dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă

Dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă fac parte din drepturile specifice persoanelor private de
libertate având conţinutul dreptului de comunicare cu comunitatea exterioară locului de deţinere, cu
familia şi persoanele care fac parte dintre cei cu care cultivă relaţii interpersonale.
Petiţionarea dezvoltă posibilitatea de a exercita dreptul de informare a organelor statului şi a altor entităţi
nonguvernamentale cu privire la situaţii, fapte, de a sesiza existenţa unor neajunsuri, lipsuri, abuzuri,
încălcări ale prevederilor legale ori ale drepturilor persoanei condamnate, situaţii de corupţie sau plângeri
cu privire la modul de rezolvare sau nu a cererilor considerate îndreptăţite.
În Comunitatea Europeană prin Recomandarea Rec (2006)2 – ”Cereri şi reclamaţii” se formulează
modalităţile prin care deţinuţii pot să se adreseze celor îndreptăţiţi să le rezolve problemele pe timpul
privării de libertate.
Prevederile Constituţiei României art. 28, fără a face vreo distincţie cu privire la apărarea trimiterilor prin
corespondenţă, arată regimul inviolabilităţii şi al secretului scrisorilor, al telegramelor şi al altor trimiteri
poştale.
În aceste condiţii, în locurile de deţinere dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă este
reglementat, asigurându-se secretul trimiterilor, inviolabilitatea corespondenţei, confidenţialitatea
realizării acestor drepturi în limitele legale, asigurarea materială şi financiară a exercitării acestei activităţi,
garantându-se deplina libertate de comunicare a persoanelor condamnate cu cei cu care doresc.
În Legea nr. 254/2013, art. 63 – Dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă se prevede:
„(1) Dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă ale persoanelor condamnate sunt garantate.
(2) În sensul prezentei legi, termenul petiţie include orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice,
instituţiilor publice, organelor judiciare, instanţelor naţionale şi internaţionale.
(3) În scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei şi al răspunsurilor la
petiţii, a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este
interzisă, plicurile sunt deschise, fără a fi citite, în prezenţa persoanei condamnate.
(4) Corespondenţa şi răspunsurile la petiţii au caracter confidenţial şi nu pot fi reţinute
decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
(5) Corespondenţa şi răspunsurile la petiţii pot fi reţinute şi predate celor în drept dacă
există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Persoana condamnată este înştiinţată, în
scris, cu privire la luarea acestor măsuri. Reţinerea şi predarea celor în drept a corespondenţei şi a
răspunsurilor la petiţii în acest caz se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, prevederile art. 147 din Codul de procedură penală aplicându-se în
mod corespunzător.
Petiţiile şi corespondenţa sunt întocmite în timpul la dispoziţia persoanelor condamnate, fără
supraveghere, iar în situaţia în care este nevoie de o consultaţie juridică sau cu privire la adresa
destinatarului, administraţia locului de deţinere poate să ofere informaţiile necesare, ori să-l îndrume pe
cel condamnat să ia legătura cu avocatul său.
În locul de deţinere, în zonele de acces ale persoanelor private de libertate, sunt montate prin grija
administraţiei şi cu colaborarea unităţii de deservire poştală, cutii pentru colectarea corespondenţei.
Corespondenţa se ridică zilnic de către lucrătorul serviciului poştal, direct, fără nicio imixtiune, fiind însoţit
în interiorul locului de deţinere de către o persoană desemnată cu această responsabilitate de către
directorul locului de deţinere. Cu ocazia ridicării corespondenţei, se aduce corespondenţa primită, care se
distribuie imediat destinatarului sub semnătură. Petiţiile întocmite pot fi remise şi directorului locului de
deţinere sau judecătorului de supraveghere a privării de libertate, urmând să fie rezolvate după procedura
pentru cereri sau plângeri formulate de către deţiunuţi. Petiţiile pot fi trimise oricărei organizaţii
guvernamentale, centrale sau locale, instituţiilor internaţionale sau naţionale, deţinuţii fiind îndrumaţi cu
privire la modul de adresare şi limbajul folosit, ei răspunzând direct de conţinutul materialelor trimise şi de
veridicitatea celor reclamate. Trimiterea de petiţii, reclamaţii, cereri, plângeri, sesizări nu atrage vreo
răspundere disciplinară a expeditorilor, indiferent de numărul corespondenţelor trimise. Corespondenţa
primită în locurile de deţinere este controlată în scopul prevenirii introducerii în penitenciar a drogurilor,
substanţelor toxice, explozibililor sau altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă.
Corespondenţa se poate deschide, fără a fi citită, în prezenţa deţinutului. Costurile prilejuite de realizarea
corespondenţei sunt suportate de către persoanele
private de libertate din sumele ce le au la dispoziţie, iar dacă în ultimele 30 de zile nu au avut mijloace
băneşti necesare, cheltuielile cu privire la exercitarea dreptului la corespondenţă, în regim simplu, se
suportă de administraţia locului de deţinere.
8. Dreptul la convorbiri telefonice
Între posibilităţile persoanelor private de libertate de a comunica cu exteriorul, dreptul la convorbiri
telefonice asigură în mod constant şi indiferent de distanţa unde execută pedeapsa sau măsura educativă,
legătura cu familia, persoanele cu care doreşte să relaţioneze, cu alte persoane cu care poate să rezolve
problemele din locul de deţinere.
Convorbirile telefonice se realizează prin instalarea în locuri unde sunt cazaţi deţinuţii a aparatelor
necesare, care funcţionează pe baza cartelei personalizate, cu acces la numerele din exterior care sunt
trecute în lista de preferinţe a deţinutului. Recomandarea REC (2006)2 art. 24 stabileşte ca regulă
posiblitatea comunicării, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare
cu familiile, terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare, inclusiv o comunicare acceptabilă
chiar când restricţiile sunt necesare pentru realizarea acivităţilor judiciare sau de securitate a
penitenciarului.
Legea nr. 254/2013 la art. 65 – Dreptul la convorbiri telefonice, stabileşte următoarele:
„(1) Persoanele condamnate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice
instalate în penitenciare. Convorbirile telefonice au caracter confidenţial şi se efectuează sub supraveghere
vizuală.
(2) Pentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonice, directorul penitenciarului are obligaţia
de a lua măsurile necesare pentru instalarea de telefoane publice în interiorul penitenciarului.
(3) Cheltuielile ocazionate de efectuarea convorbirilor telefonice sunt suportate de către persoanele
condamnate.
(4) Numărul şi durata convorbirilor telefonice se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
Dreptul la convorbiri telefonice se pune în aplicare de la data primirii în penitenciar pentru a se aduce la
cunoştinţa familiei ori a unei terţe persoane sau instituţii despre locul unde execută pedeapsa, iar ulterior,
când este necesar, se vor realiza astfel de convorbiri în timpul programului zilnic. Deţinuţii adresează o
cerere scrisă directorului unităţii în care solicită aprobarea pentru 10 persoane din afara penitenciarului cu
înscrierea numărului de telefon corespunzător. După aprobarea cererii, prin grija administraţiei locului de
deţinere numerele vor fi introduse în serverul centralei telefonice, iar persoana condamnată le va putea
apela fără restricţii pe baza cartelei personale şi în limita sumei preplătite pentru asigurarea minutelor
necesare convorbirii. În situaţia în care condamnatul doreşte să schimbe unul sau mai multe dintre
numerele de telefon aprobate va face o nouă cerere cu solicitarea
schimbării conţinutului listei proprii de numere. Efectuarea convorbirilor telefonice se realizează fără a fi
ascultate, sunt confidenţiale şi se derulează în timpul orelor de program, atât cu persoane din ţară, cât şi
cu alte persoane din străinătate. În cadrul dreptului la convorbiri telefonice pot fi contactaţi de către
deţinuţi avocatul şi reprezentantul diplomatic (dacă deţinutul este de cetăţenie străină). În funcţie de
regimul de executare în care sunt incluşi, deţinuţii pot efectua convorbiri telefonice astfel:
a) zilnic, deţinuţii cărora li se aplică regimul de executare deschis şi semideschis şi cei pentru care nu a fost
stabilit încă regimul de executare, 10 apeluri telefonice, cu durata maximă cumulată de 60 de minute.
b) zilnic, deţinuţii cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă, regimul închis, precum şi cei care
prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului, 3 apeluri telefonice cu durata maximă cumulată de 30 de
minute.
Restricţiile cu privire la numărul de convorbiri şi durata cumulată a acestora se realizează în mod automat
prin setările serverului centralei telefonice, iar limitările duratei convorbirii sunt şi în raport de suma
preplătită pe cartela telefonică. Convorbirile persoanelor private de libertate pot fi interceptate în
condiţiile stabilite în C. pr. pen., art. 138 lit. a), interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
la distanţă, dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni131
cum sunt cele de la art. 139 alin. (2).

9. Dreptul la comunicări on-line

Recomandarea europeană REC (2006)2, art. 24, indică pe lângă mijloacele de comunicare dintre
persoanele private de libertate şi familiile lor, „telefonul sau alte mijloace de comunicare”, avându-se în
vedere dezvoltarea deosebit de rapidă a tehnologiilor în acest domeniu, ce depăşesc uneori sistemul de
reglementare.
Legea nr. 254/2013 la art. 66 – Dreptul la comunicări on-line stabileşte o modalitate nouă de comunicare
în mediul privat de libertate, astfel:
„(1) Pentru anumite categorii de persoane condamnate, se poate facilita comunicarea on-line cu membrii
de familie sau alte persoane.
(2) Categoriile de persoane condamnate, numărul şi durata comunicărilor on-line, precum şi modalitatea
de acordare a acestora se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
Comunicările on-line, dezvoltate mai ales după descoperirea internetului şi a posibilităţii de a se cupla cu
posibilitatea video, au produs una dintre mişcările deosebit de utilizate în domeniul comunicării, mai ales
că comunicarea este ieftină, cu posibilitate transfrontalieră, şi se produce instantaneu. Folosindu-se de
aceste facilităţi, s-a considerat că cresc şansele de îmbunătăţire a relaţiilor persoanelor deţinute cu mediul
de suport, mai ales a celor care nu sunt vizitaţi la locul de deţinere ori
sunt vulnerabile sau au nevoi speciale privind comunicarea (handicap acustic). Pe baza unei programări
prealabile, prin luarea legăturii cu cei cu care se doreşte să se desfăşoare o astfel de comunicare, legătură
prin corespondenţă sau prin telefon dat prin sectorul socio-educativ, se poate stabili un program, o
periodicitate, orele potrivite de comunicare, în raport de fusul orar şi programul zilnic din locul de
deţinere, astfel încât să se poată stabili o modalitate concretă a legăturii on-line.
Pregătirea unei astfel de convorbiri, presupune pentru cei care au domiciliu îndepărtat de locul de
deţinere, care nu au posibilităţi materiale deosebite pentru vizitarea periodică a condamnaţilor, o
rezolvare acceptabilă a legăturii de familie sau pentru comunicarea cu terţe persoane.
Convorbirea on-line are neajunsuri ce pot totuşi fi compensate prin faptul că discuţiile pot avea loc, că
interlocutorii se văd, că la convorbire pot participa mai mulţi membri de familie ce pot fi văzuţi împreună,
că nu sunt probleme de securitate deosebite, de control antiterorist, de aglomeraţie în sălile de aşteptare,
că în momentul în care s-ar produce o încălcare a regulilor stabilite legătura poate fi sistată.
Văzând şi interesul manifestat de persoanele private de libertate faţă de acest fel de convorbire, cu care
mulţi sunt familiarizaţi încă dinainte de venirea în locurile de deţinere, s-au stabilit condiţiile134 pentru
aprobarea unei astfel de modalităţi pentru următoarele categorii de deţinuţi:
„a) deţinuţii care au o bună comportare, participă activ la programele şi activităţile educative, de asistenţă
psihologică şi asistenţă socială recomandate în Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi
terapeutică ori la activităţi lucrative;
b) tinerii din penitenciarele pentru tineri;
c) femeile din penitenciarele sau secţiile de femei;
d) deţinuţii internaţi în penitenciarele-spital.”
S-a stabilit ca periodicitatea unor astfel de convorbiri să fie de 4 ori pe lună a câte 30 minute pentru o
convorbire, iar celor ce au în familie o situaţie gravă să li se aprobe o astfel de convorbire zilnic, pe durata
existenţei evenimentelor grave, cu o durată a convorbirii de o oră.
Directorul ANP poate aproba astfel de convorbiri între deţinuţii aflaţi în locuri de deţinere diferite în
aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi periodicitate.
Pentru realizarea tehnică a unor astfel de convorbiri135 în fiecare loc de deţinere, în sectorul destinat
vizitelor deţinuţilor cu membrii de familie, se amenajează un spaţiu ce cuprinde calculatoare, camere web
sau video, microfoane şi surse neîntreruptibile de curent, în aşa fel ca întregul echipament să fie securizat
antivandalizare şi posibil de accesat doar de către personalul locului de deţinere special instruit. Legătura
prin internet nu se poate accesa în alte scopuri, iar convorbirea va fi supravegheată de către operatorul de
comunicaţii speciale sau de către un operator public.

10. Dreptul la plimbare zilnică

Dreptul la plimbare este specific pentru persoanele condamnate, ne mai fiind întâlnit în alte instituţii.
Pentru a se menţine starea de sănătate a condamnaţilor, atât fizică, cât şi psihică, mai ales pentru cei care
sunt cazaţi în celule de mici dimensiuni ori care nu sunt folosiţi la activităţi zilnice în aer liber, precum şi cei
cu afecţiuni medicale care nu pot desfăşura activităţi ocupaţionale ori lucrative în mediu deschis, se
organizează în fiecare penitenciar zone de plimbare. În penitenciarele de maximă
siguranţă ori în astfel de secţii sunt construite „curţi de plimbare”, separate între ele cu zid şi acoperite cu
plasă de metal, pentru ca plimbarea să poată respecta şi criteriile de securitate. Pentru ceilalţi condamnaţi
de regulă se amenajează terenuri de sport sau spaţii largi de plimbare, unde se poate efectua această
activitate zilnică. În curţile de plimbare şi pe terenurile de sport există posibilitatea de a se efectua mişcări
de gimnastică ori de instruire fizică, se pot folosi aparate de forţă ori se pot organiza jocuri colective de
fotbal, volei, baschet şi altele. În unele penitenciare moderne există şi săli de forţă, folosite mai ales pentru
cei care practică sportul specific tinerilor ori care doresc să-şi întreţină corpul la parametri fizici în mod
deosebit. Activitatea de plimbare mai are rolul de a genera un confort psihic necesar pentru cei care nu ies
din celule decât pentru astfel de activităţi ori muncesc sau sunt folosiţi la activităţi în spaţii închise.
Recomandarea europeană REC (2006)2 prevede în art. 27 alin. (1) că „Toţi deţinuţii trebuie să aibă
oportunitatea de a efectua cel puţin o oră pe zi exerciţiu fizic în aer liber, dacă timpul o permite”.
În acest sens Legea nr. 254/2013 la art. 67 – Dreptul la plimbare zilnică prevede că „Fiecărei persoane
condamnate i se asigură zilnic plimbarea în aer liber de minimum o oră, în funcţie de regimul de executare
a pedepsei privative de libertate”. În situaţia în care locurile de deţinere sunt suprapopulate regula de
aplicare a regimului cu privire la activităţile ce trebuie derulate cel puţin 3 ore în afara camerelor de
deţinere cuprinde şi acest drept de plimbare.Deţinuţilor cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă şi
care nu participă la activităţi educative, de asistenţă psihologică sau asistenţă socială, nu sunt cuprinşi la
programele de şcolarizare sau pregătire profesională, în cei 6 ani şi 6 luni pentru cei condamnaţi la
detenţiune pe viaţă sau o cincime pentru cei cu condamnări mai mari de 13 ani, li se va asigura dreptul de
plimbare cel puţin două ore în fiecare zi, în aer liber, în curţi amenajate pentru respectarea separaţiunii şi
securităţii locului de deţinere. Pentru aceştia curţile de plimbare sunt asigurate cu grilaje, iar deasupra
acestora se montează plase metalice, pentru a nu se putea realiza tentative de evadare. Pentru deţinuţii
din regimul de maximă siguranţă care muncesc sau participă la activităţi zilnice în afara camerei de
deţinere se asigură cel puţin o oră de plimbare zilnică în aceleaşi condiţii de securitate a unităţii. Deţinuţii
din regimul de maximă siguranţă, chiar dacă au săvârşit o abatere disciplinară pentru care sunt sancţionaţi
cu izolarea, au dreptul la cel puţin o oră pe zi de plimbare în aer liber. Deţinuţii din regimul închis au
dreptul la plimbare, dacă nu sunt folosiţi la activităţi productive sau nu sunt cuprinşi la activităţi
socioeducative, de instruire, formare profesională sau alte activităţi ocupaţionale, la trei ore de plimbare în
aer liber pe terenurile de sport sau la curţile de plimbare sub supravegherea personalului unităţii. În cazul
în care deţinuţii din această categorie
muncesc, participă la activităţile socioeducative sau de pregătire şcolară şi instruire profesională, au
dreptul la cel puţin o oră de plimbare zilnică în aer liber, în aceleaşi condiţii de supraveghere. Chiar cei
sancţionaţi cu izolare au dreptul la plimbare cel puţin o oră pe zi, în curţile amenajate pentru realizarea
securităţii unităţii. Persoanele din regimul semideschis şi deschis, pe timpul zilei, în cadrul programului
când uşile camerelor sunt deschise, au acces la terenurile de sport şi curţile de plimbare, conform
programului stabilit de către directorul locului dedeţinere. Chiar pe timpul transferurilor de la o unitate la
alta, condamnaţilor li se asigură pauze în care pot beneficia de timp pentru fumat, pentru necesităţi
naturale şi medicale, pentru mişcare şi în aer liber, în condiţiile stabilite prin programul de transport
aprobat de către directorul general al ANP.
Organizarea activităţii de plimbare a persoanelor private de libertate este prevăzută în Ordinul ministrului
justiţiei nr. 1676/c din 24 iunie 2010 pentru aprobarea Regulamentului privind siguranţa locurilor de
deţinere din subordinea ANP, prin care se stabilesc măsurile de securitate ale curţilor de plimbare şi
răspunderile supraveghetorilor astfel:
- Evidenţa scoaterii şi introducerii în camerele de deţinere a persoanelor care efectuează activitatea de
plimbare se ţine în registrul special în care se trec activităţile zilnice, durata şi camerele cu persoanele care
au beneficiat de dreptul de plimbare;
- Dreptul la plimbare se realizează separat pe categorii cuprinse în regimuri de deţinere diferite, pentru
persoane sancţionate cu izolare, pentru persoanele ce prezintă risc pentru penitenciar, pentru persoanele
arestate preventiv, precum şi celelalte criterii de separaţiune şi clasificare;
- Pe timpul efectuării plimbării uşile de la curţile de plimbare se închid, supravegherea se realizează din
foişor asupra întregului grup de persoane, aceştia având posibilitatea de a se mişca, a face sport şi exerciţii
fizice, fără a produce dezordine sau acte de indisciplină;
- Curţile de plimbare se vor controla atât înainte, cât şi după ieşirea deţinuţilor pentru a se descoperi
eventuale obiecte interzise. Deţinuţii sunt percheziţionaţi înainte de ieşirea din camere şi la înapoierea în
camerele de deţinere în realizarea aceluiaşi scop;
- În situaţia producerii actelor de indisciplină se vor lua măsuri de încetare a activităţii şi de cercetare a
situaţiei pentru luarea de măsuri.

11. Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile familiale deosebite
Vizitele cu persoanele private de libertate constituie cea mai importantă oportunitate privind contactul cu
comunitatea exterioară, cu familia, cu mediul suport al persoanei în cauză, dar şi legătura
care face posibilă menţinerea familiei pe perioada deţinerii în condiţiile separării pe o durată mai lungă de
timp. În acest context se prevăd în cadrul Regulilor europene REC (2006)2 la art. 24 alin. (2) şi (4)
următoarele:
– „Orice restricţie sau supraveghere a comunicărilor şi vizitelor, necesară în cadrul
urmăririi şi anchetei penale, menţinerii ordinii, securităţii şi siguranţei, precum şi prevenirii infracţiunilor
penale şi protecţiei victimelor - inclusiv în urma unui ordin specific dat de o autoritate judiciară –
trebuie,totuşi, să permită un nivel minim acceptabil de contact.
– Modalităţile de realizare a vizitelor trebuie să permită deţinuţilor să menţină şi să dezvolte relaţiile cu
familiile, cât mai normal posibil.”
Dreptul la vizită este reglementat prin Legea nr. 254/2013 la art. 68 unde este completat cu dreptul de a fi
informat cu privire la situaţiile familiale deosebite, astfel:
„(1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi vizite, în spaţii special amenajate, sub supravegherea
vizuală a personalului administraţiei penitenciarului.
(2) Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific.
(3) Durata şi periodicitatea vizitelor, modul de organizare a acestora, precum şi calitatea persoanelor
vizitatoare se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(4) Persoanele condamnate au dreptul de a primi oricând, în condiţii de confidenţialitate, vizite ale
apărătorului.
(5) Persoanele condamnate pot comunica în limba maternă atât între ele, cât şi cu persoanele care le
vizitează.
(6) Persoanele condamnate sunt informate de către administraţia penitenciarului cu privire la boala gravă
sau decesul soţului, soţiei sau al concubinului, concubinei, precum şi al unei rude apropiate, în cel mai
scurt timp de la luarea la cunoştinţă, de către administraţia penitenciarului, despre evenimentul produs.”
Numărul şi periodicitatea vizitelor137 la care au dreptul deţinuţii este:
a) deţinuţii cărora li se aplică regimul deschis beneficiază lunar de 6 vizite;
b) deţinuţii cărora li se aplică regimul semideschis beneficiază lunar de 5 vizite;
c) deţinuţii pentru care nu s-a stabilit încă regimul de executare a pedepsei beneficiază lunar
de 5 vizite;
d) deţinuţii cărora li se aplică regimul închis beneficiază lunar de 4 vizite;
e) deţinuţii cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă beneficiază lunar de 3 vizite;
f) femeile gravide ori care au născut, pentru perioada în care îngrijesc copilul în locul de
deţinere, beneficiază lunar de 8 vizite.
În situaţia naşterii copilului deţinutului ori a decesului unui membru de familie, directorul
penitenciarului poate aproba, în baza unei solicitări scrise a deţinutului, să beneficieze de o vizită
suplimentară ce poate fi acordată fără dispozitiv de separare.
În sălile de aşteptare pentru vizitatori, prin grija administraţiei locului de deţinere se realizează informarea
vizuală, audio sau video, cu privire la modul cum trebuie să procedeze vizitatorii, cum se realizează
controlul antiterorist, ce obiecte sunt permise şi ce obiecte sunt interzise a fi deţinute sau predate celor
privaţi de libertate. Nerespectarea regulilor duce la neacordarea vizitei. Bunurile şi obiectele interzise
nedeclarate de către vizitatori cu prilejul controlului antiterorist al persoanelor şi al bagajelor sau
pachetelor destinate deţinuţilor sunt ridicate şi se conservă, întocmindu-se un proces-verbal, pentru a se
face analiza eventualei incidenţe cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, anunţându-se organele de
cercetare penală.
Deţinuţii sunt supuşi percheziţiei înainte şi după efectuarea vizitei astfel:
a) percheziţie corporală sumară, pentru vizita cu dispozitiv de separare;
b) percheziţie corporală amănunţită, pentru vizita fără dispozitiv de separare;
c) alte măsuri de control necesare pentru asigurarea securităţii în penitenciare.
În situaţia producerii unei situaţii grave138 de familie, boală gravă, decesul unui membru al familiei, al
unui aparţinător sau al altei persoane, deţinuţii sunt informaţi în cel mai scurt timp. În legătură cu un astfel
de fapt grav, deţinutul va fi consiliat psihologic şi i se va aduce la cunoştinţă posibilitatea de a solicita
permisiunea de ieşire, vizită suplimentară, vizită on-line sau convorbire telefonică. În situaţia în care starea
de sănătate a deţinutului se deteriorează în timpul executării pedepsei, i se vor cere acestuia date de
contact cu un membru de familie sau aparţinător, pentru a li se aduce la cunoştinţă acest fapt şi pentru a
se lua în consecinţă măsuri privind asistenţa medicală, întocmirea unei cereri de întrerupere a executării
pedepsei, furnizarea de medicamente necesare ori alte măsuri specifice situaţiei terminale.

12. Dreptul la vizită intimă

Una dintre problemele sensibile ce se produc cu ocazia privării de libertate a celor ce execută pedepse
este întreruperea relaţiilor intime dintre soţi sau parteneri, cu efecte atât pentru cei din locurile de
detenţie, cât şi pentru cei cu care sunt în astfel de relaţii de familie. Pentru rezolvarea relaţiilor de tip
familial, în scopul menţinerii acestora la un nivel cât mai apropiat de normalitate, Legea nr. 254/2013
conţine şi dreptul, reglementat separat, la vizită intimă de care pot beneficia persoanele condamnate,
reluându-se prevederile din reglementările anterioare139. Legea nr. 254/2013 în art. 69 – „Dreptul la vizită
intimă”, prevede următoarele:
„(1) Pot beneficia de vizită intimă persoanele condamnate care îndeplinesc, cumulativ, următoarele
condiţii:
a) sunt condamnate definitiv şi sunt repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de
libertate;
b) nu sunt în curs de judecată în calitate de inculpat;
c) există o relaţie de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului de căsătorie sau, după caz, o
relaţie de parteneriat similară relaţiilor stabilite între soţi;
d) nu au beneficiat, în ultimele 3 luni anterioare solicitării vizitei intime, de permisiunea de ieşire din
penitenciar;
e) nu au fost sancţionate disciplinar pe o perioadă de 6 luni, anterioară solicitării vizitei intime, sau
sancţiunea a fost ridicată;
f) participă activ la programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială ori la muncă.
(2) Persoana condamnată căsătorită poate beneficia de vizită intimă numai cu soţul sau soţia.
(3) Pentru acordarea vizitei intime, partenerii trebuie să fi avut o relaţie similară relaţiilor stabilite între soţi
anterior datei primirii în penitenciar.
(4) Dovada existenţei relaţiei de parteneriat se face prin declaraţie pe propria răspundere, autentificată de
notar.
(5) Directorul penitenciarului poate aproba vizite intime între persoane condamnate, în condiţiile
prezentului articol.
(6) Numărul, periodicitatea şi procedura desfăşurării vizitelor intime se stabilesc prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi.”
Faţă de alte tipuri de drepturi ce sunt reglementate fără restricţii, acesta pare a fi acordat la fel ca şi
recompensele, condiţionat de conduită şi de participarea la programe educaţionale. Este firesc să se
protejeze prin acordarea dreptului la vizită intimă stabilitatea familiei, a relaţiile dintre soţi, relaţiile
parteneriale dintre persoane care au relaţii similare cu cele dintre soţi.
Condiţiile legale şi regulamentare141 sunt următoarele:
a) Persoana condamnată este inclusă în programul de reintegrare socială sau participă la activităţi
lucrative şi realizează obiectivele stabilite prin aceste programe. În cazul în care nu mai participă la astfel
de programe, situaţia de fapt nu se datorează condamnatului, în cuprinsul celor 3 luni dinaintea cererii
formulate pentru acordarea vizitei intime;
b) Dacă îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute în art. 69 din Legea nr. 254/2013, au dreptul la o vizită
intimă o dată la 3 luni, cu durata de 3 ore;
c) În situaţia în care cei doi parteneri se căsătoresc pe timpul detenţiei, au dreptul la o vizită intimă cu
durata de 48 de ore, cu aprobarea directorului locului de deţinere, deţinutul fiind informat despre aceasta
în timp util. Vizita poate fi întreruptă o singură dată pe o perioadă de 24 de ore, iar timpul întreruperii nu
se socoteşte în durata vizitei. Cei care se căsătoresc nu trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art.
69 din Legea nr. 254/2013;
d) Vizita intimă se aprobă doar la cererea scrisă a persoanei deţinute. Soţii se vor informa reciproc asupra
existenţei unei boli venerice sau a sindromului imunodeficitar dobândit, prin declaraţie scrisă pe proprie
răspundere, ce se va ataşa la dosarul persoanei condamnate, sub sancţiunea prevăzută în C.pen., art. 353-
354. Prin grija administraţiei locului de deţinere se vor pune la dispoziţia vizitatorilor mijloace de protecţie
şi materiale de informare pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuală.
e) Reglementările cu privire la derularea vizitei, bunurile şi obiectele ce se pot afla
asupra vizitatorilor ori cele aduse pentru cel condamnat, interdicţiile şi obiectele interzise, regimul de
identificare, acces, control sunt cele cu privire la desfăşurarea vizitelor diferitelor categorii de deţinuţi.

13. Dreptul de a primi, cumpara si de a detine bunuri

Dreptul de a primi, cumpăra şi de a deţine bunuri este prevăzut în art. 70 din Legea nr.
254/2013, care are următorul conţinut:
„(1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi bunuri şi de a efectua cumpărături.
(2) Numărul şi greutatea pachetelor, categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate şi
folosite de către persoanele condamnate, precum şi procedura de primire, păstrare şi folosire se stabilesc
prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(3) Persoanele condamnate pot primi sume de bani, care se consemnează în fişa contabilă nominală, ce se
întocmeşte la intrarea în penitenciar.
(4) Cotele din sumele de bani cuvenite persoanelor condamnate pentru munca prestată, sumele primite
de la persoane fizice sau juridice în timpul executării pedepsei şi sumele aflate asupra lor la primirea în
penitenciar sunt evidenţiate în fişa contabilă nominală a persoanelor condamnate şi pot fi folosite pentru:
a) exercitarea dreptului de petiţionare, a dreptului la corespondenţă şi a dreptului la
convorbiri telefonice;
b) fotocopierea documentelor de interes personal;
c) efectuarea examenului medical prevăzut la art. 72 alin. (4);
d) derularea contractului de asigurare în condiţiile art. 87 alin. (2);
e) repararea pagubelor cauzate bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului;
f) recuperarea cheltuielilor avansate de administraţia penitenciarului;
g) cumpărarea de bunuri, sprijinirea familiei sau alte asemenea scopuri;
h) plata transportului până la domiciliu, la punerea în libertate;
i) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare.”
Continuarea vieţii apropiate de normalitatea din afara locului de deţinere reprezintă obiectivul activităţii
de resocializare, şi se poate concretiza şi prin acordarea dreptului persoanei private de libertate de a avea
împreună cu el în locul de deţinere diferite bunuri pe care le poate folosi, care îi
personalizează camera în care trăieşte zi de zi, bunuri care contribuie la ridicarea standardului de viaţă,
îmbrăcăminte, hrană, sănătate şi care îl ajută să desfăşoare activităţi sportive, culturale, artistice,
ştiinţifice, religioase, să desfăşoare activităţi tip hobby, să aibă un ambient mai intim şi să fie în pas cu
informaţiile publice ce sunt oferite prin mass-media.
Pentru a primi bunuri de la familie, persoanele private de libertate pot să solicite de la aceasta prin
convorbirile telefonice, prin corespondenţă sau cu ocazia vizitelor, bunurile de care au nevoie şi pe care le
pot primi, conform prevederilor legale, odată cu vizita la locul de deţinere. În fiecare loc de deţinere sunt
destinate spaţii pentru amenajarea unui magazin cu bunuri ce pot fi cumpărate de către persoanele
private de libertate din sumele de bani primite ori câştigate ca urmare a muncii remunerate depuse la
diferiţi beneficiari. Condamnaţii pot primi orice sume în lei şi valută, care vor fi consemnate în fişa
contabilă personală şi care vor putea fi întrebuinţate conform prevederilor legale pentru a cumpăra bunuri
sau pentru alte destinaţii.
Sunt interzise de a se primi de către persoanele private de libertate următoarele bunuri:
– Deţinuţilor le sunt interzise primirea, cumpărarea, deţinerea şi portul bunurilor şi obiectelor din metale
preţioase şi pietre preţioase;
– Primirea de produse alimentare care, în vederea consumului, necesită încălzire, coacere, fierbere sau alte
tratamente termice;
– Cumpărarea de produse alimentare uşor alterabile ori care, în vederea consumului, necesită încălzire,
coacere, fierbere sau alte tratamente termice, cu excepţia cafelei, ceaiului, laptelui şi a supelor instant;
– Primirea şi cumpărarea de lămâi şi derivate ale acestora;
– Se interzice primirea bunurilor, obiectelor şi produselor a căror manipulare implică risc de deteriorare;
– Băuturi alcoolice şi alimente ori produse cu un astfel de conţinut;
Sunt interzise a se primi sau deţine obiecte a căror deţinere este interzisă cetăţenilor liberi
sau al căror regim este reglementat prin acte normative ce nu sunt înscrise în legislaţia execuţional
penală, astfel:
– Arme letale, artizanale, cu electroşocuri, precum şi muniţia aferentă;
– Obiecte de metal ce pot fi transformate în arme albe;
– Aparate de transmisie recepţie, calculatoare, laptopuri, telefoane, aparate cu GPS,
stick-uri de memorie ori alţi suporţi de informaţii, aparate de fotografiat, de înregistrat tip reportofon,
precum şi încărcătoare, acumulatori ori subansamble pentru acestea;
– Substanţe stupefiante, psihotrope, droguri, precursori, substanţe halucinogene;
– Substanţe din care se pot confecţiona explozibili, artificii sau substanţe inflamabile cum
sunt benzina, acetona, petrolul;
– Substanţe supuse regimului substanţelor nucleare, otrăvitoare, regimului protecţiei
împotriva bacteriilor şi virusurilor;
– Materiale ce propagă antisemitismul, xenofobia, rasismul, extremismul ori apologia
infracţiunilor;
– Materiale ce propagă teorii ori concepţii teroriste.
Bunurile ce pot fi primite de către persoanele private de libertate sunt:
– Pachete cu produse alimentare, o dată la două luni, în greutate de 10 kg şi separat 6 kg
de fructe;
– Sume de bani în lei sau valută, primite prin mandat poştal sau prin depunere la casieria
locului de deţinere;
– Medicamente la recomandarea unui medicului specialist, cu avizul medicului unităţii,
în baza unei prescripţii medicale care însoţeşte medicamentele respective. Gestionarea acestora se va
face prin grija cabinetului medical de unitate;
– Deţinuţii au dreptul de a cumpăra săptămânal de la punctele comerciale din incinta
penitenciarului, în limita a 3/4 din valoarea salariului minim brut pe economie, alimente, fructe, legume,
apă minerală, băuturi răcoritoare, ţigări şi alte bunuri de natura celor permise să fie primite, precum şi
cele necesare exercitării drepturilor de petiţionare, la corespondenţă şi la convorbiri telefonice;
– Articole de îmbrăcăminte sau încălţăminte, lenjerie de corp, obiecte de cazarmament
diferite faţă de uniforma sau articolele specifice din dotarea personalului sau a locului de deţinere;
– Articole pentru sport, pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor cultural-educative şi de
resocializare, cărţi, reviste de specialitate, literatură religioasă;
– Proteze, ochelari, aparate auditive ori din cele necesare persoanelor cu un anumit handicap;
– Obiecte electronice cum sunt televizoare, aparate de radio, CD-playere, ori instrumente muzicale.
Medicamentele prescrise de specialist şi aduse la locul de deţinere, vor fi primite în păstrare şi depozitare
pe baza unui bon de primire. Medicamentele vor fi depuse în farmacia locului de deţinere şi vor fi
administrate în cantităţile necesare prin grija personalului cabinetului medical şi al supraveghetorilor din
secţiile de deţinere. Medicamentele trebuie să fie prevăzute în Nomenclatorul
produselor medicamentoase de uz uman, aprobat de Agenţia Naţională a Medicamentului, şi să aibă cel
puţin 6 luni până la expirarea termenului de valabilitate.
15. Dreptul la asistenţă diplomatică
Deşi în sistemul penitenciar la sfârşitul lunii octombrie 2014 erau 30426 persoane, în situaţii juridice
diferite, numai 261 persoane erau de cetăţenie alta decât româna.. Permanent în executarea unor pedepse
şi măsuri privative de libertate se găsesc cetăţeni străini, care au dreptul de a primi acelaşi tratament
execuţional ca şi persoanele de cetăţenie română. Recomandarea europeană REC (2006)2, art. 37,
stabileşte dreptul deţinuţilor de alte naţionalităţi de a fi informaţi imediat cu privire la dreptul lor de a lua
legătura cu reprezentanţii diplomatici sau consulari ai ţării lor şi de a beneficia de mijloace rezonabile de
comunicare cu aceştia. În situaţia în care în ţara unde se află persoanele deţinute nu este organizat
serviciu diplomatic sau consular, aceştia se vor adresa cu aceleaşi drepturi către reprezentantul diplomatic
sau consular al statului care se ocupă de interesul lor sau autorităţilor naţionale sau internaţionale cu
misiuni de protejare a intereselor respective. Prin Recomandarea europeană se stabileşte obligaţia
autorităţilor penitenciare de a coopera cu aceşti reprezentanţi în interesul deţinuţilor străini. Asistenţa
judiciară a deţinuţilor străini şi posibilitatea transferării în altă ţară pentru executarea pedepsei sau măsurii
privative de libertate va fi adusă la cunoştinţa deţinutului străin. Legea nr. 254/2013 prevede în art. 74 –
Dreptul la asistenţă diplomatică, următoarele:
„(1) Persoanele condamnate, care au altă cetăţenie decât cea română, au dreptul de a se adresa
reprezentanţelor diplomatice sau consulare în România ale statului ai cărui cetăţeni sunt şi de a fi vizitate
de funcţionarii acestor reprezentanţe diplomatice sau consulare, în condiţii de confidenţialitate, sub
supraveghere vizuală.
(2) Administraţia penitenciarului are obligaţia să coopereze cu instituţiile prevăzute la alin.
(1) pentru realizarea asistenţei diplomatice a persoanelor condamnate.
(3) Persoanele condamnate, cu statut de refugiaţi sau apatrizi, precum şi persoanele condamnate care au
altă cetăţenie decât cea română, al căror stat nu este reprezentat diplomatic sau consular în România, pot
solicita administraţiei penitenciarului să contacteze autoritatea internă sau internaţională competentă şi
pot fi vizitate de reprezentanţii acesteia, în condiţii de confidenţialitate, sub supraveghere vizuală.
(4) Persoanele condamnate care au altă cetăţenie decât cea română sunt informate, la intrarea în
penitenciar, cu privire la posibilitatea continuării executării pedepsei privative de libertate în statul de
cetăţenie.
(5) Persoanele condamnate care nu au cetăţenie sau au altă cetăţenie decât cea română au dreptul de a
solicita acordarea unei forme de protecţie în România, în condiţiile legii. Cererile de azil depuse de aceste
persoane se transmit autorităţii desemnate pentru imigrări de către administraţia penitenciarului, care va
asigura accesul autorităţilor competente în domeniul azilului, pentru efectuarea formalităţilor prevăzute
de lege.”
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, din 24 aprilie 1963, stabileşte regulile cu privire la
modalităţile de cooperare a reprezentanţilor statelor din misiunile diplomatice sau consulare cu privire la
persoanele reţinute, arestate preventiv sau deţinute într-o modalitate legală într-unul dintre statele
primitoare sau trimiţătoare, astfel:
– Funcţionarii consulari trebuie să aibă libertatea de a comunica şi de a avea acces la aceştia;
– Funcţionarii statului trebuie să avertizeze fără întârziere pe funcţionarii consulari cu privire la existenţa
unui cetăţean arestat, încarcerat sau pus sub detenţiune în orice formă;
– Orice formă de comunicare a persoanei reţinute, arestate ori deţinute trebuie trimisă postului consular,
iar funcţionarii statului trebuie să înştiinţeze persoana deţinută că are acest drept de comunicare;
– Funcţionarii consulari pot vizita pe un cetăţean străin, pot să corespondeze şi să acţioneze pentru
reprezentarea în justiţie;
– Funcţionarii consulari se vor abţine de la orice demers, dacă persoana în cauză nu doreşte să ia legătura
cu aceştia.
În ceea ce priveşte administraţia locului de deţinere, aceasta va aplica toate măsurile,
drepturile, facilităţile şi va impune obligaţiile şi interdicţiile specifice regimului de deţinere pentru
cetăţenii străini deţinuţi, la fel ca şi pentru deţinuţii de cetăţenie română. În penitenciare nu se va face
separaţiunea pe criteriul cetăţeniei, dar se pot lua măsuri de sprijinire a străinilor pentru a înţelege
regulile, drepturile şi obligaţiile ce le revin, prin stabilirea unor condamnaţi dintre cei ce pot comunica cu
aceştia să conlocuiască împreună. Locul de deţinere va realiza evidenţa persoanelor de cetăţenie străină,
iar la punerea în libertate, în situaţia aplicării pedepsei accesorii sau complementare cu „interzicerea
străinului de a se afla pe teritoriul României” va proceda la informarea Inspectoratului General al Poliţiei şi
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră pentru a se lua măsura expulzării din ţară a persoanei
respective.

16. Dreptul la încheierea unei căsătorii

Dreptul la încheierea unei căsătorii se bazează pe prevederile Constituţiei României -Familia, astfel:
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria
religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. Persoanele care doresc să se
căsătorească, în situaţia în care unul dintre viitorii soţi este în executarea unei pedepse ori în situaţia în
care ambii parteneri sunt în executarea unor pedepse privative de libertate, pot să solicite prin cerere
adresată directorului locului de deţinere pentru a fi sprijiniţi în demersurile necesare. Legea nr. 254/2013
art. 75 – Dreptul la încheierea căsătoriei, reglementează această activitate astfel:
„(1) Persoanele condamnate au dreptul la încheierea căsătoriei în penitenciar, în condiţiile
legii. Consimţământul viitorilor soţi este luat de către ofiţerul de stare civilă din cadrul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, din cadrul primăriei în a cărei rază
administrativ-teritorială se găseşte penitenciarul.
(2) Administraţia penitenciarului are obligaţia de a asigura condiţiile necesare încheierii căsătoriei.
(3) După încheierea căsătoriei, soţii pot beneficia de vizită intimă, timp de 48 de ore, cu acordul
directorului penitenciarului.
(4) În cazul în care cei doi soţi divorţează şi se recăsătoresc între ei, prevederile alin. (3) nu se aplică.
(5) În actul de căsătorie, la locul încheierii căsătoriei, se înscrie localitatea în a cărei rază teritorială este
situat penitenciarul.
(6) Persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regim semideschis sau deschis
pot încheia căsătoria în localitatea în care domiciliază sau în localitatea în a cărei rază teritorială este situat
penitenciarul, cu acordul directorului penitenciarului, şi pot primi, în acest scop, o permisiune de ieşire din
penitenciar de până la 5 zile. Consimţământul viitorilor soţi este luat de
către ofiţerul de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau,
după caz, din cadrul primăriei localităţii în care se încheie căsătoria.
(7) Permisiunea de ieşire din penitenciar prevăzută la alin. (6) se acordă de către directorul general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. “ Pentru căsătorie în situaţia în care viitorii soţi sunt în
executarea unor pedepse în locuri de deţinere diferite, dacă regimul de deţinere este de maximă siguranţă
sau regim închis, la solicitarea scrisă a acestora, ei vor fi transferaţi la aceeaşi unitate, pentru ca pe timpul
căsătoriei să poată participa la ceremonie. Analizele medicale necesare sunt realizate prin grija unităţilor în
care se află persoanele respective, iar cheltuielile pentru acestea sunt suportate de viitorii soţi.
În ziua stabilită la încheierea căsătoriei este solicitat să se prezinte la locul de deţinere ofiţerul stării civile
ori primarul din localitatea de reşedinţă a locului de deţinere, pentru a oficia căsătoria. După realizarea
căsătoriei civile, se poate realiza, la biserica sau capela unităţii, căsătoria religioasă, cu sprijinul preotului
locului de deţinere. La căsătorie pot participa 10 persoane invitate ale viitorilor soţi, chiar dintre
persoanele private de libertate, dar şi dintre rudele sau prietenii celor căsătoriţi.
Ca urmare a căsătoriei, soţii vor primi, cu aprobarea directorului locului de deţinere, o vizită
intimă de 48 de ore, precum şi un pachet de până la 10 kg alimente şi 6 kg fructe, dacă nu există
posibilitatea acordării permisiunii ieşirii din locul de deţinere. Pachetul suplimentar nu este considerat
între drepturile cuvenite în perioadele stabilite pentru fiecare categorie de condamnaţi.
În situaţia în care persoanele execută pedeapsa în regimul semideschis sau deschis, pot primi o permisie
de 5 zile pentru căsătorie, iar cei cu conduită bună pot fi recompensaţi cu permisiunea de ieşire de 5 zile
pentru acelaşi scop.
Dreptul la intentarea divorţului nu este prevăzut în Legea nr. 254/2013, dar fiind o procedură legală,
acesta poate fi intentat atât de cel condamnat, cât şi de soţul sau soţia care nu este condamnată.
Prezentarea la instanţa dejudecată pentru divorţ se va realiza cu sprijinul administraţiei locului de deţinere
la datele şi locul unde se desfăşoară procesul.

17. Dreptul de a vota

În conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. pen. – conţinutul pedepsei accesorii,
constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66, iar în alin. (1) lit. d) – dreptul de a alege, se
arată că pe timpul executării pedepsei prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată persoanele
condamnate nu pot să voteze.
Dacă instanţa de judecată nu aplică această prevedere persoana privată de libertate poate să aibă
exerciţiul dreptului de vot. Dreptul fundamental la vot este înscris în Constituţie, la art. 36 – Dreptul la vot,
art. 37 – Dreptul de a fi ales, art. 38 – Dreptul de a fi ales în Parlamentul european. Au drept de vot,
conform Constituţiei României, cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 16
alin. (3), dacă nu le este interzis să se asocieze în partide politice, potrivit art. 40 alin. (3). Dreptul de vot
este accesibil tuturor celor care au împlinit vârsta de 18 ani, deci pot fi şi dintre cetăţenii care execută
pedepse privative de libertate. Dreptul de a vota al persoanelor private de libertate este prevăzut la art. 76
din Legea nr. 254/2013, art. 76, astfel:
„(1) Persoanele condamnate îşi pot exercita dreptul de a vota, dacă acesta nu a fost interzis prin hotărârea
de condamnare.
(2) Administraţia penitenciarului asigură persoanelor condamnate condiţiile necesare exercitării dreptului
la vot, potrivit legii.
(3) Şeful serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor acordă scutire de la plata cheltuielilor de
producere şi de eliberare a actelor de identitate, în situaţia în care persoanele condamnate nu dispun de
mijloace financiare.”
Administraţia penitenciarului, în colaborare cu birourile electorale şi serviciile publice comunitare de
evidenţă a populaţiei, asigură condiţiile de spaţiu, cabinele necesare, urnele, formularistica necesară,
ştampilele, comisiile numite pentru activitatea de votare, se realizează acreditarea observatorilor la secţia
de votare a fiecărui loc de deţinere. Toate activităţile privind votarea se derulează în aceleaşi condiţii în
care se realizează votarea la orice secţie de votare din ţară.
18. Dreptul la odihnă şi repausul săptămânal
Odihna, repausul zilnic şi săptămânal în locurile de deţinere reprezintă singurele posibilităţi privind ieşirea
din programul deosebit de riguros, ieşirea din activităţile colective şi realizarea unei pauze sau întreruperi
în aplicarea regimului. Odihna nu înseamnă doar somn şi lipsa activităţii, ci organizarea timpului liber, care
înseamnă activităţi administrative, vizite, sport, activităţi religioase, citirea cărţilor
preferate, realizarea unor întâlniri cu voluntarii ori participarea la activităţi cultural-educative. Sâmbăta şi
duminica, precum şi în zilele de sărbători legale ori în care nu se desfăşoară activităţi lucrative se
realizează programul de odihnă. Conform art. 77 din Legea nr. 254/2013 - Dreptul la odihnă şi repausul
săptămânal este reglementat astfel:
„(1) Persoanelor condamnate li se asigură minimum 7 ore de somn pe zi.
(2) Persoanele condamnate care muncesc au dreptul la repaus săptămânal, potrivit legislaţiei muncii.”

19. Dreptul la muncă

Dreptul la muncă este reglementat prin art. 78 din Legea nr. 254/2013 şi urmează a fi descris în această
lucrare într-un capitol special cu privire la organizarea activităţilor lucrative, folosirea la muncă, la activităţi
de voluntariat, cu privire la remunerarea muncii şi considerarea ca executate a zilelor lucrate, în calculele
pentru liberarea condiţionată. Munca persoanelor care desfăşoară activităţi ştiinţifice, ori care desfăşoară
activităţi de hobby, ori dintre cei care muncesc în condiţii deosebite, ori nu sunt folosiţi la muncă ca
urmare a vârstei, sănătăţii, ori aptitudinii de muncă se va analiza în capitol separat.

20. Dreptul la învăţământ

Dreptul la învăţământ este prevăzut în art. 79 din Legea nr. 254/2013, conform căruia
persoanele private de libertate pot urma cursuri de instruire şcolară şi universitară, în raport cu nevoile
prioritare de intervenţie educativă. Modul de organizare a punerii în practică a acestui drept urmează a se
trata în prezenta lucrare la un capitol separat în legătură cu organizarea activităţilor socioeducative în
sprijinul resocializării persoanelor condamnate.

21. Dreptul la hrană, ţinută, şi condiţii minime de cazare

Dreptul la hrană este prevăzut la art. 50 şi 80 din Legea nr. 254/2013. Cu privire la alimentaţia
deţinuţilor147, în locurile de deţinere se asigură următoarele:
– Administraţia penitenciarului asigură deţinuţilor, de 3 ori pe zi, o hrană variată,
corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ, cu respectarea regulilor de igienă;
– Hrana va fi preparată în raport cu normele privitoare la vârstă, recomandări medicale privind regimul
alimentar, conform muncii prestate, cu respectarea convingerilor religioase cu privire la consumul
anumitor alimente ori în raport de anumite sărbători religioase sau naţionale;
– Deţinuţilor bolnavi li se prepară meniuri şi li se serveşte un număr de mese în raport de indicaţia
medicului curant;
– Femeilor însărcinate sau care alăptează, precum şi copiilor care rămân cu mama până la vârsta de un an
în locul de deţinere li se asigură meniuri speciale pentru ocrotire specializată, la recomandarea medicului;
– Servirea mâncării se face sub controlul personalului, la sălile de mese, camerele de deţinere ori la
punctele de lucru, în condiţii de igienă şi control al veselei şi tacâmurilor;
– Personalul medical verifică zilnic modul de preparare a hranei, distribuirea acesteia, igiena blocurilor
alimentare, păstrarea probelor de hrană, modul de întreţinere a veselei, a tacâmurilor şi recipientelor de
pregătire a mâncării. În cazul în care mâncarea nu este corespunzătoare pentru consum, directorul locului
de deţinere, la propunerea cadrelor medicale, va opri distribuirea şi va înlocui mâncarea cu hrană rece,
pentru prevenirea oricărui eveniment medical.
Hrănirea condamnaţilor se realizează în conformitate cu normele de igienă, preparare şi
distribuire, numărul de calorii şi regimul alimentar, stabilite prin hotărâre a Guvernului. Se distribuie de
trei ori pe zi hrană caldă, la ore potrivite cu programul zilnic. Hrana se prepară în blocurile alimentare ale
penitenciarelor, care folosesc de obicei recipiente care funcţionează cu aburi. Necesarul de alimente se
asigură de regulă de pe piaţa locală, din produsele gospodăriilor agrozootehnice, prin cooperare cu
unităţi agricole unde se prestează activităţi productive. Hrănirea se realizează pe baza meniurilor aprobate
decadal de către o comisie din care face parte medicul, reprezentantul deţinuţilor, responsabilul sectorului
alimente, iar apoi se solicită aprobarea directorului penitenciarului.
Servitul mesei se realizează în săli de mese, la locurile de muncă, în camerele de deţinere,
în raport de categoria de deţinuţi şi de locul unde se află la ora mesei. Atunci când se fac recomandări
medicale cu privire la un regim alimentar pentru bolnavi, minori, gravide, alte categorii, medicul locului de
deţinere va aproba meniuri speciale ce vor fi distribuite individual acestora. În meniuri sunt prevăzute
proporţii echilibrate de legume, carne, făinoase, astfel încât să se respecte proporţiile de albumine,
glucide, lipide, proteine necesare hrănirii. În prezent, familiile pot aduce pachete cu alimente
condamnaţilor, conform cu periodizarea legală de două pachete cu alimente în greutate de 10 kg şi 6 kg
fructe şi legume, precum şi ca urmare a recompenselor cu pachete de alimente de la familie, acordate
pentru evidenţierea unui comportament deosebit sau pentru muncă. Mâncarea preparată în bucătăria
pentru deţinuţi se verifică zilnic de director şi medicul unităţii, probele de hrană se păstrează trei zile
pentru a se putea face controale ulterioare, procesul de preparare se supraveghează permanent,
distribuţia se face nediscriminatoriu şi în condiţii cât mai decente privind vesela şi tacâmurile.
Ţinuta persoanelor private de libertate este civilă şi provine din sursele proprii, adusă de acasă, cumpărată
de la chioşcurile existente în locurile de deţinere. Ţinuta se păstrează în camerele de deţinere, în bagajele
condamnaţilor şi în magazia destinată acestui scop. n perioada de detenţie148 din camere, fiecare
persoană vine în contact cu alţi deţinuţi, neexistând interdicţii de a discuta cu aceştia, de a-şi împărtăşi
experienţele de viaţă, de a se împrieteni sau de a avea o atitudine rezervată, indiferentă sau ostilă. În
asemenea colectivităţi se stabilesc legături ce duc la ierarhii neoficiale, se creează lideri de opinie şi de
grup, sunt numiţi condamnaţi cu responsabilităţi diferite, se încearcă de către cei mai puternici să-şi
creeze o supremaţie asupra celor slabi şi o „alianţă” cu cei care ar putea să domine întreaga cameră. Viaţa
într-un astfel de colectiv este pentru un om obişnuit un infern, trebuind să suporte lipsa de intimitate,
convieţuirea cu subcultura grupurilor de infractori, limbajul în argou, exprimările injurioase, nepoliticoase,
provocările, turnătoriile, maşinaţiile unora împotriva celorlalţi, lipsa de relaţii sexuale sau agresiunea
sexuală a unor homosexuali, lipsa de comunicare sufletească cu alţi oameni (regula fiind „fiecare pentru
el”). Prevederile legale obligă administraţia să asigure pentru fiecare condamnat un pat individual, cu
cazarmamentul şi lenjeria aferentă, mobilierul necesar pentru păstrarea hainelor, alimentelor, mijloacelor
de informare şi socioeducative. De asemenea, administraţia este obligată să asigure ventilaţia şi aerisirea
încăperilor, apa potabilă pentru băut şi apa caldă pentru spălat, obiecte sanitare suficiente pentru
satisfacerea nevoilor fiziologice ori de câte ori este necesar, în condiţii de intimitate.
Menţinerea regulilor de igienă individuală şi colectivă presupune realizarea curăţeniei zilnice în toate
camerele, baia de două ori pe săptămână a tuturor deţinuţilor, spălarea lenjeriei de pat şi personale
săptămânal, realizarea dezinfecţiei şi dezinsecţiei periodic şi ori de câte ori este necesar, iar pentru cei care
lucrează în condiţii dificile, realizarea duşului zilnic, controlul sanitar şi vaccinarea întregului efectiv în mod
trimestrial. Toate acestea se completează cu posibilităţile şi facilitatea de a se procura prin cumpărături
sau de la familii materiale sanitare, detergenţi, săpun, pastă de dinţi, prosoape, hârtie igienică, aparate de
bărbierit şi tuns, în afara normelor prevăzute şi acordate prin grija statului. În aceste condiţii efectele
inflaţiei penitenciare se resimt mai puţin, deşi ele nu reduc stresul şi presiunea asupra individului.