Gheorghe Vlăduţescu 3

G heorghe Vlăduţescu

FILOSOFIA
ÎN

ROMA ANTICĂ
4 FILOSOFIA ÎN ROMA ANTICĂ

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

VLĂDUŢESCU, GHEORGHE
Filosofia în Roma antică / Gheorghe Vlăduţescu. –
Bucureşti : Pro Universitaria, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-647-393-4

Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Alexandru Boboc
Conf. univ. dr. Sabin Totu
Gheorghe Vlăduţescu 5

CUVÂNT ÎNAINTE

„Filosofia este sfatul cel mai bun şi nimeni

nu-ţi dă un sfat în gura mare”
Seneca, Ep. XXXVIII

Filosofia romană apare mai târziu decât altele, din acelaşi timp istoric.
Grecii, bunăoară, aveau câteva secole de filosofie şi un rafinament de speţă
rară, când romanii fac primele gesturi de reconstrucţie a lumii după regulile
iubirii de înţelepciune. Chiar dacă am împinge cu mult înapoi, către Ennius,
începuturile filosofiei romane, şi acestea ar fi cam la un secol şi mai bine
după ce grecii intraseră în nemurire cu Platon, cu Aristotel.
Faptul în sine, recunoscut, nu are nimic devalorizant, cum nici invers,
arhaicitatea nu conferă superioritate în mod absolut şi, parcă, natural.
Fiecare popor intră în istorie în timpul său, îşi are timpul său şi, deci, şansa
sa. Mai devreme nu este un privilegiu şi nici mai tîrziu o privaţiune.
O cultură este majoră sau minoră nu neapărat după vârstă, nici după
„dimensiuni”. Mai înainte, în ordinea importanţei, trebuie să treacă alt
criteriu, „calitativ-structural” (Lucian Blaga, Trilogia culturii, p. 262). În
urmare, poate fi majoră sau minoră după cum se construieşte, ca un
„cosmoid” sau, altfel spus, după şansele pe care singură şi le dă sau şi le
descoperă de a face, dacă se poate spune aşa, concurenţă ontologică lumii
în sine.
Intrând mai târziu în istorie şi, încă, în prelungirea celei greceşti, dacă
nu, mai degrabă, în analogie cu ea, filosofia romană nu era, prin condiţie,
sortită precarităţii. Pentru că venea mai târziu şi se va fi construit după
modelul gândirii grecilor nu înseamnă că, originar, era fără de şansă ori cu
minime posibilităţi de personalitate.
Vecinătatea Greciei şi transmisia culturală puteau fi, abstract vorbind,
piedici majore în calea filosofiei romane. Grecia fascina şi descuraja. Grecia,
aşadar, era foarte aproape de a fi, pentru romani, zicând după Gauguin,
păcatul.
Eşecul romanilor, ca şi al grecilor, căci o filosofie mimetică ar fi fost o
înfrângere şi pentru unii şi pentru alţii, eşecul, prin urmare, este făcut
imposibil mai întâi de către filosofii eleni.
6 FILOSOFIA ÎN ROMA ANTICĂ

Dacă tot ceea ce lucraseră aceştia ar fi fost repetabil şi dacă în

universul „decupat” de ei nu mai era loc decât pentru „umbre” sau „cópii”,
prima expresie a filosofiei putea să treacă şi drept prima sa înfrângere.
Dar grecii au „desenat” un univers al filosofiei care, asemenea logos-
ului heraclitic al sufletului, se sporeşte pe sine însuşi. Un univers, aşadar, în
care creatorii lui nu aveau să ocupe decât o „margine”.
Altminteri, presupunând deci că în universul decupat, grecii n-ar mai fi
lăsat loc, filosofia imaginată de ei ar fi fost minoră şi s-ar fi petrecut din
istorie ca o lume moartă.
Măreţia gândirii grecilor stă în deschidere şi în nelimitare. Epilogul
hegelian la Fenomenologia spiritului: „Din cupa acestui imperiu al spiritului,
spumegă infinitatea sa” era parcă transcris după cel aievea al istoriei
greceşti.
Aşa stând lucrurile, dacă chiar aşa stau, retrăgându-se (sau rămânând)
într-o margine a lumii mereu posibile a filosofiei, grecii treceau dintr-o
condiţie istorică într-una sistematică. Paradoxal, cu cât universul filosofiei se
sporea pe sine, cu cât „experienţa greacă” era mai lăsată (cronologic) în
urmă, cu atât ea, printr-o sui generis transsubstanţiere, îşi schimba natura
istorică în natură sistematică.
Filosofia greacă nu era, ceea ce s-ar putea numi, o filosofie de şcoală.
Aceasta vrea să însemne că ea nu putea fi urmată, ci numai dezvoltată.
Adevărul ei deci va fi stat în devenire, căci ea devine, mai mult decât este.
Unei conştiinţe mimetice, filosofia greacă nu i se dezvăluie. Dacă
romanii ar fi ales să „adapteze”, n-ar fi adus în spaţiul lor decât, aşa zicând,
un clişeu voalat, şi, mulţumindu-se cu el, ar fi eşuat câteva secole, fără
întrerupere, mimând, într-o dulce inconştientă, opera.
„...Cineva care nu ştie că face filosofic” nu face, „nu poate face
filozofie” (Constantin Noica, Trei introduceri..., p. 55). Şi încă, nu poate să
facă nici acela care nu are nevoie de ea. Sau, oricum, dacă accidental
interesul pentru filosofie ca şi nevoia pot fi mimate, impostura nu este însă
posibilă la scară istorică.
Romanii nu au făcut filosofie pentru că filosofie făcuseră şi grecii!
Preluându-le proiectul, proiectele mai degrabă, ei nu s-au înscris într-o istorie
a gândirii greceşti de după aceasta.
Influenţa greacă, chiar rolul modelator al Greciei filosofice asupra
Romei, nu pot fi contestate, fiind reale. Dar gestul unei interpretări romane
(interpretatio Romana) era singurul posibil, singurul cu raţiune istorică.
Gheorghe Vlăduţescu 7

Să ne închipuim numai ce ar fi fost, ignorând tot ceea ce s-a creat în

spaţiul grec, dacă romanii ar fi luat totul de la început. Ca într-o altă veşnică
reîntoarcere, din nou un Heraclit, din nou un Socrate, fireşte că în alt timp şi
în altă cultură, şi, poale, la altă scară valorică, dar nu aceasta ne interesează.
Istoria gândirii (spre a discuta numai cazul ei) este însă, pentru a zice
ca Jacques Chevalier, a reluare a elanului sau a elanurilor originare pe o
„axă” care uneşte într-o singură mişcare, a devenirii, cele trei tăieturi
temporale: trecutul, prezentul şi viitorul.
Trebuie să admitem, de aceea, „că există o tradiţie filosofică esenţială,
o perenitate a gândirii umane la care orice gânditor şi orice mişcare de
gândire contribuie şi conferă un nou elan nu numai prin experienţă, adevăruri
şi fapte noi, dar şi prin repunerea în discuţie a adevărurilor vechi, prin
modalitatea nouă de a le aborda, chiar şi prin erorile şi ereziile lor” (Histoire
de la pensée, I, p. 20, 11).
Luând-o de la început, de la un început, aşa-zicându-i absolut, romanii
nu doar că şi-ar fi refuzat şansa intrării în ceasul de atunci al istoriei, însă ar
fi întârziat (să admitem numai atât) procesul de universalizare a gândirii
greceşti, adică de „dezbrăcare” a ei de o formă determinată pentru a se
arăta ca idee pură. „Interpretarea romană” deci va fi fost prima mare
supunere la probă a „traductibilităţii” filosofiei grecilor, ceea ce vrea să zică,
a trecerii ei în universalitate.
Or, raportându-se la Grecia ca la un univers deja configurat al iubirii de
înţelepciune, Roma filosofică se construieşte prin analogie. De aici şi
impresia schimbării planului.
Gândirea greacă este un sistem al filosofiei dispus pe „verticală”.
Gândirea romană însă pare că se construieşte în plan „orizontal”.
Istoricitatea, aici, aduce tot mai mult cu un proces de expansiune şi de
adâncire, dar în acelaşi univers „decupat”.
Impresia de lume configurată prin analogie cu sistemul filosofiei
greceşti, dar aşa cum apărea aceasta unui observator aflat la capătul
„dincoace” al verticalei, este atât de puternică încât tot ceea ce se va fi făcut
înainte de Cicero, pare să-şi părăsească locul istoric pentru altul sistematic.
Altfel spus, când te apleci asupra filosofiei în determinaţie romană, simţi că
singura istorie posibilă, cel puţin în acest caz, este cea sistematică şi că nu
în simpla ordine a succesivelor. Eşti repede constrâns să începi istoria ca
sistem a filosofiei romane cu Cicero, deci cu acela care i-a identificat
8 FILOSOFIA ÎN ROMA ANTICĂ

universul, ca numai după aceea, să poţi lua în seamă forme şi evoluţii

anterioare temporal acestui moment de tăietură istorică şi epistemologică.
De la întemeierea cetăţii, aşadar, în ordinea filosofiei, înseamnă de la
Cicero.
Gheorghe Vlăduţescu 9

I.

Cicero, decuparea orizontului

1. Lucretius este epicurian, Seneca stoic. Cicero, însă, platonici/ar,

peripatetic, iar probabilist, stoic şi, cu siguranţă, şi ceva pe deasupra, adică
el însuşi nu este în stare pură în nici una dintre aceste ipostaze. El pare deci
să stea sub semnul sintezei, dacă e să folosim un eufemism. Dacă nu, atunci
sub acela al eclectismului.
De altfel, este un loc comun al criticii dispusă la simplificare,
nesocotirea lui Cicero ca eclectic după ce eclectismul însuşi va fi fost
devalorizat. Acesta însă, „diferă de sincretism prin organizarea într-un sistem
coerent” a unor varii teze (Paul Foulquié, R. Saint-Jean, Dictionnaire de la
langue philosophique, art. ecletisme).
De aceea, „mai puţină vină i se poate face din eclectism” (Jean Bayet,
Literatura latină, p. 211). De fapt, electismul pe care-l va fi promovat,
eclectismul său, nici nu este o vină, nefiind un „păcat”.
Numai într-o judecată abstractă şi simplistă, oricum nu în conceptul
său, eclectismul poate şi trebuie să fie dezavuat. Prin aplicare la situaţie
însă, eclectismul ciceronian (admiţându-l, fie şi provizoriu) este un mijloc
esenţial pentru o interpretatio Romana, adică pentru naturalizarea gândirii
greceşti, şi, sub auspiciile acesteia, pentru decuparea şi construcţia unui
univers propriu.
Lipsă de originalitate sau, poate, mai rău, incapacitate de creaţie? La
prima vedere, da, în realitate, însă, nu.
Fără îndoială că, în filosofie, romanii nu reconstruiesc asemenea
grecilor. Dar, sunt, totuşi, o alternativă la greci. Urmându-i, punându-se sub
semnul lor, ei n-o fac decât pentru a învăţa să zboare singuri. Supunerea,
deci, ca un fel de viclenie a raţiunii, era prima mişcare, necesară pentru
emancipare.
Cicero îşi va fi dat seama că faptul nu era posibil decât printr-o
construcţie în stare să se susţină prin ea însăşi.
10 FILOSOFIA ÎN ROMA ANTICĂ

Dacă s-ar fi început într-o ordine absolută, mereu asupra filosofiei

romane s-ar fi întins umbra celei greceşti. Or, zicând cu Brâncuşi, „nimic nu
creşte la umbra copacilor mari”.
Cicero ştia că luând-o de la început, printr-un refuz al Greciei, romanii
şi-ar fi refuzat şansa unei filosofii, totuşi, proprii.
Nu este vorba numai de presiunea culturală a Greciei sau nu în primul
rând de aceasta, deşi, fapt incontestabil, romanii învaţă filosofie la şcoala
elenă. Vincebamur de uiçta Grecia – am fost învinşi de înfrânta Grecie – cum
se întristează Cicero, exprimă ceva mai mult decât o stare de spirit. Marele
om al zbuciumatului secol I ante, secol crucial în istoria romană, Cicero, deci,
acceptă înfrângerea pentru că aceasta era singura modalitate de a putea sta
alături de învingător.
Grecii instituiseră filosofia aproape într-o condiţie absolută. Adică, în
spaţiu european cel puţin, ei îi dăduseră un concept care, parcă, obliga la o
alegere radicală: ori admiterea acestuia ori renunţarea la filosofie.
O libertate, afirmată şi exercitată, aici, echivala cu un gest de refuz al
filosofiei.
Cicero însă nu se prinde în această alegere şi totuşi alege, dar în
limitele în care faptul era posibil, în limitele în care, el putea fi adevărat.
Optează deci în interiorul acestora pentru modalităţi de construcţie sau,
altfel spus, pentru tipuri de interpretare (sau de semnificare) în conceptul
formal al filosofiei.
S-ar putea veni cu întâmpinarea că eclectismul (încă o dată,
presupunându-l) exclude tocmai alegerea sau, oricum, nu înseamnă o alegere
autentică.
Lăsând la o parte faptul de mai mică importanţă că o alegere este
făcută, totuşi, Cicero preferând probabilismul, platonismul, stoicismul,
peripatetismul şi pythagorismul (adevărat că în grade diferite), opţiunea sa
înseamnă îndreptarea către mai multe direcţii şi circumscrierea acestora ca
într-un sistem, pentru că el voia un sistem al filosofiei romane. Nu deci un
sistem al său, ci unul în cultura romană sau o filosofie romană ca sistem.
Lucrarea cu un singur model ar fi întârziat realizarea acestui deziderat,
de fapt a acestei condiţii de tot necesare în construcţia culturală. Ar fi
întârziat-o, dacă n-ar fi făcut-o chiar imposibilă, căci diversitatea opţiunilor
intra în condiţia actului de instituire filosofică.
Ea însăşi act de ctitorire, alegerea lui Lucretiu nu putea să fie decât
după cea de tip ciceronian. Lucretiu este, cu siguranţă, primul filosof roman,
Gheorghe Vlăduţescu 11

dar întemeietorul filosofiei romane, acela care i-a desenat orizontul şi i-a
conferit personalitate a fost Cicero. Păstrând proporţiile şi distanţa cuvenite,
dacă Lucretiu prin locul pe care-l ocupă şi prin rolul îndeplinit ne trimite la
Platon sau la Aristotel, Cicero ne face să ne gândim la Socrate. Căci
parafrazând ceea ce el însuşi spunea despre marele atenian, „Socrate a
coborât cel dintâi filosofia din cer pe pământ, a aşezat-o în oraşe, a introdus-
o până şi în locuinţele oamenilor şi a obligat-o să studieze viaţa, moravurile,
ce este bine şi ce este rău” (Tusculane, V, 4), Cicero a făcut din filosofia
greacă o filosofie pentru romani, o filosofie romană sădită în sufletul roman
şi deci trecută în regim de conaturalitate.
El a făcut ca filosofia grecilor în interpretare romană să treacă din
condiţie de fapt de cultură în aceea de structură mentală. Sau altfel spus,
mişcarea de imergenţă (la nivel cultural) este transfigurată într-una de
emergenţă (în ordinea mentalităţii).
Cu Cicero deci filosofia la romani este făcută să vină din lăuntru.
Altminteri, totul ar fi căzut în platitudine, în platitudinea simplei copii. Or,
romanii, prin Cicero, iau modelul grec dar îl asimilează esenţial.
„Eclectismul” ciceronian prin urmare venea din chiar modalitatea de
construcţie culturală, fiind un fel de regulă a ei, pentru că, la rigoare, ceea ce
în aparenţă este numai eclectism, în realitate e act de interpretare, actul de
interpretare romană.
Iar dacă aşa stau lucrurile, termenul nu mai este operaţional în cazul
acesta, cel puţin, el nemăsurând exact filosofia ciceroniană şi pe Cicero ca o
adevărată instituţie filosofică romană.
De altfel, cuvântul nu este prea potrivit nici chiar în ordinea căreia, în
cazul lui Cicero, fireşte, i se aplică. Romanul este, ce-i drept, atras de
platonism şi de peripatetism, de stoicism şi de probabilism, dar nu în egală
măsură. Faptul merită reţinut, deşi, aici, diferenţa de grad are mai mică
valoare. Ispitit de toate aceste orizonturi şi nu numai de ele, filosoful pare să
le situeze în două planuri îndeajuns de distincte, obiectiv vorbind, pentru a nu
le socoti, ca atare, doar în funcţie de poziţia istoriografică (subiectivă).
Anume, Cicero pare să pună într-un prim plan probabilismul şi numai în plan
secund platonismul, aristotelismul, stoicismul sau pythagorismul-
neopythagorismul.
Se înţelege că nu avem de a face cu o separaţie categorică, deci cu o
izolare a probabilismului, de o parte, a platonismului, aristotelismului etc. de
alta în orizonturi paralele şi incomunicabile.
12 FILOSOFIA ÎN ROMA ANTICĂ

Mai degrabă separaţia este ca tendinţă, aşa cum, de altminteri, şi

trebuia să fie făcută pentru a i se asigura operaţionalitatea optimă.
Cicero, prin urmare, dă impresia că înclină către probabilism, ceea ce
este şi de înţeles şi de acceptat în condiţiile date. Proiectul unui „ecumenism
filosofic” nu avea nici o şansă lipsii de o logică anume (Alain Michel, La
philosophie en grèce et a Rome în Histoire de la philosophie, I, p. 813). Or,
probabilismul putea să fie o asemenea logică; era filosofia cea mai potrivită
pentru un rost de acest fel.
Avem, de altminteri, mărturia lui Cicero însuşi: „în ce mă priveşte, voi
rămâne la punctul meu de vedere, şi, nefiind supus normelor unei anumite
doctrine filosofice, căreia să mă plec vrând-nevrând, urmez, în orice
problemă, ce mi se pare mai aproape de adevăr” (Tusc, IV, 4).
Probabilismul putea să treacă, a şi trecut, cel puţin de această dată, ca
o filosofie mai curând propedeutică, instrumentală decât explicativă.
Situat între doctrinele care, preponderent, erau reconstrucţii ale lumii şi
omului (platonismul, aristotelismul, stoicismul, epicurismul) şi scepticismul
relativizant, posibil ca nihilism în ordinea marilor valori: a binelui, a
adevărului, probabilismul, cu deosebire cel al lui Carneades, părea datorită
poziţiei sale o filosofie neutră şi, în consecinţă, mai operaţională.
Preferinţa pentru oricare altă filosofie putea să ducă la mari dificultăţi,
în cele din urmă, la eşec. Alegând şi parcă ales să decupeze în mentalitatea
romană spaţiul filosofiei, deci să săvârşească o „tăietură” cu valoare
istorică, Cicero nu avea cum să facă tot ceea ce a făcut din perspectiva şi cu
mijloacele unei filosofii de un fel sau altul. Filosofia romană, o nouă filosofie
istorică, nu putea să înceapă, epistemologic, vorbind, prin a fi de tip platonic,
de tip aristotelic, de tip stoic etc. În oricare din situaţii, ar fi fost o prelungire
romană a unei şcoli greceşti.
În acest caz însă, „tăietura” ar fi fost amânată, căci o interpretare de
un fel sau altul ţinea prea mult de o opţiune prea subiectivă.
Dar, deocamdată, era nevoie de o operaţiune menită să contureze, cum
se zice azi, „orizontul de aşteptare” al filosofiei romane. Or, probabilismul
părea cel mai în măsură s-o facă, fiind mai mult o metodă decât o filosofie,
cel puţin, de tipul clasic. Aceasta, întrucât, nici „dogmatică”, nici „sceptică”,
filosofia neoacademicilor (probabilistă) aducea mai mult cu o metodă „de a
ne conduce bine mintea” şi de „a căuta adevărul” decât cu o interpretare sau
o teorie a adevărului şi, în genere, a cunoştinţei.