CAPITOLUL 1

NOŢIUNI DE TEORIA VIBRAŢIILOR

1.1 Introducere
Structurile inginereşti sunt supuse la diverse tipuri de acţiuni variabile în
timp şi deci starea lor de solicitare mecanică, manifestată prin tensiuni,
deformaţii, deplasări etc. va prezenta o anumită variaţie în timp. Structurile care
posedă proprietăţi inerţiale (mase concentrate sau uniform distribuite) şi
proprietăţi elastice (rigiditate sau flexibilitate) sunt capabile să efectueze sub
acţiunea unor cauze exterioare mişcări relative în jurul unei poziţii de echilibru
care se repetă după anumite legi de variaţie (numite vibraţii sau oscilaţii)
Se înţelege prin acţiune dinamică o solicitare produsă de încărcări
variabile în timp care are ca efect principal mişcarea structurii. Efectul de
mişcare explică de ce pentru determinarea stării de tensiune şi de deformaţie
este necesar să se ţină cont, pe lângă caracteristicile de rigiditate ale structurii,
şi de proprietăţile ei inerţiale care depind de distribuţia maselor în structură.
Primele construcţii “moderne” se caracterizează prin elemente
supradimensionate, deci prin greutăţi mari, la care variaţia rapidă a încărcărilor
exterioare nu produc efecte importanta şi neplăcute.
Una din cerinţele fundamentale ale tehnicii construcţiilor este aceea de a
reduce greutatea proprie a elementelor odată cu sporirea capacităţii portante. De
asemenea, dezvoltându-se industria constructoare de maşini au apărut utilaje
grele ce funcţionează la turaţii (viteze) mari. Aceşti doi factori şi anume –
creşterea vitezelor, maselor şi sarcinilor utilajului industrial modern, pe de o
parte, şi scăderea greutăţii construcţiilor, deschideri şi înălţimi mari în structură
pe de altă parte, au impus efectuarea unui calcul dinamic al construcţiilor.

5
 Dinamica construcţiilor se ocupă cu studiul şi calculul structurilor de
construcţii la acţiunea încărcărilor dinamice (încărcări a căror intensitate variază
rapid în timp).
Obiectivul principal în Dinamica structurilor îl constituie analiza din punct de
vedere dinamic a relaţiilor existente între acţiunile dinamice exteriaore,
parametriui de definire ai sistemului şi răspunsul dinamic exprimat în mărimi
cinematice fundamentale.
Prin analiză dinamică se înţelege ansamblu de procedee şi metode care
permit exprimarea matematică a relaţiei acţiune – răspuns în vederea evaluării
calitative şi cantitative a stării variabile de tensiune şi deformaţie din elementele
şi structurile de rezistenţă.

1.2. Clasificarea mişcărilor vibratorii

Numeroase elemente de construcţie (structuri, maşini), într-un cuvânt
sisteme execută în timpul exploatării mişcări variabile în timp care se numesc
vibraţii sau oscilaţii .
În timpul mişcării când se produce o transformare a energiei cinetice în
energie potenţială şi invers, diversele puncte ale sistemului oscilant execută
deplasări pe diferite traiectorii. De obicei corpurile care vibrează suferă şi
deformaţii care în majoritatea cazurilor sunt elastice.
A. După natura deformaţiilor produse în elementele structurii ,
vibraţiile pot fi:
 vibraţii transversale – când se produc deformaţii de încovoiere sau
forfecare;
 vibraţii longitudinale – când se produc deformaţii axiale de compresiune şi
de întindere;

6
 vibraţii de torsiune – când deformaţiile alternante produse sunt de
torsiune.
B. În funcţie de relaţia dintre forţele elastice care se dezvoltă în
structură şi deplasările acesteia, vibraţiile pot fi:
 vibraţii liniare – atunci când forţele elastice sunt proporţionale cu
deplasările. În acest caz mişcarea structurii se exprimă prin ecuaţii diferenţiale
liniare şi este aplicabil principiul suprapunerii efectelor;
 vibraţii neliniare – în care relaţia dintre forţele elastice şi deplasări este
neliniară.
Neliniaritatea se poate datora proprietăţilor fizice ale materialelor din care
este alcătuită structura sau unor mişcări care nu respectă ipoteza micilor oscilaţii.
C. În funcţie de cauzele care produc vibraţiile (oscilaţiile) acestea pot
fi:
 vibraţii libere – când structura scoasă din poziţia de echilibru de către o
cauză perturbatoare execută mişcarea numai sub acţiunea forţelor elastice
interioare;
 vibraţii forţate – care se produc sub acţiunea unei cauze perturbatoare
exterioare care acţionează pe întreaga durată a vibraţiilor.

Mişcarea vibratorie este însoţită de acţiunea unor forţe rezistente care

atenuează efectul forţelor perturbatoare şi micşorează energia mecanică a
sistemului oscilant. Aceste forţe rezistente se numesc forţe de amortizare , iar
vibraţiile se numesc amortizate, când sunt luate în considerare aceste forţe, sau
neamortizate când acestea sunt neglijate.
Amortizarea poate fi:
 amortizare structurală – care rezultă din frecările moleculare din interiorul
materialului şi din frecările în legăturile dintre elementele structurii;

7
 amortizare vâscoasă (umedă)– are loc atunci când structura execută
mişcări într-un fluid. Forţele de amortizare sunt în acest caz funcţii liniare de
viteze;
 amortizare coulombiană – care apare în cazul mişcării unui corp pe o
suprafaţă uscată;
 amortizare negativă – când în loc de disiparea energiei mecanice se
produce o creştere a acesteia.

1.3. Clasificarea forţelor dinamice exterioare

Acţiunile generează sisteme de forţe aplicate structurilor care pot fi stabilite
într-un mod mai mult sau mai puţin direct.
În general, entităţile care reprezintă acţiunile considerate în analiza
comportării dinamice a structurilor sunt sisteme de forţe şi / sau de deplasări
(respectiv acceleraţii). Acţiunile dinamice aplicate structurilor pot fi caracterizate
într-o mare varietate de moduri. Caracterizarea cea mai completă a acţiunilor
este aceea de a exprima matematic forţele, deplasările etc. aplicate în anumite
puncte ale structurii ca funcţii de variabila independentă timp.
Situaţiile în care se impune calculul dinamic al unei structuri, încărcarea
dinamică provenind din:
 acţiunea seismică
 acţiunea din vânt sau valuri de apă
 vibraţiile provocate de maşini grele cu piese mobile neechilibrate (motoare
electrice, generatoare electrice, turbogeneratoare etc.)
 vibraţiile produse de funcţionarea agregatelor care dezvoltă şocuri (ciocane
de forjat, concasoare etc.)
 vibraţiile şi forţele de impact produse de traficul vehiculelor sau din acţiunea
podurilor rulante grele

8
 vibraţiile autoinduse ca urmare a acţiunii forţelor aerodinamice, ca de
exemplu în cazul acţiunii rafalelor de vânt asupra podurilor suspendate
 impactul undei de şoc produsă de explozii.

În funcţie de legea de variaţie în timp, forţele dinamice pot fi periodice sau

neperiodice.
Forţele dinamice periodice se repetă identic după trecerea unui interval
de timp T. Forţele dinamice periodice pot fi armonice, dacă se exprimă
matematic prin funcţii trigonometrice, sau nearmonice.
Forţele dinamice neperiodice pot fi:
 cvasiperiodice (forţe impulsive produse de explozii)
 tranzitorii (forţele seismice)
Răspunsul dinamic al unei structuri reprezintă totalitatea
efectelor produse în structură de o acţiune dinamică.
Răspunsul dinamic se exprimă prin deplasări produse de
acţiunea dinamică care odată cunoscute permit determinarea
stării de tensiune şi deformaţie a structurii.

Fig.1.1. Fig.1.2.

9
 Fig.1.3 Fig.1.4
Răspunsul dinamic al unei structuri depinde în principal de următorii factori:
 natura acţiunii dinamice
 proprietăţile inerţiale ale structurii
 proprietăţile elastice ale structurii
 proprietăţile de amortizare ale structurii.

1.4. Sistem dinamic. Model dinamic

Noţiunea de sistem dinamic este utilizată ca o abstractizare a specificului
corpurilor reale care prezintă modificări relativ rapide de stare în timp. Utilizarea
conceptului de sistem dinamic în cazul cel mai simplu este ilustrat în figura 1.5.

Fig.1.5
Un sistem dinamic este caracterizat prin anumite proprietăţi, de natură
calitativă specifică, care pot fi precizate cantitativ prin valorile unor parametri.
Acest sistem are, la un moment dat, o anumită stare, care poate să se modifice
în timp. Acţiunile dinamice diverse, aplicate sistemului, produc modificări de stare
ale acestuia, produc un aşa-numit răspuns al sistemului.

10
 Din punct de vedere matematic unui sistem dinamic îi corespunde un
operator care transformă o mărime de intrare într-o mărime de ieşire.
Operatorii care caracterizează sistemele dinamice pot fi clasificaţi după mai
multe criterii, ca: natura sistemului de ecuaţii care descriu comportarea
sistemului (ecuaţii diferenţiale ordinare, ecuaţii cu derivate parţiale), liniaritate
(operatori liniari, operatori algebrici), gradul de determinare (formulare
deterministă, formulare stochastică), natura legăturilor cu alte sisteme (sisteme
izolate, sisteme în interacţiune cu alte sisteme).
Noţiunea de model dinamic este utilizată în legătură cu reprezentările
diferitelor sisteme dinamice. Aceste reprezentări cuprind, de la caz la caz, diferite
idealizări, simplificări sau schematizări.
Modelul dinamic al unei structuri cuprinde toate elementele necesare pentru
a scrie ecuaţiile de mişcare corespunzătoare. Un model dinamic trebuie să
precizeze, în linii mari, următoarele elemente:
 mărimea maselor
 caracteristicile cinematice ale sistemului
 legăturile deformabile ale sistemului
 acţiunile la care este supus sistemul.
Proprietăţile inerţiale ale unui sistem în mişcare depind de distribuţia
maselor în structură. Distribuţia maselor într-un element este continuă şi în
limitele ipotezelor ce se admit în calcule şi poate fi determinată fără dificultăţi.

1.5. Grade de libertate dinamică (GLD)

Determinarea poziţiilor maselor unei structuri în timpul vibraţiilor în raport cu
un sistem de referinţă se face cu ajutorul unor parametri geometrici care
reprezintă coordonatele sistemului.

11
 Numărul minim de coordonate independente (parametri independenţi –
translaţii sau rotaţii) necesare pentru a defini în mod univoc poziţia unui sistem în
orice moment al mişcării constituie numărul gradelor de libertate dinamică .
Numărul gradelor de libertate dinamică coincide cu numărul deplasărilor
independente pe care le poate avea un sistem oscilant.
Pentru studiul oscilaţiilor unui element structural se face ipoteza
simplificatoare potrivit căreia secţiunile transversale ale elementului nu se
deformează în timpul mişcării. Astfel, fiecărei secţiuni transversale a elementului i
se asociază şase deplasări distincte în spaţiu: trei translaţii şi trei rotaţii. Pentru a
descrie mişcarea considerând distribuţia continuă a maselor în element este
necesar un număr infinit de parametri de poziţie independenţi – sistemul are o
infinitate de grade de libertate dinamică.
În calculul dinamic se acceptă un model simplificat, în care masa continuă
este concentrată într-un număr finit de puncte ceea ce conduce la un model de
calcul cu un număr finit de grade de libertate dinamică.
Modelele de calcul dinamic pot fi:
 modele cu 1GLD (figura 1.6)
 modele cu nGLD (figura 1.7)
 modele cu GLD (masă distribuită) (figura 1.8)
Această clasificare este convenţională. Cu cât numărul gradelor de libertate
dinamică este mai mare cu atât rezultatul calculului dinamic va fi mai apropiat de
cel exact. De aici se vede că la proiectarea sau verificarea unei structuri se
dispune de o anumită libertate în stabilirea numărului gradelor de libertate
dinamică, deci în calculul dinamic este vorba de o acordare a numărului gradelor
de libertate dinamică (spre deosebire de calculul static unde se pune problema
determinării numărului gradelor de libertate cinematico-elastice).

12
Fig.1.6

Fig.1.7

13
 Fig.1.8

NOŢIUNI UTILIZATE ÎN DINAMICA CONSTRUCŢIILOR

 Acţiune dinamică – orice cauză exterioară, variabilă rapid în timp, care se
manifestă asupra unui sistem dinamic şi care generează efecte inerţiale
 Amortizare – fenomenul de disipare a energiei unui sistem dinamic
 Amortizare critică – valoarea limită a amortizării vâscoase la care sistemul
dinamic, părăsind starea de repaus, revine la poziţia iniţială. Amortizarea critică
depinde de caracteristicile fizice ale sistemului oscilant.
 Amortizare vâscoasă – disiparea de energie rezultă din forţele rezistente
care sunt proporţionale cu viteza.
 Amplitudine – valoarea maximă a acţiunii sau răspunsului

14
 Coeficient de amplificare dinamică – reprezintă raportul dintre răspunsul
dinamic maxim şi răspunsul static produs de valoarea de amplitudine a
excitaţiei. şi este adimensional.
 Coordonate dinamice sau Grade de Libertate Dinamică – parametrii
independenţi necesari pentru a preciza complet poziţia unui sistem dinamic în
orice moment al mişcării sau numărul minim de legături simple necesare pentru
a fixa sistemul dinamic în poziţia de repaus.
 Coordonate generalizate – specifice răspunsului dinamic forţat utilizând
analiza modală
 Decrementul logaritmic al amortizării – logaritmul natural al raportului dintre
două amplitudini succesive de acelaşi semn cuprinse în intervalul de timp de o
perioadă.
 Elongaţie – valoarea instantanee a acţiunii sau a răspunsului în raport cu un
anumit reper de referinţă
 Fracţiune din amortizarea critică – raportul dintre coeficientul de amortizare
efectivă şi coeficientul de amortizare critică
 Frecvenţă – numărul de oscilaţii complete care se produc într-o secundă
 Grade de Libertate Dinamică – identic cu coordonate dinamice
 Matrice modală – matricea constituită din totalitatea vectorilor proprii
 Matrice spectrală – matricea constituită din pulsaţiile proprii ale unui sistem
cu nGLD
 Mişcare armonică – mişcare descrisă de funcţii trigonometrice simple
 Mişcare periodică – mişcare care se repetă identic la intervale egale de timp,
definite de funcţii periodice
 Mod propriu de vibraţie – ansamblu format dintr-o frecvenţă proprie şi forma
proprie de vibraţie corespunzătoare

15
 Mod fundamental de vibraţie – modul de vibraţie cu pulsaţia cea mai mică
(frecvenţa cea mai joasă)
 Perioadă – timpul în care se produce o oscilaţie completă
 Valori proprii – totalitatea pulsdaţiilor proprii de vibraţie ale unui sistem cu
nGLD
 Vectori proprii – totalitatea formrlor proprii de vibraţie ale unui sistzem cu
nGLD

16