Psihoterapia centrata pe persoana

Mai este numita si psihoterapie centrata pe client sau psihoterapie rogersiana. Si asta pentru ca
fondatorul si liderul incontestatabil al acestui tip de psihoterapie este Carl Rogers (1902-1987).
Multe din ideile sale par atat de evidente astazi, incat multi psihoterapeuti nici nu stiu cat de mult ii
datoreaza lui Rogers.

Inainte de a spune cateva cuvinte despre psihoterapia sa, iata cateva din ideile lui Rogers privind
dezvoltarea umana:
1. Ceea ce dicteaza comportamentul unui om este perceptia sa subiectiva asupra lumii si asupra lui
insisi. Fiecare individ are propra lui lume si, pentru a intelege un individ, trebuie sa intri in lumea
lui privata si sa fii capabil sa vezi lucrurile din perspectiva lui. De aceea, diagnosticarea unui client
este in cel mai bun caz non-terapeutica, pentru ca il indeparteaza pe terapeut de la ceea ce ar trebui
sa fie principalul sau interes, si anume intelegerea modului in care clientul vede si intelege lucrurile,
punctul sau de vedere.

2. Fiecare persoana dezvolta un anumit concept de sine, o imagine, o idee despre cine este el sau
ea luat in sine sau in interactiune cu lumea din jur. Aceasta imagine de sine este fluida si
schimbatoare, dar odata formata reprezinta baza comportamentului si perceptiilor persoanei
respective.

3. Daca toti indivizii sunt demni de incredere si au o tendinta catre actualizarea de sine (tendinta de
a deveni mai buni, de a ne atinge potentialul uman, de a ne dezvolta din toate punctele de vedere),
de ce e atata nefericire pe lume? Ce interfera cu tendinta oamenilor catre actualizarea de sine?
Rogers a dezvoltat o teorie a neadaptarii, in care conceptul-cheie este cel de incongruenta.

Neadaptarea sau proasta adaptare apare atunci cand exista o incongruenta sau lipsa de concordanta
intre conceptia sa despre sine si experienta sa interioara, profunda. Cum si de ce se intampla asta?
Pe masura ce un copil se dezvolta, nevoia sa de apreciere (“positive regard”) si autoapreciere
(“positive self-regard”) cresc deasemenea. Pe masura ce capata tot mai multe experiente in relatie
cu familia si lumea din exterior, copii dezvolta tot mai clar un concept de sine. Daca acestia vor fi se
simt iubiti, in special neconditionat, copii vor dezvolta un concept de sine pozitiv si, la fel de
important, nu isi vor insusi anumite conditii de valorizare (conditii pentru a se simti valorizati).
Daca, pe de alta parte, parintii sunt prea restrictivi si ii impun copilului tot felul de conditii, acesta
dezvolta conditii de valorizare. Sa dam si cateva exemple: daca unui copil i se spune “daca nu te
speli pe dinti, nu te mai iubesc”, copilul va simti ca este iubit numai in anumite conditii (daca se
spala pe dinti – iubire conditionata) si va dezvolta conditii de valorizare (“sunt un copil bun numai
daca ma spal pe dinti”).

Ideea e ca daca avem un concept de sine care include prea multe conditii de valorizare, acest
concept devine rigid sau inghetat, astfel incat ne vom simti lipsiti de autoapreciere. Cu alte cuvinte,
daca ni s-a tot spus ca trebuie sa facem una sau alta si trebuie sa ne comportam intr-un anumit fel
pentru a fi iubiti si valorizati de parintii nostri, atunci tot ceea ce invatam este ca noi, in sine, nu
suntem demni de a fi iubiti, nu valoram cine stie ce in absenta acelor comportamente considerate
dezirabile. Conceptul nostru de sine este unul negativ.

Eu + comportamente dezirabile = demn de a fi iubit

Eu (fara comportamente dezirabile) = zero

In aceste conditii, experienta noastra profunda (ceea ce simtim noi in interiorul nostru) este una
negativa, compusa din sentimente de respngere si devalorizare. De aceea, aceasta experienta
profunda este distorsionata sau impiedicata sa ajunga in constientul nostru, caci ar fi foarte greu de
tolerat asemenea sentimente, ne-am simti cuprinsi de anxietate si am face tot posibililul pentru a ne
reprima aceste sentimente. Pe de alta parte, pentru a putea merge inainte, ne fabricam o falsa
imagine de sine, un fals concept de sine pozitiv care sa ne ajute sa supravietuim. In mod evident, in
conditiile unei dezvoltari lipsite de iubire neconditionata, apare aceasta incongruenta dintre ceea ce
credem despre noi (falsul concept de sine) si ceea ce simtim despre noi (experienta profunda).

Cand se intampla asa ceva – si dupa parerea lui Rogers se intampla foarte des in civilizatia moderna
– indivizii nu isi cunosc adevaratele interese si sunt vulnerabili la afectiuni psihice.
Ei nu pot trai ca persoane de deplin integrate, ca persoane intregi (“whole persons”), pentru ca
exista o prapastie intre ceea ce simt si ceea ce cred despre ei.

Daca, pe de alta parte, copilul se dezvolta intr-un mediu in care nu exista deloc sau foarte putine
conditii de valorizare, conceptul de sine este unul adevarat iar experienta profunda este una
pozitiva. Copilul nu mai are nevoie sa isi construiasca un concept de sine fals pentru a trai mai
departe si nici nu are de ce sa isi reprime adanc experienta interioara. Cu alte cuvine, el este mult
mai capabil sa constientizeze experienta profunda si, in consecinta, sa functioneze ca persoana
intreaga sau completa. In aceste conditii, intreaga fiinta se dezvolta armonios, permitand procesului
de actualizare de sine sa se desfasoare si transformand individul in ceea ce Rogers a numit o
persoana pe deplin functionala (“fully functioning person”).

O persoana pe deplin functionala este tot mai:

a) deschisa sa simta si sa experimenteze;
b) capabila sa isi accepte sentimentele si emotiile;
c) capabila de a trai in prezent fara a se preocupa excesiv de trecut sau de viitor;
d) libera de a face alegeri bune pentru ea;
e) dispusa sa aiba incredere in sine si in ceilalti;
f) capabila de a exprima intr-un mod echilibrat si realist atat agresiune cat si afectiune;
g) creativa si nonconformista.

Acestea fiind conceptiile lui Carl Rogers despre dezvoltarea umana, caracteristicile psihoterapiei
centrate pe persoana sunt usor de inteles:
1. Scopul psihoterapiei centrate pe persoana este acela de a creste gradul de congruenta dintre
experienta interioara si conceptul de sine.
2. Relatia terapeutica, in special in ceea ce priveste aspectele sale personale si emotionale, este
principalul vehicol al acestei schimbari. De fapt, relatia este cea care promoveaza cresterea si
dezvoltarea integrata a clientului si nu anumite tehnici sau metode terapeutice. Pentru ca o relatie sa
produca aceste schimbari, trebuie sa indeplineasca anumite conditii (faimoasele conditii “necesare
si suficiente” ale lui Rogers):
3. Psihoterapeutul trebuie sa se straduiasca sa isi inteleaga clientul cat mai bine din perspectiva
acestuia, adica sa dea dovada de empatie si intelegere (“empathy”).
4. Psihoterapeutul trebuie sa fie in mod onest interesat de binele clientului, sa se straduiasca cu
adevarat sa il inteleaga si sa il ajute, sa nu se ascunda dupa o masca profesionala sau sa aiba o
atitudine de superioritate (“congruence”).
5. Clientul trebuie sa se simta acceptat asa cum este, sa nu se simta judecat sau criticat pentru
ideile, sentimentele si faptele sale, indiferent care sunt acestea (“unconditioned positive regard”).

Dupa parerea lui Rogers, ultimele trei conditii sunt absolut suficiente pentru a face o terapie de
sucess, fara a fi nevoie de diverse teorii, tehnici sau metode etc. Sau, cel mult, tehnicile ar putea fi
considerate metode de implementare a acestor atitudini cu care terapeutul trebuie sa intre in relatia
cu clientul.