Califatul Arab

Arabii au ca patrie de origine Peninsula Arabica. Dupa ce timp de

un mileniu si jumatate singura forma de organizare in lumea araba era
tribul, in sec. VII sub conducerea profetului Mahomed, intemeietorul
religiei islamice, arabii vor cunoaste existenta unui stat unitar.

Între anii 661-750, Califatul Arab a fost condus de Dinastia Omeiazilor, care
şi-a stabilit capitala Damasc, iar între 750-1258 a fost condus de dinastia
Abasizilor, care a mutat capitala la Bagdad. Abasizii au instaurat un regim de
guvernare absolutist, specific oriental, iar clasa conducătoare este recrutată din
elemente entice diferite (iranieni, turci, kurzi, hispanici), care erau uniţi de religia
islamică şi limba arabă. Unul dintre cei mai importanţi califi abasizi a fost Harun al
Rashid (786-809), care a promovat un program de reforme economice,
administrative şi culturale.
Califatul Arab s-a extins intre secolele VII-VIII devenind un imperiu cand au
fost cucerite siria, Palestina, Mesopotamia, Afghanistan, Egipt, Magreb si Spania.
In anul 732 expansiunea araba in Europa este oprita de victoria regelui franc Carol
Martel. Începând cu secolul al VIII-lea, califatul arab intră într-un process de
dezagregare. Unul dintre membrii familiei Omeiazilor ajunge în Peninsula Iberică,
unde fondează califatul de Cordoba, iar în secolul al X-lea în Egipt îşi impune
dominaţia dinastia Fatimizilor. Astfel, vor exista trei califate cu capitalele la
Bagdad, Cordoba şi Cairo:
-Califatul de Bagdad >> cucerit initial de turcii selgiuciti, ulterior de mongoli si
turcii otomani.
-Califatul de Cairo >> cucerit initial de turcii selgiuciti, ulterior de otomani.
-Califatul de Cordoba >> cucerit de spanioli in 1492.
 Civilizaţia arabă a fost, în cultură, în special, un foarte bun „canal de
trecere” pentru foarte multe din produsele gândirii orientale sau greceşti. Există,
într-adevăr câteva nume arabe foarte importante în filosofie, Hegira (în secolul al
VII-lea), Averoes, Avicena (la începutul celui de al doilea mileniu) care au marcat
cultura vest-europeană. Ei au fost cei care au readus marea filosofie aristotelică în
prim-planul gândirii catolice. Dacă la Augustin (sec al IV-lea) încă vorbeam de o
puternică influenţă platonică, la Toma d’Aquino (sec al XIII-lea) vorbim deja de o
majoră inflenţă a filosofiei lui Aristotel. De fapt, în linii foarte generale, cel puţin
formal, toată scolastica este cosnstruită în jurul filosofiei Stagiritului (vezi şi Cearta
Universaliilor care a marcat Evul Mediu catolic). Aceasta, spre deosebire de estul
bizantin, al continentului, ce a fost tributar lui Platon (vezi şi tratatul „Numele
Divine”al lui Dionisie Pseudoaeropagitul). Filosofii arabi amintiţi, dar şi alţii, au
intuit importanţa gândirii greceşti dar s-au axat foarte mult pe Aristotel (Avicenna
este numit, de către ei, şi „al treilea Aristotel”).
Epoca de Aur a Islamului, cunoscută și ca Renașterea islamică reprezintă
perioada cuprinsă între secolele al VII-lea și al XIII-lea, ajungând chiar până în
secolul al XVI-lea, după unii autori.[1] În această perioadă, artiști, ingineri, savanți,
poeți, filozofi, geografi și comercianți care aparțineau lumii islamice (fără a fi
neapărat musulmani), au adus contribuții notabile în domenii ca: artă, agricultură,
economie, industrie, drept, literatură, navigație maritimă, filozofie, știință,
sociologie, tehnologie, realizând o serie de inovații peste acest sistem tradițional
al concepției islamice. Toate aceste realizări au influențat evoluția civilizației în
toate celelalte continente.