Sunteți pe pagina 1din 8

Ia nu este un veșmânt, este o stare.

Semnele ei spun povestea începutului


lumii.

Femeia cu brațele deschise și înălțate spre cer, purtând ie, este Zeiţa-pasăre
atotdăruitoare. Emblema ei în forma unui chervon (V) e cea veche
reprezentare a acestei divinități, ce datează din paleoliticul superior. Ciocul
Zeiței-pasăre aduce pruncul, ghearele ei preiau trupul după moarte, aripile ei
poartă sufletul în lumea cealaltă.

De Sânziene, fete fecioare îmbrăcate în ie, reiterând o străveche stare


vestalică în plan ritual, intră în hora Drăgaicei. Dansul magic, asemănător
Călușului, impune prin ritm ordinea într-o lume haotică iar jocul lor este
investit, pe măsură ce se desfăşoară, cu semnificaţia unui act sacru. Intrarea
în cerc, în ritm, presupune asumarea unei posibile iniţieri.

La noi, ca dealtfel în multe alte spaţii etno-culturale, hora se joacă de peste


5000 de ani, una dintre mărturii fiind obiectul de cult denumit „Hora de la
Frumușica”, aparţinând culturii Cucuteni. Cele șase femei prinse într-un
dans circular constituie elementul de legătură între cultul zeiţei-mamă,
existent în societăţile de tip matriarhal şi cultul solar, reprezentat de cercul
viu al dansatoarelor. De atunci avem și sărbătoarea solstițiară a Sânzienelor,
singura tributară atât Lunii, cât și Soarelui.

Semnele primordiale pictate pe vase, tatuate pe trupul femei neolitice, ori


incizate pe statuetele zeițelor au fost cusute pe ie și acolo au rămas până în
zilele noastre.
Ezoterism, semiotică, hermeneutică. Protecție, magie, comunicare, arhetip.
Nimic nu este întâmplător, nimic nu este doar decorativ. Transferul din
planul metafizic în cel al esteticului se face pe bază de cod. Limbajul
țesografic transmite, dincolo de istorie, mesaje bine definite care așteaptă să
fie decriptate: coarnele de berbec - simboluri ale invocării spiritului totemic
pentru protecţia casei, a comunităţii şi a neamului, rozetele - însemne solare,
colții de lup - simboluri totem de ocrotire a vieţii, rombul – reprezentare a
familiei împlinite și așa mai departe … Întotdeauna aceste semne sunt puse
în context, formează adevărate enunțuri. (Spre exemplu, motivul săgeții
„așezat” pe un pristolnic stilizat poate fi decriptat drept năzuinţa spre înalt
păstrând vie legătura cu lumea strămoşilor, mai precis dăinuirea neamului în
spiritul propriei etnogeneze; compozițiile având la bază coarnele de berbec
-în stare de luptă sau în stare de împlinire- pot constitui atât simboluri de
integrare cât și erotice, „de completare”).

Toate aceste semne simbol, dincolo de ornament, exemplifică starea social-


statutară a femeii, trăirile ei, vârsta, apartenența la un anumit clan, mândria,
prestigiul în comunitate, legătura cu lumea nevăzută. Această formă de
mesaj transmisă pin limbajul țeso-grafic, este mult anterioară oricărei forme
de scriere. Specifică transhumantului -potrivit antropologului Cristian
Istrătescu-Târgoviște- exprimarea mesagistică prin semnele cusute
reprezintă desprinderea definitivă de tatuaj, ca formă de exprimare a stării se
sine. Expunerea țesografică a unor semne identitare, a căror grafie se
întâlnește în întreg arealul caucaziano-caspic-persan, ne ajută să reconstituin
o gramatică străveche comună.
„Du-te Soare, vino Lună, Sânzienele îmbună…”

Întocmai ca Pământul, calendarul popular al românilor se rotește după Soare,


cel care leagă și dezleagă anotimpurile, înfrunzește și desfrunzește codrul,
reactualizează timpul sacru, naște făpturi mitice, acte de divinație și
propițiere, ritualuri și ceremonialuri complexe. Solstițiul de vară marchează
apogeul drumului solar, când astrul se va afla la zenit, punctul cel mai înalt
al boltei cerești, apoi aduce ziua de Sânziene, când, la răsărit, soarele joacă
de bucurie pe cer iar la amiază încremenește în loc, înflăcărat și biruitor,
stăpân suprem al cerului și al pământului.

Sânzienele sunt o sărbătoare solară, tributară atât focului (feciorii aprind


făclii și le rotesc după cum merge soarele pe cer) cât și apei (fetele se scaldă
goale în roua dimineții). Are loc pe 24 iunie și i se mai spune Drăgaica, Ziua
Soarelui sau Amuțitul Cucului, pentru că începând de acum și până la
echinocțiul de primăvară din anul viitor, pasărea oraculară a românilor nu va
mai putea fi auzită cântând.

Focul este simbolul energiei vitale, al inimii, al soarelui, al puterii de


zămislire. Este simbolul sacru al vetrei casei, purtător al luminii spirituale,
flacăra vieţii.

Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii sau din lacrimile Zeiţei
Zorilor, spală păcatele moştenite de la strămoşi şi generează renaşterea.
„Du-te soare, vino lună, Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea floare,/
Galbenă, mirositoare,/ Fetele să o adune,/ Să le prindă în cunune…”

Sânzienele sunt zâne, sânzienele sunt flori, sânzienele sunt fete-flori,


ipostaze vegetale ale celor mai îndrăgite personaje mito-folclorice de la noi.
Aflându-se sub semnul unei tainice antropomorfizări a plantei cu același
nume, Sânzienele coboară pe pământ a treia săptămână din iunie, punând
stăpânire pe văzduh în ziua de 24. Sunt zâne bune iar oamenii nu se tem de
ele. Le cheamă pe nume, și le alintă în felurite chipuri: Reginele Holdelor,
Doamnele Călușarilor, Mireasele, Împărătesele… În unele locuri li se spune
Drăgaice, de la slavul „draga” (frumoasă, dragă), însă în cea mai mare parte
a țării, Sânziene. Mircea Eliade este de părere că Sânzienele continuă un cult
roman închinat zeiței Diana (Sanctae Dianae), venerată și pe teritoriul
Daciei. Despre ele se povestește că intensifică parfumul florilor, măresc
puterea tămăduitoare a plantelor de leac, apără copiii de boli, cresc bobul
grâului, sporesc rodul pământului, alungă grindina, înmulțesc păsările
cerului, aduc femeilor prunci frumoși iar fetelor mari, ursitul.

Noaptea de Sânziene este una dintre marile nopți de peste an, când
cerurile se deschid iar cele două lumi comunică energetic și vibrațional. La
fel și cei care se iubesc cu adevărat. Este noaptea în care plantele magice au
cel mai mare leac, florile câmpului, cel mai puternic parfum iar luna, cea
mai frumoasă lumină. Este noaptea în care feriga, chiar dacă se știe că nu
înflorește niciodată, face o floare albă, strălucitoare ca o stea. Se povestește
că cine o vede capătă puterea de a citi gândurile oamenilor și de a afla
comorile ascunse…
În noaptea de Sânziene

 În Noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor”, care va lumina


în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme
roșiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că
hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au
văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o
coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină
și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului,
„iarba-tâlharilor” arată ca o plantă obișnuită, din care pricină nu
poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei
sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului.

 În Noaptea de Sânziene și numai atunci se culege „nebunariţa”, cea


mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre
componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea
zbura.

 În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le


asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii.

 În Noaptea de Sânziene porţile cerului sunt deschise și se întorc


strămoșii acasă, Moșii de Sânziene.

 În Noaptea de Sânziene înfloresc sânzienele… Plante oracol, plante


magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu același
nume… Dacă dormi cu ele sub pernă, îți arată ursitul, dacă le prinzi
în păr ori le pui în sân, ești drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua
lor, ești frumoasă și dragă cui vrei tu, dacă îți înfășori talia cu ele, te
apără de dureri.

 În Noaptea de Sânziene feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc


după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curțile și grădinile
într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le împlântă,
în mijlocul holdelor și al livezilor, păzindu-le până se sting.

 În Noaptea de Sânziene fetele fac coronițe din florile galbene ca


soarele și dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă
una dintre ele cade de pe acoperiș, e semn rău pentru cel căruia i-a
fost împletită. În unele părți, cununile se aruncă pe casă de fiecare
membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la
Sânzienele anului ce vine. Cununile bărbaților sunt împletite în
formă de cruce iar cele ale fetelor, în formă de cerc. În alte părți,
coronițele se aruncă în ocolul animalelor și, dacă se anină de o vită
tânără, se spune că și ursitul va fi tânăr. Cununile de sânziene se
păstrează la grindă peste an, cu credința că sunt bune de belșug, de
noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima: "Eu voi
înturna ulcica asta,/ și ulcica întoarnă vatra,/ și vatra întoarnă
soba,/și soba întoarnă grinzile cu horna/ și grinzile întoarnă
podelele/ … și crângurile întoarnă pe Sânziene./ Și Maica Domnului
să întoarne inimile celor împricinați/ unul asupra altuia/ cu cugetele
și cu dragostea/ să se împăciuiască!”…
În ziua de Sânziene

 În ziua de Sânziene soarele joacă pe cer la răsărit, de bucurie că


astăzi strălucește cel mai tare pe boltă iar la amiază încremenește în
loc, înflăcărat și biruitor.

 În ziua de Sânziene se joacă Drăgaica, dans ritual asemănător


Călușului. De data aceasta, ceata este formată exclusiv din fete
îmbrăcate îi ie, numite Drăgaici, Drăghicuțe sau Drăgane. La fel ca
în cazul călușarilor, și alaiul Drăgaicelor este însoțit de un muzicant
iar una dintre fete poartă un steag împodobit cu baticuri colorate,
spice de grâu, usturoi, pelin, flori de sânziene și alte plante magice.
Acest cortegiu ceremonial străbate ulițele satului, formând un brâu
simbolic, protector și fertilizator, ce cuprinde întreaga comunitate. În
unele sate, fetele aveau și coase, vestind că e vremea de cositului, că
plantele și-au încheiat drumul, au fost sămânță, au germinat, au
crescut, s-au înmulțit iar acum urmează să moară. În alte locuri, cea
mai frumoasă fată se alege Drăgaică, se împodobește cu spice de
grâu și cu flori de sânziene ca o mireasă, după care, însoțită de alaiul
său, cutreieră holdele, câmpurile și satele într-un extraordinar parcurs
ritualic, aducător de belșug și fertilitate, reminiscență a unui străvechi
cult agrar.

 În ziua de Sânziene se colindă, se fac farmece, se ghiceşte, se află


ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului, se descântă:
„Sânziană, floare-aleasă,/ Fă-mă în curând mireasă…”
 În ziua de Sânziene se „înstruțează Boul”, adică se împodobește cu
flori, și se plimbă prin sat, obicei ceremonial cu o puternică
simbolistică nupțială, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei și
dedicat unei divinități taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificată
cu Mitra sau Dionysos.

 În ziua de Sânziene amuțește cucul, orologiul calendaristic al


românilor, pasăre oraculară care-și începe cântecul la echinocțiul de
primăvară, de Blagoveștenie, pentru a-l sfârși acum, la solstițiul de
vară.

 În ziua de Sânziene, vara începe „să se întoarcă spre iarnă”, florile


câmpului își pierd treptat mirosul și puterea tămăduitoare, în păduri
apar licuricii, pe cer răsare Cloșca cu Pui…