Curs nr. 10.

Salariul

Concepţia dualistă apreciază că substanţa salariului este dată de sincronismul a doi factori şi
anume: de costul forţei de muncă şi de productivitatea (randamentul) muncii. Potrivit acestei teorii, ceea
ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii, condiţionat de mărimea
productivităţii. Dimensiunea salariului se stabileşte încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei
de muncă.
În concluzie, substanţa salariului o reprezintă suma de bani pe care o primeşte orice persoană
angajată pentru contribuţia adusă la desfăşurarea unei activităţi economice sau sociale. Privit din punct
de vedere al desfăşurării activităţii economice, adică al faptului că aceasta presupune combinarea
factorilor de producţie din care munca nu poate lipsi, salariul reprezintă un cost, o componentă a
consumului total de factori de producţie pentru crearea unui anumit bun economic, care, prin preţuri pe
piaţă, se transformă în bani, în venit, ce urmează a se împărţi între toţi cei care au contribuit la realizarea
sa. Conform acestei motivaţii salariul este definit ca, venitul celor care au contribuit, prin munca depusă,
la obţinerea rezultatelor respective într-o unitate de timp sau pe unitate de produs.
Salariul ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, se stabileşte pe baza
mecanismului pieţei, fiind, însă, definitivat şi plătit după depunerea muncii, în funcţie de rezultatul ei.
Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale ale pieţei şi elementele specifice pieţei
muncii.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi din punctul de vedere al angajatului, salariul
îmbracă două forme principale de manifestare: salariul nominal (Sn) şi salariul real (Sr).
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul muncii
depuse. Acesta poate fi privit ca salariul brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi ca
salariu net (suma efectiv încasată de o persoană, după scăderea din salariul brut a impozitului pe salariu,
a contribuţiei de asigurări de sănătate şi pensii, a contribuţiei pentru ajutorul de şomaj etc.).
Mărimea salariului nominal este condiţionată îndeosebi de următorii factori:
a) preţul capacităţii de muncă ce se stabileşte pe piaţa muncii, prin mecanismul cererii şi ofertei;
b) evoluţia situaţiei economice: în timpul recesiunilor şi a crizelor, diminuarea producţiei
generează scăderea cererii de forţă de muncă, şomajul ia proporţii şi se reduc salariile. În perioadele de
avânt economic, creşterea producţiei de bunuri materiale şi de servicii solicită forţă de muncă
suplimentară şi salariile au tendinţa de creştere;
c) politica de salarizare la un moment dat, practicată de guverne şi firme: întreprinzătorii sau
statul adoptă o serie de măsuri privind limita mărimii salariilor, având în vedere criterii multiple: de sex,
profesiuni, ramuri, regiuni, religie sau naţionalitate.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment
dat, cu salariul nominal net. El nu este altceva, decât o reflectare a puterii de cumpărare a salariului
nominal, fiind diferit de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la alta. Rezultă că, nivelul salariului real
depinde, în principal, pe de o parte de mărimea salariului nominal cu care este direct proporţional, iar,
pe altă parte, de nivelul preţurilor bunurilor de consum şi al tarifelor serviciilor, taxelor şi impozitelor cu
care este invers proporţional.
sN
sR  100
Ip

Sistemul de salarizare. Formele de salarizare

Sistemul de salarizare din economia de piaţă cuprinde: formele de salarizare; categoriile de

sporuri; sistemul de participare la profit; sistemul de premii şi recompense.
Forma de salarizare reprezintă o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica
salariului individual într-o anumită perioadă de timp. Aceasta asigură legătura între mărimea rezultatului
muncii şi partea ce revine salariatului pentru activitatea depusă în anumite condiţii. Principalele forme
de salarizare cunoscute şi folosite în mod tradiţional sunt: salarizarea pe unitate de timp (după timpul
lucrat sau în regie); salarizarea în acord (sau cu bucata, pe operaţie); salarizarea mixtă.
a) Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor după timpul efectiv lucrat: oră, zi,
săptămână, lună.

b) Salarizarea în acord sau cu bucata constă în remunerarea salariaţilor în funcţie de cantitatea

de bunuri şi servicii produse sau după numărul de operaţii şi activităţi executate într-o unitate de timp.

c) Salarizarea mixtă este o îmbinare între primele două forme de salarizare. Ea constă într-o
remunerare stabilă (fixă) pe unitate de timp (de obicei o zi de muncă) ce se acordă în funcţie de
îndeplinirea concomitentă a unor condiţii tehnice, tehnologice, de management, de marketing etc.
Conform acestei forme de plată, fiecare condiţie are un tarif, după importanţa pe care o prezintă pentru
cantitatea, structura şi calitatea producţiei obţinute. Drept urmare, mărimea salariului devine variabilă
ca în cazul salarizării în acord, în funcţie de numărul condiţiilor îndeplinite. Salariul pe o zi fixat de
întreprindere este ridicat şi poate fi obţinut numai de un număr mic de lucrători. Pentru majoritatea
angajaţilor nivelul acestui salariu constituie o incitaţie continuă la o muncă suplimentară. Pe lângă
formele de salarizare, sistemul de salarizare mai cuprinde:
– sistemul de sporuri: pentru vechime în muncă, condiţii de muncă deosebite şi muncă de noapte;
– sistemul de participare la profit care realizează legătura nemijlocită a cuantumului total al câştigurilor
de rezultatele efective anuale obţinute în întreprinderea în care lucrează;
– sistemul de premii reprezintă instrumentul prin intermediul căruia sporeşte cointeresarea materială a
salariaţilor;
Șomajul

Şomajul este un concept complex, cu cauze eterogene, ce a generat multe controverse în

literatura economică. Dacă există un acord între specialiști în legătură cu existenţa şi manifestarea
şomajului, definirea şi măsurarea acestuia a generat opinii diferite.
Toate definiţiile șomajului cuprind totuși un element comun şi anume că şomajul reprezintă un
dezechilibru macroeconomic , neasigurând locuri de muncă pentru întreaga populație aptă de muncă.
Cu referire la piaţa muncii, şomajul este definit ca acea situație în care oferta de muncă este
excedentară faţă de cererea de muncă. Şomerii sunt definiți ca persoanele apte de muncă, dar care nu
găsesc un loc de muncă şi care doresc să se angajeze, fiind disponibile imediat pentru începerea
activității.
Biroul Internaţional al Muncii defineşte categoria de şomer ca orice persoană care are vârsta mai
mare de 15 ani şi îndeplineşte simultan următoarele condiţii:
• este apt de muncă;
• nu are loc de muncă;
• este disponibil pentru a presta o muncă salariată;
• caută în mod activ un loc de muncă.
Nici acest concept nu reuşeşte să elimine total riscul de a lăsa în afara şomerilor anumiţi oameni,
care n-au unde munci.
Mărimea șomajului este exprimată prin următorii indicatori:
• nivelul şomajului;
• intensitatea cu care se manifestă şomajul;
 • durata sau perioada de şomaj;
• structura şomajului.
1. Nivelul şomajului se poate exprima în mărime absolută, ca număr total al şomerilor, dar şi în
mărime relativă, ca rată a şomajului.

2. Intensitatea şomajului exprimă gradul în care este pierdută posibilitatea de a munci și este
stabilită prin intermediul indicatorilor :
• şomaj total, care apare odată cu pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
• şomaj parţial, care apare odată cu diminuarea perioadei de muncă, mai laes prin reducerea
duratei săptămânii de lucru sub cea stabilită prin lege, în același timp apărând scăderea
corespunzătoare a remuneraţiei;
• şomaj deghizat, ce apare mai ales în ţările slab dezvoltate; acesta se referă la persoanele cu o
activitate aparentă, cu o productivitate mică.
3. Durata şomajului reprezintă perioada de timp care a trecut din momentul pierderii locului de
muncă până la cel al reluării activității.
4. Structura şomajului se referă la componența masei șomerilor pe ramuri de activitate,
grad de calificare, categoria socioprofesională, sex, vârstă, rasă etc.

Politici antişomaj

Mărimea şi durata pentru care se plăteşte diferă de la ţară la alta. Principalele aspecte ce vizează
funcţia activă a indemnizaţiei de şomer sunt:
o stabilirea unui nivel „inhibator“ al indemnizaţiei, care descurajează persoanele ce vor să-şi
abandoneze locul de muncă;
o încurajarea întreprinderilor de a crea noi locuri de muncă plătite cu salarii mai mici, dar mai mari
decât ajutorul de şomaj;
o incitaţia la muncă pe care o impune, generează o reducere a costului social al sistemului de
protecţie, o creştere a P.I.B. (aportul şomerilor care s-au angajat şi sporirea veniturilor fiscale ale
statului);
 o reconstituirea eticii vieţii active;
o restrângerea prestaţiilor de muncă neagră (şomajul la negru).
Politicile antişomaj reprezintă ansamblul măsurilor luate de societate şi agenţii economici în
vederea atenuării consecinţelor şomajului şi a diminuării sau chiar resorbirii acestuia. Cu toată
diversitatea măsurilor de reducere a şomajului, ele pot fi grupate în trei categorii:
a) politici care privesc direct pe şomeri;
b) politici referitoare la populaţia ocupată;
c) alte politici.
a) În cadrul primei categorii de măsuri se înscriu acţiunile pentru pregătirea, calificarea şi
orientarea celor eliberaţi din diferite ramuri ca urmare a restructurărilor tehnologice şi economice. De
asemenea, un loc aparte îl ocupă facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi şi, deci,
de locuri de muncă, pentru trecerea la noi forme de ocupare: angajarea pe timp parţial sau cu orar
atipic; angajarea provizorie, pe durată medie sau scurtă; stagii sau contracte de muncă pentru operaţii
specifice de foarte scurt timp. Formele de angajare prezentate mai sus oferă salarii mai mici decât
ocuparea „normală“ a forţei de muncă. Problema de fond a diminuării şomajului o constituie asigurarea
creşterii economice care să permită realizarea de investiţii creatoare de locuri de muncă.
b) Politicile care vizează populaţia ocupată urmăresc, în primul rând, prevenirea creşterii
şomajului prin pregătire şi calificare, iar, în al doilea rând, să diminueze şomajul prin crearea de
posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii
active, precum şi repatrierea imigranţilor.
În cadrul acestor măsuri un loc important îl ocupă „împărţirea muncii“ între cei angajaţi şi
crearea unor noi posibilităţi de angajare.
c) Cea de-a treia categorie de politici antişomaj se referă la acele măsuri ce pot avea ca rezultat
acceptarea angajării de către persoanele, care caută locuri de muncă, cu contracte de scurtă durată.
 MONEDA ȘI PIAȚA MONETARĂ
Banii şi funcţiile lor

Banii reprezintă un instrument social general acceptat (un activ) care servește ca mijloc general
acceptat în realizarea schimburilor sau ca mijloc de plată, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei
părţi din produsul intern brut al ţării emitente.
Banii îndeplinesc patru funcţii principale:
1. Funcţia de intermediere a schimbului. Banii intermediază trecerea mărfurilor de la producător
la consumator prin tranzacțiile de vânzare-cumpărare. Pentru îndeplinirea acestei funcţii este necesar să
existe cantitate de bani în circulaţie corelată cu volumul tranzacțiilor din economia respectivă.
2. Funcţia de comensurare a activităţilor. Încă de la apariţie, banii, simultan, au mijlocit schimbul
şi l-au măsurat. Ei constituie o unitate de calcul, unitate etalon ce permite măsurarea şi compararea
mărfurilor eterogene, ale preţurilor lor.
Prin intermediul banilor se măsoară activităţile economice, cheltuielile făcute şi rezultatele
obţinute de agenţii economici. În calitate de etalon al valorii, banii trebuie să aibă o putere de cumpărare
relativ constantă.
3. Funcţia de conservare a valorii. Banii îndeplinesc această funcţie întrucât apar ca întruchipare
a avuţiei. Ei oferă facilităţi superioare de conservare a valorilor. În consecinţă, banii sunt utilizaţi cu
prioritate ca mijloc de economisire, existând oricând posibilitatea transformării lor în active reale.
Pentru aceasta este necesară menţinerea puterii de cumpărare a banilor.
4. Funcţia de mijloc de plată. Banii constituie mijloc de plată pentru că orice obligaţie economică
este evaluată în bani şi se stinge prin cedarea sumei corespunzătoare. Practic, această funcţie apare cu
ocazia achitării mărfurilor vândute pe credit, a plăţii impozitelor, chiriilor etc.
În sens larg, moneda reprezintă totalitatea mijloacelor de plată utilizate în mod direct pentru
efectuarea unor tranzacţii şi reglementări. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie, sub toate formele
sale, poartă numele de masă monetară. Structura masei monetare este reflectată de agregatul
monetar, care cuprinde mai multe componente sau trepte de formare. Instrumentele de plată sunt
trecute într-un agregat sau altul după criteriul asigurării lichidităţii băneşti. Se cunosc patru agregate
monetare.
 Piața monetară

Piaţa monetară include relaţiile, instituţiile şi pârghiile prin intermediul cărora se realizează
mobilizarea resurselor băneşti din sectoarele în care ele depăşesc cerinţele perioadei respective şi
transferarea lor spre domeniile care au nevoie de monedă. Denumită și piața financiară pe termen scurt,
piaţa monetară este formată din totalitatea tranzacţiilor cu monedă, ce rezultă din confruntarea
specifică dintre cererea şi oferta de monedă. Ea constituie locul de întâlnire a cererii cu oferta de
monedă.
Cererea de monedă are ca sursă pe acei agenţi economici care se află în situaţia de a cheltui mai
mult decât resursele proprii, încât pentru a-şi realiza obiectivele trebuie să recurgă la împrumuturi
(credite). Așadar, cererea de monedă este influențată, în primul rând, de valoarea operaţiunilor de
achiziţionare a bunurilor materiale şi serviciilor. Dar, în realitate, sfera ei este mai cuprinzătoare, fiind
condiţionată de o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi. Principalii factori sunt:
1. suma tranzacțiilor economice (Q*P) mijlocite efectiv de monedă şi viteza de rotaţie a
monedei (V). Formula de calcul a masei monetare va fi:
M = Q*P/V;
2. masa monetară depinde și de volumul creditului, de raportul dintre volumul vânzările pe
credit şi volumul plăţilor făcute în contul acestor credite care au ajuns la scadenţă;
3. atitudinea agenţilor economici faţă de monedă, respectiv valoarea înclinaţiei spre lichiditate.
Intensitatea utilizării masei monetare este cuantificată cu indicatorul viteza de circulaţie a
monedei. Aceasta este inversul ratei lichidităţii şi exprimă rapiditatea sau încetineala tranzacţiilor.
Pe lângă factorii prezentaţi, cererea de monedă este influenţată şi de structura sistemului
bancar-financiar.
Oferta de monedă are ca sursă pe acei agenţi economici ale căror resurse monetare rămân, într-
o proporţie mai mare sau mai mică, temporar disponibile, precum şi pe alte instituţii financiar-bancare
cu atribuţii asemănătoare. Ca atare,oferta de monedă reprezintă punerea diferitelor instrumente
monetare în circulaţie de către sistemul bancar la dispoziţia agenților economici. De fapt, moneda își
începe existența atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale sau ale altor instituţii emitente şi îşi
încheie existenţa atunci când revine la acestea.