LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA

TEOLOGIE LITURGICA

„SFANTA TAINA A EUHARISTIEI”

PROF. COORDONATOR STUDENT

 CUPRINS

I. Introducere- pag. 3

II. Euharistia in Noul Testament- pag. 4

III. Euharistia-Taină a Împărăţiei lui Dumnezeu- pag.7

IV. Împărtăşirea cu Trupul si Sângele Mântuitorului – Condiţie a

mântuirii omului- pag. 9

V. Concluzii- pag. 11

VI. Bibliografie- pag. 13

2
 INTRODUCERE

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi

încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care celor ce le primesc se împărtăşeşte
harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea acestora prin
harul pe care ele îl conferă. Biserica Ortodoxă ne învaţă că Sfintele Taine sunt
mijloace prin care Hristos îi uneşte cu Sine şi cu Biserica pe toţi cei care cred în
El. Aşadar, ele au o funcţie unificatoare a credincioşilor in Hristos şi în Biserică.

Sf. Euharistie este Taina prin care, sub forma painii si a vinului, credinciosii
se impartasesc, in mod vazut, cu Insusi Trupul si Sangele Mantuitorului, present
in mod real prin prefacerea elementelor( painea si vinul) la Jertfa Euharistica de
la Sf. Liturghie.

Numele Tainei a Sf. Euharistii vine de la cuvântul grecesc ”eυxαpιστια” =

mulţumire, deoarece Mântuitorul Hristos a mulţumit lui Dumnezeu –Tatăl prin
rugăciune, înainte de a o institui la Cina cea de Taină, după care a binecuvânat
pâinea şi a frânt-o şi a dat-o Sf. Apostoli.

In comparaţie cu celelalte Taine, Sf. Euharistie, ocupă locul central în viaţa

Bisericii, prin aceea că, aici nu este vorba de împărtăşirea tainică a harului divin
ca la celelalate Taine, Botezul, Mirungerea, ci de cuminecarea cu Însuşi Trupul şi
Sângele lui Hristos, dumnezeiescul cărbune aprins care curăţeşte păcatele
oamenilor, după cum zice preotul în Sf. Altar: ”Iată S-a atins de buzele mele şi
va şterge fărădelegile mele şi de păcatele mele mă va curăţii” 1, Pâinea cea
cerească care se dă spre iertarea păcatelor şi împărtăşirea cu Duhul Sfînt şi spre
viaţa de veci.

1
Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2015, pag.136

3
 EUHARISTIA ÎN NOUL TESTAMENT

Euharistia apare în Noul Testament sub diferite denumiri:

- Cina Domnului, numită şi simplu Cina, cina duminicală ori masa Domnului
(mensa Domini) pentru că reactualizează Cina cea de Taină şi arvuneşte ,, cina nunţii Mirelui
“ (Apocalipsa XIX, 9) în Ierusalimul cel de sus.
- Sfânta Jertfă , căci reactualizează jertfa unică a lui Hristos şi implică jertfa
Bisericii care este în acelaşi timp ,, jertfa de laudă” ( Evrei XIII, 15 ) , ,, jertfa spiritual ( I
Petru II , 5), ,,jertfa curată şi sfântă”, deoarece săvârşeşte şi depăşeşte toate jertfele Vechiului
Testament.
- Frângerea pâinii( fractio panis ) întrucât acest rit tipic cinei ebraice , a fost
folosit de Mântuitorul în timpul Cinei celei de Taină şi în alte împrejurări ( Matei XIV, 19;
XV, 36 ş. A. ). Prin acest gest, Luca şi Cleopa , îl vor recunoaşte, în momentul Cinei pe
Învăţătorul lor, iar adunările erau desemnate de primii creştini cu aceste cuvinte.
- Adunarea euharistică, deoarece în jurul Euharistiei se constituie adunarea
credincioşilor şi Euharistia face Biserica, este expresia vie a ei.
- Împărtăşanie, pentru că prin această Taină noi participăm la Jertfa şi Învierea
Domnului, devenim hristofori , părtaşi ai harului dumnezeiesc, mădulare vii ale Trupului lui
Hristos.
- Dar mai sunt şi alţi termeni care desemnau această Taină: binecuvântare,
paharul binecuvântării, ofrandă, taină, lucrare sfântă, precum şi alţi termini analogi.
Textele instituirii de la Sfântul Evanghelist Matei ( XXVI, 26-29) şi Sfântul
Evanghelist Marcu (XIV, 22-25) au similitudini atât de evidente, încât aceste două texte pot
fi studiate împreună. După ce este anunţat timpul (,,ziua cea dintâi a Azimilor“- Matei
XXVI, 17; Marcu XIV, 12) şi apoi locul în care s-a ţinut Cina cea de Taină (,, în cetate , la
cutare”- Matei XXVI, 18 ), cei doi evanghelişti redau în cuvinte asemănătoare instituirea
Euharistiei : ,, Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat
ucenicilor zicând: Luaţi , mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind,
le-a dat zicând : Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă , spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că de acum nu voi mai bea
din acest rod al viţei până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi nou, în împărăţia Tatălui
Meu”.
Cuvintele ,,Iisus luând pâinea, mulţumind, binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor”
reunesc, toate etapele jertfei euharistice. Derulând aceste etape, putem diviza evenimentul
în trei părţi. Prima e premergătoare :,, Luând pâinea…”, ceea ce înseamnă că Biserica se
reînnoieşte în riturile aducerii. A doua este central: ,, mulţumind” –redă sensul strict al

4
Euharistiei, Jertfa nesângeroasă a Noii Alianţe, ,,Alianţa” în care jertfa Sa sângeroasă va fi
o singură dată celebrată prin anticipare şi apoi reînnoită neîncetat.
Tot ceea ce urmează rezultă din ce s-a spus mai sus:
-,,binecuvântând”- se referă şi la binecuvântarea general, care se extinde la
toată creaţia nouă, dând premisele oferirii în persoana Noului Adam;
-,, a frânt”, este împărţirea prin care unicul dar euharistic fără să se despartă va
deveni al tuturor, unind în Sine pe toţi cei care iau parte la El.
-,,şi l-a dat ucenicilor Săi “, participarea efectivă la comuniune.
Pentru a înţelege etapele Jertfei Euharistice trebuie deci să se înţeleagă mai întâi actul
central : Jertfa, Euharistia propriu-zisă. La Cina cea de taină se reface trecerea de la ,,nivelul
pascal” şi de la sângele animalelor jertfite, la ,,Paştele noastre cele mari şi preasfinţite“.
Încetează acum să mai curgă sângele animalelor de jertfă şi este anticipată vărsarea de sânge
spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
Nu trebuie deci, să lăsăm să se înţeleagă că ritualul euharistic săvârşit de Mântuitorul
ar deriva din practicile pascale iudaice. Cina creştină nu este nici Paştele evreiesc – de care
diferă şi prin elementele întrebuinţate şi prin data celebrării, nici Kiddus evreiesc de vineri
– de care se deosebeşte prin riturile particulare, nici reuniunea pioasă însoţită de lecturi şi
rugăciuni ca la comunităţile evreieşti din diaspora. Cina creştină este un rit creştin, în mod
exclusive creştin, bine cunoscut, foarte important ce aparţine unui cult public, ecleziastic şi
care reînnoieşte şi vesteşte moartea Domnului până ce va veni.
Cei mai mulţi dintre exegeţi şi teologii catolici consider că Iisus a folosit azima la ultima
Cină luată împreună cu ucenicii. Simplificată, justificarea ar suna astfel : ,, Dacă Iisus a
celebrat masa pascală în seara de 14 Nissan, adică la începutul zilei de 15 Nissan, El a trebuit
să servească azima, căci pâinea dospită dispăruse înainte de după amiaza lui”
Încercând să fie obiectiv, autorul cuvintelor de mai sus notează şi opinia unui mare
număr de Părinţi ai Bisericii şi Chiar de exegeţi catolici, după care Iisus a putut întrebuinţa
la Cină şi pâinea dospită.
Cuvintele .,, în cea dintâi zi a Azimilor “ (Matei XXVI. 17 ) ar putea fi traduse , ne
sugerează exegetul catolic şi în forma :,, înaintea zilei Azimilor” deoarece , dacă vocabula
προτη poate avea sensul de προ , se impune o astfel de traducere. În documente mai noi,
care expun doctrina şi cultul, catolicii evită să accentueze folosirea azimei în Euharistie şi
recunosc chiar că ,,Sfânta Împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă
sub ambele specii. Deoarece , sub această formă, semnul ospăţului euharistic este pus în
lumină mai deplin”
Dar, din cercetarea mai atentă a Sfintelor Evanghelii, deduce că temeiul dogmatic al
practicii Euharistie ortodoxe, cu pâine dospită (αρτος) , îl constituie modul serbării Paştilor
de către Mântuitor. Această masă solemn este numită cina δειπνον , iar pâinea folosită este

5
cea dospită αρτος şi nu azima αζυμο, pe care iudeii ,,erau obligaţi să o consume timp de o
săptămână în perioada Paştelui”. Dacă s-ar fi serbat Paştele evreiesc Πασχα, atunci nu mai
era posibilă spălarea picioarelor ucenicilor, iar cel care ar fi mâncat Paştile nu ar mai fi avut
voie să iasă afară din casă până dimineaţa. Or, după Cină, Îl găsim pe Mântuitorul împreună
cu ucenicii săi la rugăciune, în grădina Ghetsimani.
În polemicile antilatine, îndreptate împotriva folosirii pâinii nedospite la Euharistie,
teologii bizantini au observat că pâinea euharistică trebuie să fie dospită ca să simbolizeze
omenitatea însufleţită a lui Hristos. În concepţia lor folosirea azimilor de către latini ar nega
faptul că Iisus a avut suflet omenesc raţional, după cum învăţa ereticul Apolinarie. Folosirea
pâinii obişnuite, a pâinii ca hrană de fiecare zi, este demnul adevăratei Întrupări :,, Ce este
pâinea cea de toate zilele (din Rugăciunea Domnească)- întreba Nichita Stethatos – dacă nu
este de o fiinţă cu noi? Iar pâinea de o fiinţă cu noi e prin Trupul omenităţii Sale”.
Viaţa primei comunităţi creştine înfiinţată la Cincizecime, în urma predicii Sântului
Apostol Petru, se concentra cultic în frângerea pâinii (κλασις του αρτου):,, Şi stăruiau în
învăţătura Apostolilor şi în frângerea pâinii şi în rugăciuni.. Iar toţi cei ce credeau erau
laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după
cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în temple şi frângând pâinea
în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţirea inimii”(Fapte II , 42-46).
Nota caracteristică a cultului primar, după cum reiese din textul de mai sus, era
,,frângerea pâinii”, adică celebrarea Sfintei Euharistii. Euharistia săvârşită de prima
comunitate din Ierusalim ,, nu era un act izolat”, ci este ,, pusă în legătură nedespărţită şi de
aceeaşi importanţă cu predica apostolilor, cu rugăciunile şi doxologiile, făcând un tot
organic”..
Locul celebrării Euharistiei de către primii creştini din Ierusalim nu era templul, ci casa
Mariei , mama evanghelistului Marcu.
Cât despre timpul celebrării, ea se săvârşea în fiecare zi. Unii consideră că în prima
comunitate creştină, exista un cult iudeo-creştin, în sensul că nu un cult eminamente iudaic,
dar nici unul creştin bine delimitat.
Diaspora creştină şi evenimentele istorice de după Cincizecime au jucat un rol decisive
în despărţirea cultului creştin de cel iudaic şi configuraţia specificităţii sale.
Tot în Faptele Apostolilor aflăm că la Troia, ,, frângerea pâinii “ se celebra în prima zi a
săptămânii, adică în ziua Învierii.

6
 EUHARISTIA-TAINĂ A ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

Hristos îşi începe propovăduirea Evangheliei prin vestirea împărăţiei lui Dumnezeu,
care poate fi dobândită prin pocăinţa. Hristos mărturisea: ,,S-a împlinit vremea şi s-a
apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu I, 15 ). Hristos
inaugurează o nouă realitate existenţială, prin care oamenii, împărtăşindu-se cu Hristos, să
vadă întreaga creaţie prin ochii fiinţei sfinţite de El. Împărăţia lui Hristos e încredinţată lumii
prin Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină: ,, Eu vă încredinţez vouă împărăţia precum Mi-a
încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea în împărăţia Mea“ (Luca
XII, 29- 30) . Acest lucru e reactualizat mereu în cadrul Sfintei Liturghii, prin taina
euharistică. Sfânta Liturghie ne ajută să înţelegem de ce Euharistia este o Taină a Împărăţiei
lui Dumnezeu.
Euharistia ca Taină a Împărăţiei lui Dumnezeu, are deopotrivă o dimensiune
eclesiologică şi escatologică , adevărata ei unitate putând fi asumată doar în contextual
înţelegerii Sfintei Liturghii ca adunare euharistică prin care ne unim cu Hristos, deşi
Liturghia este formată din mai multe părţi, toate ,, participă la Sfânta lucrare euharistică şi
toate, prin Duhul Sfânt, sunt lucrări divino-umane, lucrări de taină. Părţile depind una de
alta, formează o unitate în care fiecare este indispensabilă pentru cealaltă şi toate formează
întregul Sfintei Euharistii…. Întreaga liturghie este aducerea aminte de Hristos, trăirea
prezenţei Lui şi întreaga liturghie este Epicleza…. Numai participând prin trăire la această
Taină ne putem renaşte, ne putem uni şi creşte în desăvârşire şi sfinţenie, prin Duhul Sfânt,
înfăptuind cu voia noastră voia Creatorului. Scoaterea sau separarea Euharistiei de Sfânta
Liturghie şi readucerea ei la un mijloc de sfinţire, la o taină între taine, o lipseşte nu numai
de sensul ei escatologic, dar lipseşte creştinismul de esenţa şi chemarea lui în istoria
omenirii-unirea făpturii cu Creatorul”2.
În Sfânta Liturghie, credinciosul trăieşte un memorial liturgic ce-l articulează la
realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. El iese din timpul înţeles ca χρονος ( succesiune
echidistantă a unor clipe neutre, nediferenţiate calitativ pentru a intra în timpul liturgic, în
καιρος, un timp al oportunităţii de a-l întâlni real pe Dumnezeu. E un timp deschis veşniciei,
în care credinciosul simte şi intuieşte că ceea ce trăieşte în Sfânta Liturghie, înţeleasă ca
taină euharistică, este altceva faţă de ceea ce poate oferi lumea în dimensiunea sa exclusiv
imanentă. Astfel, credinciosul trăieşte unirea timpului cu veşnicia, a cerului cu pământul, a
necreatului cu creatul. El cunoaşte cu tărie ca , ,, pentru un anumit timp, a ieşit din lumea
aceasta şi a venit acolo unde totul este altfel, dar atât de trebuincios, dorit, esenţial, încât
acest altfel îi luminează şi dă sens întregii lui vieţi… Chiar dacă nu va putea să exprime în
cuvinte, el cunoaşte, de asemenea, că acest altfel este tocmai aceea pentru care merita să

2
Pr. Boris RADULEANU, Prefaţa la Alexander Schmemann, Euharistia - Taina împărăţiei, Ed. Bonifaciu,
Bucureşti, 2003, p.7

7
trăieşti, către care se îndreaptă totul, la care se refera totul, se împlineşte totul, şi anume
împărăţia lui Dumnezeu. El cunoaşte că, deşi îi sunt de neînţeles unele cuvinte sau ritualuri,
împărăţia lui Dumnezeu I se dăruieşte lui în Biserică, în lucrarea ei de obşte, în prezenţa
obştei în faţă lui Dumnezeu, în adunare, în înălţare, în iubire”3
Actualitatea misiunii Bisericii constă în orientarea ei escatologică în cadrul istoriei;
Biserica, în situaţie istorică, ,,este o comunitate escatologică, străbătând cetatea terestră, în
marş spre Împărăţie, adică spre propria plenitudine. Actualitatea mesajului creştin rezultă
dintr-o Biserică angajată ca partener eshatologic în interiorul lumii şi al experienţei omului
contemporan. Viaţa istorică nu este niciodată un mijloc al veacului ce va să vină; dacă lumea
se finalizează prin Împărăţie, acest lucru se întâmplă pentru ca Împărăţia se afla deja printre
oameni”4.
Relaţia Bisericii cu lumea e vădită prin tensiunea şi reciprocitatea dintre eshaton şi
istorie: ,,Istoria şi eshatologia se întrepătrund, există una întru cealaltă. Semnificaţia
Cincizecimii şi a darurilor Duhului Sfânt, sensul universal, eshatologic şi parusial al
epiclezei precizează vocaţia fundamental a creştinilor în aceasta lume”5.
Înţelegerea Bisericii ca o icoană a împărăţiei lui Dumnezeu presupune o spiritualitate
euharistică profund ancorată într-o conştiinţă eshatologică, ce evidenţiază o dubla calitate:
terapeutica şi cathartica: ,,Spiritualitatea liturgică/ euharistică arată deodată efortul de
purificare dar si cel terapeutic, de vindecare”.
Mântuitorul Hristos spune la Cina cea de Taină că ,,nu va gusta Paştele, care este
închipuit şi reprezentat prin mâncare până când nu se va împlini în El în Împărăţia lui
Dumnezeu. Adică până când nu se va arăta vremea în care Împărăţia lui Dumnezeu se
propovăduieşte. Căci se împlineşte în noi, cei ce cinstim slujirea lui Dumnezeu mai presus
de lege, Paştile cel adevărat. Şi nu un miel dintr-o turmă sfinţeşte pe cei ce sunt în Hristos,
ci El Însuşi mai degrabă este sfinţit şi înjunghiat cu sfinţenie prin care primim
binecuvântarea şi căpătăm viaţa. Căci El S-a făcut pentru noi pâinea cea vie, cea care S-a
pogorât din ceruri şi care a dat viaţa lumii”.
Dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu nu este doar supremul scop al creştinismului, ci
şi o ,,realitate prezentă, inaugurate prin Botez şi hrănită prin împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele lui Hristos: este o realitate sacramental, care transformă radical înţelegerea noastră
despre originea şi finalitatea existenţei umane”.

3
Aexander Schmemann , Euharistia- Taina imparatiei., Ed. Bonifaciu, Bucuresti, 2003 ,p.53
4
Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu , traducere de Teodor Baconsky,1994, Ed. Anastasia, p. 25
5
Ibidem p. 121

8
 ÎMPĂRTĂŞIREA CU TRUPUL ŞI SÂNGELE MÂNTUITORULUI –
CONDIŢIE A MÂNTUIRII OMULUI

Părinţii Bisericii pun la mare cinste valoarea Sfintei Euharistii. Sfântul

Chiril al Alexandriei face o paralelă între jertfa mielului pascal din Vechiul
Testament şi jertfa Mielului Noului Testament, jertfa Fiului lui Dumnezeu pe
cruce actualizată pe masa altarului fiecărei biserici: „Să aducem, deci, jertfa
pentru păcat în încăperea Sfântă şi mâncând din carnea cea sfântă, adică făcându-
ne părtaşi de binecuvântarea tainică, vom fi sfinţiţi”.6
Ultimul mare scriitor patristic, Sfântul Ioan Damaschin sintetizează în
Dogmatica sa toată teologia Sfinţilor Părinţi existentă până atunci. Astfel, el
alcătuieşte o sinteză deosebit de pătrunzătoare referitoare atât la prefacerea şi
sfinţirea darurilor, cât şi la efectele Împărtăşaniei. „Pâinea şi vinul sunt în chip
real trupul unit cu Dumnezeirea; ele sunt trupul luat din Sfânta Fecioară. Aceasta
nu înseamnă că se pogoară din cer trupul care a fost înălţat, ci că înseşi pâinea şi
vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului […] Pâinea punerii-înainte, vinul
şi apa prin invocarea şi pogorârea Duhului Sfânt se prefac în chip supranatural
Trupul şi Sângele lui Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi acelaşi”.7
La îndemnul preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste,
apropiaţi-vă!” credincioşii se apropie de Sfântul Potir în linişte şi cu evlavie.
Biserica Ortodoxă recomandă credincioşilor să se împărtăşească de cel puţin patru
ori pe an (în cazuri speciale doar o singură dată – în Postul Paştilor).Ideala este o
impartasire continua a credinciosilor, chiar si la fiecare Sfanta Liturghie, daca au
binecuvantarea preotului duhovnic. Taina Euharistiei este precedată de Taina
Spovedaniei în cadrul căreia creştinul mărturiseşte duhovnicului păcatele
săvârşite, iar acesta îi dă sau nu dezlegare pentru împărtăşire. Împărtăşania nu se
administrează ca premiu pentru puţinele păcate săvârşite, ci ca remediu „pentru
iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.” Nu contează numărul de păcate săvârşite
în momentul primirii Sfintei Taine, pentru că „nu este om care să fie viu şi să nu
greşească” (fragment din Slujba Înmormântării), ci „contează sentimentul de
regret faţă de păcatele săvârşite, angajamentul de a nu le mai face, certitudinea că
în faţa lui stă Însuşi Hristos şi «frica de Dumnezeu» cu care se apropie de Potir.

6
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a II-a, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p.382.
7
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p.200-201

9
Frica de Dumnezeu nu este teroare divină, ci teama copilului bun de a nu-şi supăra
părinţii”.8
Prin Sfânta Împărtăşanie omul se îndumnezeieşte, se uneşte în mod real şi
direct cu Hristos, Cel jertfit „pentru viaţa şi mântuirea lumii”. Dar prin Sfânta
Împărtăşanie, omul nu se uneşte numai cu Hristos, ci se uneşte şi cu ceilalţi,
ajungând la unirea cugetelor, după cum îndeamnă şi liturghisitorul: „Să ne iubim
unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim...Treimea cea de o fiinţă şi
nedespărţită”. În timpul Liturghiei, credincioşii nu mai sunt indivizi separaţi,
despărţiţi, ci toţi formează o comunitate, după rugăciunea arhierească: „ca toţi să
fie una” (Ioan 17, 21). Această împărtăşire cu Dumnezeieştile Taine ne aduce în
faţa lui Hristos care spune: „Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu pe
voi” (Ioan 13, 34 ; Ioan 15, 17). Rugăciunea pentru ceilalţi constituie astfel singura
pregătire adevărată pentru împărtăşanie. Pentru că prin Împărtăşanie nu numai că
noi devenim un trup şi un duh, dar suntem readuşi în starea de comuniune şi iubire
pe care lumea le-a pierdut. „Şi marea Rugăciune euharistică este rezumată în
Rugăciunea Domnească, fiecare cerere a acesteia presupunând o totală şi
completă dedicare faţă de Împărăţia lui Dumnezeu în lume”.9 Euharistia este astfel
comuniunea sfinţilor, comuniune a întregii Biserici, şi acest lucru a fost exprimat
în liturghia bizantină, îndeosebi în ritualul Proscomidiei, al pregătirii elementelor
euharistice în potir şi pe disc, unde, alături de agneţul care-l simbolizează pe
Hristos, preotul aşează părticele simbolizând pe Maica Domnului, cele nouă cete
ale sfinţilor, viii şi morţii. Şi astfel, în celebrarea euharistică, comunitatea este
chemată să ia parte la această reprezentare figurativă pe disc, trimiţând la altar
pomelnicele cu numele viilor şi morţilor, care vor fi pomeniţi în acel moment, în
timp ce preotul va scoate părticele de prescură pe care le va aşeza pe disc. Astfel,
întreaga comunitate participă la toată Liturghia, încă de mai înainte, de la ritualul
Proscomidiei.
„Sfinţirea elementelor şi sfinţirea credincioşilor alcătuiesc cele două
aspecte ale realităţii Euharistiei, căci omul se înrădăcinează adânc, prin trupul
său, prin limbajul său, prin întreaga sa sensibilitate, în cosmos, în însuşi realismul
lumii în care este profund ancorat şi pe care este chemat, prin Euharistie, să-l
transfigureze, să-l sfinţească”.10 Împărtăşania este legătura noastră cu Hristos
spre adevărata viaţă. Prin Împărtăşanie ajungem „fii” şi „mădulare” ale lui
Hristos, împărtăşindu-ne de Trupul şi Sângele Său. Ea ne leagă cel mai strâns de
8
Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăţiei, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005., p. 249.
9
Pr. Prof. Alexandre Schmemann – Pentru viaţa lumii, Sacramentele şi Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 52.
10
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy – Împărtăşirea Sfântului Duh, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 481.

10
 Dumnezeu, este legătura cea mai puternică între sufletul uman şi Dumnezeire.
Prin Împărtăşanie, Dumnezeu vine şi Se sălăşluieşte în om – „Nu mai sunt eu cel
ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Astfel, cei
robiţi de păcate sunt dezlegaţi şi devin fii ai lui Dumnezeu, cei bolnavi primesc
doctoria pentru „sănătatea trupului şi a sufletului” şi se însănătoşesc, omul cel
vechi se transformă, se îndumnezeieşte în Hristos, aşa cum Hristos S-a înomenit
„pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.
Scopul ultim al Sfintei Împărtăşanii, care este viaţa veşnică, prin unirea cu
Hristos Cel jertfit şi înviat, are ca treaptă spre ea iertarea păcatelor, fie ele cât de
subţiri şi inexprimabile. Sau Hristos, „întrucât Se uneşte cu noi, ne dă prin această
iertare, pe de o parte, cea mai înaltă întărire împotriva păcatelor, pe de altă
parte, arvuna vieţii veşnice, de maximă atenţie faţă de Dumnezeu şi semeni”. 11
„Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul nu are viaţa” (Ioan 5, 12).

CONCLUZII

Putem observa asadar pe baza temeiurilor scripturistice si raspandirii in toata lumea

crestina ca euharistia este indisolubil legata de fiinta Bisericii pe care o defineste. Ea se face
,, spre pomenirea” Mantuitorului inca din timpurile apostolice si post apostolice, marturie
stand Sf Scriptura a Noului Testament si numeroasele scrieri patristice dintre care unele
chiar o au ca tematica centrala. Faptul ca ii era destinat un cult specific de asemenea traspare
din aceste izvoare si timpul savarsirii: ,,in prima zi a saptamanii (Duminica)” o recomanda
ca o taina legata fundamental de fiinta bisericii si nu doar o comemorare a unui eveniment.
Euharistia asa cum am mai afirmat il aduce pe Hristos in reactualizarea lui Hristos intre noi,
o reactualizare provenita dintru nevoie acuta a unei legaturi directe si nemijlocite cu El.
Legatura personala cu Hristos si asadar cu Dumnezeu culmineaza cu unirea in chip tainic
prin Euharistie. Aceasta constituie un mijloc organic de a realiza acesta unitate, mai presus
de dezideratele aparute dupa reforma a unei legaturi. O legatura exterioara, a buzelor si a
aderentei voluntare la credinta nu va putea uni niciodata pe Hristos cu biserica sa.
Modurile savarsirii, in ceea ce priveste cultul bisericii primare sunt departe de a fi
uniforme, insa elementele centrale din cadrul cultului pe care izvoarele patristice ni le ofera
se regasesc integral in cultul bisericii pe tot parcursul istoriei sale. Observam asadar prezenta

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
11

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 561.

11
unor momente cheie care se repeta in cultul bisericii, aceste putand fi regasite atat in cultul
Bisericii Ortodoxe, in cel al bisericilor necalcedoniene si chiar si in cel al Bisericii Romano-
catolice. Diferentele, unele legate de o predispozitie istorica a unor natiuni, de aspectele
geografice care impuneau anumite particularitati de savarsire, dar si de evolutia ulterioara
a cultului in spiritul traditiei, nu pot afecta unitatea fiintiala a bisericii. Acestea demonstreaza
din contra unitatea in diversitate a bisericii, samanta evangheliei care a rodit diferit in zone
diferite, insa este aceiasi samnata si acelasi Hristos care ii vegheaza cresterea. Cultul
raspunde nevoilor omului caruia i se si adreseaza si de aceea nu este neaparat de dorit
existenta unui cult monolit care sa le inlocuiasca pe cele locale (dupa cum s-a intamplat in
Biserica apuseana).
In ceea ce priveste fiinta tainei astazi ne aflam in fata a o multitudine de teorii in
legatura cu ceea ce este sau reprezinta aceasta. Privind insa dintr-o perspectiva istorica si
fundamentata patristic si scripturistic observam ca invatatura bisericii din cele mai vechi
timpuri si in toata raspandirea sa geografica este aceea ca in elementele euharistice este
Hristos. Cuvintele instituirii nu sunt intelese nici intr-un mod alegoric si nici intr-unul mistic
ci, asa cum de altfel ne lasa si scriptura sa inlelegem, in sens propriu, al unei prezente reale.
Elementele nu il simbolizeaza pe Hristos, Hristos nu este prezent numai spiritual in
Euharistie, iar elementele euharistice inceteaza sa mai fie in substanta lor paine si vin si
devin in mod real Trupul si Sangele Mantuitorului. Modul cum se face aceasta este
metalogic si de aceea asupra termenilor se poate insista orcat fara a se ajunge vreodată la un
rezultat este cazul disputei medievale intre transformare si transsubstantiere de altfel ultimul
termen a fost folosit si de parinti rasariteni fara a avea implicatiile scolastice si fara a implica
teoria verbala cu inferente magice.
Este de dorit asadar revenirea la unitatea euharistica primordiala care se extindea in
toata biserica aratand-o ca trup a lui Hristos in care membrii sunt in permanenta comuniune
cu Hristos, capul Bisericii dar si indisolubil legatii unii de ceilalti. Insa trebuie sa avem in
permanenta in minte faptul ca impartasirea comuna este un fruct al comuniunii eclesiale si
nu un mijloc de a o atinge.

12
 BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, ED. IBMBOR, BUCURESTI, 2015;

2. Anania, Î.P.S. Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a
Împărăţiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
3. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1999.
4. EVDOCHIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu , traducere de
Teodor Baconsky,1994, Ed. Anastasia;
5. SCHMEMANN, Alexander, Euharistia - Taina împărăţiei, Ed.
Bonifaciu, Bucureşti, 2003
6. Idem, Pentru viaţa lumii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
7. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a II-a, trad., introd. şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992,
8. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
9. STĂNILOAIE, Pr Prof Dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia
ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1993

13