Sunteți pe pagina 1din 68

Metode moderne de abordare a

textului liric bacovian

Bacovia dincolo de cuvinte


Cuprins
I. Mitul personal al lui George Bacovia
II. Cromatica universului bacovian
III. Abordarea intertextuală a creaţiei bacoviene
IV. Expresionistul Bacovia sau poezia ca un strigăt al fiinţei?
V. De-construcţia hermeneutică a poeziei „Plumb”
Capitolul I
I. Argumentul capitolului
II. Bacovianismul - expresia unei sensibilităţi nevrotice?
1. Un comportament nevrotic
2. Autismul
3. Claustrofobia
4. Apocalipsul posibil
III. Pe urmele lui Bacovia
 Casa memorială din Bacău
 Casa memorială din Bucureşti
 De ce ne atrage Bacovia?

 Realizează o corespondenţă între temele creaţiei


bacoviene şi aspecte ale realităţii cotidiene!

 Stabileşte o corespondenţă între portretul lui Bacovia


şi câteva imagini poetice alese!
„Nu am niciun crez poetic, scriu precum vorbesc cu cineva pentru că-mi place
această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de
vorbă adesea cu mine însumi...” (G.Bacovia).
Aşa se vedea la vremea sa poetul Bacovia, cel condamnat să trăiască uitat
într-un târg pustiu, glodos, de provincie, cu crâşme murdare şi care ţărăneşti dejugate pe
uliţi, cu goarne sunând trist dinspre cazarmă, cu nevrozaţi fără niciun motiv aparent,
cu tălăngi, cu „Codrii Bacăului” din împrejurimi... cu zăpezi potopitoare ce lasă
impresia a te afla la poli, cu veri de cuptor în care alte simbolice cadavre se descompun
încet. În general, Bacovia se defineşte ca poet al toamnelor reci, al iernilor care creează
impresia de sfârşit de lume, al căldurilor toride, al primăverilor iritante, nevrotice...
Prin această poezie de atmosferă el devine modern şi după cum observă
Nicolae Manolescu, „Şochează ochiul, urechea, imaginaţia, arta...”.
Inadaptabilitatea poetului în societatea în care trăieşte aşa cum mărturiseşte
în poemul „Epitaf ” :

„ Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect


Făcea să mor
Căci tuturor Edvard Munch - Melancolie
Păream suspect.”

Bacovia afirmă într-un poem că este „un suflet plăpând într-o hoardă de
barbari ”. Versurile – „ Ele vorbesc/ De un suflet delicat,/ În goană de barbar...”
Bacovia este un poet existenţial; este prin excelenţă un poet al morţii pe
care o „trăieşte” mai intens decât îşi trăieşte viaţa.
Orice îi aminteşte creatorului de moarte. Are o palidă
consolare în religie şi alta în ideea de reînviere. Din cimitirul liceului
adolescenţei sale, nemiloasa strânsoare a morţii îl ţine ferm aşa încât
aceasta s-a transformat într-o obsesie şi a marcat absolut totul:
zidul mort, grădina moartă, senzaţia de cadavru peste cadavru,
totul este simbolizat în ritualurile morţii - bocetul, convulsiile de
moarte, fanfara, marşul funebru, culorile funerare, plumbul greu
menit a ţine corpul bine ţintuit în pământ cu o coroană funerară; o
cruce într-un autobuz sau pe un zid menţionată fugar. Iisus apare
cu flori ca semn al reînvierii, dar în lumea lui Bacovia reînvierea
idealurilor pare să nu mai aibă loc.
Liceu
Salvador Dali -
„Liceu – cimitir Persistenţa
Al tinereţii mele - memoriei
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu - cimitir
Al tinereţii mele!
Liceu - cimitir Liceu – cimitir
Cu lungi coridoare - Al tinereţii mele –
Azi nu mai sunt eu În lume m-ai dat
Şi mintea mă doare... În vâltorile grele,
Nimic nu mai vreu - Atât de blazat...
Liceu - cimitir Liceu - cimitir
Cu lungi coridoare... Al tinereţii mele!”
Lumea lui Bacovia este o lume a apusului, luminată doar de zăpadă. O lume în
care noaptea e întotdeauna gata să coboare. O lume unde corbii cu aripi negre şi albe zboară
printre copacii albi şi negri, unde nebunul râde în parc şi sângele din abator pătează zăpada,
la fel cum se întâmplă cu frunzele şi batista fetei bolnave de tuberculoză. Nu există refugiu
nici măcar în dragoste.

Cuptor
„ Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun
Pe catafalc, de căldura-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat. Vladimir Kush - Sunrise by the Ocean
Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet cadavrele se descompun...”
Fanfara
„Ce tristă operă cântă
Fanfara militară
Târziu, în noapte, la gradină...
Şi tot oraşul întrista,
Fanfara militară.
Plângeam, şi rătăceam pe stradă
În noaptea vastă şi senină;
Şi-atât de goală era strada-
De-amanţi grădina era plină.
Oraşul luminat electric
Dădea fiori de nebunie-
Era o noapte de septembrie, Edvard Munch - Cenuşă
Atât de rece şi pustie!
Şi tot oraşul întrista
Fanfara militară...
Târziu, în noapte, la grădină,
Ce tristă operă cânta
Fanfara militară.”
Tablou de iarnă
„ Ninge grozav pe câmp la abator E albul aprins de sângele-nchegat,
Şi sânge cald se scurge pe canal; Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug;
Plină-i zăpada de sânge animal - Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug
Şi ninge mereu pe-un trist patinoar... Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-nnoptată
Şi-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupi licărind.
- Iubito, sunt eu la uşa îngheţată...”
Pieter Bruegel – La vânătoare
Odată cu trecerea timpului, simbolurile sunt reduse
la cuvinte sau sunete separate - monosilabice şi bisilabice.
Această tehnică dă impresia că poetul şi-a epuizat toate
ideile. Nu-şi aminteşte întotdeauna ce a intenţionat să scrie şi
totuşi nu renunţă. Micşorează numărul versurilor şi al
imaginilor şi renunţă la rimă exceptând versurile finale, ironia
fiind în continuare prezentă.
Bacovia a fost susţinut de soţia sa, care, deseori,
prezenta opera lui editorilor. Poetul acceptă laudele, dar
consideră că ele au venit prea târziu. Totul a venit prea
târziu pentru cei cu care se identifică... cei inferiori, cei
bolnavi şi muribunzi.
Monosilab de toamnă
„ Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.
În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.
În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.
În van peste foi, singur, un condei
Frec.
Lampa plânge... anii tăi, anii mei
Paul Cezanne - Castelul negru
Trec.
Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.
În curând, încet va cădea în vid
Tot.
O, va fi cândva altfel natural,
Bis.
Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.”
 Cum percepe Bacovia viaţa? Argumentaţi-vă opinia cu exemple
din poeziile sale!
Raportată la ceea ce înseamnă viaţa, în general, cea a lui Bacovia
pare o existenţă imposibilă; raportată la operă, însă, ea nu apare neaparat
verosimilă, ci ca unica posibilă. La el totul viza interiorul. Bacovia a fost
captivul propriei conştiinţe de care nimic nu l-a putut salva. Inapt de
compromisuri, incapabil de a se integra unor forme pe care, în fond, le
detesta, neacceptând nicio laşitate în confruntarea cu „abisul sufletesc”,
suportând clipă de clipă ciocnirile violente cu realităţile patetice care
irumpeau din straturile cele mai profunde ale eului, lăsându-se traversat de
spaime şi nelinişti, de revelaţiile amare ale unei substanţialităţi tragice care îl
paralizau, Bacovia a devenit treptat o mască a perplexităţii, care părea a ieşi
din contingent: „Şi stam împietrit”, „Şi de veacuri cetatea părea blestemată”.
În conluzie, în creaţia bacoviană, atât de actuală, putem identifica
printre rânduri şi o serie de elemente care exprimă speranţa.
„Te-aştept ca şi-n trecut,
Cu plânsul meu pe coarde,
La ora tăinuită, „Străin ca-ntotdeauna,-
Şi care, poate-odată, Cu plânsul meu pe coarde,
Prin lume ţi-a plăcut.” Te-aştept ca şi-n trecut.”

Pieter Bruegel -
Triumful morţii

„Şi dacă-am să cad pe covoare „Gălăgioase glasuri mi-au zis


În tristul, tăcutul salon,- Despre-o viaţă oricât de amară...
Tu cântă-nainte, iubito, Şi soarele, sus, un cer a deschis,
Încet, monoton.” Cu bucurii de primăvară.”
1. Comportament nevrotic
Datorită firii introvertite, comportamentul nevrotic al lui Bacovia s-a manifestat
de la o vârstă fragedă, asemeni mamei sale. Orele de clasă, tezele, examenele orale erau
receptate ca o permanentă tortură fizică şi agresiune sufletească („Liceu - cimitir al tinereţii
mele”) . La acestea se adaugă un stagiu universitar prelungit peste măsură, până la vârsta de
treizeci de ani, cu aceleaşi spaime trăite în timpul examenelor.
2. Autismul
„Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie.../ Şi tot mai mult m-apasă/
O grea mizantropie./ Din tot ce scriu, iubito/ Reiese-atât de bine/ Aceeaşi nepăsare/
De oameni, şi de tine.” („ Ego”)
În asemenea momente, locutorul trăieşte convingerea detaşării de lume:
„Cât de străin sunt în ţara mea.”(„Dies irae”) şi a însingurării depline în mijlocul
contemporanilor, exprimată într-o poezie al cărei titlu sugerează, paradoxal,
ataşarea: „Mai bine singuratec şi uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător,/ În ţara asta
plină de humor/ Mai bine singuratec şi uitat.”(„Cu voi”)
3. Claustrofobia
Tema patologică de spaţii închise răzbate din multe texte, cu diverse grade
de intensitate. De exemplu, în poezia „Belşug” surprinde spaima trăită în vreme ce
locutorul se îndrepta crispat spre vremelnicul său loc de muncă: „Mă duc tot acolo în
marea clădire,/ E ora de la care rămân închis – O emoţie, o amorţire…/ E toamnă…
Mi-au dat de scris.” În poezia lui Bacovia, locuinţa se transformă, în poemul
„Singur”, într-un coşmar perpetuu: „Odaia mea mă înspăimântă”. Teroarea cauzată de
aceasta îl determină să părăsească adesea locuinţa. Indiferent de anotimp, cutreiera
străzile oraşului, hoinărind: „Plângeam şi rătăceam pe stradă/ În noaptea vastă şi
senină” („Fanfară”). Imagini similare se găsesc în diverse poezii: „Trec singur pe
poduri de fier solitar” („Plumb de iarnă”).
4. Apocalipsul posibil

Ceea ce diferenţiază lirica lui Bacovia de poezia simbolistă


consacrată este o maiestuoasă viziune apocaliptică. Vocea poetului
sesizează constant în realitatea înconjurătoare semnele distinct-
simbolice ale unei apropiate distrugeri implacabile. (În multe poeme
din volumul „Plumb”, Bacovia creează o viziune terifiantă de
planetă moartă.)
În lirica bacoviană, pictura concurează cu muzica, deşi,
statistic, elementul muzical îl domină pe cel cromatic, care, de
asemenea, produce ecouri muzicale şi efecte de incantaţie: „Copacii
albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar.” Poezia sa se
organizează în jurul unui laitmotiv, după modelul muzical.
„Nu ştiu dacă/ Sunt înţelese/ Aceste stanţe…/ Dar mie-mi fac plăcere. /Ele
vorbesc/ De un suflet delicat/ În geană de barbar. /Şi când toate/ Vor amuţi/ Poate/
Numai atunci/ Vor fi trăite,/ Decât niciodată,/ Dar sunt înţelese/ Aceste stanţe…/
Ele trăiesc/ Un suflet delicat,/ În geană de barbar.”
Aceasta este confesiunea lirică pe care poetul o realiza în poezia „Stanţă
medie”, o creaţie inedită, publicată postum în 1961, în revista „Viaţa românească”.
Simplitatea şi profunzimea versurilor raportate la valoarea deosebită a operei celui mai
mare simbolist român dovedesc faptul că opera poetului a rămas până astăzi un subiect
dificil şi totuşi fascinant. Poeziile sale sunt posibile răspunsuri la întrebările pe care
creatorul a început să şi le pună în anii de liceu, când a realizat primele poezii.
George Bacovia a avut o viaţă simplă, monotonă, nespectaculoasă şi a creat o
operă egală cu sine însuşi. Locul în care s-a născut şi a copilărit, şi-a pus amprenta
asupra personalităţii şi operei poetului. În 1927, Bacovia îi mărturisea lui I. Valerian:
„M-am născut în oraşul Bacău, unde, exceptând anii de studii universitare, am trăit mai
tot timpul. De acest oraş , de această casă, îmi sunt legate toate amintirile mele din
copilărie, ca şi din viaţa adultă!”
În paginile de jurnal, cuprinse în volumul „Bacovia. Poezie
sau destin”, editat de Agatha Grigorescu Bacovia, în luna ianuarie a
anului 1906, poetul scria:
„Ce am devenit? Ce am fost ieri? Ce voi fi mâine? Viaţa e un
permanent avatar… ne căutăm şi nu ne regăsim. Iată-ne şi în dreptul
hanului… cel din poezia „Rar”. Când plouă e trist pe aici, tristeţea
urcă de pretutindeni şi nu poţi să nu te simţi singur? […] Mă prindeau
nostalgiile adolescenţei şi nu aveam ce să contemplu decât aceste
singurătăţi ce mă oboseau uneori până la nevroză. Nu puteam în
versuri, să revărs ceea ce nu mai încape în suflet. Nimeni nu ştia ce
încercam; nici cum mă frământam să mă ridic spre poezie?”
 Casa memorială de la Bacău
Casa în care s-a născut se află într-o mahala, mărginită de prăvălii şi
hanuri, pe unde circulă cerşetori şi oameni fără căpătâi. Casa din Bacău a
devenit muzeu memorial în anul 1971. În „odaia care mă înspăimântă/Odaia
plină de mistere” atrage atenţia masa de lucru a poetului, martoră atâtor
versuri, atâtor idei zbuciumate, atâtor vise… În mijloc se afla pianul care l-a
inspirat pentru versurile: „Hai să valsăm, iubito, prin salon/ După al toamnei
bocet mortuar”. Vioara poetului, care-l atrăgea în aceeaşi măsură atât în clipele
de linişte cât şi în cele de zbucium, îl aşteaptă, parcă, şi astăzi să-i mângâie
strunele…
„La Bacău cenuşiul e o culoare frecventă. Existând în natură, s-a
strecurat necalculat şi în versurile mele. De asemeni, violetul. Cine a privit
larga vale a Bistriţei de la Bacău, e imposibil să nu-l fi întrezărit. În cele mai
multe poezii am plecat de la elemente concrete şi de la date autobiografice.
Persistenţa într-o culoare am deprins-o de la decadenţii francezi. De altfel,
una din obsesiile mele a alcătuit-o simbolismul decadent. Prin 1898-1903
m-au preocupat adânc Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean
Moréas”.
 Casa memorială din Bucureşti
Construită în 1933 de Agatha Grigorescu, are fixată pe un perete, o placă
memorială pe care se poate citi: „În această casă a trăit şi a creat, între anii
1933-1957, poetul George Bacovia.”
Ceasul său deşteptător l-a privit insistent înainte de a se stinge din viaţă
şi s-a oprit la ora 8 şi 10 minute, ora fatală, iar din calendar nu s-a mai rupt nicio
filă dincolo de 22 mai 1957. Pe lângă masca mortuară, se află şi mâna sa în ghips,
pentru care soţia sa a scris emoţionante stihuri.

„ Stau lângă mâna ce mi-a dezmierdat


În ani de vis obrazu-nrourat…
Cât mă-nfioară alba mână rece,
Prin care mută seva vieţii trece…”
Capitolul II

Cromatica
Universului Bacovian

Vladimir Kush - Scoică


I. Culori abordate:
Alb
Negru
Roşu
Violet
Galben
Gri
Verde, Albastru, Roz
II. Dosar critic
„Culoarea devine nu numai persistentă şi obsesivă, dar de o mare materialitate, ca la
expresionişti. Orice reprezentare e distrusă, desfigurată ca o faţă de pe care s-a scurs
fardul. Violetul, negrul, albul, rozul invadează lucrurile ca nişte prezenţe fizice, erodează
peisajele sau le pătează[…] şi aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate.”
(N. Manolescu)

Edvard Munch – Dansul vieţii


Argument
 Cromatica în opera lui Bacovia nu are statut de figurant, ci de protagonist. Albul, negrul,
violetul ori galbenul împart mai toată poezia autorului.
 În cromatica lui Bacovia nu există nuanţe; culorile sale sunt concentrate, ele devin strigăte
ale sufletului, ale trăirii.
I. Culori abordate:
Negru

Alb Gri

Verde,
Albastru,
Roz

Galben Violet

Roşu
«Ceea ce izbeşte din punct de vedere coloristic la Bacovia e acea insistenţă
„vampirică” asupra unei singure culori, stoarsă din toţi fiorii săi. Monocromia îşi aduce
contribuţia la atmosfera unui spaţiu psihic tensionat. O artă în care valoarea optică e pe deplin
coincidentă cu aluzia psihologică: calităţile materialului plastic strălucesc cu întunecată
splendoare, în pofida unei tensiuni aneantizate. Ne aflăm încă în faza „pozitivă” a lui Bacovia
în care dezechilibrul său era expresiv compensat.
O variaţiune pe tema negrului de o terifiantă frenezie („Negru”) sau una pe tema
roşului, de un abil patetism („Amurg”) stabilesc exact acest gest al fixării unei obsesii. Nu în
altă situaţie se prezintă tratarea în bicolor antagonic („Decor”), ori în sinistrul tricolor (alb,
negru, roşu – o asociere algid patetică) („Tablou de iarnă”).
O altă etapă a cromaticii bacoviene o realizează surprinderea procesului însuşi de
descompunere. Degradarea, evanescenţa, transgresarea dureroasă a obiectelor sunt sugerate cu
o fineţe materială în care e topită sensibilitatea. Corbii se subţiază, transformându-se într-un
fluid ce se pierde în argintul celest („Amurg”). Oglinda încadrată în argint, prinde reflexul de
hidrargir al toamnei („Poema în oglindă”). Ninsoarea se asociază cu jocul imaginii pe un ecran
cinematograf („Plumb de iarnă”).
Între paloarea epidermei şi substanţele liliale din preajmă se instituie o tainică relaţie
(„Contrast”) . Sufletul poetului se desfoliază într-o somptuoasă armonie de tonuri livide.
Cea mai grăitoare dintre culorile lui Bacovia e, neîndoielnic, violetul. Combustiunile
simţurilor, recile aşteptări zadarnice, întreaga suferinţă îndelungată a erosului absent
irump în valul ambiguu al violetului, îmbinare de albastru frigis şi pur şi de roşu vital şi
funebru. Preluat de la Macedonski şi Loforgue, motivul capătă pentru poetul Plumbului o
vibraţie misterioasă, unică. La niciun poet român n-a repurtat vreodată, o culoare, biruinţa
pe care o înscrie violetul bacovian. Viziunea e a unei dictaturi cromatice („Amurg violet”).
Senzualitatea, numai tangentă la versurile de mai sus, se dezlanţuie pe un portativ astral,
cu candori sfâşietoare, în aerul unui violet matinal, nedesprins încă din aburul nopţii
(„Matinala”).
Substanţă a crepusculului („Oh, amoruri”) culoarea dobândeşte o existenţă
neatârnată, pură, undă a eterului pulsând într-un peisaj glacial („Plumb de iarnă”) pentru
a se deschide înspre sensul declinului literar, al „uitării” care troieneşte ca într-un cimitir de
ceţuri violete („Amurg”) pentru a se insinua în decorul de frăgezimi însorite („Nervi de
primavară”). Ori printr-o derivare morală, pentru a-şi stigmatiza propria natură
„decadentă”(„Poema în oglindă”). Subtilizat, îmblânzit, violetul trece în rozul echivoc,
lăcrimare a focului domestic („Singur”) , cinism al unei fiziologii filozofante („Să ne
iubim”). Ori asociat cu ipostaza sa zdrenţuită, privelişte a înfrângerii finale, a
insensibilului printr-însa dobândit. („Sfârşit de toamnă”) »
În realizarea dosarului critic s-au consultat următoarele studii:
 Mihail Petroveanu – „George Bacovia”, Editura pentru literatură, 1969.
 Gheorghe Grigurcu – „Bacovia - un antisentimental”, Editura Albatros, 1974
 Ion Bălu, Marin Iancu – „Simbolismul românesc”, Editura Eve Press, 1998
Capitolul III
Charles Baudelaire

Abordarea intertextuală a
creaţiei bacoviene
George Bacovia
I. Argumentul capitolului
Acest capitol îşi propune o sintetizare a bacovianismului din perspectiva
impunerii unui stil inedit, de profundă poeticitate, un stil, care aminteşte de opera
lui Nichita Stănescu, a lui Flaubert şi de cea a poetului simbolist Charles
Baudelaire. Bacovia devine un simbol cultural, un univers aparte, care iluminează,
susţine şi poate modifica atât realitatea cât şi literatura. În planul intertextualităţii,
scriitorul româneşte un borgesian, iar cel argentinian – un bacovian, care afirmă:
„Un mare scriitor îşi creează precursori; îi creează şi într-un anumit fel îi justifică”
(Borges, Jorge Luis. Opere. – Bucureşti: Editura Univers, 2002, p.8.)
Am pornit în realizarea acestui demers de la o definiţie a intertextualităţii
conform afirmaţiei lui Roland Barthes în „Analyse textuelle d’un conte d’Edgar
Poe”, care susţine că aceasta nu este „o structură internă, inclusă, contabilizată”, ci
deschiderea operei spre alte texte, alte coduri, alte semne.
Cercetătoarea Cristina Hăulică susţine, în „Textul ca intertextualitate”, că
niciun text nu poate fi independent, rupt de istoria societăţii: „El reprezintă, în
mod inevitabil, o permutare de texte, o intertextualitate”.
De la început, poetul a fost primit de critică şi de public ca un
reprezentant al simbolismului. El s-a format, prin lecturi şi sporadice legături de
cenaclu, în mediul simbolist al epocii. Acest lucru poate fi evidenţiat:

1. Din punct de vedere tematic, prin apariţia:

 motivelor şi a elementelor specifice decorului simbolist:


amurgul, toamna, solitudinea, ploaia, parcul, oraşul pustiu);
 sensibilităţii nevrotice: delir, nervi, a muzicii - fanfare;
 decorului macabru, dezolant, al poeziei decadente, în care
apar cadavre, bolnavi, nebuni, moartea, agonia, cavoul.
2. Din punct de vedere stilistic:

 prin folosirea sinesteziei;


 prin apariţia unor simboluri obsedante: plumbul, corbii,
ploaia, sicriul, amurgul;
 prin acuitatea senzorială, în descrierea unor imagini care
reprezintă, de fapt, o stare interioară;

3. Din punct de vedere intertextual: prin corespondenţa cu alţi poeţi:

„Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă


Ori ca Verlaine topit de băutură –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.” („Sonet”)
Armonie în amurg
de C.P. Baudelaire
Amurg
de G. Bacovia „E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge,
Vibreaz-asemeni unei cadelniţi orice floare;
„Ca lacrimi mari de sânge Acum parfum şi sunet de-a valma-ncep să zboare,
Curg frunze de pe ramuri, Vals trist şi moleşeala ce farmecă şi-nfrânge!
Şi-nsâgerat, amurgul Vibreaz-asemeni unei cadelniţi orice floare;
Pătrunde-ncet prin geamuri. Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge;
Vals trist şi moleşeala ce farmecă şi-nfrânge!
Pe dealurile-albastre, Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare.
De sânge urcă luna,
De sânge pare lacul, Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge;
Mai roş ca-ntotdeauna. Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!
Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare;
La geam tuşeşte-o fată Şi soarele în zare s-a înecat în sânge...
În bolnavul amurg; Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare
Şi s-a făcut batista Vestigii luminoase din vremi trecute strânge!
Ca frunzele ce curg.” Şi soarele în zare s-a înecat în sânge...
În mine amintirea-ţi e-o lacră de odoare!”
Asemănări între cele două poezii
Titlul - atmosfera crepusculară, încărcată de un sentiment de solitudine,
cuvântul „amurg” reprezentând o stare de incertitudine.
Tema - peisajul lugubru din amurg, încărcat de o stare morbidă.
La nivel morfologic : prezenţa verbelor dinamice exprimă o mişcare lentă,
monotonă.
La nivel stilistic aceleaşi tipuri de figuri centrale: epitetul şi personificarea,
imagini vizuale, auditive.
Prozodia - se remarcă structura armonioasă, catrene cu măsură fixă
(7 silabe – „Amurg” şi 14 silabe – „Armonie în amurg”) , un ritm interior,
monoton cu sonoritate lugubră.
Deosebiri între cele două poezii
 Simţul naturii :
 la Bacovia simţul naturii şi speranţa nu s-au atrofiat, ci emană o anume atracţie
ambivalentă.
 la Baudelaire, natura este echivalentă cu vegetativul, există un oraş al visului din
care tot vegetalul este expulzat, fără oameni, fără timp, fără loc, fără sunet, singurul
element în mişcare fiind apa.
 Aspectul oraşului :
 în creaţia lui Bacovia, oraşul este un infern stagnant care se scufundă lent într-o
mizerie socială şi morală, în care individul se simte captiv ca o parte anonimă a
materiei.
 oraşul nu are nimic dedalic, străzile lui nu sunt coridoare încurcate spre nicăieri;
Acesta este la fel de izolat ca poetul francez în raport cu restul universului şi cu
umilinţa sa sufocantă. Poetul are viziunea unui oraş sinistru, ca un lăcaş al figurilor
de ceară.
 Baudelaire era fascinat de magia oraşului: imaginea unei lumi mărginite de ziduri de
sticlă, piatră şi fier, stăpânit de ideea că viitorul acestuia va închide umanitatea ca
într-un labirint.
Cubul
1. Descrie în cinci rânduri atmosfera bacoviană.
2. Analizează temele şi motivele specifice creaţiei bacoviene.
3. Asociază atmosfera bacoviană cu cea din poezia lui Baudelaire.
4. Compară o creaţie bacoviană cu una baudelairiană.
5. Aplică informaţiile cunoscute despre simbolism în interpretarea
celor două poezii alese.
6. Argumentează apartenenţa poeziei bacoviene la curentul numit
simbolism, având în vedere referinţele intertextuale.
6.
3. ASOCIAZĂ
A
R
5. G
U
A 4. COMPARĂ
M
P E
L N
2. ANALIZEAZĂ
I T
C E
Ă A
1. DESCRIE
Z
Ă
Bacovia Baudelaire
- Simţul naturii: simţul naturii şi
- Simţul naturii: natura este
nădejdea nu s-au atrofiat, ci emană
echivalentă cu vegetativul,
o anume atracţie, fiind ambivalentă.
există un oraş al visului din
- Aspectul oraşului:
- Titlul : - atmosferă care tot vegetalul este expulzat,
• un infern stagnant care se crepusculară fără oameni, fără timp, fără loc,
scufundă lent într-o mizerie socială - Tema: peisaj lugubru fără sunet, singurul element în
şi morală, în care omul este aruncat, - din amurg mişcare fiind apa;
fiind o parte anonimă a materiei. - Prozodia: catrene cu - Aspectul oraşului: Baudelaire
• străzile lui nu sunt coridoare măsură fixă;
era fascinat de magia lui:
încurcate spre nicăieri; este la fel de - Figuri de stil
imaginea unei lumi mărginite de
izolat ca poetul francez în raport cu centrale: epitetul şi
ziduri de sticlă, piatră şi fier,
restul universului şi umilinţa sa personificarea;
- Prezenţa verbelor stăpânit de ideea că oraşul
sufocantă. Are viziunea unui oraş
dinamice viitorului va închide
sinistru, ca un lăcaş al figurilor de
umanitatea ca într-un labirint.
ceară.
Dezbatere
- Plan-
Cea mai evidentă divergenţă în interpretarea poeziei lui Bacovia a reprezentat-o
înţelegerea ei ca expresie a sincerităţii sau ca artificiu.
„Poezia lui Bacovia este, deci, expresia unei nevroze. Prin concordanţa
peisagiului interior cu cel exterior, impresionează în ansamblu; nu reţine totuşi prin
amănunt....Poezia se reduce, astfel, nu numai la un nihilism intelectual, ci şi la
unul estetic: emoţiunea ei rudimentară nu are nicio legătură cu arta privită ca
artificiu.” (E Lovinescu)
„Poezia lui George Bacovia a fost socotită, în chip curios, ca lipsită de orice
artificiu poetic, ca o poezie simplă, fără meşteşug (E.Lovinescu, A.Maniu). Şi
tocmai artificiul te izbeşte şi formează în definitiv valoarea.” (G.Călinescu, „Istoria
literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Minerva, 1982).
„Primul lucru care ne izbeşte, de altfel, la G. Bacovia este tocmai spiritul
teatral, manierismul, stilul suferinţei.” (N.Manolescu, „Metamorfozele poeziei,
Bucureşti”, Editura pentru Literatură, 1968).
Capitolul IV
1. Argument
2. Expresionismul în artele plastice şi în literatură
3. Introducere în pictura lui Munch
4. Paralelă între poezia „Plumb” şi pictura „Ţipătul”
Canonul literar i-a ataşat lui George Bacovia epitetul „simbolist”,
fixându-l într-un clasor poetic şi refuzând, se pare, posterităţii, orice
rectificare. Fără îndoială, creaţia bacoviană are toate trăsăturile curentului
simbolist, utilizează tehnicile, temele şi motivele specifice acestuia,
transmiţând un sentiment de plictis, de solitudine şi de moarte. Însă, aşa
cum remarcă şi Laurenţiu Ulici, Bacovia depăşeşte simbolismul, anunţând
prin creaţia sa expresionismul. Criticul insistă asupra atitudinii
expresioniste a poetului susţinând că persistenţa într-o culoare, linia
melodică şi repetarea unor sintagme nu sunt purtătoarele unei estetici
simboliste, ci reflex al unui expresionism involuntar.
În capitolul următor, ne propunem să argumentăm această
perspectivă, prin realizarea unei paralele între poezia „Plumb” şi o pictură
celebră a artistului expresionist Edvard Munch, „Ţipătul”.
Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani
la academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al
doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi
primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din
punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară.
Când se discută despre literatură, expresionismul este adesea
considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a
unei realităţi psihologice sau spirituale şi nu o înregistrare a unor
evenimente exterioare surprinse în secvenţa lor logică.
Edvard Munch nu este doar unul dintre cei mai cunoscuţi pictori
norvegieni, ci şi autorul uneia dintre cele mai enigmatice şi stranii lucrări din
istoria artei: „Ţipătul" (1893). Lucrarea înfăţişează o siluetă tremurată, pe
fonduri dense şi groase, cu linii ce trimit cu gândul la undele sonore, şi este
considerată cea mai importantă operă a artistului, simbolizând, în opinia multora,
strigătul omului modern zdrobit de angoasele existenţei cotidiene sau mai exact
acea teamă greu de definit.
„Mergeam pe stradă împreună cu doi prieteni. Am simţit o urmă de
melancolie. Soarele apunea... Dintr-o dată, cerul s-a făcut roşu sângeriu. M-am
oprit şi m-am sprijinit de un gard... Mă simţeam epuizat şi m-am uitat la norii în
flăcări, care atârnau asemeni sângelui ce curge de pe o spadă, deasupra fiordului
negru – albăstrui şi deasupra oraşului... Am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit,
trecând prin natură."
Chipul personajului androgin şi stilizat.
Plumb
„Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt -
Stam singur în cavou… şi era vânt…
Si scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am inceput să-l strig -
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.”

Edvard Munch - Ţipătul


Tonalitatea elegiacă a poeziei asemenea melodiei lui Stravinski,
„Pasărea de foc”, este susţinută la nivel lexical prin utilizarea frecventă a
substantivului „plumb”, iar atmosfera elegiacă regăsită şi în pictura lui
Munch este creată cu ajutorul aliteraţiei şi a structurii prozodice. Atât
pictura lui Munch, cât şi melodia lui Stravinski şi poezia lui Bacovia
amintesc de o elegie pe tema singurătăţii.
Silueta prefigurată în pictura lui Munch se aseamănă cu trupul
poetului în care sălăşluieşte un suflet de plumb.
Într-o lume lipsită de repere, aflată sub semnul căderii inevitabile,
strigătul echivalează cu o întoarcere la originile limbajului, la începuturile
lumii. Fiinţa este antropomorfă, desfigurată, redusă la esenţă. Artistul nu
este altul decât îngerul apocaliptic de serviciu al unei epoci muribunde.
Şi la Bacovia, şi la Munch, avem o imagine titanică, deoarece
ţipătul/strigătul cucereşte lumea deja descompusă, ambii creatori apelând la
antiteze puternice pentru a evidenţia epuizanta criză ontologică .
Stabilind puncte comune între creaţia lui Bacovia şi cea a
lui Munch, acest capitol nu urmăreşte mutarea poetului român
într-un alt „clasor”, ci doar demonstrarea faptului că, în plin
avânt postmodern, clasificările stricte suferă de rigiditate.
Evoluţia literaturii a estompat graniţele dintre specii şi
curente literare, punând în evidenţă rolul lor în exprimarea
condiţiei umane, iar interpretările plurale ale operei bacoviene îi
certifică, încă o dată, valoarea.
Capitolul V

De-construcţia hermeneutică
a poeziei „Plumb”

Vladimir Kush - Metamorfoză


Gândiţi-vă dacă aţi întâlnit undeva – în film, în pictură sau
în literatură – reprezentări sau descrieri ale unor peisaje reduse
la o singură culoare (verde, alb, argintiu, roşu etc) sau la un unic
element (de exemplu: gheaţă, nisip, sticlă, aur). Relataţi pe scurt
impresia pe care v-au produs-o astfel de reprezentări sau descrieri.
Abordarea textului în funcţie de mai multe tipuri de lectură:

Grupa I: Dacă aţi ales o lectură pas cu pas trebuie să vă puneţi


de la început întrebări asupra vocii poetice, asupra enunţării: Cine
vorbeşte? Unde? Când? Cui i se adresează? Povesteşte o experienţă
reală sau una imaginară?
Arătaţi în ce măsură se pot găsi răspunsuri pentru fiecare
dintre aceste întrebări; ce repere sunt omise în text şi ce elemente
rămân deci în mod inevitabil nedeterminate?
• Eul liric, simbol
al poetului • Nu există
damnat. repere.

Cine
Când?
vorbește?

Cui i se
Unde?
adresează?
• Sieşi • În cavou
• Cititorului • În societatea
• Amorului contemporană
Grupa II: Dacă începeţi o lectură de identificare, e important să
percepeţi atmosfera senzaţiile, stările pe care le transmite poezia.
Găsiţi cât mai multe atribute prin care să le caracterizaţi.
Subiect şi obiect în poezie
Obiectul poeziei = lumea, realitatea, existenţa.
Subiectul poeziei = „lumea imaginară creată graţie limbajului, expresiei, aceasta fiind capabilă
să extindă dimensiunile subiectului la cele ale unei lumi.”
 poate fi: - evocarea unei imagini.
- secvenţe de imagini.
- expresia unui sentiment.
= „seria de fapte concrete luate din lumea obiectivă sau create prin anologie
cu ea şi puse în operă”
= „important prin faptul că dă eului prilej de manifestare.”
Liviu Rusu
= „poetizabilul” introduce într-un nou aspect al expresivităţii
= „ceea ce pretează a fi nelimitat într-o lume poetică în virtutea limbajului poetic.”
Mikel Dufrenne – Poeticul
Grupa III: Dacă vreţi să începeţi de la aspectul caracteristic, frapant, va
trebui probabil să dezbateţi chiar semnificaţia cuvântului-cheie „plumb”. Prin
insistenţa evocării, plumbul capătă, în text, o valoare simbolică; rămâne
totuşi un simbol neconvenţional, plurivalent (a cărui semnificaţie nu poate
fi tradusă automat).
Alegeţi dintre trăsăturile, utilizările şi valorile atribuite substanţei
pe cele pe care le consideraţi importante pentru interpretarea textului şi
arătaţi de ce (puteţi adăuga şi altele):
– Culoarea cenuşie
– Greutatea mare (atestată şi de expresii metaforice consacrate, de exemplu a-şi
simţi pleoapele de plumb)
– Utilizarea funerară (material pentru sicrie, pentru coroane, etc.)
– Utilizarea în tipografii (litere de plumb)
– Valoarea şi utilizarea în alchimie ca substanţă care trebuie transformată în aur
– Valoarea magică de simbol al lui Saturn, deci al melancoliei
Plumb

Un metal, element


aparţinând anorganicului,
ceea ce traduce lipsa de viaţă.
Un metal de culoare gri,
ceea ce traduce monotonia.
Un metal tare - duritatea,
tristeţea.
Un metal rece - răceală.
Un metal saturnian -
melancolia grea.
Un metal toxi - moartea.
Un metal greu ceea ce
traduce apăsarea sufletească.
Un metal folosit la
sigilarea sicrielor, închiderea
lor în anumite circumstanţe
pentru a nu permite
deschiderea, limitarea,
izolarea totală şi definitvă.
Grupa IV: Pentru o lectură analitică, puteţi începe cu identificarea repetiţiilor din text.
Urmăriţi poziţiile, în vers şi în strofă, în care e reluat cuvântul-cheie „plumb” şi explicaţi în ce
măsură simetriile accentuează efectul obsesiv.
1. La nivel lexical - Prin numărul redus de cuvinte, majoritatea repetate. Dacă Eminescu a
utilizat un vocabular redus deoarece la vremea lui lexicul limbii române nu era bogat, dar a
ştiut să suplinească această limitare cantitativă printr-o limitare combinatorie, Bacovia face
acelaşi lucru intenţionat, însă, nu şi forţat de împrejurări . În plus, el reuşeşte „să dezvăluie
prin asociaţii fertile, nuanţele latente ale cuvintelor” (L. Rusu), un exemplu elocvent
reprezentându-l lexemul „plumb” repetat de şapte ori şi căruia îi sunt valorificate toate
potenţele semantice.
2. La nivel morfologic - Numărul mare de substantive susţine planul descriptiv : „În poezia
lui Bacovia nu există decât obiecte. Orice viaţă a dispărut şi implicit orice sens. Acesta e
infernul: dominaţia şi teroarea obiectelor.” (N. Manolescu) şi verbele la timpul imperfect
traducând durativul.
3. La nivel sintactic :
a) propoziţional : În cea mai mare parte regăsim aceeaşi topică (ordinea părţilor de
propoziţie): - P + C + S + A (I - 1, II - 1)
- P + C + C – P + S (I - 3, II - 3 )
- P + S + A(I – 4, II – 4)
Versurile sunt construie pe baza paralelismului sintactic, singura excepţie alcătuind-o
versul al doilea din fiecare strofă. Topica ajută la potenţarea sentimentelor , dar, totdată susţine
şi muzicalitatea.
b) frastic : Predomină propoziţiile principale, iar singura subordonată traduce
incapacitatea poetului de a găsi o cale de comunicare cu iubirea.
4. La nivel stilistic : Prin rolul prelevator al epitetului „de plumb”,care, invadând toate registrele
reuşeşte să reifice exhausiv: „poetul se simte un străin nu numai de lume, dar şi de sine însuşi
[…] o înstrăinare, un vid existenţial ce constă în resimţirea unviersului ca un univers pe
de-a-ntregul reificat”. (N. Manolescu)
5. La nivel semantic: Prin valorificarea întregii pletore semantice a lexemului „plumb”.
6. La nivel fonetic :
- Prin ocurenţa consoanelor m şi n se induce ideea tonului grav, de cântec de
somn premergător al morţii.
- Prin fricativele v, f, s este sugerat disconfortul.
- Prin numărul mare de vocale închise â, i este accentuată ideea de lume închisă,
captivă, în care domneşte melancolia. Toate armoniile acustice sprijină muzicalitatea.
7. La nivel prozodic: Prin iambul care alternează cu poemul si amfibrahul, tonul elegiac
fiind coborât.
8. La nivel tectonic: Prin cele două catrene, cu versuri având măsura de 10 silabe
(structural).
Grupa V: Lectura problematizantă înseamnă confruntarea cu punctele
cele mai obscure din poezie. Dacă aţi ales de la început această cale trebuie
să vă concentraţi asupra celei de-a doua strofe, care cuprinde mai multe
ambiguităţi. Formulaţi ipoteze ca răspuns la următoarele întrebări:
 Care e legătura dintre „amorul meu de plumb” şi „mort”?
 Cui îi aparţin „aripile de plumb”?
 Care e semnificaţia cuvântului „întors”?
Întors – epitetul vizează o
idee ce va fi teoretizată de
L.Blaga conform căreia „a fi Meu – după ce elementele
întors înseamnă a fi cu faţa concrete ale universului au fost
Dormea – se păstrează în spre moarte.” reitificate se trece la cele
poziţie de incipit acelaşi abstracte: inclusiv sentimentul
verb, de data aceasta la iubirii este reitifcat,fiind astfel
singular, semn că imaginea anulat. Adjectivul posesiv de
va fi particularizată. persoana I identifică din nou
eul liric.

„Dormea întors
amorul
meu de plumb.”
Aripile - dacă la romantici
era un simbol al zborului, al
elevaţiei, aici signaletica
Atârnau – verb care este anulată. De plumb – epitetul anulează ideea
oricărei posibile evadări, punctând ideea
prin semantica sa zborului în jos, propensiunea telurică
sugerează coborârea, fiind specific bacoviană, în contrast cu
apropierea de pământ, cea eminesciană, starea tipică fiind aceea
greutatea . de a avea plumb în aripi.

„Şi-i
atârnau
aripile de
plumb.”
Concluzii

Poezia „Plumb” se dovedeşte a fi o artă poetică


deoarece sintetizează motive şi mijloace de expresie,
stări poetice definitorii pentru lirica bacoviană.
Bibliografie  Mihai Cimpoi - „Secolul bacovian”,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
 Bote Lidia - „Simbolismul românesc”, Ideea Europeană, 2005;
Editura Ere Press, 1998;  Mircea Scarlat - „George Bacovia -
 Vulpeş Lăcrămioara - „Alchimia nuanţări”, Editura Cartea Românească,
textului poetic”, Editura Versus ; Bucureşti, 1987.
 Ion Caraion - „Bacovia - Sfârşitul  George Bacovia - „Versuri şi proză”,
continuu”, Editura Cartea Românească; Editura Albatros, 1972;
 Dan Grigorescu - „Constelaţia  Agatha Grigorescu Bacovia - „Bacovia
gemenilor. Arta şi literatura în perspectiva - Poezie sau destin”, Editura pentru
comparativă”, Editura Meridiane, literatură, 1962
Bucureşti, 1979;
 „Dicţionar analitic de opere literare „Arta este un pas de la ceea ce este
româneşti”, coordonator: Ion Pop, Casa evident şi binecunoscut către ceea ce
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca; este tainic şi ascuns.”
„Literatura este oglinda vieţii”
Realizator:
Mocanu Simona
Profesor coordonator:
Chifu Pompilia „Literatura vie.
Cărţi capabile să se reediteze
numai prin forţa lor
Colegiul Naţional spirituală.”
„Alexandru Ioan Cuza”

„Literatura este o călătorie interioară”