Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS
Viitorul oricărui stat modern este de neconceput fără un sistem fiscal performant prin
randament şi suportabilitatea din partea contribuabililor. Starea prezentă de prosperitate a
unui stat contemporan este dependentă, în mare măsură, de istoria propriului sistem
fiscal, de felul cum a fost conceput şi a funcţionat. Ceea ce deosebeşte o ţară aflată în
progres de una aflată în declin este, în bună măsură, preferinţa arătată construirii
2
viitorului. Această preferinţă se măsoară prin impozite, împrumuturi şi rata dobânzii.
Finanţele unui stat sunt în strânsă legătură cu situaţia lui socială şi politica, între regimul
politic şi finanţe existând o puternică interdependentă.
Impozitele şi taxele asimilate pe de o parte, veniturile pe de alta parte sunt cele două
coordonate principale care stimulează creaţia, munca şi civilizaţia.
În ultimele două decenii majoritatea sistemelor fiscale ale ţărilor din cadrul Uniunii
Europene au suferit transformări semnificative, pe fondul adoptării unei noi accepţiuni pe
plan fiscal. Crizele economice mondiale, creşterea excesivă a gradului de complexitate a
sistemelor fiscale, influenţa negativă pe care impozitele şi taxele o aveau asupra creşterii
economice reprezintă principalii factori care au determinat reformele fiscale.
Optând pentru această temă, mi-am propus să analizez mai ales din perspectiva teoretico-
metodologică relaţiile de interdependenţă între statele membre UE procese social –
economice şi politice majore, reflectate prin prisma presiunii fiscale. Evident, aceste
procese şi concepte se manifestă şi au consistenţă în întreaga lume contemporană, aflată
pe traseul globalizării.
Tema abordată în cadrul prezentului proiect de cercetare, presiunea fiscală în statele UE
sub impactul crizei economice este una care a stârnit de-a lungul timpului un mare interes
din partea economiştilor preocupaţi de problemele macroeconomice. Totodată, trebuie
menţionat că această temă prezintă un interes deosebit pentru economia europeană, care
se confruntată în prezent cu o criză profundă manifestată prin numeroase dezechilibre
macroeconomice.
3
În primul capitol mi-am propus să realizez o geneză a sistemului fiscal modern, în statele
UE, sistem care a apărut o dată cu apariţia capitalismului în Europa Occidentală şi s-a
perfecţionat în cadrul şi pe baza principiilor de funcţionare a acestui sistem social –
economic şi politic. Geneza respectivă a fost realizată atât în planul realului social –
economic – politic – fiscal, cât si în cel al ideaticului, al gândirii corespunzătoare. De
fapt, cele patru subcapitole ale primului capitol sunt consacrate expunerii sistemului
fiscal precum şi armonizarea elementelor care îl alcătuiesc.
Tocmai aceste aspecte vor fi marcate în capitolul al treilea, în care voi prezenta reacţia
unei presiuni fiscale ridicate în cadrul statelor UE, şi anume evaziunea fiscală. Pentru
combaterea evaziunii fiscale nu este necesar să se impună nişte sancţiuni drastice ci ar
trebui realizat un control fiscal eficient, un sistem legislativ viabil şi poate în primul rând
o educaţie fiscală a cetăţenilor.
În vederea abordării practice, în capitolul al patrulea voi analiza evoluţia presiunii fiscale,
în perioada 2000-2008 în spaţiul comunitar al UE, prin intermediul interdependenţelor
arătate, în capitolele precedente şi mi-am propus să conturez si să apreciez procesele de
creştere economică şi ponderea sectorului public în economia statelor membre UE.
4
Deasemenea am considerat oportună prezentarea rolului politicii fiscale în convergenţa
statelor membre, analiza realizată în prezentul proiect a încercat să se concentreze asupra
realităţilor actuale din statele comunitare, prin dimensionarea corectă a presiunii fiscale şi
prin implicaţiile pe care criza de la nivel mondial le aduce asupra economiilor şi implicit
asupra bunăstării.
5
Lista abrevieri
Art. = articol
Bfjc = baza de impozitare a contribuabilului c
CE = Comisia Europeană
E.E.C. = Comunitatea economică europeană
Ijc = impozitul j datorat de contribuabilul c
IS = impozitul pe salarii
Pfj = presiunea fiscală a unui impozit j considerat
Pfjc = presiunea fiscală a unui impozit j al fiecărui contribuabil c
PfS = presiunea fiscală asupra salariatului
PIB = Produsul intern brut
rf = rata fiscalităţii
Sb = salariul brut
TVA = taxa pe valoarea adăugată
UE = Uniunea Europeană
Usm = utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale
ΔUsm = utilitatea socială a prelevărilor obligatorii marginale
6
Lista cu numele tabelelor şi a graficelor
7
CAPITOLUL 1
FISCALITATEA ÎN STATELE UE
Statele UE mobilizează pe cale fiscală resurse financiare publice a căror pondere se ridică
la 42,6% din PIB (1997) comparativ cu SUA, unde această proporţie este de numai
29,7%, Japonia 28,8%, iar România 29,4% (2000).
În structură, contribuţiile obligatorii arată astfel:
din impozite indirecte 13,8% din PIB;
din impozitele directe 13,7% din PIB;
din contribuţii sociale 15,1 % din PIB
total 42,6%
Gradul fiscalităţii în cadrul statelor UE diferă mult de la o ţară la alta, astfel: Suedia
înregistrează o fiscalitate de 54,1%, iar Grecia de numai 33,9%.
Fiscalitatea diferă mult aşa cum rezultă din cele de mai sus atât între statele membre UE,
pe de o parte, cât şi în structura contribuţiilor luate pe fiecare stat, pe de altă parte, astfel
în anul 2008 se înregistrează următoarele valori ale fiscalităţii în patru dintre statele
membre:
8
Tabelul 1. Analiza comparativă dintre impozitele directe ,indirecte şi contribuţii
sociale ca pondere în PIB,2008
Impozite directe Impozite indirecte Contribuţii sociale
pondere în PIB pondere în PIB pondere în PIB
Danemarca 29,7% 17,4% 1,0%
Spania 10,8% 10,2% 12,3%
Grecia 7,7% 12,4% 12,2%
Franţa 11,4% 15,0% 16,2%
O situaţie deosebită a statelor membre UE rezidă din faptul că prin introducerea monedei
unice s-a reuşit crearea uniunii monetare care are ca rezultantă o politică monetară
comună, în timp ce politicile fiscale au rămas naţionale, şi deci, mult mai greu de
coordonat. Din această cauză există, de mai multe ori, riscul unei asimetrii între politicile
monetare, pe de o parte, şi cele fiscale, pe de altă parte, care de multe ori duc la
contradicţii în definirea priorităţilor şi obiectivelor economice. Consecinţa acestei
contradicţii constă în faptul că unele state generează deficite bugetare excesive sau
niveluri ale datoriei publice care nu pot fi susţinute, şi, deci, pun în pericol stabilitatea
monedei euro, care duce nemijlocit la crearea de tensiuni pe pieţele financiare şi presiuni
inflaţioniste.
9
Pentru a se evita consecinţele nefavorabile menţionate mai sus, UE foloseşte două
instrumente, primul este pactul de stabilitate şi creştere, inclusiv supravegherea
disciplinei bugetare, iar cel de-al doilea fiind coordonarea multilaterală a politicilor
economice, inclusiv a celor fiscale.
Pactul de stabilitate şi creştere obligă statele din UE, în primul rând a celor din zona euro,
precum şi a celorlalte care nu sunt încă în această zonă, la reguli bugetare stricte cu
privire la deficitul bugetar şi la nivelul datoriei publice.
Pentru îndeplinirea programului de stabilitate fiecare stat membru are obligaţia de a
elabora programe de această natură sau, după caz, programe de convergenţă.
Programe de stabilitate
În vederea susţinerii acţiunilor de stabilitate şi creştere economică potrivit măsurilor de
supraveghere şi coordonare a politicilor economice, statele membre sunt obligate să
elaboreze şi aplice programe de stabilitate pentru următorii trei ani care cuprinde:
directivele pe termen mediu al poziţiei bugetare;
principalele previziuni privind dezvoltarea economică;
descrierea măsurilor de politică economică şi bugetară;
analiză a modului în care schimbările în previziunile economice ar putea
afecta deficitul bugetar;
Pentru sprijinirea Consiliului în deciziile pe care acesta trebuie să le ia în analiza
economică şi financiară şi a dialogului cu Banca Centrală Europeană a fost înfiinţat
Comitetul Economic şi Financiar (Maastricht).
Statele care nu participă la zona euro au, de asemenea, obligaţia de a prezenta Comisiei
Europene şi Consiliului un program de convergenţă economică. (Busek Erhard,
Mikulitsch Werner, 2002:134)
Statele membre care nu dau curs recomandărilor făcute pentru evitarea sau corectarea
deficitelor bugetare sunt supuse sancţiunilor, care în principal constau în:
se emite o recomandare ca statul în cauză să acţioneze la corectarea excesului de
deficit bugetar;
10
dacă în termen de 4 luni nu se iau măsuri, Consiliul face publică recomandarea
sa;
dacă încă într-o lună nu sunt luate măsurile necesare, Consiliul notifică statului
membru în cauză să-şi ia măsurile care se impun;
în cel mult 2 luni Consiliul poate decide sancţiuni, care pot fi: statul în cauză este
obligat să constituie un depozit nepurtător de dobânzi la Comisia Europeană.
Mărimea depozitului este format dintr-o componentă fixă egală cu 0,2% din PIB şi
o componentă variabilă reprezentând o zecime din diferenţa între deficitul ca
procent din PIB în anul respectiv şi valoarea de referinţă de 3% din PIB. În fiecare
an Consiliul poate intensifica sancţiunea, dar depozitul nu poate depăşi 0,5% din
PIB;
în ultimă instanţă, depozitul este convertit într-o amendă dacă statul, membrii nu
corectează deficitul excesiv după doi ani de la constituirea depozitului. Amenda
instituită nu poate fi anulată. (Brooker Christopher, North Richard, 2004:37)
Concluzii cu privire la politica fiscală:
politica fiscală a rămas o zonă de autonomie naţională pentru elaborarea politicii
macroeconomice;
unii parametrii ai politicii fiscale se restrâng, ca de exemplu: nivelul
deficitului, al datoriei publice sunt stabilite de UE;
fiecare stat membru devine responsabil pentru stabilitatea economică din UE pe
termen lung;
cerinţele de co-finanţare pentru programele UE determină o reorientare a
politicilor naţionale bugetare;
politicile fiscale capătă o mai mare însemnătate în orientarea comportamentului
companiilor şi persoanelor;
cerinţele de co-finanţare şi cu surse proprii a programelor de investiţii finanţate
din fondurile UE impun schimbări în alocarea resurselor bugetelor naţionale.
Coordonarea fiscală
În UE coexistă 27 sisteme de impozite aferente celor 27 state membre, cu importante
diferenţe între ele în ceea ce priveşte regimurile fiscale.
11
De aceea, regimurile fiscale diferite determină o competiţie fiscală prin cote de impozite
diferite cu consecinţe dintre cele mai diverse aspra investiţiilor, forţei de muncă.
Competiţia fiscală poate depăşi însă anumite limite, situaţie care poate deveni dăunătoare
prin distorsionarea competiţiei libere din cadrul pieţei unice. De aceea, obiectivul UE este
de reducere a gradului de fiscalitate pentru a se crea o competiţie fiscală corectă şi
transparentă.
12
constitui subiect de coordonare fiscală referitor la impozitarea veniturilor
companiilor şi persoanelor.
coordonarea fiscală în politicile de alocare a resurselor bugetare ale statelor
membre nu este necesară, cu unele excepţii: cheltuielile pentru bunurile
publice ale căror benifîcii pot fi supranaţionale prin natura lor (reţele
transeuropene) şi ajutorul de stat acordat firmelor este supus regulilor UE.
coordonarea fiscală în politicile de redistribuire este limitată. Astfel,
redistribuirea interpersonală este responsabilitatea fiecărui stat (care dispune de
informaţii mai bune cu privire la cei săraci, la situaţia plătitorilor). UE joacă un
rol mai important în coordonarea fiscală în domeniul redistribuirilor inter-
regionale;
progresul UE în armonizarea politicilor fiscale este totuşi relativ lent.
(Busek Erhard, Mikulitsch Werner, 2002:153)
13
1.2 ARMONIZAREA ŞI COORDONAREA IMPOZITELOR DIRECTE ŞI
INDIRECTE
În 1997 impozitele indirecte la nivelul UE au fost de circa 1000 mld euro, respectiv
13,8% din PIB-ul cumulat al statelor membre ale UE, din care TVA 6,9% din PIB,
accizele 3,5% din PIB şi alte impozite indirecte 3,4% din PIB.
Faţă de situaţia prezentată mai sus în România impozitele indirecte au reprezentat 11,7%
din PIB, din care TVA 6,3% şi accizele 2,6%.
Deoarece impozitele indirecte pot constitui bariere fiscale importante care afectează
direct circulaţia liberă a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei unice, obligaţia
armonizării impozitelor indirecte a fost instituită prin art.93 din Tratat.
Armonizarea TVA
Etapele armonizării TVA:
introducerea TVA în toate statele membre până în 1970;
uniformizarea bazei de impozitare şi a cotelor pentru TVA, începând
cu 1977;
trecerea la un sistem tranzitoriu pentru TVA, odată cu realizarea
pieţei unice şi desfiinţarea frontierelor vamale , 1 ianuarie 1993;
simplificarea sistemului TVA şi cooperarea statelor membre pentru
reducerea fraudei fiscale;
Introducerea TVA în toate statele membre, acest lucru a fost obligatoriu datorită
avantajelor TVA faţă de impozitul pe circulaţia mărfurilor, printre care: este un impozit
general, care se aplică la toate tranzacţiile comerciale; este un impozit pe consum datorat
sub forma unei cote procentuale din preţ; este neutru în raport cu numărul tranzacţiilor
comerciale care intervin până la consum prin sistemul deducerilor; în toate statele
membre se aplică principiul destinaţiei în materie de TVA pentru tranzacţiile între
acestea. Potrivit acestui principiu toate livrările de produse şi prestările de servicii sunt
14
exceptate de TVA în ţara de origine şi sunt supuse obligaţiei de plată a TVA în ţara de
destinaţie, unde serviciile şi produsele se consumă. (Cioponea Mariana Cristina,
2007:203)
Uniformizarea bazei şi a cotelor pentru TVA
Tabelul 2. Cotele de TVA aplicate în statele membre la 1 mai 2010, în procente.
Cota Cota Cota
standard redusă superredusă
Belgia 21 6/12 -
Bulgaria 20 7 -
Republica Cehă 19 9 -
Danemarca 25 - -
Germania 19 7 -
Estonia 18 5 -
Grecia 19 9 4,5
Spania 16 7 4
Franţa 19,6 5,5 2,1
Irlanda 21,5 13,5 4
Italia 20 10 -
Cipru 15 5/8 -
Letonia 21 10 -
Lituania 19 5/9 -
Luxemburg 15 6/12 3
Ungaria 20 5 -
Malta 18 5 -
Olanda 19 6 -
Austria 20 10 -
Polonia 22 7 3
Portugalia 20 5/12 -
România 19 9 -
Slovenia 20 8,5 -
Slovacia 19 10 -
Finlanda 8/17 -
Suedia 25 6/12 -
15
Regatul Unit 15 5 -
(Sursa: Comisia Europeană „VAT Rates Apllied în the Member States of the European
Community", DOC/2905/2010; Ministerul Finanţelor Publice, Bucureşti)
Dacă în ceea ce priveşte conţinutul bazei de impozitare pentru TVA s-a realizat o anume
omogenitate în statele membre, în ceea ce priveşte nivelul cotelor există diferenţe
importante, care se observă din tabelul prezentat anterior.
Utilizarea în practica fiscală de către ţările UE a mai multor cote, de regulă, se face din
raţiuni sociale, iar aplicarea acestora la destinaţie nu distorsionează alocarea resurselor
pentru producţie. În România, deşi cotele sunt apropiate de cele din Franţa, Grecia şi
Olanda care au cote TVA standard, ca şi România, ponderea TVA în PIB este mai redusă
datorită evaziunii fiscale şi multiplelor derogări de la regimul TVA.
Aplicarea principiului originii impune însă armonizarea cotelor de TVA în cadrul UE,
aceasta pentru a înlătura distorsionarea localizării investiţiilor productive în statele cu
cote de TVA mai mici. Statele UE nu au ajuns însă la un consens în ceea ce priveşte
trecerea la principiul originii, dar au adoptat un sistem tranzitoriu, care presupune:
menţinerea principiului destinaţiei;
se renunţă la controlul fiscal la frontierele între statele membre, lucru care
presupune că nu se mai încasează TVA la trecerea frontierei, ci firmele
importatoare au obligaţia de a declara TVA şi a o vărsa la buget;
16
se continuă efortul pentru armonizarea cotelor TVA pentru folosirea numai a două
cote, una standard, care să se situeze între 15-20%, iar cota „0" poate fî menţinută
dacă există argumente sociale clar definite.
Simplificarea sistemului
Renunţarea la controlul fiscal la frontierele dintre statele membre în condiţiile menţinerii
principiului destinaţiei pentru TVA nu conduce şi la înlăturarea conceptului de frontiere
fiscale în cadrul circulaţiei produselor şi serviciilor între statele membre. Produsele şi
serviciile care trec dintr-un stat membru în altul trebuie „marcate", într-un fel sau altul,
având deci un regim fiscal diferit de cel al produselor şi serviciilor naţionale.
Întrucât statele membre UE nu sunt încă pregătite pentru aplicarea principiului originii
pentru plata TVA, Comisia Europeană a propus: simplificarea, modernizarea şi aplicarea
mai uniformă a reglementărilor TVA; întărirea cooperării administrative şi a prevenirii
fraudelor fiscale.
În cadrul propunerii se are în vedere: introducerea unei noi proceduri de restituire a TVA
adică întocmirea unei singure declaraţii de TVA în statul în care îşi are sediul, în loc să
depună câte o declaraţie în fiecare stat unde se efectuează cheltuielile; precizarea
tratamentului TVA pentru comerţul electronic cu produse trimise clienţilor în formă
digitală; stabilirea de reguli pentru facturile electronice; aplicarea de TVA şi la serviciile
poştale ale statului, astfel încât să se asigure neutralitatea TVA, deoarece la serviciile
poştale private se percepe TVA; raţionalizarea derogărilor, excepţiilor şi opţiunilor în
aplicarea TVA.
17
Deci, călătorii, cetăţeni ai UE, pot face cumpărături în aeroporturi şi alte puncte de trecere
a frontierelor, cu plata integrală a TVA, fără aplicarea regimului de duty-free în această
situaţie călătorilor între statele UE, ci numai acelora care ies din spaţiul UE.
Armonizarea accizelor
Accizele reprezintă un venit important al bugetelor statelor membre, respectiv 3,5% din
PIB sau 248 miliarde euro la nivelul anului 1997. În România accizele reprezintă numai
2,6% din PIB, atât datorită unor cote mai mici, cât şi fenomenului de evaziune fiscală.
Caracteristicile mai importante ale accizelor:
se aplică pe consumul unui număr restrâns de produse, fiind un impozit indirect
legat de tranzacţiile comerciale şi libera circulaţie a produselor;
produsele supuse accizelor au o serie de particularităţi, spre exemplu: producţia şi
vânzarea lor sunt supravegheate de stat, consumul produselor determină
externalităţi negative, de aceea ele sunt folosite şi ca mijloc de descurajare a
consumului, elasticitatea cererii în raport cu venitul este supraunitară;
majoritatea produselor care poartă accize sunt fie dăunătoare sănătăţii, fie se
referă la produse a cărui consum trebuie raţionalizat, ca de exemplu produsele
de tutun, băuturi alcoolice şi produsele petroliere. UE permite aplicarea şi a unor
impozite „verzi" pentru protejarea mediului;
accizele se calculează prin aplicarea unor cote procentuale la preţ şi/sau a unor
sume fixe pe unitate de produs;
plata accizelor se face în statul în care acestea se consumă, inclusiv pentru cele
din import. În acest scop, plata accizelor se consideră suspendată până în
momentul în care produsele în cauză sunt declarate ca fiind puse pe piaţă pentru
vânzare.
În consecinţă armonizarea vizează baza de impozitare, cotele de accize, mişcarea
produselor purtătoare de accize între statele membre. Armonizarea este ca şi încheiată în
ceea ce priveşte baza de impozitare, precum şi circulaţia produselor dar mai rămân multe
de făcut în ceea ce priveşte cotele.
18
Armonizarea accizelor în cazul produselor din tutun
Armonizarea accizelor pentru produsele din tutun are în vedere: introducerea a două
tipuri de cote, una proporţională sub forma unui procent ce se aplică la preţul de vânzare
cu amănuntul (ad valorem) şi una specifică stabilită CB o sumă fixă pe unitatea de
produs. UE urmăreşte ca în faza finală raportul dintre elementul specific şi elementul
proporţional, inclusiv TVA care se aşează peste accize, să fie acelaşi la toate statele
membre şi aplicarea unor cote unice la nivelul UE.
Până în prezent nici unul dintre cele două obiective nu a fost realizat, obligatorii fiind,
deocamdată, numai nivelurile relative minime ale accizelor. La ţigarete cu cea mai mare
pondere în produsele de tutun, accizele trebuie să reprezinte cel puţin 57% din preţul cu
amănuntul,care include toate impozitele inclusiv TVA. De asemenea, acciza specifică nu
poate fi mai mică de 5% şi mai mare de 55% din totalul impozitelor cuprinse în preţ.
La celelalte produse din tutun se poate opta fie pentru acciza specifică fie pentru acciza
ad-valorem, fie pentru o combinaţie a celor două. De aceea, şi limita minimă este
exprimată ca o cotă procentuală sau ca o mărime fixă pe unitate de produs.
Din această cauză există diferenţe semnificative între accizele pe care le suportă produse
din tutun între statele membre UE, ca de exemplu: la ţigarete, acciza variază de la 50,47%
în Suedia la 65,14% în Portugalia din preţul cu amănuntul, iar în mărime absolută de la
48,44 euro (Spania) la 210 euro (Marea Britanie) la 1000 de ţigarete din cele mai cerute,
ceea ce face ca preţul ţigaretelor să fie de 4 ori mai mare în Marea Britanie decât în
Spania.
În România la 1 ianuarie 2002, la 1000 ţigarete se aplică o acciză specifică de 2,42 euro şi
o acciză ad-valorem de 33%, deci sunt mai mici decât accizele practicate în statele
membre UE şi va trebui ca, pe viitor, şi România să crească nivelul acestora. (Dăianu
Daniel, Vrânceanu Radu, 2002:129)
19
Armonizarea accizelor la băuturile alcoolice are în vedere definirea unitară a produselor
purtătoare de accize (bere, vin; băuturi spirtoase şi produse intermediare), pe de o parte,
precum şi introducerea unor cote unice de acciză, pe de altă parte.
20
Cu toate acestea există încă diferenţe mari a accizele specifice la produsele petroliere
între statele membre astfel: la benzina fără plumb 297,63 euro/1000 1 în Grecia şi 814,89
euro/1000 1 în Marea Britanie. Dar apar diferenţe la cotele de accize şi între statele
învecinate, ca de exemplu Irlanda de Nord şi Republica Irlanda 0,4 euro la benzină şi 0,5
euro la diesel.
În România la 1 ianuarie 2002 acciza specifică la tona de benzină cu plumb era de 290
euro. (Dăianu , Vrânceanu, 2002:138)
În 1997, impozitele directe reprezentau 1000 euro, respectiv 13,7% din PIB-ul cumulat al
statelor membre, din care impozitul pe venituri din capital 3,0% din PIB, iar impozitele
pe veniturile persoanelor 9,4% din PIB, iar alte impozite directe 1,3% din PIB, iar ţara cu
cea mai mare pondere a impozitelor directe în PIB este Danemarca (32,2%) şi ţara cu cea
mai mică Grecia (9,0%).
În România impozitele directe reprezentau în 2001 6,9% din PIB, din care impozitul pe
profitul societăţilor comerciale 2,4%, iar impozitul pe venitul persoanelor 3,4%, deci ca
21
pondere în PIB mult mai reduse faţă de statele membre UE, cauza principală putând-o
constitui economia gri şi evaziunea fiscală.
Deocamdată statele UE nu au reglementări cu privire la armonizarea impozitelor directe,
ca în cazul celor indirecte, ci numai reglementări referitoare la coordonarea acestora, mai
ales pentru evitarea dublei impuneri.
Coordonarea impozitelor directe a devenit necesară datorită:
globalizării şi rivalităţii economice dintre UE, SUA şi Japonia;
integrarea economică în UE a progresat foarte mult prin trecerea la piaţa unică,
uniunea economică şi monetară.
Globalizarea prin acţiunea reunită a celor două forţe: forţa tehnologică cu dimensiunile
sale, revoluţia digitală şi simbioza dintre computere şi comunicaţii; forţa economică,
urmare a extinderii economiei de piaţă de la 1,2 mld oameni, la începutul deceniului
trecut, la peste 5,5 mld oameni. ( Revista Finanţe publice şi contabilitate, 2004:28 )
În acest context competitivitatea a devenit factorul determinant la nivelul unei firme sau
al unei naţiuni, mobilitatea capitalului şi forţei de muncă a crescut foarte mult.
În acest cadru Consiliul UE a stabilit un obiectiv strategic, ca până la sfârşitul anului
2010, economia UE să devină cea mai competitivă din lume (Lisabona, martie 2003).
În această competiţie, impozitele directe, cele asupra veniturilor din capital şi ale
persoanelor au de jucat un rol important deoarece firmele europene intră în competiţie
internaţională, iar povara fiscală joacă o importanţă deosebită în această competiţie,
determinând şi influenţând la rându-i şi mobilitatea capitalului şi a forţei de muncă, care
fac tot mai dificilă definirea şi identificarea bazei de impunere.
22
În statele UE există regimuri diferite de impozitare a companiilor - impozitul pe profit,
impozitul pe câştigul de capital, tratamentul fiscal al fuziunilor şi achiziţiilor, al
transferului de dividende şi al stabilirii preţurilor la transferuri. De aceea firmele cu
activităţi transfrontaliere se pot afla în situaţia de a li se aplică reguli fiscale
discriminatorii, de a fi impozitate dublu pentru aceleaşi venituri.
Un anume progres s-a înregistrat prin Directiva fuziunii nr.90/434 E.E.C., care
reglementează tratamentul fiscal al câştigului de capital rezultat ca urmare a unei fuziuni;
Directiva nr.90/435 E.E.C., care reglementează tratamentul fiscal pentru evitarea dublei
impuneri a dividendului plătit de o subsidiară aflată într-un stat membru către firma-
mamă dintr-un alt stat şi Directiva nr.90/436 care reglementează ajustările de profituri
între firmele asociate din diferitele state membre.
În consecinţă, în prezent când un stat membru consideră că un alt stat aplică măsuri
fiscale discriminatorii, dăunătoare îndeplinirii obiectivelor pieţei unice, atunci acesta
poate acţiona prin ducerea cazului în faţa Curţii de Justiţie, apelarea la Comisia
Europeană pentru analizarea cazului, dacă acesta nu se încadrează în prevederile art.96 al
Tratatului.
În direcţia coordonării politicilor fiscale statele UE au realizat de asemenea: Codul de
conduită pentru impozitarea afacerilor (1997) şi Studiul „Spre o piaţă unică fără obstacole
fiscale" (2001).
Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor deşi nu are forţă de lege, în legătură cu el
există un acord politic asupra conţinutului acestuia. În aplicarea lui statele membre s-au
angajat: să nu introducă noi măsuri fiscale dăunătoare; să examineze pe cele existente
care produc distorsiuni pe piaţa unică; să se informeze reciproc asupra măsurilor existente
sau propuse în domeniul politicilor fiscale referitoare la impozitele directe.
În raportul Codului de conduită au fost identificate 66 măsuri existente în statele membre
care crează distorsiuni pe piaţa unică, printre care:
serviciile financiare (16 măsuri);
asigurările şi reasigurările (10 măsuri);
23
serviciile inter-grup (13 măsuri);
companii holding (7 măsuri);
exceptări şi companii offshore (14 măsuri);
impozitele şi baza de impozitare din zonele libere.
Comunicarea „Spre o piaţă unică fără obstacole fiscale" a scos în evidenţă următoarele:
impozitarea companiilor ar trebui să fie neutră, în termeni de opţiuni economice pure,
adică investiţiile să fie amplasate numai în funcţie de criteriile economice şi nu în funcţie
de facilităţile fiscale, nivelurile cotelor de impozit pe profiturile companiilor să fie relativ
aceleaşi în toate ţările. (Părăianu, 2004:19)
24
a forţei de muncă şi a serviciilor pe care aceasta le asigură (discriminarea fiscală, dubla
impozitare), evitarea evaziunii transfrontaliere şi prevenirea competiţiei dăunătoare.
În acest sens Recomandarea Comisiei Europene 94/079 CE. încearcă evitarea dublei
impozitări a veniturilor muncitorilor din zonele de frontieră, în sensul că persoanele
nerezidente beneficiază de acelaşi tratament fiscal, ca şi naţionalii, dacă deţin 75% din
venitul lor într-un stat membru. De asemenea, printr-un acord politic s-a încercat
impozitarea dobânzilor transfrontaliere. (Părăianu, 2004:19)
Măsurile de coordonare a impozitelor pe veniturile personale sunt necesare pentru
că politicile fiscale privind impozitele personale sunt de competenţa fiecărui stat, care de
obicei duce la discriminarea persoanelor străine prin:
persoanele care desfăşoară activităţi într-un alt stat membru decât cel de reşedinţă,
de regulă, nu beneficiază de deducerile standard din baza de impozitare care se
aplică naţionalilor;
nu exceptează de la impozitare contribuţia persoanelor la fondurile străine de
pensii suplimentare din alte state membre;
dubla impozitare. De exemplu, în cazul dobânzilor acestea se împozitează
odată în statul în care se află banca şi odată în statul de reşedinţă cu ocazia
globalizării veniturilor.
evaziunea fiscală sporită datorită mobilităţii mari a capitalului şi formalor lui. De
exemplu, dobânzile se pot impozita în statul de reşedinţă al posesorului numai
dacă banca din statul membru unde există constituit depozitul comunică organului
fiscal din statul de reşedinţă al deponentului despre această dobândă;
migraţia forţei de muncă înalt calificate din cauza facilităţilor fiscale („fuga
creierelor") întrucât toate statele UE aplică la impozitul pe venitul global cotele
marginale mari ale impozitului, fapt ce determină acest fenomen.
25
Din cadrul forţei de muncă, forţa de muncă cea mai mobilă şi cea mai căutată este
forţa de muncă înalt calificată, iar mobilitatea ei este determinată de:
persoanele din această categorie câştigă de obicei bine şi sunt afectate din această
cauză de cotele marginale de impozitare care diferă de la o ţară membră a UE la
alta. Dar diferenţieri mari există şi între statele UE pe ansamblul, pe de o parte, şi
SUA cu cote marginale mai mici, pe de altă parte.
pentru ţările candidate la aderare, migraţia persoanelor înalt calificate este
impulsionată şi de câştigurile mici, precum şi a veniturilor mici la care se
aplică o cotă marginală mare. România are o cotă marginală maximă la un venit
de jumătate din PIB pe locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare, în timp
ce în Polonia cota marginală maximă este la un venit puţin mai mare decât PIB-ul
pe locuitor.
26
impozitarea dividendului. Acelaşi sistem se aplică şi în România, cu 25% a
profitului şi 10% (persoane juridice) sau 5% a dividendului (persoane fizice);
Franţa, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania şi Marea Britanie aplică un sistem de
impunere cu acordarea unui credit fiscal la impozitul pe venitul global al
acţionarului, într-o anumită limită din mărimea dividendului, care răspunde mai
bine criteriului de echitate (progresivitatea impozitului).
Ajutorul de stat
Ajutorul de stat este considerat ca fiind incompatibil cu obiectivele pieţei unice,
deoarece distorsionează competiţia şi este o sursă de proliferare a corupţiei.
Totuşi UE acceptă unele ajutoare de stat dar după notificarea prealabilă a acestora
la Comisia Europeană. În contextul UE se consideră ajutor de stat dacă: este un transfer
de resurse publice ale statului; constituie un avantaj economic; este selectiv; are efect
asupra competiţiei şi comerţului.
UE acceptă excepţional ajutoare de stat pentru: ajutor regional; ajutor ocazional; ajutor
sectorial. Ajutorul regional se foloseşte pentru zonele unde standardul de viaţă este
anormal de mic sau unde există un şomaj important (cu un PIB pe locuitor sub 75% decât
media pe UE). (http://www.mie.ro)
Ajutorul ocazional se acordă pentru: firmele mici şi mijlocii, cercetare-dezvoltare,
protecţia mediului, restructurarea unor firme în dificultate, crearea unor locuri de muncă,
dezvolatrea unor zone urbane.
27
Asupra notificării ajutorului de stat Comisia Europeană poate fie să nu ridice nici o
obiecţie, caz în care măsura se poate aplica, fie dacă are dubii cu privire la
compatibiliatea acestuia cu obiectivele pieţei unice, începe investigaţia oficială prin
publicarea lui în jurnalul oficial al UE şi părţile interesate îşi pot exprima punctele de
vedere, dar Comisia Europeană este cea care ia decizia finală. ( Revista Finanţe publice
şi contabilitate, 2004:28 )
Armonizarea legislaţiei se face de către ministere, avizarea proiectelor de lege din punctul
de vedere al conformităţii cu acquis-ul făcându-se de către Ministerul Integrãrii
Europene, anterior aprobării de către Guvern a respectivelor proiecte de acte normative.
Evoluţia armonizării legislaţiei româneşti cu acquis-ul comunitar este un
proces transparent, pe site-ul Ministerului Integrarii Europene putându-se urmări ritmul
anual al adoptării actelor normative cu relevanţă comunitară. Responsabilitatea pentru
traducerea legislaţiei europene revine în întregime Institutului European din România,
aflat în coordonarea Ministerului Integrării Europene, care are şi sarcina de a asigura
revizuirea, din punct de vedere juridic, tehnic şi lingvistic, a textelor traduse. Accesul
administraţiei publice române şi a tuturor părţilor interesate la textele traduse ale
normelor europene, poate să consolideze şi să accelereze procesul de integrare europeană.
28
comunitare este în primul rând făcută în green papers şi white papers, fiind de aceea
necesară şi consultarea sistematică şi permanentă a acestora.
CAPITOLUL 2.
PRESIUNEA FISCALĂ ÎN UE
29
producţie şi de import, impozitele pe venit şi pe patrimoniu, impozitele pe capital. În
consecinţă, presiunea fiscală exprimă şi măsoară ponderea impozitelor plătite/încasate în
raport cu masa valorii adăugate brute în ţară într-un orizont de timp, de regulă un an
(Presiunea fiscală = Încasările fiscale / PIB).
În Franţa se face distincţie între acest indicator şi indicatorul mai general care include şi
cotizaţiile sociale. Acest din urmă indicator măsoară partea din venitul naţional care se
foloseşte în mod social sau cu scopuri sociale. (Samuelson, 2000:378)
Acesta se calculează prin raportarea impozitelor şi a cotizaţiilor sociale la produsul intern
brut, el exprimând procentajul prelevărilor obligatorii în sens larg (în virtutea legii),
prelevări destinate acoperirii nevoilor cu caracter social ale populaţiei. În ultimii ani în
Franţa presiunea fiscală a fost de circa 25%, iar cotizaţiile sociale au însumat aproape
20% din produsul intern brut.
Într-un sens general, presiunea fiscală este un termen specializat prin care se exprimă
intensitatea medie a sarcinii sau obligaţiei tuturor contribuabililor de a plăti impozite
către puterea publică centrală şi către autorităţile locale. Relaţia respectivă mai este
denumită şi coeficient fiscal, care se calculează ca raport procentual între
plăţile/încasările de impozite şi produsul intern brut sau un raport de alt indicator
macroeconomic de rezultate. (Dicţionar economic şi social, 1995:192)
Atât rata medie de impunere fiscală, cât şi cea marginală au o mare importanţă. Mărimile
şi dinamicile lor sunt integrate în fundamentarea strategiei de creştere economică şi de
dezvoltare socială, în politicile de asigurare a stabilităţii economice şi a promovării
30
justiţiei sociale. În raport, mediile acestor rate pe termen relativ lung într-o anumită ţară
sau în grupe de ţări, ca şi ratele medii existente la un moment dat, în ţările aflate în topul
economiei mondiale, pot exista. Se pot practica: rate slabe (scăzute), rate ridicate şi rate
optime. Rata slabă de impunere fiscală presupune o presiune scăzută asupra
contribuabililor, deci încasări relativ reduse la bugetul de stat şi la bugetele
administraţiilor locale. În concepţia unor autori de orientare neoliberală, o astfel de rată
de impunere fiscală poate să stimuleze efortul general pentru obţinerea unei stabilităţi a
venitului naţional disponibil, pentru o accelerare a creşterii economice şi, deci, pentru o
mărire a încasărilor fiscale la buget. (Dicţionar de economie, 2001:367)
Rata optimă de impunere fiscală sau de presiune fiscală constă din acel prag de impunere
până la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai mici.
Instrumentul analitic cu ajutorul căruia se prezintă rata optimă a impunerii fiscale este
Curba Laffer, după numele profesorului american care a explicat relaţia optimă dintre rata
de impozitare şi mărimea veniturilor colectate la bugetul de stat. Profesorul american
Arthur Laffer a insistat asupra faptului conform căruia o rată care depăşeşte nivelul optim
are un efect descurajator asupra investitorilor şi salariaţilor.
Curba lui Laffer rămâne însă o reprezentare pur teoretică a faptelor prezentate,care nu
permite identificarea în mod exact a măsurii acestui prag M de impozitare, la care
presiunea fiscală să poată fi considerată excesivă. Acest prag este variabil în funcţie de
circumstanţele teritoriale şi economice, astfel încât sistemul fiscal dintr-o anumită ţară se
va situa în stânga sau în dreapta punctului M. (Mara, 2009:149)
De asemenea acest prag diferă nu doar de la un sistem fiscal la altul, ci şi de la un impozit
la altul şi în funcţie de contribuabili şi capacitatea acestuia de suportabilitataea presiunii
fiscale.
31
Figura 1. Reprezentarea grafică a curbei Laffer
Total venituri fiscale
Rata inflaţiei
0% 100%
Curba luil Laffer se poate divide în două zone :
Zona I : zona stângă ( zona normală sau admisibilă) în care creşterea cotei de
impozitare asigură creşterea încasărilor
Zona II : zona din dreapta punctului M considerat punct de optim, (zona
inadmisibilă) în care orice creştere a cotei de impozitare are ca efect reducerea
încasărilor fiscale şi corelaţia dintre cele două devine indirectă.
Laffer estimează că atunci când pragul maxim este depăşit, printr-o diminuare a presiunii
fiscale, se poate obţine creşterea randamentului prelevărilor obligatorii, ţn acets fel
redinamizandu-se economia. ( Mara, 2009: 149)
Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori, dintre care
menţionăm:
nivelul de dezvoltare a economiei;
32
structura şi formele proprietăţii;
necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor
publice;
eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite;
gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata
impozitelor;
mărimea datoriei publice;
stadiul democraţiei, etc.
În viziunea multor specialişti, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o
constituie creşterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluţie este supusă anumitor
"legităţi" economice, sociale şi politice.
33
Riscul de inflaţie prin fiscalitate provine din faptul că orice creştere a impozitelor şi a
cotizaţiilor sociale are tendinţa de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a
preţurilor şi salariilor, alimentând în acest mod inflaţia. Explicaţia constă în încercarea, pe
de o parte, a întreprinderilor de a cuprinde în preţul lor de vânzare plusul de impozite şi
contribuţii sociale pe care le suportă şi, pe de altă parte, încercarea salariaţilor de a
recupera, sub forma salariilor mai mari, scăderea puterii de cumpărare cauzată de
impozite. (The MIT Dictionary of Modern Economics, 1992: 238)
Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept
caracteristică sustragerea de la plata impozitelor. Amploarea sa este strâns legată de
nivelul ridicat al fiscalităţii, fiind un aspect particular al fraudei şi evaziunii fiscale.
Astfel, practicarea muncii "la negru" permite angajatului să obţină venituri nedeclarate,
iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor şi taxelor sociale. (Cioponea, 2007:
211)
O limită a presiunii fiscale este greu de stabilit datorită multitudinii de factori care
intervin: epocă, condiţii economice, context economic internaţional, condiţii politice
interne şi internaţionale. Se poate considera că o presiune fiscală optimă se obţine în
34
punctul în care utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale şi utilitatea socială a
prelevării obligatorii marginale există o relaţie de tipul:
Usm ≥ ΔUsm
Unul din mijloacele pe care se bazează guvernele pentru a preleva maximum de resurse
fiscale este apelarea la ceea ce am numit „iluzie” (anestezie fiscală). Acest fenomen
constă în a preleva impozite fără ca simplii contribuabili să perceapă acest lucru.
Iluzia fiscală reprezintă atitudinea contribuabililor care nu dau atenţie decât la
modificările valorilor nominale ale impozitului fără a ţine cont de modificările reale.
Maximizarea încasărilor fiscale ale statului cunoaşte cel puţin o limită: cea a costului
politic al opoziţiei ce poate rezulta în urma creşterii fiscalităţii. Pentru maximizarea
acestui cost, guvernele au în atenţie diferite tipuri de impozitare şi să aleagă cu prioritate
pe cele care vor fi cel mai bine admise.
35
În cazul în care se urmăreşte minimizarea costului politic, se au în vedere următoarele
prescripţii: se pune accentul pe impozite a căror creştere este mecanică, chiar silenţioasă
(neobservabilă); fiscalitatea trebuie să se sprijine pe impozite puţin sensibile la
fluctuaţiile economice şi puţin susceptibile să-c conducă pe contribuabil la revizuirea
planurilor sale de cheltuieli; cel mai bine este ca fiscalitatea să lovească grupurile de
contribuabili a căror putere de contestare este cea mai slabă. ( Seitan, 2004: 47)
Deoarece presiunea fiscală maximă este mai mult o percepţie care variază în funcţie de
circumstanţele economice, politice şi psihologice, există următoarele limite ale presiunii
fiscale:
limite de ordin economic care ţin de faptul că prelevările obligatorii pot avea ca
efect frânarea înclinaţiei spre muncă, economii şi investiţii, precum şi slăbirea
spiritului întreprinzător;
limite de ordin psihologic şi politic impuse de reacţiile contribuabililor care pot
opune rezistenţă creşterii prelevărilor obligatorii atunci când ei le estimează a fi
excesive prin: evaziune, fraudă, reducerea activităţii productive şi chiar mişcări de
protest şi revolte;
compensaţii induse de presiunea fiscală exprimate prin faptul că aceasta constituie
un avantaj pentru contribuabili prin intermediul cheltuielilor pe care le finanţează.
În general, presiunea fiscală este dată de rata fiscalităţii, care se care se calculează ca
raport între volumul încasărilor totale realizate de stat, în principiu, din impozite şi alte
contribuţii obligatorii (It) şi mărimea produsului intern brut (PIB), respectiv ca pondere a
aceloraşi încasări sau prelevări obligatorii în venitul total (Vt) conform relaţiilor:
rf = It / PIB × 100
sau
rf = It / Vt × 100
Presiunea fiscală poate fi cuantificată pentru fiecare impozit în parte, dar mai ales
în mod necesar, pentru cele mai importante impozite şi indicatorul agregat, conform
relaţiei:
Pfj = Ij / PIB × 100
36
unde, Pfj = presiunea fiscală a unui impozit j considerat.
Astfel se poate calcula presiunea fiscală pentru: impozitul pe salariu, contribuţiile pentru
asigurări sociale, impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, accizele, ca raport între
acestea şi totalul salariilor, profitul total impozabil, cifra de afaceri a întreprinderii.
Pentru impozitele calculate cu cote progresive pe tranşe, cum este cazul
impozitului pe salarii, presiunea fiscală se poate calcula şi de către fiecare salariat în
parte, pe baza relaţiei:
PfS = IS / Sb × 100
unde:
PfS = presiunea fiscală asupra salariatului;
IS = impozitul pe salarii;
Sb = salariul brut.
Rata presiunii fiscale exprimă în mod relativ sarcinile publice care presează asupra
economiei reflectând partea din PIB – creat într-o perioadă determinată – care este
preluată la bugetul public în scopul acoperirii cheltuielilor publice.
37
Impunerea şi încasarea prelevărilor obligatorii influenţează, uneori chiar determinant,
relaţiile economice şi sociale. Acestea acţionează asupra dimensiunii producţiei, fizice
şi/sau valorice, asupra transferului de proprietate, dar şi asupra persoanelor, fizice sau
juridice, care le plătesc imediat sau le suportă în final.
Presiunea fiscală poate influenţa economia, tendinţa acesteia de creştere sau menţinere la
un anumit nivel, prin prelevarea la buget a unei părţi din PIB. Deşi o parte din aceste
prelevări revin în circuitul economic prin cheltuielile publice sau prin beneficierea de
către contribuabili a unor servicii, presiunea fiscală ridicată determină rezultate
nefavorabile pe plan economic, social, dar şi psihologice în societate.
Presiunea fiscală ridicată determină o încetinire a activităţii economice şi atrage după sine
o diminuare a bazei de impozitare şi implicit a veniturilor publice. De asemenea
investiţiile şi economisirea nu mai sunt stimulate, fapt ce poate conduce la crize
economico-sociale. ( Hoanţă, 2000:164)
Presiunea fiscală poate conduce la forme privind rezistenţa la impozite, cele mai
cunoscute fiind:
mişcări de protest sau revolte care forţează Parlamentul să revadă prelevările
obligatorii sub forma impozitelor, reducându-le la niveluri suportabile;
abstinenţa fiscală constituie o rezistenţă pasivă prin care se reduce sau limitează
activitatea încât nivelul venitului să atingă un prag de impozitare sau o tranşă de
impozitare mică;
38
evaziunea şi frauda fiscală reprezintă mijloace de a ocoli sau fugi din faţa presiunii
fiscale excesive.
Indicele UE al impozitului raportat la PIB este ridicat, nu numai în comparaţie cu cele din
aceste două ţări, dar şi în general, în comparaţie cu indicele global, printre membrii
OECD mai mari care nu fac parte din UE, doar Noua Zeelanda are un indice care
depăşeşte 35% din PIB. (Hoanţă, 2000:164)
Indicele impozitelor asupra PIB, care este foarte ridicat în UE, nu este un fenomen nou, ci
în cea mai mare parte datează de la o puternică tendinţă economică ascendenta, în anii
1970 şi, într-o măsură mai mică, de asemenea, în anii 1980 şi începutul anilor 1990, care
a fost strâns legată de o tot mai mare cotă a sectorului public în economie.
39
La sfârşitul anilor 1990, mai întâi criteriile de convergenţă nominală din Tratatul de la
Maastricht şi, ulterior, Pactul de stabilitate şi dezvoltare au încurajat adoptarea unei serii
de măsuri de consolidare fiscală. Într-un număr de state membre, procesul de consolidare
se baza în principal pe restrângerea sau scăderea numărului cheltuielilor publice, în altele
s-a pus mai degrabă accentul pe creşterea impozitelor.
Povara fiscală globală a scăzut perceptibil începând cu anul 2000, dar a durat numai
câţiva ani. Eforturile de a reduce impozitele definitiv s-au disipat treptat; reducerile destul
de agresive ale indicilor fiscali din 2001 au devenit mai puţin semnificative în următorii
ani şi s-au oprit, în cea mai mare parte, în întregime în 2005.
Factori ciclici au contribuit la încetinirea scăderii indicilor fiscali după 2002, în special
după 2004, creşterea economică în UE a luat iarăşi avant, crescând veniturile din
impozite prociclice, în plus,
Statele Membre s-au străduit să-şi reducă deficitele, ceea ce probabil le-a făcut să amâne
scăderile impozitelor. În general, se poate concluziona că, în ultimul deceniu, tendinţa
ascendenta a fiscalităţii a fost oprită în marea parte a ţărilor, dar a fost inversată doar în
câteva dintre acestea. (Brezeanu, 2007:115)
Media generală foarte ridicată în niciun caz nu implică faptul că fiecare stat membru al
UE are o rată înaltă de impozitare, dimpotrivă, zece state membre au indici mai scăzuţi
faţă de nivelul mediei de 35%. Per ansamblu, diferenţele dintre nivelurile de impozitare
din întreaga Uniune sunt destul de marcante, indicele global de impozitare (care include
contribuţiile la asigurarile sociale) variază cu mai mult de douăzeci de puncte procentuale
din PIB, de la 49,1% în Danemarca la doar 28,6% în România, reflectând astfel
diferenţele semnificative ale rolului jucat de stat în cadrul Statelor Membre.
40
Ca regulă generală, indicii impozitului asupra PIB tind să fie semnificativ mai mari în
„vechile” State Membre UE-15 decât în cele 12 noi state: primele nouă poziţii din punct
de vedere al indicelui impozitului global,într-adevar, sunt ocupate de „vechi” State
Membre.
Cu toate acestea, există şi excepţii, de exemplu, indicii fiscali ai Greciei şi Irlandei sunt
cu şapte puncte procentuale mai scăzuţi decât media ponderată a UE-27. Zona euro 15 are
un indice fiscal general puţin mai mare decât UE 27, ceea ce nu este de mirare, dat fiind
faptul că în zona euro se găsesc în principal State Membre mai vechi. ( Stolojan,
Tătărcan, 2002:117)
În ceea ce priveşte dezvoltarea indicelui impozitului după 2006, rezultatele statistice arată
că, la nivelul UE-27, veniturile generale guvernamentale ca procent din PIB, o evaluare
diferită, dar înrudită a fiscalităţii, au rămas relativ nemodificate în 2007, în 2008 şi 2009,
cele mai recente previziuni ale Comisiei Europene indică o uşoară scădere (respectiv de
0,3 şi de 0,1 puncte faţă de PIB). (Hoanţă, 2000:165)
Cele mai recente previziuni ale Comisiei Europene indică o reducere modestă a
veniturilor guvernamentale în anul 2008
41
CAPITOLUL 3.
Domeniul de manifestare a evaziunii fiscale este atât de întins pe cât este de larg şi variat
câmpul de aplicare a impozitelor. Totuşi, ea se manifestă pregnant, în special, în
domeniul impozitelor directe, influenţând randamentul acestora.
În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de
manifestare: evaziune legală (realizată la adăpostul legii) şi evaziune frauduloasă
(ilicită).
42
Cel mai adesea, frauda fiscală desemnează o infracţiune la lege, o
încălcare voită a legii fiscale în vigoare şi se distinge de evaziunea
fiscală licită, care reprezintă o utilizare abilă a posibilităţilor şi
alternativelor oferite de lege. Ţinând cont de gradele de ilegalitate,
singura formă a evaziunii fiscale care, în funcţie de gravitate, constituie
contravenţie sau infracţiune, fiind pedepsită ca atare, este cea situată
în zona ilegală şi anume evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda
fiscală. Zona gri este situată la graniţa dintre legal şi ilegal, delimitarea
acesteia nefiind, în practică, uşor de trasat. (Văcărel, 2003:117)
Evaziunea fiscală poate avea loc şi în urma unor erori determinate de necunoaşterea sau
interpretarea greşită a legilor. În practică, însă, este dificil a distinge eroarea involuntară
de o decizie luată conştient, în vederea diminuării impozitului, în această situaţie,
jalonarea limitelor celor două forme ale evaziunii făcându-se de la caz la caz.
Cauzele evaziunii fiscale sunt multiple: prevederi legale ce favorizează eludarea fiscului,
modul de aplicare a legilor ce permite sustragerea de la impozitare, contribuabilii care, cu
o mentalitate nesănătoasă recurg la felurite metode de a-şi ascunde materialul impozabil,
corupţia organelor fiscale, repartizarea inechitabilă a cotelor de impozite pe grupe de
venituri şi categorii sociale. Sistemul de impozitare poate duce chiar la scăderea muncii,
oamenii nu mai sunt impulsionaţi să presteze muncă suplimentară căci veniturile astfel
câştigate le vor fi luate la impozitare, ceea ce impulsionează muncă la negru şi implicit
sustragerea de la impozite.
43
Aceste urmăriri erau fondate pe fapte de complicitate. În rândul liber profesioniştilor,
evaziunea fiscală se concentra în rândul avocaţilor, medicilor şi notarilor care împreună
însemnau 45% din condamnările penale din acest sector.
Una din cauzele majore ale evaziunii şi fraudei fiscale ţine de aşa numita rezistentă la
impozite a contribuabililor. Acest fenomen este determinat de mărimea excesivă a
sarcinilor fiscale care îl determină pe plătitorul de impozite să utilizeze mecanismul
fraudei. Dacă la această condiţie se adaugă şi recesiunea economică, situaţie actuală în
economia mondială, condiţia evaziunii este aproape total îndeplinită. În general, formele
prin care contribuabilii se protejează în faţa sarcinii fiscale sunt:
economisirea de impozite (tax saving), atunci când contribuabilul evită
consumarea anumitor produse sau îşi reduce activitatea pentru a ocoli obţinerea de
venituri substanţiale care ar genera şi un impozit semnificativ ;
evaziunea fiscală, definită ca o metodă de evitare a sarcinilor fiscale în mod legal,
fără a utiliza mecanismele fraudei sau prin abţinere de la consum; există două
modalităţi de percepere a fenomenului, respectiv în ţările în care numai violarea
directă a legii se pedepseşte şi situaţia în care şi o violare indirectă, prin utilizarea
scăpărilor legislative poate fi pedepsită.
44
(încetinindu-se recunoaşterea acestora), asupra activelor (prin posibilităţile de evaluare
diferită a stocurilor, schimbarea modului de prezentare a informaţiilor contabile),
modificarea fondurilor proprietarilor (prin schimbarea valorii veniturilor sau cheltuielilor
şi, deci, a rezervelor), schimbarea încadrării activelor şi datoriilor într-o categorie sau
alta, precum şi modificarea valorii datoriilor sau activelor (ca urmare a posibilităţilor de
regularizare a acestora pe anumite intervale de timp). ( Sasu, 2003:35)
Potrivit preverilor legale în vigoare unui agent economic cu capital privat poate să aibă
deschise conturi la diferite bănci. Deschiderea contului la o bancă se face destul de
simplu şi de uşor prin depunerea unei cereri şi a documentelor din care să rezulte că
societate comercială este legal constituită. Închiderea contului se face prîntr-o simplă
cerere din partea agentului economic, banca urmărind la clientul său să nu aibă credite
neachitate. În acest context legal se pot săvârşi cele mai mari fraude fiscale pe bază de
documetele legal întocmite, cu ajutorul conturilor deschise la bănci.
În 1929, pentru prima dată s-a introdus o lege specială pentru reprimarea evaziunii
fiscale. Legiuitorul pleca de la principiul că ideea responsabilităţii fiscale este de esenţa
sistemului democraţiei, spre deosebire de celelalte sisteme în care contribuabilul fiind sub
45
un sistem de constrângere este în afară de orice responsabilitate. Dintre dispoziţiile
cuprinse, cele care au legătura cu formulele contabile ale evaziunii fiscale erau cele
cuprinse în art. 8 „orice firmă care prezintă fiscului un bilanţ menit să slujească drept
element în calculul impozitului este răspunzător de exactitatea şi sinceritatea datelor din
bilanţ”. Formula nu era suficientă,faptul de a nu interzice expres anumite operaţii
contabile care servesc la disimularea veniturilor creau un fel de legalitate a unor astfel de
forme de evaziune. ( Sasu, 2003:35)
Disimularea prin înregistrare este variată, procedee din cele mai ingenioase sunt
practicate. Descoperirea lor este foarte anevoioasă solicitând timp şi o bună cunoaştere nu
doar a teoriei contabile dar şi a tehnicii respective.Ele îmbracă forma fie a unui joc de
conturi care schimbă caracterul de profit al unei sume fie a unei înregistrări care are ca
scop a prezenta o situaţie alta decât cea reală. Expertiza contabilă are ca scop de a cerceta
dacă cele prezentate în situaţia prezentată de contribuabil corespund realităţii şi dacă
realitatea este cuprinsă în întregime în această situaţie.
46
Rezerva ocultă prin care se înţelege orice disimulare, de beneficiu sau de
activităţi, care nu este reprezentată în nici un fel de bilanţ precum şi introducerea
de conturi creditoare fictive în bilanţ.
Înregistrări nereale, metoda înregistrării fără cauză reală este cea mai simplistă,
dar şi cea mai gravă din punct de vedere al consecinţelor, pentru că frizează falsul.
Acest tip de înregistrare este făcută cu scopul de a ascunde realitatea şi a disimula
beneficiul.
Nejustificarea cu acte a înregistrărilor
Debitarea conturilor de rezultate şi a cheltuielor de exploatare cu sume fictive
Mascări de părţi din beneficiu prin omisiunea înregistrării ( Sasu, 2005:36)
Acestea sunt doar o parte a modalităţilor prin care procesul de fraudă se poate realiza în
cadrul contabilităţi şi la nivel bancar, generând manifestările tehnice ale procesului
evazionist.
La acestea se pot adăuga schimbul de informaţii asupra unor cazuri concrete, schimbul
normal al informaţiilor culese cu ocazia controalelor fiscale şi combaterea utilizării
practicilor abuzive pentru obţinerea de avantaje fiscale. Paradoxul constă în faptul că
aceste tratate sunt utilizate pentru combaterea evaziunii fiscale de către state, iar de către
contribuabili în mod abuziv pentru realizarea evaziunii fiscale. ( Brezeanu, 2005:7)
47
O serie de directive date în cadrul UE, au vizat creşterea sferei de aplicare a asistenţei
fiscale între statele membre, dar tratatele fiscale bilaterale de aplicare a acestor directive
au întârziat să apară sau au fost deficitare.
Pentru a preveni şi combate trebuie cunoscute practicile concrete utilizate pentru
diminuarea sau eludarea obligaţiilor fiscale. Aceste practici privesc: majorări de
cheltuieli, manipularea preţurilor de transfer şi utilizarea abuzivă a tratatelor fiscale.
48
produsele sunt diferenţiate ; industria modernă are un caracter oligopolistic; preţurile
diferă în funcţie de factorii diverşi.
49
transferului mascat al capitalului şi reducerii bazei impozabile în ţara de origine a
veniturilor.
Numeroase ţări prevăd ca cetăţenii rezidenţi care pleacă, să rămână sub incidenţa
legislaţiei lor fiscale un anumit interval de timp. Deasemenea foştii rezidenţi care revin
pentru un anumit interval de timp în ţara de plecare, reintră sub incidenţa reglementărilor
fiscale ale acesteia .În consecinţă, o problemă importantă şi actuală pentru administraţiile
fiscale din ţările dezvoltate o constituie utilizarea abuzivă a tratatelor fiscale.
( Babalan, 2000:7)
Pentru mulţi analişti, evaziunea fiscală este una din bolile societăţilor moderne, alături de
economia subterană, corupţie şi altele, iar pentru alţii este o atitudine, o manifestare a
democraţiei. În studiul fiscalităţii un aspect ce trebuie luat în considerare este înclinaţia
contribuabilului spre evaziunea fiscală. Cu cât această înclinaţie este mai mare, cu atât va
fi înregistrată o pierdere mai mare din partea statului. În perioada actuală evaziunea
fiscală reprezintă un fenomen de proporţii, cu implicaţii reale şi alarmante în viaţa
economico - socială. Măsurile de combatere a evaziunii fiscale trebuie să acţioneze în
următoarele domenii: legislativ, administrativ şi educaţional.
50
combaterii eficiente a evaziunii fiscale, precum şi formarea de specialişti cu o moralitate
şi un profesionalism impuse de formele şi dimensiunile evaziunii fiscale.
51
fiscal şi combaterea evaziunii fiscale şi asigurarea coordonării unitare în profil
teritorial şi la nivel central a tuturor activităţilor de control;
trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe plan secundar a
controlului permanent şi excesiv;
implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru
identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist.
CAPITOLUL 4
Recenta criză economică, cea mai lungă şi cea mai gravă din istoria UE, s-a încheiat în
cel de-al treilea trimestru al anului 2009, când PIB-ul real a început să crească din nou.
52
Însă, după cum era de aşteptat, în ultimele trei luni ale anului, ritmul de creştere
economică a scăzut. În 2010, economia europeană va înregistra o creştere de numai 0,7%,
după cum anunţau şi previziunile din toamna anului 2009.
UE a beneficiat de pe urma relansării economiei mondiale, care s-a dovedit mult mai
puternică decât se preconiza în a doua jumătate a anului 2009. La nivel global, situaţia
este încurajatoare, în condiţiile în care economia mondială ar urma să înregistreze o
creştere de 4,25% în 2010. În ciuda acestui climat pozitiv, creşterea economică a UE este
ameninţată în 2010 de o serie de factori, printre care: scăderea pieţei imobiliare în mai
multe state membre, diminuarea producţiei industriale şi a comerţului cu amănuntul.
Perspectivele rămân nesigure pentru pieţele financiare, deşi acestea au înregistrat
rezultate foarte bune de la începutul anului 2009. În acelaşi timp, rata şomajului continuă
să crească, iar efectele acestei creşteri se vor regăsi în reducerea cheltuielilor de consum.
În ultimele trei decenii sarcina fiscală globală s-a mărit substanţial şi totodată s-au produs
schimbări majore în structura impozitelor din statele membre ale Uniunii Europene.
Un element important care influenţează nivelul randamentului fiscal este presiunea
fiscală globală, aceasta se calculează ca raport între totalitatea încasărilor fiscale, inclusiv
53
contribuţia la asigurările sociale dintr-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, şi
valoarea produsului intern brut realizată în aceeaşi perioadă, de o economie
Figura 2. Tendinţa evoluţiei presiunii fiscale globale, în UE, 2000-2008 ( încasări ca
pondere în PIB)
42.0 41.8
41.5
40.5
% PIB
40.5 40.4
40.3
40.2
40.0
40.0
39.5
39.0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Sursa: Eurostat
În mod sugestiv, în graficul 2 este prezentată dinamica presiunii fiscale globale din
Uniunea Europeană, în perioada 2000-2008. Se observă din grafic faptul că presiunea
globală, calculată cu luarea în considerare a tuturor prelevărilor fiscale încasate de
autorităţile publice, a urmat un trend descendent până în anul 2004, după care a început o
uşoară creştere până în anii 2006 şi 2007, urmând ca în anul 2008 să înregistreze din nou
o valoare mai scăzută, de 40,5% din PIB.
54
Figura 3. Evoluţia încasărilor din impozite directe ca pondere în PIB, în UE 27, UE
25 şi UE 15, 1995-2008.
14.50
14.00
13.50
13.00
% PIB
12.50
12.00
11.50
11.00
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
UE 27 UE 25 UE 15
Sursa: Eurostat.
În general vechile state membre au aproximativ ponderi egale ale veniturilor încasate din
impozite directe, pe când noile state membre au o pondere mai redusă a veniturilor din
impozite directe. Dacă statele nordice ( Suedia, Danemarca, Finlanda) se bazează pe
impozite directe spre deosebire de cele sudice ( Portugalia, Grecia) care se orientează mai
mult pe impozitele indirecte. În Danemarca, sistemul fiscal are caracteristica că,
cheltuielile publice în general sunt susţinute pe baza veniturilor fiscale şi mai puţin pe
baza contribuţiilor sociale, fapt care justifică ponderea cea mai ridicată din Europa a
impozitelor directe, pe când la contribuţii sociale se înregistrează ponderea cea mai
scăzută.
În schimb Germania este situată la polul opus, cu cea mai ridicată pondere a contribuţiilor
sociale şi cea mai scăzută pondere a impozitelor directe din UE 15, model regăsit şi în
Franţa.
Analizând noile state membre se remarcă din graficul 3 că dacă în 1995, ecartul dintre
ponderea impozitelor directe este de doar 5%, în 2008 s-a ajuns la aproximativ 8,5%,
ceea ce reflectă accentuarea competiţiei fiscale între acestea. Acest ecart a început să
crească începând cu 1998, an în care a fost doar 2%.
55
Figura 4. Evoluţia contribuţiilor sociale ca pondere în PIB, în UE 27, UE 25şi UE 15,
1995-2008
15.00
14.50
14.00
13.50
% PIB
13.00
12.50
12.00
11.50
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
UE 27 UE 25 UE 15
Sursa: Eurostat
Cea mai ridicată pondere a contribuţiilor sociale o întâlnim în cadrul ţărilor nordice. Din
anul 1997 se înregistrează o scădere a ponderii contribuţiilor sociale în PIB, urmând ca în
anii următori să se menţină valori apropiate atât la nivelul vechilor state, cât şi la cele nou
intrate.
În cazul impozitelor indirecte situaţia s-a schimbat radical în ultima decadă, dar se
observă efectele armonizării fiscale, în această arie. Din analiza pentru noile state
membre se remarcă un ecart de aproximativ 7 puncte procentuale.
56
14.40
14.20
14.00
13.80
% PIB
13.60
13.40
13.20
13.00
12.80
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
UE 27 UE 25 UE 15
Sursa: Eurostat
Impozitele indirecte ca pondere în PIB, în perioada 1995-2008 pentru vechile state
membre au avut o corelaţie crescătoare de la 13% au ajuns la aproximativ 14,3%. Pentru
noile state membre situaţia din anii 2008 este similara cu cea din 1995 dar în interiorul
intervalului se remarcă cea semnificativă creştere în anul 1999, când ponderea
impozitelor indirecte în PIB a crescut până la 14, 20%. În anul 2006 ecartul dintre noile
state membre şi vechile state membre este de doar 0,6 faţă de 1995, când era peste 1,5%,
fapt ce reflectă paşii făcuţi în direcţia armonizării impozitelor indirecte în cadrul UE.
În continuare voi prezenta analiza defalcată a veniturilor fiscale pentru anul 2008, într-un
studiu comparativ între UE 27 şi EA 16, în care ponderea fiecărei tranzacţii din veniturile
fiscale totale a rămas aproape neschimbată faţă de anii precedenţi.
Impozite directe
32,36%
57
Actuale 31,6%
Indirecte 33%
Contribuţii Sociale imputate
Alte 2,3%
Impozite 0,8%
Sursa: Eurostat
Aşa cum arată graficul veniturile fiscale la nivelul UE 27 au fost distribuite relativ egal
între contribuţiile sociale 31,6%, impozitele directe 32,36% şi impozitele indirecte33%.
Impozite directe
29,9%
Contribuţii sociale
Actuale 34,8%
Impozite indirecte
32,4%
Contribuţii sociale imputate
Alte impozite 2,6%
0,3%
Sursa: Eurostat
58
Pentru a putea obseva evoluţia veniturilor totale vom analiza valoarea pe care acestea o
înregistreză în UE 27 şi UE 15, la nivelul vechilor state, ăn perioda 1995-2008.
43.00
42.50
42.00
41.50
% PIB
41.00
40.50
40.00
39.50
39.00
38.50
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
UE 27 UE 15
Sursa: Eurostat
Evoluţia veniturilor totale, inclusiv contribuţii sociale ca pondere în PIB înregistreză
valori mai ridicate la nivelul vechilor state membre, însă trendul de creştere şi descreştere
este aproximativ acelaşi atât pentru vechile cât şi pentru noile state UE, cu precizarea ca
ponderea statelor nou intrate este mai scăzută.
59
consideră cele mai potrivite şi conforme cu preferinţele lor, cu condiţia să respecte
regulile comunitare.
60
Danemarca -6,6 1,5
Germania -1,5 -1,1
Estonia -9,2 -6
Irlanda -6,6 -2,3
Grecia -3,9 1,8
Spania -6,2 2,9
Franţa -0,9 1,1
Italia -4,3 0,5
Cipru 6,6 5,6
Letonia -3,3 -4,1
Lituania -2,1 0,4
Luxemburg 3,1 1,5
Ungaria 3,5 -1,1
Malta 5 6,3
Norvegia -6,2 -2
Austria -6,1 0,8
Polonia -4,3 -4,3
Portugalia 4,7 3
România -14,7 -7,1
Slovenia -1,2 1,6
Slovacia -8,9 -7,8
Finlanda -11,3 -2
Suedia -10,9 2,2
Marea Britanie -0,6 1,6
Olanda 0,8
Japonia 13,10 2,0
Statele Unite -0,60 -1,79
Modificarea -2,75 -0,22
medie
(Sursa: Calcule pe baza datelor furnizate de AMECO)
Putem observa cîchiar dacă modificarea medie a cheltuielilor publice ca pondere în PIB
s-s redus în perioada 1995- 2005 cu 2,75%, se înregistrează o reducere a presiunii fiscale
ca şi pondere în PIB aproape nesemnificativă de doar 0,22.
Este important de vazut aceeaşi corelaţie doar pentru ţările UE şi remarcăm o corelţie
mult mai puternică, explicată prin omogenitatea mai mare a sistemelor fiscale, decât
corelaţia pe plan mondial. Avem un coeficient de corelaţie de 35% şi modificarea
presiunii fiscale va fi cu 0,36% la o modificare a cheltuielilor publice cu 1 aşa cum
rezultă din figura următoare.
61
10
y = 0.3798x +1.0774
R2 = 0.3624
Modificarea presiunii fiscale 5
0
0 5 10 15 20 25 30 35
-5
-10
-15
-20
Modificarea chletuielilor publice
Pentru noile state membe se observă o corelaţie mai puternică, de peste 50%, ceea ce se
datoreză faptului că majoritatea statelor fac parte din sistemul social Estic, foste ţări
comuniste şi care au urmat paşi similari în reforma fiscală în ultimul deceniu.
Noile state ale UE eu o structură diferită faţă de statele UE -15. Diferenţa sarcinii fiscale
între UE-15 şi noile state UE este de aproximativ 14%, cu excepţia Maltei toate celelalte
state nou- intrate se situaează sub media UE-15. Cele mai scăzute niveluri ale presiunii
fiscale se înregistreză în Slovenia, Polonia şi Ungaria. Unul dintre motivul acestei
diferenţe este nivelul scăzut al ratei de impozitare aplicate în 10 state, în ceea ce priveşte
impozitul pe profit şi impozitul pe venitul personal.
Impozitele sunt necesare şi de altefl şi inevitabile. Nu există o cale mai bună de a finanţa
operaţiunile guvernului şi sectorului public. Cu cât statul colecteză mai multe impozite cu
atât se implică mai mult în economie. Această implicare a statului în economie trebuie să
aibă în considerare din ce în ce mai multe condiţii de eficienţă întrucât contribuabilii nu
mai sunt dispuşi să finanţeze cheltuielile publice ineficiente. ( Mara, 2009:164)
62
4.3 IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ASUPRA CONVERGENŢEI STATELOR
MEMBRE UE
Deşi, Slovenia şi Cehia au depăşit cel mai sărac stat din zona euro, Portugalia în ceea ce
priveşte venitul pe locuitor, procesul de convergenţă a statelor membre din est către
standardele din Vest este departe de a fi în fazele finale.
Criza a "asfixiat" explozia economică din regiunea baltică şi statele balcanice, iar
creşterea şomajului, prăbuşirea investiţiilor şi îngheţarea pieţelor de credit se vor
manifesta în regiune timp de mai multi ani. (www.dailzbusiness.ro)
Potrivit analistului Barclays Koon Chow, economiile emergente din UE şi-au păstrat însă
factorii atractivi pentru investitorii din Vest, printre care forţa de muncă "ieftină şi
educată", proximitatea faţă de marile pieţe de desfacere şi potenţialul de creştere a
productivităţii.
Astfel, după încheierea crizei mondiale, Europa Centrală şi de Est va continua să
63
înregistreze performanţe macroeconomice mai bune decât zona euro, însă avansul
economiilor emergente din acest punct de vedere va deveni mai "strâmt".
Frânarea procesului de convergenţă va reprezenta un factor de atracţie pentru unii
investitori străini, însă va "frustra" populaţia locală, care în urma evoluţiei rapide din
ultimii ani, se aştepta să ajungă la nivelul de trai din Vest în următorul deceniu.
(Isărescu, 2004:97)
CAPITOLUL 5.
CONCLUZII
Presiunea fiscală care este impusă de puterile publice trebuie să concilieze două tendinţe
diametral opuse: pe de o parte cea a statului - care doreşte ca aceasta să fie tot mai mare
în vederea acoperirii cheltuielilor publice aflate în continuă creştere şi, pe de altă parte
cea a cetăţeanului - care doreşte o presiune fiscală cât mai mică cu putinţă, în vederea
realizării scopului său în cadrul politicii fiscale.
64
Cauzele unei presiuni fiscale sufocante pentru contribuabilul mediu, persoană fizică sau
persoană juridică, trebuie căutate în următoarele realităţi:
nevoia de resurse fiscale constante din partea guvernelor pe fondul menţinerii
birocraţiei la un nivel sfidător de mare şi a unei economii aflată într-o criză
profundă (de structură, de competitivitate, de management etc.);
existenţa unor importante venituri obţinute fie din economia subterană fie din
economia la suprafaţă ale cărei produse şi venituri nu scapă autorităţilor, dar care,
din diverse raţiuni, nu sunt incluse de către autorităţile fiscale, în masa veniturilor
impozabile;
existenţa unui sistem fiscal, a unei legislaţii fiscale şi a unui aparat fiscal încă
nepuse la punct, neadaptate situaţiei reale a economiei europene actuale şi de
perspectivă;
contrabanda şi evaziunea fiscală din UE, iar măsurile întreprinse în direcţia
limitării acestei dezvoltări nu au avut finalitatea scontată.
Trăsătura cea mai evidentă a evoluţiei fiscalităţii la nivelul UE a fost creşterea sarcinii
fiscale asupra factorului muncă. Astfel, în zona euro, impozitele pe muncă au crescut cu 7
puncte procentuale din PIB, comparativ cu creşterea de doar 2 puncte procentuale a
impozitelor pe capital şi 1 punct procentual al impozitelor pe consum. Scăderea
însemnată a importanţei relative a impozitelor indirecte poate fi explicată, cel puţin
parţial, prin liberalizarea progresivă a comerţului internaţional, care a eliminat aproape
complet încasările din tarifele vamale.
Creşterea pe termen lung a presiunii fiscale globale este strâns legată de creşterea
ponderii sectorului public în economie. În ultimele trei decenii ale secolului trecut
aproape 75% din schimbările în sarcina fiscală din UE, SUA şi Japonia au fost
determinate de modificări ale cheltuielilor publice.
65
Există, într-adevăr, numeroase studii empirice care, analizând comparativ evoluţia ratei
fiscalităţii, ratei cheltuielilor publice şi ratei transferurilor cu caracter social,
demonstrează faptul că ascensiunea cheltuielilor publice a precedat mereu creşterea
fiscalităţii.
Mai mult de 40% din modificările ratelor efective ale impozitului pe salarii sunt asociate
cu modificări ale cheltuielilor curente şi peste 70% din diferenţele între state cu privire la
ratele efective ale impozitului pe salariu corespund diferenţelor ce există în ceea ce
priveşte raportul dintre cheltuielile de transfer şi PIB.
Această concluzie este importantă pentru coordonatele reformelor fiscale viitoare. Pentru
sustenabile, reducerile impozitelor trebuie să fie corelate cu reduceri echivalente ale
cheltuielilor publice. În special reducerea sarcinilor fiscale asupra salariilor nu poate fi
sustenabilă pe termen lung dacă nu intervine şi o reformă adecvată a sistemului de
asistenţă socială.
BIBLIOGRAFIE
66
4. Bremond J., Geledan A. Dictionar economic şi social, Editura Expert, 1995
5. Brezeanu Petre Finanţe europene, Editura C.H.Beck, 2007
6. Brezeanu Petre Fiscalitate europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2005
7. Busek Erhard, Uniunea europeană şi drumul spre Răsărit, Editura S.C.
Mikulitsch Werner Euronovis S.R.L., Institutul European, Iaşi, 2005
8. Cioponea Mariana Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţia România
Cristina de mâine, Bucureşti, 2007
9. Dăianu Daniel, România şi Uniunea Europeană. Inflaţii, balanţa de plăţi,
Vrânceanu Radu creşterea economică, Editura Polirom, Bucureşti, 2002
10. Dracea Marcel, Ciurezu Presiunea fiscală în ţările membre UE, cauzele şi efectele
Tudor reducerii acesteia. În Revista Finanţe publice şi contabilitate,
Bucureşti, 2004
11. Eijffinger, Sylvester European monetary and fiscal policy, Editura Oxford,
Anglia, 2000
12. Gidiuţa Marian Politica fiscală şi influenţa ei asupra echilibrului
macroeconomic, Bucureşti, 2003
13. Manolescu Gheorghe Politici economice- concepte, instrumente, experienţe,
Editura Economică, Bucureşti, 1997
14. Manolescu Gheorghe Strategii ale politicii economice, Editura Economică,
Bucureşti, 1997
15. Mara Eugenia Ramona Finanţe publice. Între teorie şi practică, Editura Risoprint,
Cluj- Napoca, 2009
16. Mutaşcu M.I. Finanţe publice, Editura Augusta Artpress, Timişoara, 2005
17. Nodhands Samuelson P. Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000
A.
18. Olteanu Ion Evaziunea fiscală: metode şi tehnici de combatere a
evaziunii fiscale, Bucureşti, 2003
19. Paraianu Mihai Aspecte privind strategia fiscală a statelor comunitare, în
contextul extinderii integrării economice. În Revista Finanţe
publice şi contabilitate, Bucureşti, 2004
20. Sasu Horaţiu Evaziunea fiscală ilegală, Revista Control economic
financiar, Bucureşti, 2005
21. Seitan Silviu- Marius Măsuri antiinflaţioniste de politici fiscale la nivelul Uniunii
Europene. În Revista Finanţe publice şi contabilitate,
Bucureşti, 2004
22. Stolojan Theodor, Integrarea şi politica fiscală europeană, Editura Infomarket,
Tătărcan Raluca Braşov, 2002
23. Stolojan Theodor Intregare economică europeană, Suport de curs
67
24. Tulai I. Constantin Finanţe Publice şi Fiscalitate, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj- Napoca, 2003
25. Văcărel Iulian Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2003
23. Dicţionar de economie, Ediţia a doua, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
24. Resurse internet www.insse.ro – Institutul Naţional de Statistică
http://europa.eu – Eurostat
www.mefromania.ro – Ministerul Economiei şi Finanţelor
http://www.setimes.com
www.dailybusiness.ro
www.mie.ro – Ministerul Integrării Europene
68