Sunteți pe pagina 1din 14

Finanţarea exporturilor prin credit acheteur

§ 1. Noţiunea şi definiţia creditului acheteur

30. Creditul acheteur este o creaţie a practicii internaţionale căreia, ulterior, în


unele sisteme de drept1, legiuitorii i-au recunoscut utilitatea, reglementând-o.
Formula creditului acheteur a apărut în cursul anilor 1960 pentru a suplini
neajunsurile creditului furnizor.
S-a afirmat despre apariţia şi dezvoltarea acestei tehnici de finanţare că ilustrează
fenomenul creării spontane de către practică de noi contracte nenumite 2. Desigur, nu
este vorba despre o construcţie juridică ex nihilo, creditul acheteur făcând apel la
diferite instituţii existente în dreptul naţional al statelor şi fiind un exemplu de
exploatare a resurselor teoriei generale a obligaţiunilor.
Dacă în legislaţia unor state, ca de exemplu Franţa 3, creditul acheteur este
reglementat juridic, în legislaţia română nu găsim o reglementare a acestui tip de
credit, deşi unele acte normative fac trimitere la el4.
Dată fiind lipsa unei definiţii a creditului acheteur în legislaţia naţională, a rămas
în sarcina doctrinei să definească acest tip de contract.
Într-o lucrare de referinţă pentru studiul acestei instituţii 5, creditul acheteur
internaţional este definit ca fiind un tip de credit prin care o bancă sau un organism
public de credite pentru export, din ţara exportatoare, se angajează să acorde un
împrumut direct cumpărătorului străin, în scopul achiziţionării de către acesta de
bunuri sau servicii de la un furnizor din ţara exportatoare.

1
De exemplu, sistemele de drept belgian, francez.
2
G. Cornu, L’evalution du droit des contractes en France, Journées de la Société de
législation comparée, 1979, p. 447.
3
Prima reglementare juridică este cuprinsă în art. V din Legea nr. 65-1159 din 30 decembrie
1965 privind finanţele, iar principalele dispoziţii ce reglementează această instituţie sunt
cuprinse în Instrucţiuni ale Ministrului Economiei şi Finanţelor şi BFCE.
4
Norma nr. 17/2002 a B.N.R. (M. Of. nr. 700 din 25 septembrie 2002); Ordinul nr. 103/2002
al Consiliului Concurenţei (M. Of. nr. 591 bis din 24 mai 2002); Anexa privind soluţiile
referitoare la aplicarea unor prevederi legale privind impozitul pe profit coroborate cu
reglementările contabile armonizate cu directivele europene şi cu standardele internaţionale
de contabilitate (M. Of. nr. 781 bis din 6 noiembrie 2003) (la Decizia nr. 9 din 8 octombrie
2003 a Ministerului Finanţelor Publice).
5
G. Bordeaux, Le crédit acheteur international, Ed. Economic, Paris, 1995, p. 2.
În continuare, autorul subliniază, în studiul acestei instituţii, mecanismul de plată
directă, prin care banca (sau organismul de finanţare) va vira în contul
exportatorului fondurile împrumutate cumpărătorului străin.
Creditul cumpărător mai este definit6 ca un credit bancar acordat de o bancă
locală din ţara exportatorului direct importatorului străin sau băncii acestuia, pentru
ca importatorul să poată plăti marfa la livrarea ei.
Avem rezerve faţă de această definiţie, din ea deducându-se că împrumutul se
face cu transferul banilor în mâinile importatorului sau a băncii sale, astfel încât
aceasta să plătească direct exportatorului la livrare.
În fapt, în practica actuală a comerţului internaţional, creditul se acordă direct
cumpărătorului, şi nu băncii sale7, aceasta din urmă putând eventual garanta
restituirea creditului; plata se face de către banca ce a consimţit creditul, direct
exportatorului, după îndeplinirea de către acesta a unora sau a tuturor obligaţiilor, la
prezentarea documentelor convenite sau la un anumit timp după aceasta.
Această tehnică de acordare a creditului unei bănci din ţara cumpărătorului a fost
folosită o scurtă perioadă de timp (1967-1972) de către Office National du Ducroire
Belge, care accepta să asigure creditele acheteur în condiţii deosebit de restrictive 8. De
asemenea, din anii '70 se întâlnesc consorţii bancare care acordă băncilor unor
importatori credite acheteur9. Această tehnică prezintă avantajul că este mai sigură
pentru creditor, băncile fiind apreciate în general ca mult mai buni debitori, însă în
acest caz, cel care creditează efectiv pe cumpărător este propriul său bancher.
Faţă de acestea, considerăm că nu trebuia ca în cadrul unei definiţii să fie inclusă
situaţia ce constituie excepţia.
S-a mai arătat că acest tip de credit 10 constă în acordarea de către bancă a unui
credit cumpărătorului străin, ceea ce îi permite acestuia să îşi achite obligaţiile faţă
de exportator, acesta din urmă fiind degrevat de toate riscurile din momentul
îndeplinirii corecte a obligaţiilor contractului.
Deşi sunt redate corect beneficiile părţilor, nu este subliniată tehnica juridică
folosită, esenţială pentru o astfel de definiţie.

6
P. Bran, Relaţii valutare financiare internaţionale, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1990, p. 114.
7
În sens contrar, Al. Deteşan, D. Porojan, Plăţile, riscurile, eficienţa în contractele
comerciale internaţionale, în Relaţii economice internaţionale, vol. V, Ed. Revista
economică, Bucureşti, 1980, p. 71.
8
Doar pentru credite de tip monobloc, mai mari de 250 milioane franci belgieni,
acordate pentru o perioadă mai mare de 5 ani, dacă exportatorul şi banca demonstrau
necesitatea recurgerii la o asemenea tehnică.
9
A se vedea Al. Deteşan, D. Porojan, op. cit., p. 72.
10
J. Ferronnière, E. de Chilot, Les opérations de Banque, Dalloz, Paris, 1980, p. 599.
Faţă de aceste lipsuri, considerăm necesar a încerca formularea unei definiţii
cuprinzătoare, care să surprindă specificitatea acestui tip de credit.
În acest sens, creditul acheteur se poate defini ca fiind acel contract prin care banca
sau o altă instituţie financiară din ţara furnizorului acordă un împrumut
cumpărătorului străin prin asumarea angajamentului de plată de către bancă, faţă de
furnizorul autohton în cazul prezentării documentelor prevăzute în contract, cu
obligaţia pentru cumpărătorul străin de a restitui suma de bani şi dobânda.
Pentru încheierea unui contract de credit acheteur este necesară existenţa unui
contract de export separat, încheiat între furnizorul autohton şi cumpărătorul străin,
contract ce justifică creditul acheteur, dar care, din punct de vedere juridic, este
separat complet de acesta.
În practică, creditul acheteur s-a dovedit a fi un instrument suplu, putând fi
acordat atât în monedă naţională (a băncii şi a furnizorului), cât şi în valută şi
existând atât în varianta monobloc, cât şi cu plata progresivă.
În cazul creditului acheteur de timp monobloc, utilizarea sa se face în momentul
îndeplinirii de către exportator a obligaţiilor comerciale, la prezentarea
documentelor justificative. Acest tip de credit poate fi utilizat în mai multe tranşe, pe
măsura executării unor obligaţii contractuale distincte, expres determinate din punct
de vedere juridic (de exemplu, pentru mai multe livrări de produse).
Creditul acheteur cu plată progresivă serveşte la finanţarea perioadei de fabricaţie
a bunurilor, furnizorul fiind plătit fie la un termen prevăzut în contract (lunar,
semestrial etc.), fie la îndeplinirea unui stadiu prevăzut atât în contractul comercial,
cât şi în cel bancar.
În acest caz, tranşele de credit plătite furnizorului sunt determinate în funcţie de
documentele prezentate, care pot fi facturi emise de furnizor şi acceptate de
cumpărător sau procese-verbale de recepţie întocmite în prezenta unui observator
străin de contract. Faţă de riscul suprafinanţării şi de cel al utilizării exagerate a
creditului printr-o înţelegere frauduloasă pentru bancă, dintre cumpărător şi
furnizor, în practică este preferat cel de-al doilea sistem.
Actualmente, asigurarea creditului acheteur a devenit o regulă în relaţiile
comerciale internaţionale pentru fiecare credit în parte 11, prima de asigurare plătită
de banca finanţatoare regăsindu-se în costul creditului acheteur şi fiind deci suportată
indirect de către cumpărător.

§ 2. Raporturile juridice dintre participanţi

11
Al. Deteşan, D. Porojan, op. cit., p. 72.
În practică, creditul acheteur poate presupune mai mulţi participanţi decât cei
arătaţi în definiţie (bancă, furnizor şi cumpărător), prin crearea unor structuri
contractual-financiare complexe.
Astfel, se poate ca obiectul contractului comercial de export dintre furnizor şi
cumpărător să nu fie îndeplinit de însuşi furnizorul, ci de subantreprenori sau ca
furnizorul sau cumpărătorul să apară ca un comisionar al unei terţe persoane.
De asemenea, există posibilitatea ca acest credit acordat să fie finanţat de mai
multe bănci sau organisme financiare, fiind vorba despre credite consorţiale sau
„multisourcing”.
Faţă de riscurile ridicate ce se pot întâlni în comerţul internaţional, în
cvasitotalitatea cazurilor, acest credit este asigurat de un asigurător profesionist.
Întrucât intervenţia asigurătorului va fi ulterior analizată pe larg, vom analiza pe
scurt relaţiile dintre participanţii de bază: furnizor, cumpărător şi bancă.

2.1. Raporturile juridice dintre furnizor şi cumpărător


Acestea sunt reglementate de contractul comercial de export, ce constituie baza
întregului montaj financiar.
Plata preţului reprezintă o obligaţie esenţială în cadrul acestor relaţii, astfel încât
contractul comercial va cuprinde clauze privind modalitatea de plată şi documentele
necesare pentru primirea preţului.
Între contractul de export şi cel bancar există, în ciuda autonomiei lor, o relaţie
strânsă, dată de faptul că primul este privit fie ca o cauză a obligaţiei bancherului
decurgând din creditul acheteur12, fie ca o condiţie suspensivă13.
Dacă în dreptul român, aparţinând sistemului de drept romano–germanic, se
poate vorbi despre noţiunea de cauză, în dreptul anglo-saxon, această teorie a cauzei
este ignorată, noţiunea de „consideration” corespunzând unui concept diferit 14, de
„echivalent efectiv, care este dat sau acceptat în schimbul unei promisiuni”.
În practică, pentru a exista o corelare între prevederile celor două contracte, în
cursul negocierilor contractului de bază (comercial), se solicită din partea băncii o
scrisoare de intenţie, prin care aceasta să indice condiţiile în care ar fi de acord să
finanţeze operaţiunea de export.
În ceea ce priveşte relaţiile de bază dintre furnizor şi cumpărător, în cazul unor
litigii între aceştia, ele nu pot fi opuse băncii de către cumpărător pentru
suspendarea plăţii.

12
G. Bordeaux, op. cit., p. 243.
13
J.D. Calamari, J.M. Perillo, Restatement of the Low of Contract, parag. 11-2; J.P.
Mottout, Droit Bancaire international, Ed. Banque, p. 76.
14
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1985, vol. I, p. 132-133.
Băncile sunt însă direct interesate de desfăşurarea în bune condiţii a contractului
de export. Pentru a se apăra de unele dintre efectele nedorite ale nerealizării acestui
contract, băncile solicită angajamentul furnizorului pentru cazul în care înainte de
rambursarea creditului, cumpărătorul este supus unei proceduri colective datorată
deteriorării situaţiei sale, efect al neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor
comerciale pe care furnizorul le avea faţă de el.

2.2. Raporturile juridice dintre cumpărător şi bancă


Acestea sunt reglementate prin contractul de credit acheteur. Cumpărătorul are
calitatea de împrumutat şi este o persoană juridică cu sediul social în străinătate sau
chiar o filială străină (conform criteriului obiectiv, adoptat şi de legiuitorul român 15,
cu naţionalitatea ţării în care este constituită) sau de aceeaşi naţionalitate cu
exportatorul. Cum o vânzare-cumpărare încheiată de o societate cu o filială a sa din
alt stat, dar de aceeaşi naţionalitate (conform criteriului subiectiv), care presupune
expedierea mărfii peste graniţă reprezintă un export, iar naţionalitatea diferită a
cumpărătorului de cea a vânzătorului nu este de esenţă creditului acheteur, este
posibilă şi această variantă.
Sunt16 excluse din sfera acestei noţiuni, împrumuturile acordate de organisme
internaţionale precum Banca Mondială, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare 17,
Banca Europeană de Investiţii18, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare19, întrucât deşi tehnica folosită este de multe ori aceeaşi, primează

15
Articolul 40 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat, persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui
teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.
16
G. Bordeaux, op. cit., p. 3.
17
Agenţie interguvernamentală pentru acordarea de credite în condiţii foarte
avantajoase statelor membre mai puţin dezvoltate, în vederea înfăptuirii unor proiecte
de dezvoltare economică prioritare; desfăşoară o activitate paralelă cu cea a Băncii
Mondiale, pe lângă care este afiliată.
18
Organism financiar regional constituit în anul 1958 în cadrul Comunităţii Economice
Europene, având sediul la Luxembourg şi ca obiectiv principal, furnizarea de fonduri
instituţiilor financiare şi întreprinderilor particulare din ţările membre şi asociate,
pentru investiţii de interes comunitar, precum şi pentru finanţarea unor obiective de
investiţii în scopul punerii în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate din ţările
membre.
19
Instituţie financiară internaţională cu sediul la Londra, înfiinţată din iniţiativa
Franţei, prin acordul semnat de către reprezentanţii celor 42 state fondatoare, la 9
aprilie 1990, cu scopul de a contribui la stabilizarea economică şi politică a
democraţiilor est-europene aşezate pe principiile economiei de piaţă prin extinderea,
consolidarea şi stimularea sectorului privat în ţările din Europa Centrală şi de Est,
aspectul de ajutor pentru dezvoltarea şi susţinerea exportului, care nu se întâlneşte
în cazul creditului acheteur clasic. Mai mult, aceste operaţiuni sunt multinaţionale,
organismele implicate solicitând oferte internaţionale şi finanţând diverse operaţiuni
indiferent de naţionalitatea furnizorului.
Un alt motiv pentru excluderea acestor credite din sfera creditului acheteur îl
constituie faptul că, dacă pentru cel din urmă, se aplică legea părţilor sau legea
statului de naţionalitate al băncii (partea cu prestaţia caracteristică), pentru
împrumuturile acordate de organismele internaţionale se aplică normele dreptului
public.
Chiar dacă în cadrul creditului acheteur întâlnim organisme de susţinere a
exportului care acţionează în sensul stabilizării dobânzii la un anumit nivel (de
exemplu: B.C.F.E. în Franţa, EXIMBANK S.U.A., EXIMBANK România sau
EXIMBANK Japonia), intervenţia acestora nu este determinantă pentru încheierea
contractelor de credit acheteur, existenţa lor fiind posibilă şi fără suportul statului
exportatorului.
Între cele două părţi, cumpărător şi bancă, se încheie contractul de credit, care
este o deschidere de credit internaţională.
Principalele clauze ale contractului de credit sunt, în general aceleaşi, indiferent
de sistemul de drept şi sunt de obicei impuse de asigurători. Date fiind riscurile pe
care această tranzacţie le presupune, majoritatea băncilor finanţatoare 20 caută
protecţia oferită de asigurător prin încheierea de contracte de asigurare a creditului.
Pentru a beneficia de această asigurare, băncile vor încerca să nu se abată de la
modelele de contracte de credit acheteur puse la dispoziţie de către asigurători şi vor
impune cumpărătorilor aceste modele21.
Deşi între debitor şi asigurătorul de credite pentru export nu se stabileşte, de cele
mai multe ori, nici un raport juridic (excepţie făcând situaţia în care debitorul este
contractantul asigurării încheiate în beneficiul băncii), apreciem că pentru încheierea
contractului de asigurare a creditului, primul va trebui să autorizeze banca sau
instituţia finanţatoare să folosească informaţiile rezultând din contractul de credit.

precum şi încurajarea investiţiilor occidentale în aceste ţări.


20
De exemplu, Banca Comercială Română a încheiat cu EXIMBANK o Convenţie-
cadru de asigurare a creditelor cumpărător care vor fi acordate de către prima dintre
ele în calitate de bancă finanţatoare –www.samexpo.ro.
21
În Franţa, există un model elaborat de comunitatea bancară cu colaborarea
COFACE; în S.U.A., modelul-tip de convenţie de credit acheteur a fost elaborat de către
EXIMBANK şi cuprinde aproximativ aceleaşi clauze ca şi modelul francez. În
Condiţiile generale de asigurare pe termen mediu şi lung-credit cumpărător,
EXIMBANK România a prevăzut că nu se vor acorda indemnizaţii de asigurare în
cazul unor pierderi rezultate din redactarea incorectă sau cu omisiuni a Convenţiei de
credit.
În lipsa acestei autorizări, asiguratul, care trebuie să furnizeze asigurătorului de
credite informaţii privind obiectul asigurării, creditul acheteur, va fi pasibil de
răspundere pentru încălcarea secretului bancar.
Convenţia de credit acheteur cuprinde obligaţiile principale ale băncii, ale
împrumutului-cumpărător, condiţiile de utilizare a creditului, de rambursare
normală şi anticipată, garanţiile, dreptul aplicabil şi rezolvarea litigiilor.
a) Condiţiile de utilizare. Acestea se stabilesc în funcţie de tipul de credit acheteur
(monobloc sau cu plata succesivă), iar în contract se prevede obligaţia
cumpărătorului-împrumutat de a aduce documente din care să rezulte regularitatea
constituirii sale şi autorizaţiile emise de autorităţile locale competente 22.
În cadrul acestei convenţii, cumpărătorul-împrumutat subscrie bilete la ordin
reprezentând ratele de credit ce trebuie restituite. Dat fiind că nu se poate preciza cu
exactitate suma şi data la care trebuie plătite ratele (aceasta depinzând de momentul
la care furnizorul îşi îndeplineşte obligaţiile din contractul de export şi este plătit),
cumpărătorul dă împuternicire băncii fie să completeze biletele în alb, fie să le
modifice pe cele existente23.
Este necesară subscrierea mai multor asemenea bilete, întrucât dacă în S.U.A.
biletele la ordin cu rate multiple sunt permise 24, nici în sistemul de drept românesc 25,
nici în ţările semnatare ale Convenţiei de la Geneva adoptând Legea uniformă
asupra cambiilor şi biletelor la ordin (de la 7 iunie 1930), nu se recunoaşte validitatea
unor astfel de bilete.
Împuternicirea (mandatul) dată de către cumpărător băncii pentru modificarea
biletelor la ordin este legală, având în vedere faptul că Legea uniformă adoptată la
Geneva permite regularizarea biletelor la ordin (art. 10) interzice doar alterarea
biletelor la ordin, nu şi modificarea lor.
b) Obligaţia de plată directă în mâinile furnizorului. În sistemul creditului
acheteur, trebuie analizată obligaţia băncii de vărsare în mâinile furnizorului a
creditului acordat cumpărătorului.
În convenţiile-tip de credit acheteur folosite în Franţa şi Belgia este prevăzută
clauza conform căreia „împrumutatul (...) dă mandat împrumutătorului să plătească
furnizorului sumele menţionate”.
Pornindu-se de la aceste prevederi, s-a afirmat că obligaţia băncii de a plăti direct
în mâinile furnizorului trebuie calificată ca un mandat în interesul comun al
22
Sub influenţa dreptului american, în practică se mai cere şi o atestare dată de un
jurist local (din ţara cumpărătorului), care să certifice validitatea convenţiei de credit
acheteur din punctul de vedere al dreptului ţării cumpărătorului.
23
G. Bordeaux, op. cit., p. 103.
24
U.C.C. – secţiunea 3-106.
25
Conform dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 58/1936 asupra cambiei şi biletului
la ordin, cambiile cu scadenţe succesive sunt nule.
cumpărătorului şi al exportatorului 26. Avându-se în vedere necesitatea garantării
pentru exportator a plăţii directe, acest temei juridic a fost găsit nesatisfăcător la un
studiu aprofundat27. Într-adevăr, în dreptul naţional al diverselor state sunt
prevăzute cauze de revocare a mandatului, la care mandantul nu poate renunţa
anticipat (de exemplu, dolul grav al mandatarului sau forţa majoră), precum şi
posibilitatea renunţării la mandat. Cum în cazul obligaţiei băncii de plată a băncii,
manifestarea de voinţă a băncii de renunţare la executarea obligaţiei nu poate
produce efecte juridice, această obligaţie nu poate fi calificată ca decurgând dintr-un
mandat. Pentru aceleaşi considerente, nici teoria unui mandat dat de către
cumpărător băncii nu poate fi acceptată.
Faţă de aceste neajunsuri ale teoriei mandatului, s-a încercat analiza acestei
obligaţii de plată prin asimilarea sa cu alte instituţii, precum stipulaţia pentru altul
(care nu este cunoscută în dreptul englez şi nu justifică inopozabilitatea excepţiilor),
cesiunea de creanţă (pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile, respectiv creanţa nu
este certă şi nu se respectă formalitatea de notificare a cesiunii) sau delegaţia (care în
dreptul belgian şi american nu justifică inopozabilitatea excepţiilor din raportul
delegant – delegat).
Faţă de toate aceste dificultăţi, în doctrină28 s-a emis teoria potrivit căreia obligaţia
de plată directă din cadrul creditului acheteur este specifică unei tehnici juridice sui
generis creată de practica internaţională comercială şi care rezultă dintr-un contract
unilateral încheiat între bancă şi exportatorul-beneficiar al obligaţiei de plată.
Într-adevăr, achiesăm la opinia potrivit căreia această obligaţie de plată este o
obligaţie sui generis rezultând dintr-un contract unilateral, pentru următoarele
argumente:
– între bancă şi cumpărător intervine un contract bilateral, în cadrul căruia prima
parte, banca, îşi asumă printre alte obligaţii şi pe aceea de a-şi asuma faţă de un terţ
(furnizorul) o obligaţie în nume propriu;
– acest contract de credit acheteur este perfect din momentul încheierii sale; dacă
banca nu şi-ar îndeplini obligaţia asumată, ea ar fi răspunzătoare faţă de cumpărător
pentru toate daunele produse de această neexecutare;
– furnizorul nu ar putea avea o acţiune directă contra băncii dacă şi-ar întemeia
pretenţiile numai pe contractul de credit dintre bancă şi cumpărător, deoarece el este
străin de raportul juridic dintre aceştia;
– din momentul în care banca notifică furnizorului încheierea contractului de
credit acheteur, ea îşi asumă o obligaţie în nume propriu faţă de acesta;
– această obligaţie rezultă din declaraţia de voinţă a băncii, acceptată de furnizor,
deci dintr-un contract între aceştia (formarea acordului de voinţă);
26
J.P. Mattout, Droit bancaire international, Ed. Banque, Paris, 1995, p. 84.
27
G. Bordeaux, op. cit., p. 219.
28
Idem, p. 223.
– acest contract este unilateral, dând naştere la obligaţii doar în sarcina băncii;
chiar dacă furnizorul are obligaţia de a prezenta băncii documentele prevăzute în
contract, aceasta nu este o contraprestaţie, ci o condiţie a efectuării plăţii de către
bancă.
Contractul fiind unilateral, încheiat în interesul furnizorului, este perfect din
momentul în care declaraţia de voinţă a ajuns la cunoştinţa furnizorului, acestea
nefiind ţinut să comunice acceptarea sa29.
c) Clauze privind inopozabilitatea excepţiilor. Deşi, aşa cum am arătat anterior,
există o strânsă legătură între contractul bancar şi cel de export, în sensul că primul
este încheiat pentru a se realiza plata preţului din cel de-al doilea contract sau o
condiţie suspensivă (obligaţia băncii de plată devine actuală la momentul
îndeplinirii de către exportator a obligaţiilor din contractul de comercializare; în
cazul în care contractul de export nu se perfectează sau se reziliază înainte de
prestarea serviciilor sau de livrarea mărfurilor, obligaţia de plată a preţului
neexistând, banca nu va avea pentru ce să plătească pe furnizor), prin voinţa părţilor
se face o „îndepărtare” a acestora, în sensul că se prevede ca cele două contracte să
îşi producă efectele absolut independent unul de celălalt.
Astfel, în cuprinsul contractului de credit acheteur este stipulată clauza conform
căreia împrumutătorul (banca) este absolut străin de contractul încheiat între
cumpărător şi furnizor, cumpărătorul neputându-se sustrage de la îndeplinirea
obligaţiei asumate prin acest contract (cel de credit acheteur), prin opunerea faţă de
împrumutător a reclamaţiilor sau excepţiilor rezultând din executarea contractului
de bază sau a raporturilor personale cu furnizorul (denumită în dreptul francez,
clauza Isabel30).
Clauza fiind stipulată în interesul băncii, aceasta poate să renunţe la
inopozabilitate. De altfel, în contractele de credit acheteur, este stipulată şi clauza
potrivit căreia în cazul anulării sau rezilierii contractului de export, banca poate cere
rambursarea anticipată a creditului.
Clauza conţinând inopozabilitatea excepţiilor decurgând din contractul de export
a fost contestată, afirmându-se că în cazul în care exportatorul nu îşi îndeplineşte
corect obligaţiile contractuale, cumpărătorului ar trebui să i se recunoască dreptul de
a interzice băncii plata în mâinile exportatorului. Această clauză a fost însă
recunoscută ca valabilă de către instanţele arbitrale, în cauzele supuse judecăţii lor 31.

29
Conform dispoziţiilor art. 38 C. com. român, în contractele unilaterale, propunerea
este obligatorie îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută.
30
După prenumele unei stagiare de la COFACE, care a propus folosirea acestei clauze.
31
Sentinţele arbitrale nr. 4502 din 30 august 1984 şi nr. 4605 din 4 septembrie 1984 ale
Curţii de arbitraj de pe lângă C.C.I. Paris, apud J.P. Mattout.
d) Delegaţia furnizorului. Pentru evitarea unor disfuncţionalităţi în utilizarea
creditului acheteur, mecanismele juridice ale acestuia impun şi delegarea în favoarea
băncii a unei eventuale creanţe pe care cumpărătorul o poate avea faţă de furnizor.
Într-adevăr, există situaţii în care furnizorul beneficiază de plata prin credit
acheteur, dar în baza contractului comercial, datorează el însuşi sume de bani
cumpărătorului (penalităţi, daune-interese).
Dacă furnizorul ar da aceste sume cumpărătorului, ar însemna, în fapt, că el a
încasat sume de bani de la bancă în baza creditului acheteur şi a plătit din aceste
sume cumpărătorului, ceea ce ar însemna că acel credit a avut ca finalitate obţinerea
de lichidităţi de către cumpărătorul-împrumutat, adică deturnarea creditul de la
scopul pentru care a fost acordat.
Mai mult, în cazul în care cumpărătorul are o creanţă împotriva vânzătorului
rezultând din contractul de comercializare, aceasta ar trebui să se compenseze cu
creanţa vânzătorului împotriva cumpărătorului, constând în preţul stabilit, până la
concurenţa celei mai mici dintre ele. Dacă în urma compensării, vânzătorul mai are
de primit bani de la cumpărător, această sumă ar trebui vărsată de către bancă
vânzătorului în baza contractului de credit.
Cum însă nu este imposibilă o înţelegere între vânzător şi cumpărător în urma
căreia banca să nu ia cunoştinţă de existenţa respectivei creanţe a cumpărătorului,
pentru a se evita o asemenea situaţie, este prevăzută delegaţia imperfectă, care
trebuie acceptată în scris de către furnizor.
Delegaţia este o convenţie prin care un debitor, delegantul, în cazul nostru
cumpărătorul, aduce creditorului său, delegatarul, banca finanţatoare, angajamentul
unui al doilea debitor, delegatul, vânzătorul, alături de el32.
Neavând efect novator, rezultă că prin intermediul acestei operaţiuni juridice nu
are loc stingerea unei obligaţii şi înlocuirea ei cu una nouă, ci între delegat şi
delegatar se naşte un raport juridic, fără ca cel iniţial să se desfiinţeze.
Obligaţia iniţială apare ca o „garanţie” a celei de-a doua, în sensul că în ipoteza în
care delegatarul nu ar obţine realizarea creanţei sale de la delegat, va avea drept de
urmărire împotriva delegantului33, dar în cazul de faţă, numai în limitele unei
eventuale creanţe a cumpărătorului faţă de furnizor.
Cum în materie comercială este exclusă ideea asumării unui angajament ca o
liberalitate, vânzătorul delegat se va obliga să plătească delegatarului suma de bani
reprezentând creanţa cumpărătorului faţă de el, de vânzător.
e) Legea aplicabilă şi clauza privind arbitrajul. Legea aplicabilă contractului de
credit acheteur este, desigur, cea aleasă de părţi. Majoritatea statelor prevăd în
32
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti,
1997, p. 323; R. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 233.
33
R. Motica, E. Lupan, op. cit., p. 233.
legislaţia naţională posibilitatea alegerii de către părţile contractante a legii
aplicabile. În ceea ce priveşte statele membre ale Uniunii Europene, acest drept este
prevăzut de Convenţia dintre statele membre ale Comunităţii Economice Europene
referitoare la Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, adoptată la Roma la 19 iunie
198034.
Dacă părţile nu au ales în cadrul contractului legea aplicabilă, rămâne în sarcina
instanţei judecătoreşti sau arbitrale determinarea acesteia.
În cazul creditului acheteur acordat de o singură bancă sau de mai multe bănci din
acelaşi stat, dreptul aplicabil este desigur cel al părţii cu prestaţia caracteristică, şi
anume al băncii.
Pentru contractele de credit acheteur cu finanţare provenind din partea a mai
multor bănci sau instituţii de finanţare a exportului de naţionalităţi diferite, legea
aplicabilă va fi determinată de legea statului cu care contractul are legăturile cele
mai strânse35.
Având în vedere că nu întotdeauna se poate determina banca ce participă cel mai
mult la finanţare, considerăm că legea aplicabilă ar trebui să fie cea a băncii
principale (chef de file, lead manager) sau a băncii (băncilor) situate pe teritoriul
statului furnizorului.
În ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor, în practică se observă inserarea frecventă
a clauzei compromisorii. Existenţa acestor clauze se explică 36 în principal prin voinţa
de a se evita instanţele judecătoreşti ale statului debitorului 37, arbitrii prezentând mai
multe garanţii de independenţă decât aceste instanţe, mai ales în cazul în care este
parte în proces o entitate publică.
De asemenea, recurgerea la instanţele arbitrale este justificată şi pentru alte
considerente, cum ar fi celeritatea soluţionării cauzelor, costul scăzut al unor astfel

34
Conform art. 3 alin. (1) din Convenţie: un contract va fi guvernat de legea aleasă de
părţi. Alegerea trebuie exprimată în mod expres sau să fie determinabilă pe baza
prevederilor contractului pe baza împrejurărilor concrete ale cazului. Părţile vor putea
opta în ceea ce priveşte legea aplicabilă pentru întregul contract sau numai pentru o
parte a sa.
35
Conform dispoziţiilor art. 103 lit. c) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, în lipsă de lege convenită de părţi, se aplică în
contractele bancare, inclusiv cele de garanţie bancară autonomă, legea sediului întreprinderii
de credit; în raporturile dintre cele două bănci se aplică legea celei care prestează serviciul în
favoarea celeilalte.
36
G. Bordeaux, op. cit., p. 248.
37
Preocuparea băncilor este determinată de faptul că majoritatea sistemelor de drept
stabilesc competente de soluţionare a unui litigiu în favoarea instanţei de la
sediul/domiciliul pârâtului. Aşadar, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate de
cumpărător, băncile vor trebuie să se adreseze instanţei naţionale a cumpărătorului.
de litigii şi mai ales confidenţialitatea dezbaterilor pentru pronunţarea unei sentinţe
arbitrale.
Clauzele compromisorii sunt preferate în dreptul continental şi englez,
convenţiile-tip elaborate de EXIMBANK S.U.A. prevăzând soluţionarea litigiilor de
instanţele judecătoreşti dintr-unul din statele S.U.A. (art. VIII din Convenţie).

2.3. Raporturile juridice dintre furnizor şi bancă


Temeiul acestor relaţii îl constituie angajamentul pe care banca şi-l ia faţă de
furnizor, printr-o notificare cuprinzând înştiinţarea acestuia privind creditul acheteur
pus la dispoziţia sa, documentele care trebuie prezentate pentru remiterea
documentelor şi termenul maxim în care acestea trebuie prezentate.
Banca sau cumpărătorul nu pot revoca sau suspenda creditul în defavoarea
cumpărătorului, decât pentru condiţiile prevăzute în înştiinţare.
Prin notificare, banca indică faptul că în cazul începerii unei proceduri colective
asupra cumpărătorului sau în cazul anulării sau rezilierii contractului comercial, ea
nu mai este ţinută să verse fondurile în mâinile furnizorului, ceea ce reprezintă în
fapt o reziliere a contractului de credit acheteur.
Atât doctrina, cât şi practica au sancţionat prin lipsirea de efecte formula cuprinsă
de obicei în aceste notificări, conform căreia banca precizează că respectiva notificare
nu reprezintă o garanţie sau o confirmare din partea sa, ea fiind adresată
furnizorului cu titlu de informare.
Pentru obţinerea sumelor de bani ce reprezintă preţul datorat de cumpărător,
furnizorul trebuie să prezinte băncii documentele justificative, prevăzute atât în
contractul bancar, cel comercial, cât şi în notificarea băncii (factură, documente de
transport, poliţe de asigurare, certificat de origine etc.).
Banca va verifica aceste documente conform Regulilor şi Uzanţelor Uniforme
privind Creditele Documentare R.U.U., respectiv va controla „aparenţa de
veridicitate”, ea fiind exonerată de răspunderea pentru lipsuri privind forma,
exactitatea sau autenticitatea documentelor respective38.
Această trimitere la R.U.U. nu face ca alte reguli din acest act să fie aplicabile.
Astfel, prin sentinţa arbitrală nr. 4603 din 4 septembrie 1984, pronunţată de C.C.I.
Paris s-a stabilit că, în cadrul creditului acheteur, banca nu are obligaţia, în lipsa unei
dispoziţii contractuale, să remită cumpărătorului documentele primite de la
furnizor, ci doar trebuie să informeze pe acesta cu privire la valoarea creditului
utilizat.
38
Conform art. 13 lit. a) din Publicaţia nr. 500 a C.C.I. Paris, băncile trebuie să
examineze toate documentele precizate în acreditiv cu o grijă rezonabilă pentru a se
asigura dacă apar a fi sau nu în concordanţă cu termenii şi condiţiile acreditivului.
Concordanţa documentelor precizate cu termenii şi condiţiile acreditivului va fi
determinată prin practicile bancare internaţionale (...).
Concluzii

Creditul acheteur reprezintă o tehnică relativ recentă de finanţare a exporturilor şi


cunoaşte o mare dezvoltare în anumite ţări 39. Acesta a început să fie utilizat mai mult
decât creditul furnizor, succesul dovedind că finanţarea în acest mod răspunde mai
bine nevoilor exportatorilor.
Într-adevăr, în cadrul creditului acheteur, furnizorul nu mai suportă riscul de
neplată a creditului comercial acordat de el cumpărătorului străin, acest risc fiind
preluat de bancă.
Chiar dacă furnizorul, în cadrul creditului furnizor are posibilitatea de refinanţare
prin mobilizarea creanţelor sale asupra cumpărătorului, el rămâne în continuare
supus riscului de neplată: în cazul în care debitorul străin nu îşi achită debitul, banca
se va îndrepta împotriva furnizorului prin tehnicile obişnuite ale dreptului cambial.
S-a mai afirmat40 că într-o anumită măsură, creditul acheteur este mai „ortodox”,
întrucât permite creditarea cumpărătorului faţă de bunurile de investiţie, a cărui
autofinanţare va permite rambursarea împrumuturilor.
Din acest punct de vedere, pare mai logic ca, în privinţa bunurilor de investiţii,
acest credit să fie acordat cumpărătorului, exploatarea acestor investiţii asigurând
plata la timp a creditului, decât să i se ceară vânzătorului să facă pe bancherul
cumpărătorului şi, în consecinţă, să îşi asume sarcina de trezorerie a creanţelor.
Minuţiozitatea şi rigoarea necesare în finanţarea unui export prin credit acheteur
sunt de mai multe ori puţin atractive pentru cumpărător. Dubla negociere
(contractul de credit şi contractul comercial) trebuie bine sincronizată şi este de
multe ori punerea în practică a acestui mod de finanţare, presupune mai mult timp
decât cea a finanţării prin credit furnizor.
Pentru bănci, costul gestionării unui credit acheteur este mai mare, această
operaţiune devenind rentabilă în cazul în care cuantumul creditului este mare 41.
Această împrejurare face ca finanţarea prin credit acheteur să nu privească
operaţiunile de mai mică importanţă.
Creditul acheteur este, în schimb, folosit în operaţiuni complexe (ex: contractul de
antrepriză la cheie) sau pentru bunuri de mare valoare şi de folosinţă îndelungată.
În măsura în care cuantumul creditului este destul de mare pentru a fi rentabil
pentru ele, băncile vor fi interesate de acest mod de finanţare care le permite să
39
Conform lui J. Masson (Creditele bancare pentru întreprindere, Ed. RAO, Bucureşti,
1994, p. 131), din totalul exporturilor franceze la sfârşitul anului 1995 mai mult de 95%
au fost finanţate prin intermediul creditului acheteur.
40
J. Masson, op. cit., p. 131.
41
Y. Simon, S. Mannai, Techniques Financières Internationales, Ed. Economica, 2002,
Paris, p. 582.
aprecieze mai bine starea economică a cumpărătorului şi să susţină interesele
exportatorului care de multe ori este clientul său.
Aceste operaţiuni nu vor fi finanţate prin credit furnizor, exportatorii
nepermiţându-şi să îşi asume un asemenea risc. De altfel, şi din punct de vedere
contabil, creditul acheteur avantajează pe importator. Dacă în cazul creditului
furnizor, ei înscriu în contabilitate creanţa pe care o au împotriva cumpărătorului
străin şi achită în majoritatea sistemelor de drept impozitul pe profit aferent fără ca
această creanţă să fie îndestulată, în cazul creditului acheteur, de la momentul
efectuării prestaţiei la care s-a obligat (în cazul creditului acheteur monobloc) sau a
atingerii unui anumit stadiu al lucrării (în cazul creditului acheteur cu plată
progresivă), în scurt timp, furnizorul va încasa preţul (sau parte a acestuia).

BIBLIOGRAFIE

 G. Bordeaux, Le crédit acheteur international, Ed. Economic, Paris, 1995.


 P. Bran, Relaţii valutare financiare internaţionale, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1990.
 J.D. Calamari, J.M. Perillo, Restatement of the Low of Contract.
 O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1985, vol. I.
 G. Cornu, L’evalution du droit des contractes en France, Journées de la
Société de législation comparée, 1979.
 Al. Deteşan, D. Porojan, Plăţile, riscurile, eficienţa în contractele comerciale
internaţionale, în Relaţii economice internaţionale, vol. V, Ed. Revista
economică, Bucureşti, 1980.
 J. Ferronnière, E. de Chilot, Les opérations de Banque, Dalloz, Paris, 1980.
 J.P. Mattout, Droit bancaire international, Ed. Banque, Paris, 1995.
 J. Masson Creditele bancare pentru întreprindere, Ed. RAO, Bucureşti, 1994.
 R. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.
 Y. Simon, S. Mannai, Techniques Financières Internationales, Ed.
Economica, 2002, Paris.
 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All,
Bucureşti, 1997.