Sunteți pe pagina 1din 2

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca

ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca
traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si
nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale
amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu
mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai
am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a
lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei,
colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din
echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua
voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de
lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita
interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop.
Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda
mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari
meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand “situatiunea”: gropile din drum, moravurile
soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor,
gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia,
coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei
siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri.
Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul
lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori,
neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor
reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am
ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers
artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-
a pierdut amplitudinea si suculenta.
Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina
e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura
imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si
accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece
cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme
secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub
presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust,
conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul
de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a
admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile,
pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta.
Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam
seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte
prioritati si alte orizonturi.
Sursa

Am ajuns o societate fără nimic ce se blochează în lucruri mărunte şi fără valoare, am


pierdut fondul şi ne scăldam într-o formă haotică ce nu are nici o ţintă. Ne numim creştini
dar suntem singuri, fiecare pentru el, fiecare în orgoliul propriu. Stau şi mă întreb eu ce
fac pentru tine? tu te intrebi ce faci pentru mine? Cine e în jurul tău, în afara lui al tău ce
există? În afara lui al meu ce există? Analizează-ţi o zi, oricare, cum începe şi ce trebuie
să faci în ea, ce te preocupă, ce te framântă, ce te oboseşte şi te bucură… ţi-ai făcut o
imagine? Ai un rezumat în minte? Bun. Acum trage o linie şi calculează răspunsul acesta:
cât iţi dă altul dacă te scazi pe tine? Haideţi să răspundem în minute, vreţi? Să fim sinceri
şi de iubit iubim pentru noi… că ne e bine… că vrem să ne fie bine, nu să-i fie bine şi aici
mă refer la cei din jur, la a oferi un zâmbet pe stradă, a săruta mâinile unei doamne, a
oferi locul pe care stai când esti în autobuz altcuiva, a nu arunca mucuri de ţigări pe jos, a
nu te înghesui să fi primul… şi alte mărunţişuri fără importanţă pentru toţi… mărunţişuri
care ne fac oameni. Din această clipă îndrăznesc într-un mod obraznic să mă numesc şi să
vă numesc ” ‘ ” apostrofi , semnul ortografic care marchează absenţa accidentală în
rostire a unor sunete, asta în primul rând, dar şi în sensul de apostrofare, mustrare catre
mine şi catre noi, suferim cu toţii o criză de umanitate, acesta este apostroful nostru.

Vă propun un exerciţiu pe care să-l facem toţi. Pentru început fiecare dintre noi să-şi facă
o analiză morală, dacă-mi permiteţi, morală în sens civic. Anume, dacă obişnuiesc să
arunc biletul de autobuz după folosire pe jos, măcar o zi pe săptămână să nu mai fac acest
lucru, e banal şi simplu şi nu cred că implică efort. Să începem cu lucruri mărunte, care
par fără importanţă, pentru că orice e măreţ se face din ceva mărunt, are la bază ceva
simplu, logic şi limpede, până şi piramidele sunt făcute din blocuri de piatră şi
extraodinarul nu este dat de acele blocuri de piatră ci de modul minunat în care au fost
aşezate… Aşa suntem şi noi apostrofii dacă ne dăm interesul să umplem lipsurile… nu
devenim oameni, ci Oameni.

Aştept criticile voastre.

Vă mulţumesc.

Eram tânăr şi prost dar tinereţea mi-a trecut.