TEMA 3.

OPERAŢIUNILE ACTIVE ALE BĂNCILOR COMERCIALE

3.1. Caracteristica generală a operaţiunilor active ale băncilor comerciale

3.2. Operaţiunile de creditare ale băncii: noţiune, conţinut, principii
3.3. Clasificarea creditelor bancare
3.4. Politica de creditare
3.5. Etapele de acordare a creditului
3.6. Asigurarea creditelor bancare
3.7. Calcularea dobânzii şi comisioanelor aferente creditului
3.8. Procedura de perfectare a graficului de rambursare a creditului şi de achitare a
dobânzii
3.9. Reglementarea unor tipuri de credite în Republica Moldova
3.10. Investiţiile băncilor comerciale în valori mobiliare corporative şi de stat
3.11. Operaţiunile de leasing ai băncilor comerciale: noţiune și conţinut, tipurile, etapele
efectuării operaţiunilor de leasing
3.12. Operaţiunile de factoring: noţiune și conţinut, clasificarea, etapele efectuării
operaţiunilor de factoring

3.1. Caracteristica generală a operaţiunilor active ale băncilor comerciale

Operațiunile active ale băncilor comerciale se referă la angajarea resurselor acestor
instituții, în vederea realizării funcțiilor statutare și a obținerii de profit. Operațiunile activelor s-
au conturat în trei concepte:
- Teoria creditului comercial;
- Teoria (doctrina) transferabilității;
- Teoria veniturilor anticipate.
a) Teoria creditului comercial
Pornește de la necesitatea satisfacerii pozitive a cerințelor dilemei specifice băncii:
lichiditate sau profit, ținând seama de relația invers proporțională dintre cei doi termeni.
În viziunea acestei teorii, banca este orientată pentru a promova cu precădere, creditele
autolichide, angajate pe baza unei garanții reale – de exemplu cambii garantate, la rândul lor, cu
valori materiale aflate în procesul de producție sau în stoc sub forma produselor finite. Există
deci, premise reale că la vânzarea mărfurilor ce fac obiectul creditului să se creeze premise
efective ale rambursării creditului.

1
 Principiul prudenței este esențial în acordarea creditelor, anterior momentului acordării,
ca și exercitarea unui control atent asupra naturii, calității și oportunității producției creditate,
astfel întregul eșafondaj este fals și poate genera consecințe periculoase, atât pentru bancă, cât și
pentru agentul economic creditat.
De fapt, un adevăr fundamental în activitatea de creditare este că nici un împrumut nu
este autolichidabil, deoarece împrumuturile sunt garantate prin valoarea exprimată în bani a
mărfurilor respective, dar rambursarea efectivă poate proveni din alte surse dacă agentul
economic are continuitate în activitate.
Această categorie de operațiuni relevă o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate
în întâmpinarea cerințelor întreprinderilor. Ele pot fi clasificate, la rândul lor, în două mari
subgrupe: creditarea necesităților de capital fix și creditarea cheltuielilor de exploatare.
Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor, sunt acoperite prin
intermediul pieței de capital (utilizându-se emisiunea de acțiuni și obligațiuni). Firmele fac apel
la bănci pentru creditarea mijloacelor fixe, însă băncile comerciale practică mai puțin acest tip de
operațiuni, care sunt preferate cu precădere de către băncile de ramură, băncile de credit pe
termen mijlociu sau lung, societățile financiare (cele de leasing în principal). Acestea din urmă
sunt mai competente în analiza utilității creditului din punct de vedere economic, neezitând să
acorde credite de acest gen care, în cea mai mare parte, nu sunt necreditate, (adică banca își
asumă, până la scadență, riscul și acoperirea cu resurse). Investițiile mai restrânse ale băncilor
comerciale, dacă există, vizează tocmai credite re-creditabile, din considerente de precauție.
Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor, poate fi realizată în două
moduri:
A) Prin creditarea creanțelor comerciale.
B) Prin acordarea de credite de trezorerie.
A) Creditarea creanțelor comerciale, constă în preluarea de către bancă, contra monedă,
a creanțelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor. Dintre
modalitățile de creditare în această manieră, cele mai importante sunt: scoaterea, pensiunea,
împrumutul pe efecte comerciale în gaj și lombardarea.
Scoaterea ca forma de bază a operațiunilor cambiale, este cea mai veche tehnică și este
folosită ca atare. Ea reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii
actuale a acestuia (calculată ca valoare nominală din care este dedus scontul). Banca trebuie să
selecteze atent cambiile pe care le scontează. Aceasta deoarece, devenind beneficiară a cambiei
(fie în mod definitiv, fie ca intermediar), banca își asumă în calitate de consemnatară a cambiei,
obligația de a plăti în caz de necesitate (intervine riscul de a participa la acoperirea sumei de
plată).

2
 Pensiunea constă în preluarea de către bancă a cambiilor vândute de beneficiar, cu
condiția răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. Operațiunile de acest tip se
desfășoară frecvent în relația cu mari companii, dar, mai ales, între bănci. Efectele ce fac obiectul
pensiunii, rămân, de regulă, la beneficiar, iar banca cumpărătoare primește angajamentul de
răscumpărare (emis de beneficiar) și borderoul efectelor respective.
Împrumutul pe efecte comerciale în gaj se acordă în cazurile în care banca apreciază
pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are rețineri cu privire la capacitatea de plată a
celorlalți semnatari. Împrumutul acordat acoperă, de regulă, parțial valoarea nominală a
cambiilor depuse în gaj.
Lombardarea (începutul de gaj de efecte publice sau acțiuni). Extrem de utilizate în
Germania și Marea Britanie, operațiunile de lombardare se întâlnesc în cazul deținătorilor de
titluri care au nevoi temporare de bani. Aceștia preferând să-și mențină titlurile de proprietate
(pentru a obține în continuare dobânzile, cupoanele sau dividendele aferente), recurg la
împrumuturi pe gaj și renunță astfel numai parțial la venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru
creditul de care beneficiază. Volumul împrumuturilor acordate nu acoperă decât o parte din
valoarea titlurilor depuse în garanție, pentru a evita orice pierderi provenite din scăderea
cursurilor. Împrumuturile pe gaj de efecte publice și acțiuni, au devenit o modalitate preferată
pentru obținerea de resurse necesare finanțării speculațiilor la bursă.
Asemănarea prin obiect și efect, operațiunile de raport reprezintă achiziții ale băncii de
titluri (efecte publice sau acțiuni), cu obligația de răscumpărare, la același curs, de către
vânzător; aceste operațiuni se desfășoară pe termen scurt (de regula 15 zile).
B) Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, până într-un an),
având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de
comercializare. Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite, sunt avansul în
cont curent și creditele specializate.
Avansurile în cont curent (predominante în SUA și Marea Britanie), sunt acordate de
banca prin plata C.E.C.-urilor emise de titularii de cont și în cazul în care aceștia nu au
disponibilități în cadrul unei limite convenite/confirmate (overdraft). Creditul acordat este pe
termen scurt, în fapt, soldurile debitoare ale conturilor curente se mențin de-a lungul vremii, ceea
ce implică creditarea curentă, de către bancă, a activității întreprinderilor respective. Oscilarea
soldului contului curent, determinată de cash-flow-urile predominate ale întreprinderii, conduce
la „flotarea” cuantumului creditului acordat; astfel, când încasările firmei sunt mai substanțiale
(avem intrări nete), creditul se restrânge (sau chiar dispare). În cadrul unei limite determinate,
utilizarea efectivă a creditului variază, ceea ce înseamnă pentru întreprindere o certitudine
asiguratorie vis-a-vis de efectuarea plăților necesitate, dar presupune, implicit, costuri reale

3
privind dobânzile, funcție de soldul efectiv al contului și de cuantumul creditului. Când banca
urmărește recreditarea acestor operațiuni, ea va solicita beneficiarului bilete la ordin care pot fi
scontate; pentru permanentizare, biletele la ordin sunt reînnoibile, funcție de necesități.
Creditele specializate (ce pot fi mobilizate prin recreditare), sunt destinate pentru a
acoperi o serie de necesități legate de desfășurarea producției, dintre ele distingându-se:
 creditele de campanie, care au drept scop acoperirea cheltuielilor de fabricație și de
stocare, pentru unități cu activitatea sezoniera din agricultură și alte domenii conexe
(industria alimentară), din industria de confecții și încălțăminte, jucării etc.;
 creditele pentru stocuri, garantate prin warant, pentru acoperirea mărfurilor
susceptibile de a fi gajate, aflate în curs de transportare și în general, depozite în
docuri sau vămi; warantul permite recursul cambial și permite mobilizarea lui (dând
băncii posibilitatea de a recurge la recreditare), aspecte ce îl asimilează ca tipologia
tratei;
 creditele de prefinanțare, de acoperire a cheltuielilor pentru producțiile de loturi
destinate exportului sau pieței publice (livrări pentru instituții publice, adjudecate prin
licitație).
Operațiunile de creditare a persoanelor fizice sunt axate, în principal, pe creditul ipotecar
(construcția sau achiziționarea de locuințe), pe creditul de consum (în cazul bunurilor de
folosință îndelungată) și pe creditarea cheltuielilor curente. Se va dezvolta subiectul creditelor
curente, analizând împrumuturile personale și cele pe baza cărților de credit. Primele dintre ele,
cu rate de rambursare lunare sau trimestriale, sunt acordate cu un termen ce variază între 3 luni și
2 ani și într-un cuantum care să nu depășească veniturile titularului pe 3 luni; de asemenea, ele
mai sunt condiționate de domicilierea la bancă a veniturilor debitorului. Împrumuturile pe baza
cărților de credit pot fi acordate:
 fie prin administrarea efectuării ulterioare a plăților scadente, funcție de cumpărături
(pentru termene de 15 zile până la o lună), prin amânarea sau întârzierea plăților
oferindu-i-se titularului posibilitatea unei echilibrări mai elastice a veniturilor familiale
cu cheltuielile;
 fie prin acordarea unui credit pe mai multe luni, obținut prin achiziția de mărfuri și
servicii cu ajutorul cărților de credit.
b) Doctrina transferabilității
Constă în modificarea structurilor de creditare ale băncii prin transformarea acestora din
economii în depozite în economii financiare, aflate sub forma hârtiilor de valoare: obligațiuni,
bonuri de tezaur, părți sociale.

4
 Deținerea de obligațiuni, de exemplu, face posibilă în orice moment obținerea de
disponibilități ca urmare a vânzării acestora la bursă, ceea ce conduce la o evidentă creștere a
lichidității, dar în același timp, micșorarea posibilității de a obține profit.
Ca aspect negativ al acestei doctrine se poate menționa faptul că, o parte din resurse, fiind
angajate în deținerea de titluri (hârtii de valoare), rămân mai puține pentru creditarea agenților
economici.
Operațiunile de plasament a resurselor băncilor în vederea obținerii de profituri, se referă,
cu precădere, la achiziția de efecte publice și acțiuni. Legile de organizare bancară din
majoritatea țărilor, prevăd, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidității, deținere de active
ușor de vândut, de regulă bonuri de tezaur, titluri ale împrumuturilor de stat. O exagerare în
această direcție poate produce fenomene de evicțiune (situație întâlnită și în Romania anilor
1997-2000), reducându-se astfel posibilitățile de creditare a economiei reale. Simularea vânzării
și achiziției bonurilor de tezaur de către bănci, prin oferte avantajoase făcute de Banca Centrală
(Open Market), constituie una din politicile monetare și de credit utilizată frecvent în ultimii ani.
c) Teoria veniturilor anticipate
Această teorie încurajează banca în a considera creditele pe termen lung ca o potențială
sursă de lichiditate. Se desprinde concluzia că resursele pe termen scurt pot fi angajate pe termen
lung deoarece acestea asigură un aport la lichiditatea băncii prin faptul că debitorii rambursează
creditul în rate, asigurând un flux continuu al părților către creditor.
Cele trei teorii pot fi considerate în orice moment ca alternative, iar managementul
resurselor bănești poate utiliza fiecare dintre acestea sau le poate aplica în paralel, în funcție de
conjunctura.
Gestionarea eficientă a activelor presupune soluționarea alternativei risc-profit în vederea
optimizării acestui raport.

3.2. Operaţiunile de creditare ale băncii: noţiune, conţinut, principii

Creditul bancar este împrumutul bănesc acordat solicitanţilor de către instituţiile
specializate (instituţii bancare) sub formă bănească, pentru un timp determinat, prin care se
procură diverse bunuri, se achită cheltuielile curente sau se efectuează alte plăti. Cu alte cuvinte
a acorda cuiva un credit înseamnă a-i pune la dispoziţie o sumă de bani ce va fi rambursată în
viitor, la o anumită dată, fiind însoţită de o dobândă.
Funcţiile creditului:
 Funcţia distributivă;
 Funcţia de transformare a economiilor în investiţii;

5
  Funcţia de emisiune monetara;
 Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor.
Băncile care activează pe teritoriul Moldovei, pentru asigurarea unor standarde unice,
urmează să efectueze operaţiunile de creditare în conformitate cu actele normative emise de
BNM.
În conformitate cu actele normative bancare şi cu obiectivele principale de activitate ale
băncii, fiecare bancă comercială elaborează politica de creditare ce trebuie să fie orientată spre
protejarea activelor, obţinerea profitului, îmbunătăţirea stării economice a creditorilor,
concomitent luându-se în considerare securitatea depozitelor clienţilor. Politica şi procedeele de
creditare se vor conţine în instrucţiunile de politică generală a băncii şi în instrucţiunile specifice,
aprobate de consiliul băncii.
Un element esenţial al politicii de credit este organizarea şi dirijarea activităţii de
creditare. În acest scop în cadrul structurii organizatorice a fiecărei bănci va fi creată o direcţie /
un departament ce va depinde de mărimea băncii, reţeaua de filiale, volumele de investiţii
creditoare şi de alţi factori. Scopul activităţii acestor structuri organizatorice este realizarea
politicii şi a procedeelor de creditare ale băncii într-un mod sigur şi prudent. Fiecare bancă va
elabora regulamente interne în care se vor descrie funcţiile unităţilor organizatorice şi ale
personalului implicat în activitatea de creditare, reflectând clar obligaţiunile şi responsabilităţile
acestora. Activitatea structurilor organizatorice de creditare trebuie orientată în următoarele
direcţii de bază: procedura depunerii cererii; analiza credibilităţii (bonităţii) clientului; revizuirea
şi analiza sistematică a calităţii portofoliului de credite.
Pentru a putea contura rolul şi funcţiile creditului bancar trebuie evidenţiate şi analizate
următoarele particularităţi specifice creditului bancar:
 obiectul creditului bancar este reprezentat de disponibilităţile băneşti sub formă de
monedă fiduciară sau monedă scripturală;
 participanţii (subiecţii) creditului bancar sunt: cel ce acordă creditul, numit creditor
(banca) şi cel care primeşte şi foloseşte creditul, numit debitor (agenţi economici,
populaţia, statul, alte bănci şi instituţii financiare);
 scadenţa – momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului. La
stabilirea scadenţei băncile comerciale iau în considerare activitatea debitorului, afacerea
propriu-zisă, alte condiţii. Astfel, vor ii stabilite şi ratele ce vor fi rambursate la scadenţă.
Ratele pot fi rambursate în mod egal, în ordine crescătoare ori descrescătoare, sau în
funcţie de caracterul afacerii de credit. Un element important, în acest context, este
stabilirea perioadei de graţie – perioada dintre momentul angajării creditului şi momentul

6
 începerii rambursării lui. Aceste condiţii sunt stipulate în contractul de credit încheiat
între debitor şi creditor;
 asigurarea creditului, formată din bunuri ce se constituie la dispoziţia sau solicitarea
creditorului sau a unui terţ pentru a asigura îndeplinirea de către debitor a obligaţiunii de
rambursare a sumei creditului, achitării dobânzilor şi a taxelor de credit;
 dobânda este reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor creditorului său
pentru împrumutul acordat pe un termen determinat şi pentru riscul asumat de acesta în
caz de neonorare a obligaţiunilor de credit.
Principiile esenţiale ale operaţiunii de creditare
La baza derulării operaţiunilor de creditare stau un şir de principii ale operaţiunii de
creditare, nerespectarea acestora ar duce la majorarea riscului de credit al băncii. Principiile
esenţiale în operaţiunea de creditare sunt:
 rambursabilitatea – obligativitatea debitorului de a întoarce suma de bani primită de la
bancă incontestabil. Rambursabilitatea se garantează.
 Scadenţa – principiu realizat de cel al rambursabilităţii presupune cunoaşterea perioadei
după care banca întră în posesia banilor investiţi.
 Dobânda – presupune remunerarea băncii pentru creditul acordat.

3.3. Clasificarea creditelor bancare

La apariţia sa, creditul era realizat sub formă de împrumut natural, în care un individ
acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se practică şi astăzi în comunităţile mai puţin
evolutive. în societăţile moderne formele creditului au evoluat cu mare rapiditate şi s-au aflat în
strânsă corelaţie cu gradul şi nivelul societăţii.
Literatura de specialitate atestă diferite opinii privind stabilirea formelor creditului.
Formele principale cu care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt: creditul bancar,
creditul comercial, creditul de consum, creditul obligator, creditul ipotecar.
Creditele bancare sunt oferite de către băncile comerciale. Acestea acordă clienţilor săi
diverse tipuri de credite bancare care pot fi clasificate în baza mai multor criterii (fig. 1).

7
Figura 1. Clasificarea creditelor bancare

Creditele care se acordă în funcţie de perioadă se pot grupa în:

- credite la vedere;
- credite pe termen.
Creditele la vedere sunt acele credite care se acordă pe termene scurte (termenele se
stabilesc de fiecare bancă în mod particular în funcţie de politica de creditare internă) agenţilor
economici cu o situaţie economică foarte bună care, din anumite motive, justificate economic, nu
pot face temporar faţă plăţilor. Aceste credite sunt acordate la solicitarea agenţilor economici
prin intermediul contului curent în limita unui plafon stabilit de bancă. Rambursarea creditelor se
va efectua pe măsura realizării încasărilor, diminuându-se corespunzător soldul debitor al
contului curent. La data scadenţei plafonul îşi va pierde valabilitatea. Asemenea credite de obicei
se acordă pentru acoperirea decalajului ce se manifestă în cadrul fluxului de lichidităţi, ca urmare
a întârzierii încasărilor faţă de plăţi.
Creditele acordate pe un termen anumit implică rambursarea creditului la
scadenţa/scadenţele stabilite şi negociate între bancă şi creditor. Creditele la termen pot fi
acordate atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice. Cel mai mic termen de acordare a creditului
este de o zi – creditul „overnight”. Acest credit se acordă numai băncilor în scopul menţinerii
lichidităţii. Creditele pe termen lung pot fi acordate până la câteva zeci de ani. De regulă, aceste
credite poartă un caracter investiţional sau ipotecar.
Creditele pe termen se împart în:
a) credite acordate pe termen scurt (pe o durată ce nu depăşeşte 12 luni);
b) credite acordate pe termen mediu (termene cuprinse între un an şi cinci ani);
c) credite acordate pe termen lung (cu o durată de cinci şi mai mulţi ani).

8
 În funcţie de beneficiarul creditului se disting:
 credite acordate populaţiei;
 credite acordate agenţilor economici;
 credite acordate băncilor şi instituţiilor financiare;
 credite acordate statului.
Credite acordate populaţiei
În aproape toate ţările dezvoltate, băncile au dobândit şi menţin poziţii dominante în ceea
ce priveşte creditarea populaţiei, având prioritate în faţa instituţiilor nebancare. Această poziţie
reiese din faptul că celelalte structuri care acordau credite de consum şi-au restrâns activitatea
sau, în timp, și-au reorganizat activitatea nebancară în activitate bancară.
În Republica Moldova, acordarea creditelor populaţiei e la început de cale. O dată cu
intensificarea concurenţei bancare, băncile propun noi servicii şi operaţiuni bancare cu scopul de
a se apropia de necesităţile clientului. Astfel, chiar aflate la început de cale, unele bănci
comerciale încearcă să crediteze populaţia în scopul procurării bunurilor imobiliare şi de
consum.
Formele creditării persoanelor fizice sunt următoarele:
a) Credite acordate pentru procurarea bunurilor de consum. Aceste credite pot fi
utilizate la achiziţionarea de bunuri: mobilă, televizoare, covoare, frigidere, maşini de spălat rufe,
tehnică de bucătărie etc. De obicei, ele sunt acordate pe termen scurt. Băncile comerciale acordă
credite (pe o perioada de până la 12 luni) persoanelor fizice ce intenţionează să procure bunuri de
consum pentru ca acestea să realizeze cumpărări cu plata în rate în baza convenţiei încheiate de
bancă cu societăţile specializate în comercializarea bunurilor. Aceste credite nu pot depăşi
cuantumul maxim (stipulat de convenţii) pentru care banca percepe dobânda comercială
negociată la zi, dobândă ce poate fi modificată în funcţie de evoluţia generală a dobânzilor pe
piaţa bancară. Respectivul tip de credite presupune garanţii certe, iar nivelul dobânzii percepute
se uniformizează pentru întreaga perioadă a creditării (stabilită în funcţie de proiectul creditării).
Calitatea debitorului (garanţia sa morală, în primul rând) influenţează rata dobânzii şi procesul
de luare a deciziei de acordare sau ne-acordare a creditului.
b) Credite pentru cumpărarea, construcţia caselor individuale de locuit. Băncile,
îndeosebi cele ipotecare, acordă credite persoanelor fizice pentru procurarea sau construcţia
caselor de locuit. Aceste credite sunt acordate de bănci pe termen lung (10-30 ani). Ipoteca este
un contract imobiliar ce ia naştere din convenţia părţilor potrivit normelor prevăzute de lege şi
care nu produce obligaţii decât celui ce o constituie. Această formă de credit aduce băncii
venituri din dobânzile percepute şi din comisionul iniţial plătit de debitor la acordarea creditului
şi deci, la întocmirea, respectiv aprobarea, dosarului de creditare. Potrivit statutului propriu de

9
organizare şi funcţionare al băncii, pentru cumpărarea şi construirea de locuinţe se pot acorda
credite la cerere, prin aprobarea Consiliului de Administraţie al băncii. Asemenea credite se pot
acorda atât pentru construirea locuinţei de o societate de construcţii, cât şi pentru procurarea
acesteia altfel decât prin construire, respectiv cumpărare de la agenţi economici sau de la
persoane fizice prin tranzacţii directe sau prin agenţii imobiliare. Garanţia creditului va cuprinde
şi valoarea imobilului procurat din credit, pentru care, în termen stabilit, începând de la data
dobândirii cu acte legale, se va întocmi un contract de garanţie imobiliara şi se va ipoteca în
favoarea băncii. Este necesar ca bunurile imobiliare procurate să fie asigurate la o companie de
asigurări, pentru minimizarea riscului de influenţă asupra valorii garanţiei ipotecare. în contractul
de credit semnat de ambele părţi – debitor şi creditor – se va înscrie clauza distinctă privind
obligaţia debitorului de a încheia contractul de garanţie imobiliara în cadrul termenului prevăzut.
în caz contrar banca îşi rezervă dreptul de a trece la recuperarea cu anticipaţie a creditului prin
toate mijloacele prevăzute de lege, inclusiv prin executarea silită.
c) Credite pentru cumpărarea automobilelor. Garanţia acestor credite este, de regulă,
automobilul, precum şi alte garanţii suplimentare. Termenul de rambursare a creditului pentru
acest tip de operaţiune va fi de 2-5 ani; ratele de dobândă sunt relativ reduse. De obicei, aceste
credite sunt cumpărate de către bancă de la distribuitorul specializat de automobile în pachet de
valori mari. în ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, băncile comerciale sunt concurate în
forţă de companiile financiare, aflate în proprietatea marilor companii constructoare de
automobile. Pentru a stimula vânzarea unei mărci de automobile, companiile financiare ajung să
perceapă dobânzi derizorii, acaparând o mare parte a acestei pieţe.
d) Credite pentru studii. Acest tip de credite nu este profitabil pentru bănci şi are o
pondere mică în portofoliul de creditare. Se acordă pentru întreţinerea studenţilor pe perioada
studenţiei şi poate să acopere, parţial sau total, taxele şcolare. Rambursarea creditului are loc în
perioada de derulare din sursele unei persoane terţe, de obicei ale părinţilor studentului. Dar se
practică şi rambursarea creditului după anii de studii din veniturile tânărului specialist ce a
Credite acordate agenţilor economici
În Republica Moldova se acordă credite agenţilor economici rezidenţi în Republica
Moldova. Agenţilor economici străini li se acordă credite în baza garanţiei unei bănci a ţării de
origine a persoanei date ori în baza altor garanţii întâlnite în practica bancară. Banca îşi sprijină
activ agenţii economici, fiind cointeresată de desfăşurarea unei activităţi rentabile prin păstrarea
şi fructificarea economiilor băneşti în cont, cât şi de creditarea activităţilor de producţie, de
comercializare, de prestări de servicii, de comerţ exterior sau de realizarea unor investiţii
productive sau gospodăreşti.

10
 În general, creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă nu doar nevoile temporale ale
afacerilor insuficienţa temporară a capitalului lichid al agenţilor economici, ci şi satisfacerea
nevoilor investiţionale în scopul relansării economiei.
Modalităţi şi tipuri de acordare a creditelor persoanelor juridice:
a) Credite pentru cheltuieli curente: aprovizionări în vederea constituirii de stocuri de
materii prime şi materiale, energie, combustibil, mărfuri etc. necesare realizării şi finalizării
producţiei de mărfuri, executării de lucrări şi prestări de servicii cu desfacere asigurată. Aceste
credite se acordă în baza unei documentaţii specifice din care trebuie să rezulte obiectul creditat
şi cauzele economice ce au stat la baza formării stocurilor şi cheltuielilor respective. Se au în
vedere aprovizionările în avans faţă de termenele contractuale, întreruperea producţiei din
motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăţi intervenite în expedierea
produselor etc. Din punctul de vedere al tehnicii de creditare, aceste credite se acordă pe un
termen de maximum 180 de zile. Decizia de acordare a creditelor pentru stocuri şi cheltuieli
constituite temporar trebuie fundamentată printr-o analiză care să releve relaţia dintre datele şi
situaţiile prezentate de agenţii economici. Această decizie mai include şi constituirea garanţiei
acoperitoare.
b) Credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere. Ele se acordă pentru constituirea de
stocuri şi acoperirea cheltuielilor sezoniere de materii prime şi produse doar agenţilor economici
care constituie astfel de stocuri (stocuri de produse agricole, agroalimentare, precum şi orice alte
stocuri care nu sunt de natura celor curente şi se consumă într-o perioadă mai mare de un
trimestru fără a depăşi 12 luni de la constituire). Aprobarea, acordarea şi rambursarea creditelor
pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere se realizează folosind aceleaşi tehnici şi proceduri ca în
cazul creditelor pentru stocuri şi cheltuieli constituite temporar.
c) Credite pentru importul şi exportul de produse. Acestea presupun existenţa obligatorie
a contractelor sau comenzilor ferme de desfacere, a acreditivelor irevocabile deschise sau a altor
forme de plată garantate bancar. Din documentaţia respectivă trebuie să rezulte: cantitatea şi
felul mărfii, condiţiile şi graficul de livrare, modalitatea şi termenele de plată, preţul mărfii în
funcţie de relaţia stabilită etc. Un asemenea credit va fi garantat prin deschiderea acreditivului de
export irevocabil şi necondiţionat în favoarea furnizorului, cât şi prin alte forme de plată
garantate bancar. Creditele aferente producţiei de export se acordă cu scopul de a aproviziona cu
materii prime, materiale, semifabricate, combustibil, energie etc. livrate din interiorul ţării sau
din afara ei în vederea realizării de produse cu desfacere asigurată la export, deci vizează întregul
ciclu de aprovizionare – producţie – desfacere. Creditul pentru stimularea exportului se poate
acorda pe măsura efectuării cheltuielilor specifice fiecărei etape a ciclului de producţie.
d) Creditele pentru obiective de investiţie se acordă pentru:

11
 amenajarea, transformarea, reutilarea capacităţilor de producţie sau a spaţiilor comerciale;
prestările de servicii, asigurarea cu spaţii proprii ori închiriate în concesiune sau locaţie de
gestiune;
 achiziţionarea unor maşini şi utilaje destinate lucrărilor din agricultură, comerţ, industrie,
transport etc.;
 achiziţionarea animalelor de producţie, reproducţie şi de tracţiune;
 procurarea acţiunilor de către asociaţiile salariaţilor şi membrii societăţilor comerciale care se
privatizează;
 achiziţionarea de tehnologii de vârf, linii de fabricaţie complexe etc.;
 construirea capacităţilor de producţie (fabrici, centre comerciale, turistice, agricole etc.).
În vederea obţinerii creditelor pentru investiţii, banca va solicita, pe lângă documentaţia
de bază, următoarele documente specifice: documentaţia tehnico-materială aferentă obiectivului
de investiţii; memoriul justificativ pentru listele de utilaj şi alte dotări; planul de afaceri;
proiecţia surselor şi a utilizării acestora până la rambursarea integrală a creditelor pentru
investiţii; fluxul de lichidităţi pentru perioada de creditare; acordurile şi avizele pentru realizarea
investiţiei; lista cheltuielilor de capital, în cazul în care investiţia se suporta i parţial de către
buget etc.
În baza acestor documente se va analiza valabilitatea şi veridicitatea surselor de
rambursare pe întreaga perioadă de creditare, constituite, în principal, pe seama fondului de
dezvoltare. După obţinerea avizului favorabil privind acordarea creditului, banca va negocia
volumul creditului, perioada pentru care se acordă acestora, modalitatea de acordare, perioada de
graţie, cuantumul ratelor şi termenul de rambursare.
Acordarea de credite pe termen mediu şi lung pentru realizarea unor obiective de
investiţii se va efectua doar acelor agenţi economici care prezintă garanţii materiale şi morale cu
privire Ia posibilităţile de rambursare a obligaţiilor faţă de bancă.
În Republica Moldova agenţii economici în comparaţie cu populaţia au posibilitate de a
solicita credite atât în moneda naţională, cât şi în valută. Creditele în valută sunt acordate
agenţilor economici ce practică o activitate comerciala externă, respectiv pentru achitarea plăţilor
la operaţiunile de import sau acelora ce au beneficiat de credite de la organizaţiile financiare
internaţionale.
Credite acordate altor bănci şi instituţiilor financiare
a) Credite acordate băncilor. Băncile pot acorda credite altor bănci comerciale cu
scopul de a menţine cota rezervelor obligatorii, de a menţine lichiditatea băncilor
comerciale şi în alte scopuri. Creditele acordate altor bănci sunt, de obicei, pe
termen scurt: de la o zi până la câteva luni. în comparaţie cu creditele acordate

12
 persoanelor fizice şi celor juridice, acestea au o rată a dobânzii mai mare. Cu toate
acestea, ele implică un risc de nerambursare mai mic şi, în consecinţă, sunt mai
sigure. Banca Naţională a Moldovei acordă credite băncilor comerciale ca creditor
de ultimă instanţă, sub formă de credite overnight, facilitate de lombard, cât şi
operaţiuni REPO de cumpărare. Aceste credite sunt acordate în scopul menţinerii
politicii monetare în stat şi totodată pentru menţinerea lichidităţii băncilor
comerciale. Drept asigurare a acestor credite servesc valorile mobiliare de stat,
mijloacele băneşti ale rezervelor obligatorii, cât şi mijloacele din contul
corespondent la BNM.
b) Credite acordate companiilor de leasing. Băncile pot acorda societăţilor de
leasing credite pe termen de cel mult 5 ani pentru cumpărarea de active care fac
obiectul tranzacţiilor de leasing. Nivelul creditelor nu poate depăşi 85 % din
preţul de achiziţie a activelor ce urmează a fi închiriate. Totodată, se va ţine cont
de cuantumul chiriei ce urmează a fi percepută de societatea de leasing, deoarece
aceasta reprezintă principala sursă de rambursare a creditului.
Acordarea creditelor pentru operaţiuni de leasing presupune respectarea următoarelor
condiţii:
 existenţa contractelor de leasing;
 activele care fac obiectul contractelor de leasing trebuie să fie asigurate;
 termenul de acordare a creditului nu va depăşi durata contractului de leasing;
 contractul de leasing nu trebuie să fie reziliabil pe perioada acordării creditului;
 plata chiriei se va efectua din contul societăţilor de leasing. Garanţiile constituite pentru
creditul de leasing vor include în mod prioritar
 activele ce fac obiectul contractelor de leasing şi cesiunea de creanţă asupra încasării
chiriilor,
c) Credite acordate altor instituţii financiare. În Republica Moldova băncile pot
acorda credite şi alor instituţii financiare. De exemplu, B.C. „Moldova-
Agroindbank” S.A. acordă credite Asociaţiilor de Economii şi împrumuturi a
Cetăţenilor, în urma căreia aceste instituţii plasează aceste credite în sectorul
rural, în special în ramura agricolă.
Credite acordate statului
Banca centrală acordă credite statului pentru ca acesta să poată finanţa sectorul social, să
poată construi clădiri de stat (spitale, policlinici, case de cultură şi de artă, poduri etc.), să
construiască şi să instaleze sisteme energetice, să acopere cheltuielile în caz de forţă majoră
(cutremure de pământ, inundaţii, alunecări de teren etc.), să construiască şi să instaleze trasee de

13
combustibil, să întreţină orfelinate, case de bătrâni etc. Banca Naţională a Moldovei acordă
credite Guvernului pentru acoperirea deficitului bugetar, răscumpărarea valorilor mobiliare de
stat plasate pe piaţă, cât şi pentru onorarea datoriilor externe etc. Drept asigurare pentru creditele
acordate statului pot servi valorile mobiliare de stat şi garanţiile de stat.
În funcţie de destinaţie, creditele se clasifică în:
 credite de consum;
 credite productive.
Creditele de consum se acordă populaţiei pentru achiziţii de automobile personale,
aparate de uz casnic, mobilă, pentru achitarea taxelor şcolare, pentru cheltuieli de concediu,
medicale etc. Aceste credite sunt acordate pe termen scurt sau mediu persoanelor fizice pentru
cultură, sănătate, învăţământ etc., fiind destinate să acopere costurile bunurilor şi serviciilor de
care beneficiază ele.
Creditele productive, la rândul lor, sunt credite pentru activitatea curentă şi credite pentru
investiţii. Creditele pentru activitatea curentă sunt credite pe un termen scurt (până la 1 an),
acordate agenţilor economici pentru desfăşurarea activităţii curente. Ele cuprind toată gama de
credite şi sunt acordate pentru sprijinirea activităţii agenţilor economici. Creditul se acordă pe o
perioadă stabilită, iar rambursarea se face, de obicei, integral la scadenţă, dobânda calculată
achitându-se lunar. Drept asigurare pentru astfel de credite pot servi ipoteca, gajul cu deposedare
şi tară deposedare, depozitele bancare, garanţiile bancare, cauţiunile etc.
Creditele pentru investiţii se acordă pe termen mediu şi lung şi sunt destinate
construcţiilor de locuinţe, de obiecte industriale. Acest tip de credit are un coeficient mai mare de
risc şi presupune calcule de actualizare, precum şi de eficienţă a investiţiilor. Rambursarea se
face conform contractelor de credit: în general, plata se face în tranşe cu plata lunară a dobânzii
aferente, garanţia materială în acest caz fiind însăşi investiţia plus alte obiecte aparţinând
agentului economic.
Respectiva clasificare implică şi direcţionarea creditelor în funcţie de domeniul de
activitate al debitorului, fiind în strictă conformitate cu destinaţia indicată în contractul de credit.
Astfel, putem clasifica creditele după următoarele ramuri economice:
 pentru activităţi în agricultură/industria alimentară – creşterea, depozitarea şi
comercializarea recoltei; creşterea, îngrăşarea şi vinderea animalelor; pescuitul;
lucrări în silvicultură şi vinificaţie etc.;
 pentru activităţi de industrie/comerţ – producerea, comercializarea cu amănuntul sau
angro; prestarea serviciilor: hoteliere, de spălătorie, medicale, de alimentaţie publică,
consultaţii juridice şi contabile etc.;

14
  pentru executarea lucrărilor în industria energetică şi a combustibilului – producere,
import, export, transportare, distribuire, păstrare şi vânzare a resurselor energetice în
orice formă: electricitate, combustibil, cărbune etc.;
 pentru executarea lucrărilor de procurări imobile/construcţii şi dezvoltare –
achiziţionare, construcţie, reconstrucţie a clădirilor comerciale, industriale sau a
proprietăţilor rezidenţiale; achiziţionare şi ameliorare de terenuri prelucrate şi
neprelucrate destinate amplasării construcţiilor sau zonelor de agrement etc.
După modul de acordare şi de rambursare se disting:
a) credite ordinare – creditele se acorda integral prin deschiderea contului de împrumut
în baza unui document de plată. Rambursarea se face conform acordului părţilor, expus în
contractul de credit şi în graficul de rambursare a creditului şi de achitare a dobânzii aferente.
Rambursarea poate fi: integrală la data finală fixată în contractul de credit; în rate egale,
periodic: lunar, trimestrial, semestrial, anual; sume fixe la date fixe; alte modalităţi;
b) overdraftul – este un instrument al pieţei monetare, un credit pe termen scurt, de
regulă, până la o lună, destinat pentru executarea unor plăţi curente. Acest credit se utilizează în
cazul necesităţii executării unor plăţi curente, dar care depăşesc suma din contul curent al
debitorului. Costul overdraftului, adică dobânda şi comisionul, de obicei sunt mai mari decât la
alte tipuri de credit. în calitate de asigurare a overdraftului se utilizează frecvent mijloacele
băneşti înregistrate în contul curent al debitorului sau fideiusiunea unei terţe persoane juridice
sau fizice. De aceea overdraftul se acordă de regulă clienţilor disciplinaţi şi cu reputaţie bună
privind utilizarea serviciilor bancare;
c) avansurile în cont curent sau creditele de casă/trezorerie reprezintă un tip de raporturi
de credit ce se întemeiază pe o bună cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi consemnate
prin contracte relative la fiecare angajament. In fapt, aceste credite nu sunt acoperite prin garanţii
reale sau personale. Ele sunt menite să satisfacă necesităţile curente privind acoperirea
cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil şi greu de localizat în obiecte care să
reprezinte o garanţie veridică. Aceste credite nu au termen de fixat rambursare;
d) linia de credit (de preferinţă) este o modalitate generală de acordare a creditelor, care
presupune efectuarea creditării în contul curent sau deschiderea unui cont separat de împrumut.
Ea permite accesul clientului debitor la sume ale căror valoare să se înscrie în plafonul maxim
aprobat de bancă. Creditul acordat se face în urma unei cereri aprobate de către bancă, în limitele
unui plafon stabilit de aceasta. Mărimea plafonului depinde de mai mulţi factori: poziţia
întreprinderii pe piaţă; natura activităţii desfăşurată de aceasta; rezultatul analizelor efectuate de
către inspectorii băncii la unităţile economice respective. Linia de credit poate fi simplă sau
revolving;

15
 e) creditele de scont servesc pentru finanţarea subscrierii de titluri de credit şi pentru
finanţarea agenţilor economici la bursă. Băncile comerciale vor acorda astfel de credite în
următoarele condiţii:
 posesorul titlului de credit (trată, bilet de ordin etc.) trebuie să fie client al băncii la care
se solicită scontarea;
 titlul trebuie să fie acceptat legal la plată;
 intervalul de timp, din momentul prezentării la scont şi la scadenţă, nu va depăşi 12 luni.
Portofoliul titlurilor de credit, în vederea scontării, va fi însoţit de o cerere de scontare din
care trebuie să rezulte: datele de identificare ale beneficiarului, denumirea trasului şi banca
acestuia, data emiterii titlurilor, suma, data scadenţei, precum şi obligaţia expresă de a achita
băncii taxa de scont. Titlurile de credit depuse spre scontare vor fi înscrise într-un registru
special;
f) creditul factoring. Factoringul implică procurarea facturilor de plată neplătite, care
succed din relaţia de afaceri dintre furnizori şi cumpărătorii mărfurilor şi serviciilor sau din
încasarea datoriei de debitor. Creditele de factoring se acordă în baza unei cereri, însoţite de un
borderou al facturilor care să cuprindă următoarele elemente obligatorii: numărul şi data facturii,
valoarea şi plătitorul, banca acestuia şi scadenţa. în analiza documentaţiei se va pune un accent
deosebit pe existenţa stării de lichiditate a plătitorilor şi realitatea operaţiunilor ce au făcut
obiectul facturilor pe seama cărora se solicită creditul. Se vor mai evalua condiţiile de bonitate şi
aspectele nefinanciare ale clienţilor în calitate de solicitatori de credite. Se va urmări dacă
facturile respective nu au fost creditate prin alte modalităţi sau nu au fost asigurate de o altă sursă
de finanţare.
Creditele acordate în funcţie de modul de asigurare
Creditele neasigurate nu implică nici un fel de garanţie imobiliară sau mobiliară ori chiar
fidejusiune. Aceste credite sunt acordate celor mai buni clienţi, având un rulaj de mijloace
băneşti în contul deschis la banca dată şi o istorie de credit anterioară foarte bună. De obicei,
creditele neasigurate sunt acordate sub formă de overdraft, în cârdurile de credit sau avansuri în
conturile curente. Astfel de credite se acordă pe un termen scurt, bazându-se pe credibilitatea şi
încrederea creditorului.
Creditele asigurate sunt însoţite de garanţii reale: gaj, ipotecă, depozit bancar etc., cât şi
garanţii personale: cauţiune/fideiusiune, garanţie bancară etc.
Credite clasificate în funcţie de risc
Băncile comerciale clasifică portofoliul său de credit în:
a) Creditele standard reprezintă tipul de credite ce nu implică riscuri în privinţa
rambursării ratelor scadente şi a achitării dobânzii la termen. Acestea sunt împrumuturi acordate

16
clienţilor solvabili,care desfăşoară o activitate rentabilă, având asigurate toate condiţiile tehnico-
organizatorice ce pot genera şi în perspectivă o performanţă financiară ridicată.
b) Creditele supravegheate sunt creditele acordate unor clienţi cu o situaţie economico-
financiară bună în prezent, dar pentru care, în perspectivă, se prevăd unele greutăţi în menţinerea
performanţelor financiare la acelaşi nivel, ca urmare a unor posibile probleme de natură
organizatorică, care ţin de personal, de obiectul sau de ramura de activitate. Riscul de credit este
minim.
c) Creditele substandard sunt creditele acordate unor clienţi cu o situaţie economico-
financiară satisfăcătoare, în prezent însă tendinţa de înrăutăţire a activităţii lor este evidentă,
existând riscul imposibilităţii de a-şi onora integral datoria faţă de bancă. Există riscul ca
pierderile să fie mai mari decât creditul obişnuit, risc provocat de unul din factorii: situaţia
financiară a debitorului este nefavorabilă sau se înrăutăţeşte; asigurarea creditului este
insuficientă sau se înrăutăţeşte; alţi factori nefavorabili, care trezesc îngrijorarea privind
imposibilitatea debitorului de a rambursa creditul în conformitate cu condiţiile existente de
rambursare. Asemenea credite necesită o atenţie deosebită din partea conducerii băncii, deoarece
există probabilitatea ca banca să suporte pierderi dacă nu vor fi înlăturate neajunsurile.
d) Creditele dubioase sunt împrumuturile incerte din punctul de vedere al rambursării
creditelor şi plăţii dobânzilor. Activitatea împrumutaţilor este nerentabilă, neasigurând fondurile
necesare onorării datoriilor. Probabilitatea pierderilor este extrem de mare, dar există factori
importanţi, concreţi şi bine argumentaţi care în curând se vor realiza şi vor putea contribui la
ameliorarea situaţiei de rambursare a creditului. Clasificarea acestor credite în categoria
creditelor compromise se amână până la stabilirea precisă a stării creditului dat.
e) Creditele compromise sunt împrumuturile care prezintă un risc pentru bancă.
Activitatea nerentabilă a împrumutaţilor determină incapacitatea acestora de a-şi onora
obligaţiile faţă de bancă şi, în consecinţă, acumulările de debite eronează garanţiile, banca
neavând posibilitatea de a se proteja împotriva riscului de neplată.
În procesul de creditare banca se confruntă cu riscul de creditare pentru a acoperi
pierderile banca formează un fond special, pentru aceasta ea grupează toate creditele în 5 grupe
mari în funcţie de riscul de creditare.
Standard – 2%
Supravegheat – 5%
Substandart – 30%
Dubioase – 75%
Compromise – 100%
Formând fondul de risc pentru acoperire.

17
 3.4. Politica de creditare
Pentru ca o politica bancară de creditare să se dovedească și utilă, ea trebuie să
îndeplinească condiții de formulare corectă și conținut complet.
O politică de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a acordat
prioritate atingerii următoarelor obiective:
 selecția unor credite sigure și cu o probabilitate maximă de rambursare;
 asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;
 încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieței pe care operează
banca.
Politicile de creditare variază în timp și în funcție de ciclul economic. Ele trebuie să fie
actualizate și să devină adaptabile la modificările mediului concurențial și economic.
Conținutul unei politici de creditare comportă trei părți principale: formulări politice cu
caracter general referitoare la sarcinile compartimentului de creditare și la calitățile optime ale
portofoliului de credite, principii și proceduri recomandate în constituirea și administrarea
portofoliului de credite si, în fine proceduri și parametri detaliați de creditare, specifici fiecărui
tip de credite – normele de creditare.
Partea întâi are menirea de a stabili cadrul general și obiectivele politicii de creditare.
Structura sa generală ar putea fi următoarea:
A. Obiective
B. Strategii
B. 1. Tipuri de credite și structura portofoliului de credite;
B.2. Structura creditelor în funcție de lichiditatea și scadenta lor;
B.3. Mărimea portofoliului de credite.
C. Piețe (zone comerciale)
D. Caracteristici ale creditelor
D.1. Tipuri de credite;
D.2. Garanții;
D.3. Termeni de creditare.
E. Responsabilități referitoare la aprobarea creditelor și controlul calității acestora.
Obiectivele politicii de creditare pot fi interne sau externe, în funcție de prioritățile
băncii.
Obiectivele concrete trebuie să definească rolul băncii respective, așa cum și-l asumă ea,
apoi rentabilitatea globală stabilită pentru perioada respectivă, imaginea pe care dorește să o
impună pe piață, încrederea publicului, gradul de agresivitate în concurență cu ceilalți
competitori. Dincolo de aceste obiective de ordin general, menite să asigure racordarea efortului

18
compartimentului de credite la cel global al băncii, pentru asigurarea unui efect de sinergie,
obiectivele politicii de creditare pot și trebuie să fie particularizate pentru acest domeniu de
activitate prin stabilirea sarcinii de creștere medie (anuală sau trimestrială) a portofoliului de
credite (în prețuri constante) și a mărimii acestui portofoliu relativ la activele sau depozitele
bancare totale.
Strategiile de creditare vizează trei domenii distincte.
Strategia în domeniul structurii creditelor bancare stabilește ponderea diferitelor categorii
de credite în total, direcțiile și limitele minime de diversificare a portofoliului, precum și gradul
de participare eventuală la credite sindicalizate. Fiind cel mai important activ bancar, creditele
(eșalonarea rambursării lor) au o importanță deosebită pentru asigurarea lichidității bancare, o
dată cu asigurarea rentabilității bancare. Și, deși obiectivul principal al politicii de creditare îl
reprezintă minimizarea riscului de creditare, nici gestiunea altor riscuri bancare nu trebuie
neglijată.
Lichiditatea stabilită în funcție de structura activelor și pasivelor bancare este una din
restricțiile majore ale structurii (în funcție de scadență) a creditelor bancare; aceasta deoarece –
în lipsa unei piețe secundare suficient de dezvoltate (titularizare) lichiditatea creditelor este
determinată aproape exclusiv de scadența lor.
În cele din urmă obiectivele de ordin strategic referitoare la mărimea portofoliului de
credite sunt cele care determină cuantificarea agresivității băncii, așa cum a fost ea formulată
global la primul punct. O politică agresivă se caracterizează prin creștere absolută (valoare în
prețuri constante) și relativă (pondere în totalul activelor bancare) a portofoliului de credite. O
astfel de strategie are, de regulă, un caracter temporar, deoarece prezintă dezavantaje evidente.
Pe termen scurt o astfel de politică poate duce la o creștere a veniturilor, dar este mai puțin sigur
ca această creștere va atrage și o creștere de rentabilitate. Creșterea rapidă a valorii portofoliului
de credite sporește în mod evident riscurile legate de gestiunea acestui portofoliu. Cel mai riscant
element îl reprezintă scăderea potențială a calității portofoliului, datorită presiunii pe care o
exercită asupra personalului gestiunea mai multor clienți și imperativul strategic al cuceririi
pieței; dacă acest imperativ devine o prioritate, atunci el poate să se transforme în creștere cu
orice preț și, cel mai adesea, acest preț îl reprezintă creșterea expunerii globale la risc a băncii.
Definirea piețelor sau a zonelor comerciale pentru bancă este un element de politică pe
termen lung și realizarea acestui obiectiv cere timp, mai ales atunci când se impune o schimbare
radicală de orientare. Politica de creditare trebuie să definească fără echivoc piața primară și
secundară pe care se vor desfășura activitățile de creditare, precum și prioritățile geografice. Este
evident că această componentă a politicii de creditare este valabilă, în conținut, în funcție de talia
băncii: pentru o bancă internațională acestea se prezintă sub forma unor regiuni sau grupe de țări

19
deservite de unități bancare proprii și definite prin volum de activitate și operații. Pentru băncile
mai mici (majoritatea băncilor autohtone) zona comercială are un caracter preponderent național
sau chiar local (regional). În acest context prioritățile geografice pot presupune o extindere, o
consolidare sau o retragere de pe anumite piețe, definite din punctul de vedere al ariei geografice
deservite de banca. Conținutul efectiv al acestui element de politica de creditare trebuie să
conțină definirea explicită a zonei deservite în mod regulat de filiale sau agenții proprii, stabilirea
în afara zonei sale comerciale, proprii precum și condițiile de acceptare excepționale a altor
credite.
În ceea ce privește standardele de creditare la acest nivel prezentarea lor nu este decât
globală și legată de contextul stabilit de strategia de creditare a băncii pentru perioada curentă.
Ele trebuie să cuprindă precizări referitoare la tipurile de credite, garanții și termene. Definirea
tipurilor de credite presupune stabilirea unor liste pentru: creditele preferate de bancă, creditele
de evitat datorită riscului ridicat și pentru creditele interzise, de regulă în virtutea unor restricții
legale. Apoi trebuie specificate tipurile de garanții (mobiliare și imobiliare) pe care banca este
dispusă să le accepte, în virtutea expertizei proprii, a expertizei partenerilor tradiționali sau a
evoluției condițiilor de pe piață și a celor legale. Termenele avute în vedere sunt cele referitoare
la periodicitatea reevaluării factorilor de risc, inclusiv a costurilor și a prețului creditului.
Tot prin politica de creditare trebuie stabilite limitele responsabilității tuturor celor
implicați în procesul de creditare. Este vorba, în principal, de limitele răspunderii ofițerilor
(experților) de credite și ale comitetelor de credit. Aceste limite depind de experiența și de
poziția ofițerului (expertului), de garanții, de sezonalitate, precum și de capitalul / talia băncii.
Partea a doua a politicii de creditare conține principiile și procedurile pe care banca își
bazează procesul de creditare. Cuprinde următoarele elemente:
 protecția prin asigurare;
 documentația și garanțiile mobiliare;
 încasarea creditelor restante și recuperarea garanțiilor;
 norme și reglementări legale;
 stabilitatea ratei dobânzilor percepute;
 informații financiare solicitate de la debitori;
 etica profesională și conflictele de interese;
 examinarea și controlul periodic al calității creditelor.
Protecția prin asigurare se poate realiza pentru bunuri (cele care se constituie în garanții,
dar nu numai), pentru persoane (cadrele de conducere pentru răspundere civilă sau pentru răpiri,
dar și asigurări de viață pentru debitorii individuali în cazul creditelor pe termen lung), pentru
bancă însăși ca beneficiar de asigurări și reasigurări (pentru riscul de creditare). De regulă, este

20
recomandabil să se încheie contractul de asigurare pentru toate riscurile asigurabile în condiții de
eficiență.
Documentația și garanțiile mobiliare solicitate trebuie să se constituie în dosare de
creditare uniforme la nivelul întregii bănci, indiferent de locația unității bancare operative și de
personalul angajat. Implementarea cerințelor văzând acest caracter unitar poate ridica probleme
semnificative la nivelul băncilor mai mici, datorita raporturilor personale ale funcționarilor
acestora cu clienții băncii.
Tratamentul creditelor restante și recuperarea garanțiilor se poate realiza printr-un
compartiment specializat care poate avea și sarcini de control. Procedura – scrisă – cuprinde
informațiile de semnalizare a dificultăților, detecția acestora, raportarea masurilor imediate,
controlul garanțiilor și, eventual detecția fraudelor. Creditele restante pot avea cauze obiective,
legate de evoluția ciclului economic, sau cauze subiective, care sunt, de fapt, un eufemism pentru
a desemna managementul defectuos.
Detecția problemelor se poate face din timp dacă evoluția calității debitorului și a
mediului său economic sunt urmărite îndeaproape de bancă. Pentru un ofițer (expert) de credite
experimentat pot constitui semnale reducerea disponibilului în cont, creșterea frecvenței apelului
la liniile de credit, nerambursarea la termen, depunerea cu întârziere a rapoartelor financiare, etc.
Odată ce se înregistrează o întârziere la plată, se pot lua o serie de masuri imediate, care
presupun negocierea unui plan de masuri cu debitorul și revederea termenilor contractului de
creditare. În politica de creditare trebuie să se prevadă ce poate să afecteze renegocierea
contractului; cel mai adesea sunt vizate scadențele (reeșalonări), raportările (frecvente și
detailate), încheierea unor convenții suplimentare referitoare la limitarea activității debitorului și
la gradul de implicare a băncii în luarea deciziilor manageriale, garanții suplimentare (reale și
personale).
Reglementările legale reprezintă un element dinamic al mediului în care operează banca
și, de aceea, politica de creditare trebuie să reflecte nu numai starea actuală a sistemului de
reglementări ci și, în măsura în care acest lucru este posibil, cele mai probabile direcții de
concentrare a autorităților bancare. Reglementările bancare echivalează cu impunerea unor limite
și a unor interdicții referitoare la activitatea de creditare: operații și volum. Autoritatea bancară
efectuează inspecții periodice pentru a stabili gradul de respectare a restricțiilor în vigoare la
nivelul instituției respective. Aceste inspecții au, de regulă, un caracter periodic și urmăresc o
serie de obiective, între care: lichiditatea și solvabilitatea băncii, încadrarea în normele legale în
vigoare, calitatea și lichiditatea activelor bancare, precum și calitatea sistemelor proprii de
protecție și control intern. În măsura în care aceste lucruri sunt cunoscute de conducerea băncii și
în baza experienței trecute a instituției bancare, ele trebuie menționate în politica de creditare

21
pentru uzul tuturor funcționarilor, astfel încât inspecția autorității bancare să nu constituie pentru
aceștia un stres inutil și pentru ca ei să acorde prioritate domeniilor vizate de inspectori.
Politica de creditare are un rol deosebit de important și pentru stabilirea unitară a
criteriilor de stabilire a prețului. Cel mai important element îl reprezintă determinarea nivelului
dobânzii percepute, a ratei acesteia. Trebuie prezentate toate procedurile de determinare a
acesteia, modul lor de folosire și elementele în funcție de care se poate stabili acest nivel: costul
fondurilor bancare, primele de risc, comisioanele bancare, rata dobânzii pe piață, rata de bază sau
preferențiala a dobânzii. În afară de aceste elemente, trebuie specificate și celelalte componente
ale costului creditului pentru debitor, cum ar fi soldul minim creditor al contului acestuia sau alte
servicii financiare oferite de bancă clientului.
Informațiile financiare solicitate de la client trebuie să fie și ele specificate în politica de
creditare pentru a nu apare diferențe semnificative de tratament între cererile tratate de diferiți
ofițeri (experți) de credite și între diferiți clienți tratați de același ofițer (expert). Accesul la
aceste informații necesită solicitarea rapoartelor financiare periodice și întocmirea situației
financiare periodice și întocmirea situației financiare personale pentru acționari, directori, clienți
individuali. Rapoartele financiare periodice cele mai solicitate sunt bilanțul și declarația de
impunere. Veridicitatea informațiilor conținute de aceste rapoarte este asigurată prin expertizare,
doar pentru firmele mari; problema principală o reprezintă debitorii mici, pentru care banca
trebuie să facă și verificări faptice (de garanție, de exemplu). La verificarea scriptică trebuie să se
urmărească valoarea de înregistrare a activelor și dacă activele sunt grevate de alte obligații
(eventual ipoteci).
Politica de creditare este locul cel mai potrivit pentru a face toate precizările necesare în
legătură cu etica profesională și conflictele de interese. Respectarea normelor (scrise sau nu) ale
eticii profesiunii de bancher este esențială pentru câștigarea sau păstrarea încrederii clienților și a
altor parteneri în probitatea personalului băncii. Este un parametru esențial al imaginii băncii și,
cel mai adesea, se fac simțite efectele negative, ale nerespectării acestor norme de etică. În
vederea asigurării unui nivel minim formal al respectării acestor norme, politica de creditare
trebuie să precizeze lista activităților interzise personalului, limitele operațiilor cu personalul,
normele de transferare a informațiilor între compartimentele băncii, precum și în afara acesteia și
codurile de etică profesională sau reglementări legale.
Examinarea și controlul periodic al calității creditelor reprezintă un alt element esențial
al politicii de creditare, relativ recent în practica bancară, determinant pentru asigurarea unui
nivel de risc minim. Inspectarea periodică a portofoliului de credite trebuie definită prin
obiectivele urmărite, formulată fără ambiguități și organizată corespunzător. Obiectivele urmărite
sunt: reducerea pierderilor la portofoliul de credite, detectarea prematură a erorilor și a

22
problemelor, stimularea inițiativei ofițerilor (experților) de credite pentru autocontrol și
informare, respectarea standardelor formale de creditare prin verificarea dosarelor de creditare,
respectarea normelor interne și a celor legale, informarea prin excepție și periodica a conducerii
cu privire la starea și evoluția calității portofoliului de credite, fundamentarea prelevărilor pentru
pierderi. La fiecare inspecție se culeg, transmit și analizează informații privind: starea financiară
și capacitatea de rambursare a debitorului, documentația (dacă dosarul de credit este complet și
actualizat), respectarea politicii de creditare a băncii, existența și valoarea garanțiilor, încadrarea
în limitele stabilite de reglementările legale și rentabilitatea aparentă. În acest fel inspecția își
poate realiza funcția esențială de feed-back pentru conducerea băncii. Evident, inspectarea
tuturor dosarelor de credit nu este posibilă, mai ales în grupa creditelor pentru particulari
(numeroase și de valoare mică) pentru care rentabilitatea plasamentului și mărimea expunerii nu
justifică cheltuielile de examinare. Există, de aceea, mai multe metode de alegere a dosarelor de
credit ce urmează a fi examinate. Una dintre acestea constă în stabilirea unui plafon minim al
angajamentului față de banca, urmând ca toate creditele cu valori peste plafon să fie supuse
examinării. Plafonul trebuie actualizat periodic în funcție de inflație, evoluția costurilor
procesului de examinare și strategia băncii. O altă metodă este cea a selecției aleatoare a unui
anumit număr de dosare de creditare în funcție de restricții date, de capacitate, sub forma
timpului total disponibil al echipei de inspectori sau sub forma numărului maxim de dosare de
creditare de examinat intr-un timp dat. Se poate folosi și o combinație a celor doua metode cu un
plafon relativ ridicat și o examinare aleatoare a dosarelor situate sub plafonul valoric.
Partea a treia a politicii de creditare cuprinde normele de creditare pe tipuri de credite:
credite imobiliare ipotecare, credite pentru construcții / investiții, credite pentru stocuri, credite
pe termen lung, credite pentru cumpărarea unor bunuri mobile, credite agricole, credite personale
si, eventual, credite cumpărate. Normele trebuie să cuprindă descrierea tipului de credit,
destinația creditului, scadențele preferate, tarifarea (dobânda, rate, comisioane, solduri minime
creditoare, etc.), plafoane (minime si/sau maxime), asigurările, garanțiile solicitate, procedura de
aprobare a creditului.

3.5. Etapele de acordare a creditului

În procesul de eliberare a creditelor se respectă o anumită succesiune, care poate varia
după conţinut în dependenţă de scopul creditului, termene de acordare, modalitatea de
rambursare, etc.
Etapele procesului de creditare sunt.
1. Etapa preliminară privind informarea – documentarea reciprocă bancă – solicitant.

23
 2. Etapa depunerii dosarului şi analiza documentaţiei prezentate.
3. Etapa determinării indicatorilor de apreciere a riscului de creditare. Constituirea
garanţiilor.
4. Etapa aprobării creditelor şi încheierea contractului de credit.
Potrivit altei opinii etapele procesului de creditare includ:
 Examinarea cererii de creditare şi interviul cu solicitantul.
 Evaluarea credibilităţii clientului (aspectele financiare şi nefinanciare) şi
aprecierea riscului aferent operaţiunii date.
 Pregătirea şi încheierea contractului de credit.
 Acordarea creditului.
 Controlul privind respectarea condiţiilor contractului şi a rambursării creditului.
 Lucrul cu creditele problematice.
Cerere de credit este solicitarea scrisă adresată de o persoană fizică sau juridică unei
bănci sau unei instituţii de credit pentru a i se acorda un credit. Datele cuprinse în această cerere
se referă la datele de identificare a solicitantului, calitatea acestuia, reprezentanţii săi legali,
destinaţia creditului, tipul creditului solicitat, suma solicitată, moneda în care este exprimat
creditul, perioada pentru care se solicită creditul, modalitatea de rambursare, garanţii propuse,
giranţi, semnături, etc.
Prudenţa bancară vizează, în primul rând, capacitatea de plată a solicitanţilor de credit,
în strânsă legătură cu dimensiunea şi calitatea afacerilor pe care aceştia le desfăşoară.
Avantajul părţilor în relaţia de credit presupune dimensionarea parametrilor contractuali
de o manieră care să permită derularea în condiţii normale a raporturilor bancă-client.
Angajamentul de restituire a creditului vizează un întreg set de proceduri referitoare la
acoperirea riscului şi de evaluare, ante şi post-factum, a sistemului de garanţii de care dispune
debitorul.
Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare Creditele acordate
persoanelor fizice au o procedură simplă de analiză, bazată pe estimarea siguranţei veniturilor
curente (salarii) şi pe încadrarea obligaţiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un
cuantum de venituri prevăzut de normele bancare sau de reglementările interne.
Pentru persoanele juridice, analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de
credit şi anume:
- analiza bilanţului contabil;
- analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere;
- analiza bonităţii clientului.

24
 Decizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială
a clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri stabiliţi de legislaţia în vigoare, de
reglementările băncii centrale şi, în ultimă instanţă, de normele interne în materie.
Procesul de acordare a creditelor agenţilor economici cuprinde următoarele etape:

Managementul corect şi prudent al activităţii de creditare al unei bănci necesită stabilirea

şi menţinerea unor structuri şi a procedeelor de creditare împreună cu procesele de evaluare a
riscului, monitoring,control, care au scopul de a asigura transformarea acestei politici în practica
operaţională. Obiectul este de a proteja activele băncii şi de a obţine un profit, în acelaşi timp
luând în consideraraţie securitatea depozitelor clienţilor.
Procesul de primire a hotărârilor privind creditarea proiectelor şi afacerilor clienţilor are
loc în câteva etape de bază, la fiecare etapă se precizează caracteristicile creditului, metodele de
acordare, folosirea şi achitarea precum urmează:
1. Evaluarea preliminară a cererii pentru primirea creditului şi interviul cu solicitantul.
2. Analiza posibilităţii de rambursare a creditului şi a solvabilităţii solicitantului,
evaluarea asigurării creditului.
3. Primirea deciziei definitive a creditării de către Comitetul de Credit al băncii.
4. Completarea documentelor care reglementează relaţiile între Bancă şi Debitor.
5. Acordarea creditului.
6. Monitorizarea creditului.

25
 3.6. Asigurarea creditelor bancare
Riscul de credit presupune asumarea de către bancă a riscului că, la scadenţă, clientul nu
va putea să-şi stingă obligaţiile faţă de ea. În acest scop banca, prin specialiştii săi, trebuie să-şi
formeze o opinie prudentă privind posibilitatea reală de rambursare a creditului, trebuie să ia în
considerare nu numai o primă sursă de rambursare pentru plata obligaţiei, ci şi o posibilă sursă
secundară de recuperare a creanţelor.
Garanţiile bancare reprezintă, aşadar, ultima sursă de rambursare a creditelor şi se
utilizează numai în cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a acestora şi
a plăţii dobânzilor aferente. Recuperarea unui credit prin utilizarea garanţiei presupune
asumarea de către bancă a unui anumit risc, datorat atât unor factori interni ai garanţiei, cât şi
unor elemente conjuncturale (de exemplu, preţul ei de piaţă nu mai acoperă, în momentul
valorificării, valoarea datoriilor faţă de bancă datorită deprecierii în sine a garanţiei sau
deprecierii valorii de piaţă a acesteia).
Drept urmare, pe lângă analiza solvabilităţii clienţilor şi a obţinerii certitudinii că
afacerile acestora sunt sigure şi eficiente, banca se mai asigură cu privire la rambursarea
creditelor acordate prin solicitarea unor garanţii.
Părţile implicate în solicitarea unei garanţii sunt:
1. ordonatorul garanţiei – debitorul principal. Oferă o garanţie din patrimoniul
său sau solicită unui terţ (garant) să ofere o garanţie în locul lui.
2. beneficiarul garanţiei – cel care a primit garanţia (banca). Beneficiarul execută
garanţia dacă debitorul nu şi-a onorat obligaţiunile de rambursare a creditului.
3. garantul – debitorul secundar (poate fi o altă bancă, o persoană juridică, statul,
o persoană fizică) care garantează că în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către
debitorul principal va îndeplini obligaţia de rambursare a datoriei la credit.
Înainte de a accepta o garanţie banca trebuie să ia în consideraţie următoarele aspecte:
 dreptul de proprietate;
 perfectarea contractului de garanţie;
 valoarea garanţiei.
Garantarea creditelor este considerată unul dintre principiile de bază ale creditării în
condiţiile economiei de piaţă, iar garanţiile solicitate cel mai des sunt (fig. 2):
– garanţii reale;
- garanţii personale.

26
 Garanţii ale creditului

reale personale

ipoteca garanţia bancară

gajul:
cauţiunea sau fideiusiunea
- cu deposedare;
- fără deposedare.
cesiunea de creanţă
depozit bancar

Figura 2. Formele de garanţii ale creditului bancar

Garanţiile reale reprezintă bunuri mobile sau imobile din patrimoniul debitorului sau al
unui terţ, oferite pentru satisfacerea în mod preferenţial a unui creditor.
Garanţiile reale conferă băncii creditoare următoarele drepturi:
 dreptul de preferinţă, pe baza căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului
constituit drept garanţie se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a băncii;
 dreptul de urmărire, în temeiul căruia banca va putea urmări bunul indiferent la cine
se află.
În practică, se utilizează următoarele categorii de garanţii reale.
a. Ipoteca reprezintă o garanţie reală imobiliară, fără deposedare, prin care se permite
băncii creditoare să-şi recupereze integral sau parţial creditul şi/sau dobânda aferentă, atunci
când creditul nu a fost rambursat la scadenţă. Obiectul ipotecii îl constituie bunurile imobile
(clădirile) de orice fel şi terenurile.
Înainte de a încheia contractul de ipotecă, banca trebuie să verifice dacă bunurile
ipotecate îndeplinesc şi alte condiţii, respectiv:
- să fie uşor vândute;
- să fie asigurate la societăţi de asigurare autorizate şi agreate de bancă;
- să fie amplasate în zone de interes pentru cât mai mulţi potenţiali cumpărători;
- cel care constituie ipoteca să aibă deplină capacitate de exerciţiu asupra bunului
ipotecat;
- dacă au fost evaluate în prealabil de experţi agreaţi de bancă. Stingerea ipotecii are
loc, de regulă, o dată cu plata ultimei scadenţe la creditul garantat prin ea, sau prin
renunţarea creditorului la ipotecă prin prescripţie.
Dacă bunurile imobile, obiect al ipotecii, se află în proprietatea mai multor persoane,
acestea se pot ipoteca doare cu acordul tuturor coproprietarilor.

27
 Mecanismul ipotecii permite băncii ca în caz de neplată a împrumutului să urmărească
acest bun, indiferent în posesia cui se află, solicitând scoaterea lui la vânzare şi încasarea cu
prioritate a preţului obţinut.
b. Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul sau
garantul, în funcţie de caz, remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste
bunuri pot fi corporale (produse, bunuri, mărfuri etc.) sau necorporale (creanţe, titluri, acţiuni
etc.).
Gajul cu deposedare numit şi „amanet”, presupune depunerea lui la bancă. De regulă,
această formă de gajare se adresează bunurilor mobiliare de volum mic şi valoare mare (metale
preţioase, pietre preţioase, tablouri, sculpturi etc.)
Gajul fără deposedare se practică pentru bunurile voluminoase (autoturisme,
congelatoare, utilaje şi maşini etc.) sau care sunt legate de pământ (recolte, utilaje, agregate,
maşini montate etc.).
c. Depozitul bancar reprezintă o garanţie materială sub forma unei sume de bani depuse
de debitor sau de către garant la bancă în favoarea beneficiarului în anumite condiţii stabilite şi
comunicate băncii de către debitor. Valoarea depozitului bancar trebuie să acopere valoarea
creditului solicitat plus dobânda aferentă. În cazul în care suma depozitului este mai mică decât
valoarea creditului, banca solicită alte garanţii suplimentare. Depozitul bancar poate fi constituit
la o societate bancară care acordă creditul sau la o altă societate bancară, prin semnarea unui
contract de depozit (în al doilea caz se va prezenta o scrisoare de garanţie bancară irevocabilă şi
necondiţionată).
Pentru ca un depozit să fie acceptat drept garanţie a creditului este necesar ca inspectorul
să verifice îndeplinirea următoarelor condiţii:
 indicarea băncii la care se constituie depozitul;
 în cazul în care aceasta este o altă bancă decât banca creditoare, se vor verifica
documentele prezentate de debitor (contractul de depozit, situaţia depozitului la
momentul actual etc.), precum şi credibilitatea şi reputaţia respectivei bănci;
 valoarea depozitului bancar, care trebuie să acopere valoarea creditului solicitat plus
dobânda aferentă şi comisioanele creditului acordat;
 termenul de valabilitate al depozitului;
 semnăturile autorizate ale agentului economic/persoanei fizice care constituie
depozitul;
 extrasul din cont de la zi de la banca unde s-a constituit depozitul, în cazul când aceasta
este o altă bancă decât cea care acordă creditul.

28
 Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin care o terţă
persoană, fizică sau juridică, se angajează, printr-un contract accesoriu încheiat cu banca
creditoare, să-i plătească datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va putea plăti.
a. Garanţia bancară (scrisoarea de garanţie bancară) reprezintă un înscris prin care o
altă bancă (garant) se angajează necondiţionat şi irevocabil ca, în cazul în care un debitor nu va
plăti creditul şi dobânda aferentă, să plătească suma neachitată în favoarea băncii creditoare. De
obicei, scrisorile de garanţie se eliberează pe un termen de valabilitate de până la 12 luni, pentru:
aprovizionări cu materii prime, materiale, energie, produse finite, executări şi prestări de servicii,
taxe vamale, TVA, participări la licitaţii pentru achiziţia unor bunuri sau lucrări, leasing,
tranzacţii de export-import etc.
În vederea eliberării garanţiilor bancare, banca-garant va percepe un comision pentru
acordarea acestui serviciu bancar.
Când agentul economic solicită eliberarea unei scrisori de garanţie, trebuie să anexeze la
cerere:
 un angajament din care să rezulte cedarea încasărilor ce vor fi obţinute din contractele
prezente sau viitoare;
 sumele datorate băncii, ca urmare a eliberării scrisorii de garanţie şi documentele din
care să rezulte obiectul scrisorii garanţiei solicitate;
 părţile contractante şi sediul lor;
 obligaţiile contractuale;
Unitatea bancară la care are deschis cont beneficiarul scrisorii de garanţie, valoarea
garanţiei, termenul de plată a sumei garantate şi valabilitatea înscrisului.
b. Cauţiunea sau fideiusiunea reprezintă un contract accesoriu unilateral, consensual şi
cu titlu gratuit, prin intermediul căruia o persoană numită fideiusor se obligă faţă de bancă să
execute obligaţia asumată de debitorul băncii în cazul în care acesta n-ar executa-o el însuşi.
Cauţiunea implică greutăţi pentru bancă, deoarece banca trebuie să analizeze situaţia
economico-financiară a fideiusorului şi să o supravegheze pe toată perioada creanţei.
În calitate de fideiusor poate fi o persoană fizică, agenţi economici cât şi companiile de
asigurări, care se obligă să achite datoriile debitorului cu întregul său patrimoniu prin eliberarea
poliţei de asigurare.
c. Cesiunea de creanţă constituie o convenţie scrisă prin care un creditor transmite o
creanţă unei alte persoane. Părţile cesiunii sunt:
- cedentul – persoana care transmite;
- cesionarul – persoana către care se transmite creanţa;
- debitorul cedat – debitorul creanţei transmise.

29
 Efectul cesiunii constă în faptul că, din momentul realizării acordului de voinţă a părţilor,
creanţa trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care le conferă cedentului. La
baza cesiunii de creanţă stă contractul de cesiune încheiat între bancă şi client şi declaraţia de
acceptare a debitorului cedat.
În scopul asigurării creditelor bancare pot fi utilizate, în mod separat, anumite forme de
garanţii, precum şi combinarea mai multora. Toate aceste forme de garantare a creditelor, pentru
a fi acceptate de către bănci, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să poată fi transformate rapid în lichidităţi;
 să fie materializate într-un titlu sau înscris autentic;
 bunurile să se afle în proprietatea debitorului sau ale garantului şi să nu fie afectate de
alte creanţe;
 proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau a le ipoteca;
 bunurile procurate ulterior din contul creditelor să fie noi şi însoţite de documente de
calitate;
 bunurile propuse drept garanţie să aibă piaţă de desfacere sau potenţiali cumpărători.

3.7. Calcularea dobânzii şi comisioanelor aferente creditului

Dobânda este suma ce-i revine creditorului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul
folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe care îl implică creditul respectiv.
Nivelul ratei dobânzii este stabilit de către Consiliul băncii şi poate fi modificat pe
parcursul derulării creditului, în funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţa bancară (fig. 3).

Factorii ce influenţează nivelul ratei dobânzii

Politica şi Volumul şi Cererea şi Politica de

Rata de Riscul
stabilitatea costul oferta creditare
bază a neram-
economică a resurselor surselor de internă a
BNM bursării
ţării creditoare creditare băncii

Figura 3. Factorii ce influenţează nivelul ratei dobânzii

În funcţie de serviciile prestate clienţilor, banca încasează comisioane determinate în %

sau sume fixe, stabilite prin circularele băncii (de exemplu, pentru evaluarea cererii de credit,
pentru elaborarea contractului de credit şi de asigurare, pentru prelungirea sau renegocierea
creditelor acordate etc.)

30
 Comisionul de risc al creditelor acordate sub formă de plafon se percepe o singură dată,
la acordarea creditului comisionului. În cazul reînnoirii plafonului de credit după aprobarea
cererii de credit, se face un nou contract de credit (act adiţional), stabilindu-se garanţiile şi
posibilităţile de rambursare care se aprobă şi se încasează un nou comision de risc.
Nivelul comisioanelor este stabilit de către Consiliul băncii.
Dobânzile şi comisioanele datorate şi neachitate se trec la restanţe.
Pentru creditele nerambursate la scadenţă (creditele restante), banca încasează de la
clienţi dobânzi penalizatoare prevăzute de bancă.
Mecanismul de calcul al dobânzilor aferente creditelor se bazează pe metoda calculului
dobânzii simple şi prin metoda de calcul al dobânzii compuse.
I. Calculul dobânzii simple
Se utilizează în cazul în care este luată în considerare o perioadă de timp mai mică de 1
an, când dobânda se calculează şi se plăteşte conform contractului lunar, trimestrial, anual sau
pentru un număr anumit de zile fixate în contractul de credit. Relaţia de calcul este:
Si  n  d
D
N 100%
D – dobânda în sumă absolută;
Si – suma creditului iniţial acordat;
n – numărul de zile pentru care se realizează creditarea;
N – numărul de zile în anul dat;
d – rata anuală a dobânzii.
II. Calculul dobânzii compuse
Se practică în situaţia în care perioada de creditare este mai mare de un an cu condiţia
rambursării creditului şi achitării dobânzii la sfârşitul perioadei de credit. Drept bază pentru
calcul serveşte suma iniţială împreună cu dobânda calculată anterior. Suma totală care trebuie să
ramburseze debitorul la scadenţă se calculează în modul următor:
n
 d 
S f  S i * 1  
 100% 
unde n – numărul de ani avuţi în vedere
Sf – suma totală spre rambursare
Si – suma creditului iniţial acordat
d – rata dobânzii
n – numărul de ani.
În determinarea dobânzii nu există o regulă privind perioada de timp luată în considerare
drept etalon. Astfel se pot întâlni teri uzanţe:

31
  uzanţa germană (se aplică în Germania, Elveţia) în care:
- anul = 360 zile
- luna = 30 zile
- formula de calcul
S i  Rd  30
D
360 100%
 uzanţa engleză (se aplică în Regatul Unit al Marii Britanii) în care:
- anul = 365 zile
- luna = se ia numărul de zile exact din calendar
- formula de calcul
S i  Rd  28 / 29 / 30 / 31
D
365 / 366 100%
 uzanţa franceză (se aplică în Franţa şi SUA) în care
- anul = 360 zile
- luna = se ia numărul de zile exact din calendar
- formula de calcul
S i  Rd  28 / 29 / 30 / 31
D
360 100%

În RM băncile utilizează în majoritatea cazurilor metoda engleză.

În practica bancară internaţională şi în cea naţională este larg utilizată perfectarea
graficului de rambursare a creditelor şi a dobânzilor aferente, fiind parte componentă a
contractului de credit. Perfectarea graficului de rambursare a creditului şi a dobânzii aferente se
efectuează în baza următoarei informaţii:
 valoarea creditului solicitat;
 rata dobânzii;
 periodicitatea achitării dobânzii (lunar/trimestrial/semestrial/anual/la scadenţă);
 termenul de acordare a creditului şi data finală a contractului de credit;
 modalitatea de rambursare a creditului.

3.8. Procedura de perfectare a graficului de rambursare a creditului şi de achitare a

dobânzii
În continuare sunt prezentate trei modalităţi de perfectare a graficului de rambursare a
creditului şi de achitare a dobânzii.

32
 Exemplul 1. De perfectat graficul de rambursare a creditului şi de achitare a dobânzii în
următoarele condiţii:
suma creditului 10 000 lei
data acordării creditului 01.01.2017
data finală a contractului 30.12.2017
perioada de acordare a creditului 1 an
condiţiile de rambursare a creditului la data finală
periodicitatea achitării dobânzii trimestrial
rata anuală a dobânzii 25%

Procedura de perfectare a graficului

1. Se va stabili data efectuării plăţii dobânzii trimestriale:
trimestrul I – 30.03.2017;
trimestrul II – 30.06.2017;
trimestrul III – 30.09.2017;
trimestrul IV – 30.12.2017.
2. Se va calcula dobânda aferentă ce urmează a fi plătită în fiecare trimestru:
10000 * 90 * 25
D= = 625 lei
100 * 360
3. Perfectarea graficului de rambursare a creditului şi de achitare a dobânzii aferente:
Data De rambursat, lei
Numărul Suma creditului spre
efectuării
de zile rambursare, lei Credit Dobândă Total
plăţii
30.03.2017 90 10 000 0 625 625
30.06.2017 90 10 000 0 625 625
30.09.2017 90 10 000 0 625 625
30.12.2017 90 0 10 000 625 10 625
Total 0 10 000 2 500 12 500

Suma totală rambursată este de 12 500 lei.

33
 Exemplul 2. Condiţiile exemplului doi rămân aceleaşi ca şi la exemplul 1, modificându-se
doar condiţiile de rambursare a creditului: creditul se rambursează în plăţi periodice egale în
fiecare trimestru, fiind însoţit de plata dobânzii.

Procedura de perfectare a graficului

1. Se va stabili data efectuării plăţii dobânzii aferente şi a rambursării creditului
trimestrial:
trimestrul I – 30.03.2017;
trimestrul II – 30.06.2017;
trimestrul III – 30.09.2017;
trimestrul IV – 30.12.2017.
2. Calculul plăţii ratelor periodice trimestriale din suma creditului (RC):
10000
RC = = 2500 lei
4 trimestre
3. Efectuând trimestrial rambursarea ratei periodice a creditului, debitorul în consecinţă
va micşora suma creditului spre rambursare şi dobânda se va calcula la finele fiecărui trimestru
după cum urmează;
Trimestrul I – 2017
 La începutul trimestrului I – 2005 suma creditului era egală cu 10 000 lei.
 Dobânda calculată pentru utilizarea creditului constituie:
10000 * 90 * 25
D= = 625 lei
100 * 360
 La finele trimestrului I – 2017 debitorul va rambursa: suma totală de rambursat –
3 125 lei, dintre care: rata creditului – 2 500 lei şi dobânda – 625 lei.
Trimestrul II – 2017:
 La începutul trimestrului II – 2017 suma creditului era egală cu:
10 000 lei – 2 500 lei = 7 500 lei
 Dobânda calculată pentru utilizarea creditului constituie:
7500 * 90 * 25
D= = 468,75 lei
100 * 360
 La finele trimestrului II – 2017 debitorul va rambursa: suma totală de rambursat
– 2 968,75 de lei, dintre care: rata creditului – 2 500 de lei şi dobânda – 468,75
lei
Trimestrul III – 2017:
 La începutul trimestrului III – 2017 suma creditului era egală cu:
7 500 lei – 2 500 lei = 5 000 lei

34
  Dobânda calculată pentru utilizarea creditului constituie:
5000 * 90 * 25
D= = 312,50 lei
100 * 360
 La finele trimestrului III – 2017 debitorul va rambursa: suma totală de rambursat
– 2 812,50 lei, dintre care: rata creditului – 2 500 lei şi dobânda – 312,50 lei.
Trimestrul IV – 2017:
 La începutul trimestrului IV – 2017 suma creditului era egală cu:
5 000 lei – 2 500 lei = 2 500 lei
 Dobânda calculată pentru utilizarea creditului constituie:
2500 * 90 * 25
D= = 156,25 lei
100 * 360
 La finele trimestrului IV – 2017 debitorul va rambursa: suma totală de rambursat
– 2 656,25 lei, dintre care: rata creditului – 2 500 lei şi dobânda – 156,25 de lei.
4. Perfectarea graficului de rambursare a creditului şi de achitare a dobânzii aferente:
Suma creditului De rambursat, lei
Data efectuării Numărul
spre rambursare,
plăţii de zile Credit Dobândă Total
lei
30.03.2017 90 10 000 2 500 625 3 125,0
30.06.2017 90 7 500 2 500 468,75 2 968,75
30.09.2017 90 5 000 2 500 312,50 2 812,5
30.12.2017 90 2 500 2 500 156,25 2 656,25
Total 0 10 000 1 562,50 11 562,50

Suma totală rambursată de debitor este de 11 562,50 lei.

35
 Exemplul 3. Condiţiile exemplului trei rămân aceleaşi ca şi la exemplu 1, modificându-se
doar condiţiile de rambursare a creditului: rambursarea ratelor periodice trimestriale egale,
inclusiv a dobânzii, utilizând formula anuităţilor.

Procedura de perfectare a graficului

1. Se va stabili numărul de perioade pe an planificate pentru rambursarea ratelor totale ale
creditului dat (inclusiv pentru plata dobânzii aferente):
trimestrul I – 30.03.2017;
trimestrul II – 30.06.2017;
trimestrul III – 30.09.2017;
trimestrul IV – 30.12.2017.
2. Calculul plăţii periodice trimestriale se face după formula:
𝑅𝑑/100 𝑅𝑑/100 𝑁𝑝∗𝑇
𝑆𝑖 ∗ 𝑁𝑝 ∗ ( 𝑁𝑝 )
𝑆𝑝 =
𝑅𝑑/100 𝑁𝑝∗𝑇
( 𝑁𝑝 ) −1

unde: Sp – suma rambursată periodic (rata creditului şi dobânda aferentă);

Si – suma iniţială a creditului acordat;
Rd – rata anuală a dobânzii;
Np – numărul de perioade în an (trimestre);
T – termenul de acordare a creditului.
Înlocuind simbolurile din formula de mai sus, obţinem:
25/100 25/100 4∗1
10000 ∗ ∗( 4 )
4
𝑆𝑝 = = 2902,45 𝑙𝑒𝑖
25/100 4∗1
( 4 ) −1

3. Deoarece suma creditului se modifică în fiecare trimestru, debitorul va plăti valori

diferite ale dobânzii pentru utilizarea creditului în fiecare trimestru, calculate după cum urmează:
Trimestrul I – 2017
 La începutul trimestrului I – 2017 suma creditului era egală cu 10 000 lei.
 Dobânda calculată pentru utilizarea creditului constituie:
10000 ∗ 90 ∗ 25
𝐷= = 625 𝑙𝑒𝑖
100 ∗ 360
 La finele trimestrului I – 2017 debitorul va rambursa: suma totală de rambursat –
2 902,45 lei, dintre care: dobânda – 625 de lei, rata creditului: 2 902,45 – 625,00
= 2 277,45 lei.

36
 Trimestrul II – 2017
 La începutul trimestrului II – 2017 suma creditului era egală cu:
10 000 lei – 2 277,45 lei = 7 722,55 lei.
 Dobânda calculată pentru utilizarea creditului constituie:
7722,55*90*25
D= = 482,65 lei
100*360
 La finele trimestrului II – 2017 debitorul va rambursa: suma totală de rambursat
– 2 902,45 lei, dintre care: dobânda – 482,65 de lei, rata creditului: 2 902,45 –
482,65 = 2 419,78 lei.
Trimestrul III – 2017
 La începutul trimestrului III – 2017 suma creditului era egală cu:
7 722,55 lei – 2 419,78 lei = 5 302,75 lei.
 Dobânda calculată pentru utilizarea creditului constituie:
5302,75*90*25
D= = 331,42 lei
100*360
 La finele trimestrului III – 2017 debitorul va rambursa: suma totală de rambursat
– 2 902,45 lei, dintre care: dobânda – 331,42 lei, rata creditului: 2902,45 –
331,42 = 2 571,03 lei.
Trimestrul IV – 2017:
 La începutul trimestrului IV – 2017 suma creditului era egală cu:
5 302,75 lei – 2 571,03 lei = 2 731,72 lei.
 Dobânda calculată pentru utilizarea creditului constituie:
2731,72*90*25
D= = 170,73 lei
100*360
 La finele trimestrului IV – 2017 debitorul va rambursa: suma totală de rambursat
– 2 902,75 lei, dintre care: dobânda – 170,73 de lei, rata creditului: 2 902,45 –
170,73 = 2 731,72 lei.
Perfectarea graficului de rambursare a creditului şi de achitare a dobânzii aferente:
Data De rambursat, lei
Numărul de Suma creditului spre
efectuării
zile rambursare, lei Credit Dobândă Total
plăţii
30.03.2017 90 10 000 2 277,45 625 2 902,45
30.06.2017 90 7 722,55 2 419,8 482,65 2 902,45
30.09.2017 90 5 302,75 2 571,03 331,42 2 902,45
30.12.2017 90 2 731,72 2 731,72 170,73 2 902,45
Total 0 10 000 1 609,80 11 609,80

Suma totală rambursată de debitor este de 11 609,81 lei.

37
 3.9. Reglementarea unor tipuri de credite în Republica Moldova
Anterior au fost analizate diverse tipuri de credite ce se acordă persoanelor fizice şi
juridice în Republica Moldova şi în alte ţări. în scopul minimizării riscurilor de credit, BNM
reglementează unele tipuri specifice de credite, precum:
 credite de consorţiu;
 credite „mari”;
 credite acordate persoanelor afiliate băncii comerciale;
 credite acordate funcţionarilor bancari.
Consorţiul bancar reprezintă asocierea mai multor bănci în vederea acordării unui credit
de mare anvergură unui creditor, în scopuri investiţionale. Consorţiul bancar are ca scop
menţinerea lichidităţii băncilor, reducerea riscului posibil şi a pierderilor în cazul insolvabilităţii
împrumutaţilor, reducerea cheltuielilor aferente creditului etc. Acordarea creditelor de consorţiu
de băncile comerciale din Republica Moldova este reglementată de BNM în scopul minimizării
riscurilor de credit.
Împrumutatul care intenţionează sa obţină un credit în valoare mare în mod independent
îşi alege banca ce îşi va asuma responsabilitatea pentru organizarea consorţiului bancar şi
exercitarea funcţiilor de conducere în afacerea de credit. Această bancă îndeplineşte rolul de
bancă coordonatoare. Drepturile în cauză se acordă unei bănci mai influente sau, de regulă,
băncii la care agentul economic are deschis contul curent. Banca coordonatoare efectuează
analiza eficienţei acordării creditului de consorţiu şi, la adoptarea deciziei, selecţionează băncile
potenţiale pentru creditul de consorţiu. Numărul băncilor participante la consorţiu nu este limitat
şi se determină de la caz la caz, luându-se în considerare mărimea creditului solicitat, capacitatea
băncilor şi cointeresarea lor în afacerea dată.
Banca coordonatoare exercită funcţia de coordonare între debitor şi restul băncilor
participante, care constau în:
 organizarea tratativelor asupra condiţiilor afacerii de credit;
 elaborarea şi perfectarea contractului de credit;
 efectuarea controlului referitor la starea financiară a debitorului şi gestionarea
activităţii creditoare comune;
 asigurarea prezentării (lunar, trimestrial şi anual) informaţiei despre starea financiară
a agentului economic băncilor comerciale participante la creditul de consorţiu.
Volumul informaţiei este determinat de participanţii independenţi şi este utilizat
pentru perfectarea contractului de credit;
 defalcarea sumelor încasate de la debitor în părţi destinate achitării creditului de
consorţiu şi achitării dobânzilor aferente în volumul şi în termenele prevăzute de

38
 contractul de credit proporţional cu cota-parte a creditului fiecărei bănci participante
la creditul de consorţiu;
 în cazul în care agentul economic are garanţii în forma unică indivizibilă, garanţiile se
prezintă băncii coordonatoare în valoarea totală a creditului de consorţiu. Banca
coordonatoare poate efectua controlul asigurării rambursării creditului şi, în caz de
necesitate, poate întreprinde măsuri pentru realizarea rambursării. Pot exista şi alte
variante de asigurare a rambursării creditului;
 repartizează mijloacele încasate din realizarea asigurării în formă unică pentru
achitare proporţional cu sumele intrate.
Pentru obţinerea creditului, debitorul pregăteşte şi prezintă băncii coordonatoare
următoarele documente:
a) cererea pentru obţinerea creditului, în care indică date privind caracterul activităţii,
scopul creditului şi starea sa financiară;
b) informaţii referitoare la asigurarea rambursării creditului;
c) caietul de sarcini al programului creditat;
d) contractul de credit, la care se anexează avizul ce confirmă statutul juridic al
debitorului. Astfel, debitorului i se permite să efectueze afaceri, care constituie o
dovadă reală că faţă de acesta nu sunt aplicate sancţiuni juridice.
Creditul de consorţiu se perfectează printr-un acord de credit între banca coordonatoare şi
băncile participante la creditul de consorţiu şi prin contracte de credit între debitor şi fiecare
bancă participantă la creditul de consorţiu.
Acordul de credit conţine în principal următoarele informaţii: date privind banca
coordonatoare şi băncile participante la consorţiu; lista băncilor participante la consorţiu, sumele
acordate de fiecare bancă şi cota procentuală din valoarea totală a creditului; rata dobânzii,
termenul utilizării creditului, scadenţele şi modalitatea de rambursare a creditului şi de achitare a
dobânzii; obligaţiile băncii coordonatoare şi ale băncilor participante; responsabilitatea părţilor şi
alte informaţii.
Contractele de credit pentru creditul de consorţiu trebuie sa conţină următoarele date:
 data încheierii contractului, relaţiile părţilor participante la contract;
 valoarea totală a creditului acordat, inclusiv pentru fiecare bancă participantă la
creditul de consorţiu;
 condiţiile în care debitorului i se acordă creditul;
 cota procentuală, modul şi termenele de calculare şi de achitare a dobânzilor,
aplicarea sancţiunilor pentru neachitarea în termen a dobânzilor;

39
  termenul de rambursare a creditului şi sancţiunile aplicate pentru nerambursarea în
termen a creditului;
 condiţiile de rambursare anticipată a creditului, dacă aceasta va avea loc, valoarea
plaţii pentru rambursarea anticipată;
 rambursarea la cerere. Băncile sunt în drept să solicite rambursarea imediată a
creditului în circumstanţe determinate, inclusiv în cazul prezentării informaţiei
neveridice, înrăutăţirii stării financiare a debitorului, modificarea statutului său juridic
şi neeficienţei creditării lui ulterioare în legătură cu circumstanţele respective,
suspendării activităţii, antrenării în procese de judecată;
 efectuarea controlului de către băncile participante la creditul de consorţiu asupra
utilizării eficiente a creditului conform destinaţiei.
Valoarea dobânzii pentru debitor se determină pornind de la cota procentuală şi de la
diverse servicii cu plată. Costul serviciilor cu plată se achită de către debitor băncii
coordonatoare drept compensaţie pentru organizarea afacerii, formarea consorţiului, participarea
la elaborarea documentaţiei pentru afacerea de credit.
Condiţiile contractelor de credit perfectate de către băncile participante şi debitor nu
trebuie sa contravină condiţiilor prevăzute de acordul de credit pentru creditul de consorţiu.
Acordarea creditelor„mari”
Creditul „mare” constituie datoria netă a unei persoane sau a unui grup de persoane
acţionând în comun, alcătuind zece la sută sau mai mult din capitalul normativ total al băncii.
Prin persoana ce solicită un credit „mare” se subînţelege o persoană fizică sau juridică,
inclusiv o asociaţie sau un grup de persoane care acţionează împreună.
La grupul de persoane acţionând în comun se referă:
a) două sau mai multe persoane fizice sau juridice, care se expun aceluiaşi risc, în urma
căruia una din ele, direct sau indirect, o controlează pe cealaltă sau pe celelalte. Se
consideră că persoana exercită controlul asupra altei persoane în cazul în care această
persoană, prin dreptul de vot sau prin împuternicirea de a numi şi de a elibera din
funcţie majoritatea conducătorilor sau membrilor Consiliului, sau prin oricare alte
mijloace, direct sau indirect, de sine stătător sau în colaborare cu alte persoane, poate
exercita o influenţă considerabilă asupra afacerilor altei persoane;
b) două sau mai multe persoane fizice sau juridice, relaţiile dintre care nu se controlează,
dar care trebuie considerate ca expuse aceluiaşi risc, deoarece ele acţionează în
comun. Astfel, dacă una din ele va avea dificultăţi financiare, alta sau altele pot avea
dificultăţi privind rambursarea creditelor.

40
 Datoria totală la credite a unei persoane sau a unui grup de persoane acţionând în comun
include:
1. creditele acordate – orice eliberare de mijloace băneşti cu condiţia rambursării
acestora, a plăţii dobânzii sau a altor plaţi pentru folosirea altor mijloace;
2. datorii debitoare privind leasingul financiar;
3. angajamentele contractuale ale băncii de a acorda mijloace băneşti, care includ,
dar nu se limitează la următoarele puncte:
• angajamentele privind acordarea creditului;
• angajamentele de efectuare a plaţii (direct sau indirect) unui terţ în cazul
neîndeplinirii angajamentelor de plată de către clientul băncii conform
prevederilor acordului clientului cu terţii sau în baza altor condiţii;
• angajamentele de garanţie sau cauţiunile în favoarea unei terţi, inclusiv
acreditivele de rezervă (stand-by), garanţii şi alte acorduri similare;
• orice angajament de a achiziţiona o creanţă sau alte drepturi de a efectua o
plată a unei sume de bani.
Datoria netă la credite a unei persoane sau a unui grup de persoane acţionând în comun
include datoria totală la credite minus suma:
 creditelor asigurate cu valori mobiliare emise de Ministerul Finanţelor al
Republicii Moldova, precum şi a creditelor asigurate complet şi irevocabil de
garanţia Guvernului Republicii Moldova sau de guvernul unei ţări membre a
Organizaţiei de Colaborare Economică şi Dezvoltare;
 datoriilor la credite, asigurate complet şi irevocabil cu gaj în formă de depozite
băneşti, consemnate la banca care a acordat creditul.
Restricţiile înaintate de BNM băncilor comerciale privind menţinerea unor limite maxime
la acordarea creditelor „mari” sunt următoarele:
a) datoria netă la creditele acordate de bancă unei persoane sau unui grup de
persoane nu trebuie să depăşească 25% din capitalul normativ total al băncii;
b) suma datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane, inclusiv grupurilor de
persoane ce acţionează în comun, care au cele mai mari datorii, nu trebuie sa
depăşească 50% din portofoliul total al creditelor băncii;
c) valoarea tuturor creditelor „mari” nu trebuie sa depăşească mai mult de cinci ori
capitalul normativ total.
Orice cerere de acordare a creditelor „mari” trebuie să fie preliminar aprobată prin vot de
către majoritatea membrilor Consiliului băncii. Băncile prezintă Direcţiei de supraveghere şi

41
control al băncilor a Băncii Naţionale a Moldovei dări de seama lunare, anexând lista tuturor
creditelor „mari” existente la data gestionară.

Acordarea de credite persoanelor afiliate băncii comerciale

La categoria persoanelor afiliate băncii comerciale se încadrează:
 administratorul băncii – la această categorie se referă următoarele persoane: persoana
oficială de conducere a băncii, orice membru al Adunării generale a acţionarilor, orice
membru al Consiliului băncii, al Comisiei de cenzori şi al Comitetului de credit;
 orice persoană care conform legislaţiei civile are relaţii de căsătorie sau de rudenie de
gradul I ori II cu administratorul, sau are acelaşi interes într-o întreprindere cu
administratorul;
 acţionarii mari care, direct sau indirect, deţin sau controlează zece sau mai multe
procente din capitalul acţionar al băncii. Dacă acţiunile sunt deţinute sau controlate de
soţul (soţia) unei astfel de persoane sau de o rudă de gradul I, se consideră că acţiunile
sunt deţinute şi controlate de această persoană;
 orice persoană care exercită control asupra băncii, sau se află sub controlul băncii, sau
se află împreună cu banca sub controlul unei alte persoane care se consideră, dar nu
se vor limita la; sucursalele (companiile-fiice) ale băncii şi sucursalele (companiile-
fiice) ale persoanelor afiliate băncii, persoanele juridice, ale căror sucursale
(companii-fiice) sunt banca sau persoana afiliată băncii, persoane juridice aflate sub
controlul persoanelor afiliate băncii.
Acordurile încheiate de bancă trebuie să reflecte interesele băncii. Persoanele afiliate
poartă răspundere în faţa băncii în cazul în care interesul lor personal prevalează interesului
băncii. Băncile trebuie să fie foarte prevăzătoare la încheierea acordurilor cu persoanele afiliate
în scopul prevenirii riscului de nerambursare a creditelor.
Banca poate acorda credite persoanelor afiliate numai pe acelaşi termen şi în aceleaşi
condiţii ca şi altor împrumutaţi. Conform acestor condiţii, banca nu are dreptul să perceapă de la
persoanele afiliate o dobânda mai mică sau o taxa mai mică de comision ia credit, contra
încasărilor de la alţi împrumutaţi pentru acorduri de credit analogice.
De asemenea, banca comercială e obligată să înainteze persoanelor afiliate cerinţe privind
asigurarea rambursării creditului, achitarea creditului, prezentarea informaţiei complete
referitoare ia situaţia financiară şi a informaţiei vizând utilizarea eficientă a creditului. La
acordarea de credite persoanelor afiliate racul de rambursare asumat de bancă nu trebuie să fie
mai mare decât în cazul acordării de credite altor împrumutaţi.

42
 BNM înaintează următoarele restricţii privind menţinerea limitelor maxime la acordarea
de credite persoanelor afiliate băncii:
a) Datoria totală a creditelor acordate unei persoane afiliate sau unui grup de persoane
care acţionează împreună cu persoana afiliată nu trebuie să depăşească 20 la sută din capitalul
normativ total.
În grupul de persoane care acţionează împreună cu persoana afiliată băncii se include:
 agenţii economici în care persoana afiliată deţine sau controlează zece sau mai multe
procente din capitalul acestora, indiferent de forma lor organizatorică, şi/sau lucrează
în calitate de administrator, şi/sau este sucursală (compania fiică a ei);
 persoane juridice care se află sub acelaşi control cu persoana afiliată băncii;
 persoana fizică sau juridică în beneficiul căreia persoana afiliată a emis o garanţie
(gaj, cauţiune).
b) Valoarea totală a datoriilor aferente creditelor acordate persoanelor afiliate ale
băncii nu trebuie să depăşească mărimea capitalului de gradul I al acestei bănci.
Orice acord cu o persoană afiliată trebuie să fie acceptat preliminar de către majoritatea
membrilor Consiliului băncii. Persoana afiliată trebuie să se abţină de la vot, dacă este membru
al consiliului băncii.
Hotărârea Consiliului băncii trebuie înregistrată în procesul-verbal, care conţine
informaţii privind termenele şi condiţiile acordului, precum şi confirmarea Consiliului băncii că
acordul se efectuează exclusiv în interesele băncii şi în aceleaşi termene, în aceleaşi condiţii ca şi
acordurile cu persoanele neafiliate.
Băncile prezintă lunar Direcţiei de supraveghere şi control al băncilor a Băncii Naţionale
a Moldovei dări de seamă pentru perioada gestionară, anexând lista tuturor creditelor acordate
persoanelor afiliate băncii.

Acordarea de credite funcţionarilor bancari

Băncile din Republica Moldova pot acorda credite funcţionarilor lor. La categoria
funcţionari bancari se referă toţi lucrătorii băncii, cât şi categoria administratorilor băncii.
Acestora din urmă, li se acordă credite conform Regulamentului privind încheierea acordurilor
cu persoanele afiliate băncilor comerciale.
Creditele acordate funcţionarilor bancari sunt de două tipuri:
a) credite pentru necesităţi primordiale. Aceste credite sunt acordate pentru procurarea
de bunuri de consum: aparate de bucătărie, mobilă, covoare, frigidere, televizoare,
autoturisme, credite pentru studii etc. Creditele pentru necesităţi primordiale sunt
acordate de către bănci în valoare maximă de zece salarii tarifare (de funcţie) la data

43
 acordării creditului lucrătorului respectiv. Aceste credite se acordă pe o perioadă de
până la 2 ani;
b) credite pentru investiţii imobiliare. Creditele respective sunt acordate pentru
procurarea caselor de locuit sau reparaţia lor, garaje etc. Creditele pentru investiţii
imobiliare sunt acordate pe o perioadă de până la 20 de ani în valoare maximă de 100
de salarii tarifare (de funcţie) la data acordării creditului.
La acordarea creditelor funcţionarilor bancari, banca ia în considerare mai mulţi factori:
vechimea în muncă în sistemul bancar şi nemijlocit la banca dată, importanţa subdiviziunii în
care lucrează funcţionarul şi aportul lui la realizarea obiectivelor băncii. Modul de acordare a
creditelor funcţionarilor bancari nu diferă de acordarea creditelor celorlalţi clienţi ai băncii.
Respectiv, funcţionarul solicitant de credit prezintă la bancă pachetul de documente în baza
căruia vor fi analizate şi evaluate aspectele financiare şi nefinanciare. Totodată, banca solicită
garanţii ale rambursării creditului. Drept garanţii pot servi: mijloacele băneşti depuse sub formă
de depozit bancar, ipotecă, gaj sau garanţii reale. Banca, având acces la veniturile sub formă de
salariu, va avea posibilitatea să încaseze direct mijloacele băneşti în scopul acoperirii
împrumutului.
În scopul acordării creditului unui funcţionar bancar sunt semnate contractul de credit şi
de asigurare, care vor conţine toate informaţiile privind condiţiile acordării, rambursării, achitării
dobânzii şi asigurării creditului, alte informaţii. Mărimea dobânzii la creditele acordate
funcţionarilor bancari se va stabili conform Regulamentului intern al băncii, aprobat de Consiliul
băncii.
Funcţionarul bancar va putea beneficia de un nou credit numai după rambursarea
creditului precedent.
Restricţiile înaintate de BNM privind acordarea creditelor funcţionarilor bancari:
a) soldul creditelor acordate funcţionarilor bancari care sunt totodată şi persoane
afiliate băncii se stabileşte conform Regulamentului privind încheierea acordurilor
cu persoanele afiliate băncilor comerciale, inclusiv eliberarea creditelor;
b) datoria totală a creditelor acordate celorlalţi funcţionari ai băncii, cu excepţia
celor ce se încadrează la categoria administratorii băncii, nu trebuie să depăşească
10% din capitalul normativ al băncii comerciale.
În scopul minimizării riscului de nerambursare a creditelor din partea funcţionarilor
bancari, băncile comerciale vor elabora Regulamentul intern privind modul şi condiţiile de
acordare a creditelor funcţionarilor bancari, care trebuie să fie aprobat de către Consiliul băncii.
Banca ţine o evidenţă aparte a tuturor creditelor acordate funcţionarilor săi cu indicarea sumelor
şi a termenelor de rambursare. De asemenea, băncile comerciale trebuie să prezinte Direcţiei de

44
supraveghere şi control a băncilor de la BNM darea de seamă lunară cu privire la creditele
acordate funcţionarilor băncii.

3.10. Investiţiile băncilor comerciale în valori mobiliare corporative şi de stat

Orice bancă poate decide în ce tipuri de investiţii să-şi plaseze fondurile băneşti. În
funcţie de perioada efectuării lor, investiţiile pot fi clasificate în două categorii:
 plasamente/investiţii pe piaţa monetară;
 plasamente/investiţii pe piaţa de capital.
Băncile participă pe piaţa monetară prin acordarea creditelor pe termen scurt şi efectuarea
plasamentelor bancare la alte bănci şi investirea în valori mobiliare de până la un an de zile (de
obicei, în bonuri de tezaur de stat). Pe piaţa de capital băncile acţionează prin acordarea de
credite pe termene medii şi lungi, investirea mijloacelor băneşti în acţiunile şi obligaţiunile
companiilor economice, dar şi prin investirea mijloacelor în valori mobiliare de stat (obligaţiuni
de stat).
Băncile mai pot investi o parte din mijloacele lor în scopul procurării mijloacelor fixe ca:
terenuri, edificii, utilaje, sisteme automatizate bancare, transport, mobilă etc., necesare pentru a fi
utilizate în scopul desfăşurării activităţii bancare. De asemenea, băncile pot investi mijloace
băneşti în scopul gestionării politicii de marketing. Aceste investiţii nu aduc profit direct băncii,
ci în mod indirect.
Procesul investiţional este un aspect vital al activităţii bancare şi, totodată, o componentă
esenţială în activitatea băncii. In acelaşi timp el constituie intermediarul financiar în cadrul unei
economii se ce întemeiază şi activează pe principii sănătoase. Respectarea legalităţii, siguranţa
investiţiilor, asigurarea lichidităţilor şi profitabilitatea sunt principii fundamentale care stau la
baza deciziilor manageriale privind investiţiile oferite de bancă în scopul realizării obiectivului
fundamental. In perioadele de instabilitate economică, când cererea de credite este scăzută,
băncile comerciale dispun de fonduri pe care le plasează în titluri financiare. Ele joacă un rol
important în gestionarea activului băncii, deoarece:ele permit băncii să utilizeze toate fondurile
de care dispune la momentul dat;
 pot ajuta banca cu resurse lichide, prin achiziţionarea de titluri financiare care se
potrivesc nevoilor de lichiditate ale băncii;
 contribuie la diversificarea portofoliului de active;
 protejează împotriva riscurilor financiare.
 Băncile, investind în titluri financiare, sunt supuse următoarelor surse potenţiale de risc:

45
  pot fi forţate să vândă înainte de maturitate un titlu financiar. Fiind în lipsă de lichidităţi
şi pentru a nu face apel la împrumuturi, banca este nevoită să-şi vândă titlurile cumpărate
anterior, fiind în pierdere;
 pot fi supuse riscului de creditare, care constă în nerecuperarea sumei depuse de bancă la
achiziţionarea titlului, nerecuperarea venitului (dividende, dobânzi, scont) sau a ambelor;
 pot fi supuse riscului puterii de cumpărare, ce apare ca urmare a procesului inflaţionist.
Banca poate pierde din cauza eroziunii banilor investiţi.
Deci, succesul plasării fondurilor bancare depinde de modalitatea în care a fost conceput
programul investiţional, luându-se în considerare următorii factori:
 lichiditatea;
 profitabilitatea;
 riscul;
 termenul/scadenţa;
 rezervele de capital
Motive pentru care banca investeşte în VM sunt:
 profitabilitatea VM
 Datorită existenţei pieţei secundare VM sunt lichide
 VM de calitate înaltă pot utilizate ca gaj pentru creditele interbancare
 Diversificarea riscului pe teritoriu
 Diminuarea bazei impozabile pentru impozitul pe venit.
Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova lansează valori mobiliare de stat sub formă
de:
 bonuri de trezorerie, care sunt valori mobiliare de stat, emise cu scont şi răscumpărate
la valoarea lor nominală la scadenţă, având termenul de circulaţie de 28,91,182,273 sau
364 de zile;
 bonuri de acoperire a decalajului de casă care sunt valori mobiliare de stat, emise cu
scont şi răscumpărate la scadenţă la valoarea lor nominală, având scadenţa nu mai mică
de o zi şi nu mai mare de 364 de zile, termenul de circulaţie fiind indicat în Comunicatul
oficial de lansare a valorilor mobiliare de stat;
 obligaţiuni de stat, care sunt valori mobiliare de stat pe un termen mediu şi lung, cu rata
dobânzii stabilită, dobânda fiind plătită periodic. Obligaţiunile de stat sunt răscumpărate
la valoarea lor nominală la scadenţă. Ele pot fi vândute la un preţ mai mic decât valoarea
nominală (cu scont), la valoarea nominală sau Ia un preţ mai mare decât valoarea
nominală.

46
 Modul de plasare, circulaţie şi răscumpărare a valorilor mobiliare de stat în forma de
înscrieri în conturi se reglementează şi se efectuează în baza instrucţiunii emise de BNM.
Valorile mobiliare de stat se emit sub formă dematerializată şi plasarea lor se efectuează prin
intermediul licitaţiilor desfăşurate de către Banca Naţională a Moldovei în baza dispoziţiei
Ministerului Finanţelor. La licitaţii pot participa numai băncile ce deţin cont corespondent la
Banca Naţională a Moldovei şi au încheiat cu Banca Naţională „Acordul cu privire la
îndeplinirea funcţiilor de dealer primar sau de participant la piaţa primară a valorilor mobiliare
de stat”.
Ministerul Finanţelor prezintă Băncii Naţionale, nu mai târziu de 5 zile de la data
desfăşurării licitaţiei, dispoziţia privind desfăşurarea licitaţiei şi comunicatul oficial de lansare a
valorilor mobiliare de stat. Banca Naţională, primind dispoziţiile respective cu 4 zile înainte de
desfăşurarea licitaţiei, expediază băncilor comerciale comunicatul oficial de lansare a licitaţiei.
În scopul desfăşurării licitaţiilor de vânzare a valorilor mobiliare de stat se creează
comisia de licitaţie, care include trei funcţionari ai Băncii Naţionale (prim-viceguvernatorul
BNM, Directorul Departamentului de credite şi operaţiuni de piaţă, şeful Direcţiei operaţiuni de
piaţă a Băncii Naţionale) şi doi reprezentanţi împuterniciţi ai Ministerului Finanţelor (vice-
ministrul Finanţelor, şeful Direcţiei angajamente interne ale statului din cadrul Ministerului
Finanţelor).
Băncile prezintă cererea-tip, în care pot menţiona trei tipuri de solicitări:
 solicitarea din contul băncii – cereri competitive;
 solicitarea la însărcinarea şi din contul investitorilor – cereri competitive;
 solicitarea la însărcinarea şi din contul investitorilor – cereri necompetitive.
Cererile competitive sunt cereri depuse din partea băncilor sau din partea investitorilor,
care sunt adjudecate utilizând una din următoarele metode:
 metoda preţurilor multiple (în cazul licitaţiilor de vânzare a valorilor mobiliare de stat cu
dobânda fixă), – cererile se satisfac la preţurile propuse de către depunători;
 metoda preţului unic (în cazul licitaţiilor de vânzare a obligaţiunilor de stat cu dobânda
flotantă) – cererile se satisfac la marja maximă, propusă de depunători, care nu poate
depăşi marja maximă anunţată în comunicatul oficial de lansare a valorilor mobiliare de
stat până la comercializarea volumului total propus de Ministerul Finanţelor.
Cererile necompetitive pot fi depuse numai din partea investitorilor fără indicarea
preţului/marjei şi sunt satisfăcute în cazul licitaţiilor la preţuri multiple la preţul mediu ponderat
al cererilor competitive satisfăcute la licitaţie, iar în cazul licitaţiilor la preţ unic – la marja
maximă acceptată. Cererea necompetitivă depusa din partea unui investitor nu poate depăşi 300
mii de lei la valoarea nominală pentru fiecare număr de ISIN al valorii mobiliare de stat.

47
 Volumul maxim admisibil de satisfacere a cererilor necompetitive depuse pentru valorile
mobiliare de stat cu un număr ISIN nu poate depăşi 35% din volumul valorilor mobiliare de stat
oferit la licitaţie. Banca este în drept să indice în cerere până la 5 variante de preţuri în nume
propriu şi până la 10 variante de preţuri la însărcinarea investitorilor.
Cererile de cumpărare a valorilor mobiliare de stat sunt perfectate conform fiecărui tip
(ISIN) şi se expediază la Banca Naţională. Băncile comerciale, în scopul investirii mijloacelor
băneşti proprii, completează cereri competitive. Acestea sunt cererile ce vor fi satisfăcute la
preţurile propuse de depunător. Băncile au dreptul să indice în cerere până la 5 variante de
preţuri. Cererile se recepţionează la Banca Naţională până la orele 10:00 şi se trec în tabelul de
înregistrare în ordinea primirii lor. Cererile perfectate cu erori sau cu abateri de la reguli nu se
admit la licitaţie şi se resping. Cererile depuse şi acceptate se trec în lista preliminară generală a
înregistrării cererilor în ordinea descrescândă a preţurilor propuse. în baza acestei liste se
întocmeşte Programul determinării rezultatelor licitaţiei de vânzare a valorilor mobiliare de stat.
Cererile băncilor comerciale se sortează în ordine descrescândă, începând cu preţul maxim şi
terminând cu preţul minim propus.
Satisfacerea cererilor înaintate de bănci se efectuează în baza preţurilor propuse pentru
cumpărarea valorilor mobiliare de stat. în cazul în care suma cererilor depuse la licitaţie la preţ
minim este mai mare, satisfacerea lor se fiice j conform distribuirii proporţionale.
După încheierea licitaţiei, Banca Naţională expediază participanţilor la licitaţie avizele
electronice de cumpărare şi comunicatul oficial despre rezultatele licitaţiei. A doua zi până la
orele 13:00 băncile comerciale sunt obligate să asigure contul Loro cu disponibilităţile băneşti
necesare pentru cumpărarea valorilor mobiliare de stat. BNM printr-o dispoziţie incaso percepe
în mod incontestabil plata pentru valorile imobiliare de stat de pe conturile băncilor sile transferă
în contul Trezoreriei Centrale. Data transferării mijloacelor băneşti la Ministerul Finanţelor se
consideră dată a cumpărării valorilor mobiliare de stat şi începe calculul perioadei de maturitate
a lor. în caz de neîndeplinire a transferării mijloacelor băneşti, băncile plătesc o amendă în
valoare de 0,5 * din suma acestora incompletă pentru plata cererilor satisfăcute pentru fiecare zi
expirată.
Modul de calcul al profitului valorilor mobiliare de stat este următorul:
a) Rata anuală a profitului pentru bonurile de trezorerie şi bonurile de acoperire a
decalajului de casă depinde de mărimea scontului şi se determină după următoarea formulă:
Pr - Pc 365
Rpa = * * 100
Pc T
unde: Rpa - rata anuală a profitului;

48
 Pr – preţul de răscumpărare a bonului de trezorerie sau a bonului de acoperire a
decalajului de casă;
Pc – preţul de cumpărare a bonului de trezorerie sau a bonului de acoperire a
decalajului de casă;
T – perioada de circulaţie a bonului de trezorerie sau a bonului de acoperire a
decalajului de casă (în zile).
Rata profitului la obligaţiunile de stat depinde de preţul de cumpărare a obligaţiunii, de
mărimea cupoanelor şi de periodicitatea plăţii acestor cupoane şi se determină prin următoarea
formulă:
𝐶1 𝐶2 𝐶𝑛 + 𝑁
𝑃= 𝑡1 + 𝑡2 + ⋯+ 𝑡𝑛⁄
(1 + 𝑟) ⁄365 (1 + 𝑟) ⁄365 (1 + 𝑟) 365

unde: P – preţul obligaţiunii de stat (include cuponul acumulat) (în lei);

Cn – mărimea cuponului „n” (în lei mijloacele necesare pentru răscumpărarea
valorilor mobiliare de stat şi, în ziua scadenţei, primind dispoziția);
N – valoarea nominală a obligaţiunii de stat;
r – rata profitului la obligaţiunea de stat;
tn – numărul de zile până la plata cuponului „rn”.
Cu o zi înainte de scadenţă, Ministerul Finanţelor rezervă în contul Trezoreriei poziţia de
plată de la Ministerul Finanţelor, Banca Naţională trece în conturile corespondente ale băncilor
suma transferată de Ministerul Finanţelor în scopul răscumpărării valorilor mobiliare de stat şi
achitării dobânzilor aferente.
Investiţii în valori mobiliare corporative
În scopul investirii mijloacelor băneşti de către băncile comerciale în valorile mobiliare
corporative, ele vor participa pe piaţa valorilor mobiliare prin efectuarea tranzacţiilor de
cumpărare la Bursa de Valori a Moldovei sau pe piaţa extrabursieră. în acest scop, băncile
comerciale au posibilitatea de a cumpăra acţiuni sau obligaţiuni ale societăţilor pe acţiuni în
scopuri investiţionale, adică de a le păstra în portofoliul băncii până Ia scadenţa lor, acumulând
dividende sau dobânzi.

3.11. Operaţiunile de leasing ai băncilor comerciale: noţiune și conţinut, tipurile,

etapele efectuării operaţiunilor de leasing
Leasing este un cuvânt de origine engleză cu semnificaţia de „chirie”, experienţa
mondială termenul leasing se utilizează pentru definirea afacerilor bazate pe încheierea
echipamentului, maşinilor, mijloacelor de transport etc. Leasingul este o formă specifică de

49
creditare în bunuri (mărfuri), prin care se realizează îmbinarea intereselor părţilor, adică bunurile
sunt cumpărare de creditor şi date în chirie locatarului sau utilizatorului cu dreptul de a deveni
proprietarul bunurilor închiriate la sfârşitul termenului stabilit.
Termenul operaţiuni de leasing, utilizat pe scară mondială, a apărut în vocabularul
economic în Occident, în anul 1879. Atunci compania americană „Telephone company – Bell”
producătoare de aparate telefonice a luat iniţiativa ca aparatele produse de ea să fie nu numai
vândute, ci şi date în chirie clienţilor. Faptul a stimulat dezvoltarea rapidă a telecomunicaţiilor.
Aceste operaţiuni capătă o mare amploare şi jumătate de secol mai târziu Henri Ford foloseşte
leasingul pentru mărirea pieţei de desfacere a automobilelor.
În anii '50, în SUA, iar peste un timp şi în Europa Occidentală, în leasing au început să fie
antrenate activ mijloacele de producţie, maşinile şi alte echipamente, operaţiuni ce au provocat o
adevărată revoluţie în relaţiile respective. Prima companie specializată de leasing a fost fondată
în anul 1952, în SUA. Companiile de leasing au fost numite societăţi financiare de leasing. în
Europa societăţile financiare de leasing au apărut la sfârşitul anilor '50 – începutul anilor '60 ai
secolului trecut. O creştere semnificativă a numărului şi a volumului operaţiunilor de leasing a
început după prima întărire a statutului contractelor de leasing, care a avut loc în anii '80. Cele
mai multe „investiţii de leasing” în Europa Occidentală efectuează Irlanda (46%) şi Marea
Britanie (35,8%), iar în Europa de Est locul de frunte îl ocupă Republica Cehă. Actualmente 25-
30% de investiţii în ţările dezvoltate sunt realizate sub formă de leasing şi aproximativ 80% de
tipuri noi de producţie sunt fabricate cu utilaje închiriate.
Piaţa mondială modernă a serviciilor de leasing este concentrată în: SUA, Europa
Occidentală şi Japonia. Piaţa internaţională a serviciilor de leasing este considerată una dintre
cele mai dinamice. în etapa actuală de dezvoltare a leasingului are loc crearea societăţilor
internaţionale de leasing. De exemplu, este înfiinţată Asociaţia Societăţilor de Leasing Europene,
care uneşte societăţile şi uniunile de leasing din 17 ţări europene.
Din perspectiva teoreticienilor economişti leasingul este o noţiune divers interpretabilă.
Leasingul este închirierea pe termen lung a maşinilor şi utilajelor, cumpărate de către
locator pentru locatar în scopul utilizării lor în sfera de producţie, cu deţinerea dreptului de
proprietate de către locator pe toată perioada contractată.
Leasingul este activitatea de antreprenoriat de investire a unor mijloace temporar
disponibile sau împrumutate, pe bază de contract, conform căruia locatorul (creditorul finanţelor)
procură cu titlu de proprietate echipamentul, indicat de locatar, de la vânzătorul (furnizorul)
stabilit de acesta şi îl acordă contra plată locatarului în posesiune şi folosinţă temporară în
scopuri de întreprinzător.
Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr. 731 din 2001.

50
 Obiecte ale leasingului sunt: mijloacele de transport, televizoarele, complexele
tehnologice şi echipamentele, calculatoarele, liniile de fabricaţie, congelatoarele de producţie etc.
Subiecţii participanţi la operaţiunea de leasing:
Locatorul este persoana fizică sau juridică care practică activitate de întreprinzător şi
care procură cu titlu de proprietate echipament de la un anumit vânzător (furnizor), pentru a-l da
în chirie.
Ca locatori pot fi companiile de leasing şi băncile comerciale. Compania de leasing este
instituţia financiară care prestează operaţiuni de leasing de diverse tipuri. Se deosebesc companii
de leasing specializate, care propun în leasing un tip de mărfuri sau un set de mărfuri.
Companiile specializate, de obicei, dispun de o rezervă proprie de utilaje şi echipamente pe care
le oferă consumatorilor. Companiile de leasing universale sunt acele instituţii ce propun în
leasing diferite tipuri de utilaje şi echipamente. Companiile de leasing universale acordă
locatarului dreptul de a alege furnizorul de echipamente, plasarea comenzii şi primirea obiectului
închiriat.
Pe plan mondial, în calitate de locator de obicei apar companiile de leasing, care în cele
mai multe cazuri sunt companii-fiice ale băncilor mari. în afară de aceasta, băncile controlează
companiile de leasing ce activează în mod independent, acordându-le credite (din experienţa
ţârilor străine 75% din resursele companiilor de leasing se formează din această sursă). Oferindu-
le resurse ţi fiind participante la capitalul companiilor de leasing, băncile participă indirect la
aceste operaţiuni.
Băncile comerciale pot participa la operaţiunile de leasing şi în mod direct, prin formarea
în componenţa sa a departamentelor de leasing ce vor efectua respectivele operaţiuni.
Penetrarea băncilor pe piaţa serviciilor de leasing este legată, în primul rând, de faptul că
leasingul este un business cu o necesitate de capital foarte mare, iar băncile sunt deţinătorii
resurselor băneşti de bază din economie. în al doilea rând, operaţiunile de leasing, fiind o formă a
creditului şi anume a creditului comercial, sunt strâns legate de creditarea bancară.
Locatarul este persoana fizică sau juridică care practică activitate de întreprinzător şi
care ia în posesiune şi în folosinţă temporară, în bază de contract de leasing, echipamentul
comandat la alegerea sa direct de la vânzătorul (furnizorul) indicat de el.
Vânzătorul (furnizorul) poate fi întreprinderea producătoare ori o altă persoană fizică sau
juridică care practică activitatea de întreprinzător şi care vinde locatorului în proprietate
echipament, pentru ca acesta să-1 dea în posesiune sau folosinţă temporară unui terţ.
Participanţi indirecţi ai afacerilor de leasing sunt:
 băncile, care au rolul de creditor al companiilor de leasing şi totodată joacă rolul unui
garant al afacerilor de leasing;

51
  companiile de asigurare , care asigură creditele acordate pentru procurarea utilajelor
contra riscurilor posibile de nerambursare a plăţilor de către locatar locatorului şi, de
asemenea, pot să efectueze asigurarea obiectului leasingului;
 firmele de brokeri (dealeri) şi alte firme ce oferă servicii de intermediere.
Operaţiunile de chirie sunt foarte mult asemănătoare operaţiunilor de leasing, dar există şi
unele deosebiri:
 obiectul afacerii de arendă se alege de locatar, nu de locator, tot el pro cură
echipamentul din contul sau propriu, iar în cazul operaţiunii de leasing, locatorul
cumpără din mijloacele proprii echipamentul la alegerea proprie sau la propunerea
locatarului;
 termenul leasingului este mai mic decât termenul de uzare fizică a echipamentului şi
se apropie de termenul de amortizare a impozitului;
 la expirarea termenului contractului locatarul poate prelungi chiria la o rată mai mica
sau poate să procure utilajul la preţul rămas;
 în calitate de locator de obicei apare un intermediar, organizaţia financiară –
compania de leasing.
Leasingul diferă de contractul de vânzare-cumpărare prin aceea că dreptul de proprietate
nu trece de la vânzător la cumpărător, ci locatorul menţine dreptul de proprietate asupra
obiectului închiriat, iar locatarul posedă doar dreptul de utilizare temporară a acestuia. La
expirarea termenului contractului locatarul poate procura obiectul la un preţ negociat, poate
prelungi contractul de leasing sau poate restitui utilajul proprietarului. în cadrul operaţiunilor de
leasing locatarii au posibilitatea folosirii echipamentului pe perioade mici sau medii şi ca rezultat
vor putea reînnoi contractele şi vor beneficia de tehnologiile noi, preîntâmpinând depăşirea
tehnică.
Din punct de vedere economic, leasingul se aseamănă cu creditul acordat pentru
procurarea echipamentului. Principala deosebire dintre aceste operaţiuni este că echipamentul
fiind ca garanţie în cazul operaţiunii de leasing este în proprietatea creditorului pe toată perioada
operaţiunii, dar în cadrul operaţiunii de credit pentru procurarea de echipamente garanţia
respectivă este în proprietatea debitorului, deşi obiectul garanţiei poate fi depus la bancă.
Deci etapele creditării prin leasing sunt:
 beneficiarul contractează cu furnizorul privind bunul de care are nevoie;
 beneficiarul încheie cu banca un contract de leasing prin care cere finanţarea procurării
bunului respectiv;
 banca procură bunul şi devine posesorul lui;
 banca transmite bunul beneficiarului;

52
  beneficiarul achită plăţile parţiale de leasing până la răscumpărarea bunului.
Leasingul se deosebeşte de arendă prin:
 plata pentru arendă se formează în funcţie de cererea şi oferta pe piaţă, plata pentru
leasing se formează în funcţie de costul utilajului .
Plata pentru leasing = costul utilajului + dobânda+comision+servicii
Plata pentru leasing se împarte pe perioade PL / n = plata lunară
 Pe parcursul de achitare a leasingului se transferă dreptul de proprietate a bunului de la
bancă asupra beneficiarului. În cazul arendei arendaşul nu poate pretinde la dreptul de
proprietate asupra bunului arendat.
Operaţiunile de leasing pot fi clasificate în mai multe categorii.
Există 2 tipuri de bază ale leasingului: leasing operativ şi financiar.
Leasingul operativ se mai numeşte de obicei leasing cu recuperare incompletă. In acest
caz cheltuielile locatorului, legate de procurarea şi menţinerea echipamentului de leasing, nu se
recuperează complet la sfârşitul perioadei de leasing. Dat fiind faptul că termenul contractului de
leasing este mai mic ca termenul de funcţionare a echipamentului, locatorul este nevoit să dea în
chirie temporară echipamentul de mai multe ori şi atunci va creşte riscul de recuperare a costului
rămas dacă cererea pentru el va dispărea. Cu toate celelalte condiţii egale, mărimile plăţilor de
leasing sunt mai mari decât ale leasingului financiar. O altă particularitate a leasingului operativ
este că obligaţia de deservire tehnică, reparaţie, asigurare e pe seama locatorului. Compania de
leasing, procurând echipament în cazul leasingului operativ, nu cunoaşte din timp utilizatorul
concret al echipamentului (locatarul), de aceea ea trebuie să cunoască bine conjunctura pieţei
echipamentului de leasing, atât al celui nou, cât şi al celui utilizat.
Leasingul financiar se mai numeşte leasing cu recuperarea echipamentului de leasing.
Perioada pe care se dă echipamentul in chirie se apropie ca durată de termenul de exploatare şi
amortizare integrală echipamentului. In perioada acordului de leasing locatorul, prin plăţile de
leasing, recuperează costul total al proprietăţii sale. În cazul leasingului financiar, de obicei,
obligaţia de deservire a echipamentului şi asigura rea este in sarcina locatarului. Leasingul
financiar este cel mai răspândit tip de leasing şi conţine o mulţime de forme diferite. în
Republica Moldova băncile comerciale pot efectua numai operaţiuni de leasing financiar.
După volumul de predare a echipamentului leasingul poate fi net şi brut.
 Leasingul net reprezintă relaţiile în care deservirea echipamentului se efectuează de
locatar. De aceea toate cheltuielile pentru deservire se includ în plăţile de leasing. Aceste
particularităţi sunt caracteristice leasingului financiar.
 Leasingul brut presupune deservirea obligatorie a echipamentului, reparaţia acestuia,
asigurarea şi efectuarea altor operaţiuni de către locator. In afară de aceste servicii, la

53
 dorinţa locatarului, locatorul poate să-şi asume obligaţia de pregătire a personalului
calificat, de desfăşurare a marketingului şt a publicităţii produselor, de livrare a
materialelor etc. Aceste trăsături sunt caracteristice leasingului operativ.
În funcţie de sectorul pieţei în care se efectuează operaţiunile de leasing se disting 2
forme:
 leasing intern , în care toţi participanţii implicaţi în afacere sunt din aceeaşi ţară;
 leasing internaţional , în care unul din participanţi (locatorul sau locatarul) este dintr-o
ţară străină. Leasingul internaţional se efectuează în formă de leasing de import şi de
export. In acest caz taxele vamale nu se plătesc, dacă în contract este prevăzută restituirea
echipamentului la expirarea termenului contractului.
În funcţie de termenul leasingului se disting:
 leasing pe termen scurt - echipamentul se acordă în leasing pe o perioadă de
maximum 3 ani;
 leasing pe termen lung – perioada de acordare în leasing a echipamentului variază de
la 3 la mai mulţi ani.
Procesul de leasing se efectuează, de regulă, în trei etape.
La etapa întâi se desfăşoară o activitate preliminară de încheiere a acordurilor juridice.
Însă în prealabil se face o studiere detaliată a condiţiilor şi a specificului fiecărei afaceri. După
aceea se întocmeşte cererea, primită de locator de la viitorul său locatar, concluzia despre
capacitatea de plată a locatarului şi despre eficacitatea proiectului de leasing, ordinul care este
trimis furnizorului de echipament de către locator, contractul de credit încheiat între locator şi
bancă despre acordarea creditului pentru efectuarea afacerii de leasing (dacă este necesar).
La etapa a doua a procesului de leasing are loc legalizarea juridică a afacerii de leasing.
Aici se întocmesc contractul de vânzare-cumpărare (încheiat între vânzător şi locator) a
echipamentului pentru leasing,procesul-verbal de dare in exploatare, contractul de leasing
pentru echipamentul dat în leasing (încheiat între locator şi locatar).
A treia etapă a procesului de leasing cuprinde perioada de folosire a echipamentului. Aici
se ţine evidenţa contabilă a tuturor operaţiunilor de leasing, se efectuează plata locatorului, iar la
expirarea termenului de leasing se perfectează modul de folosire în continuare a echipamentului.
Documentul de bază al afacerii de leasing, în care se reflectă raporturile esenţiale, este
contractul de leasing. Contractul de leasing se încheie între locatar şi locator. In el se indică în ce
condiţii locatarul primeşte în leasing pentru exploatare echipamentul. Contractul de leasing are
putere juridică din momentul semnării procesului-verbal de predare a echipamentului şi are
putere juridică pe tot termenul negociat. Procesul-verbal de predare se întocmeşte de locatar şi se
semnează de toate părţile participante Ia afacerea de leasing. După întocmirea acestuia locatorul

54
nu poartă nici o răspundere faţă de locatar. În procesul de exploatare a echipamentului locatarul
trebuie sa utilizeze echipamentul conform recomandaţiilor şi instrucţiunilor tehnice ale
furnizorului, să menţină echipamentul în stare de funcţiune, să efectueze deservirea necesară,
reparaţia curentă din cont propriu, dacă aceste condiţii sunt stipulate în contract.
Parametrii de bază ai operaţiunilor de leasing sunt: termenul de leasing şi costul lui.
Prin termenul de leasing se înţelege termenul de valabilitate a contractului de leasing. La
determinarea termenului contractului de leasing se ţine cont de următoarele aspecte:
 termenul de funcţionare a echipamentului;
 perioada de amortizare a echipamentului;
 ciclul de apariţie a unei afaceri analogice mai eficiente;
 dinamica proceselor inflaţioniste;
 conjunctura pieţei de capital şi tendinţa dezvoltării acesteia.
În procesul operaţiunilor de leasing cel mai complicat aspect este determinarea mărimii
plăţilor de leasing, datorate locatorului. în componenţa costului de leasing intră următoarele
elemente de bază:
 amortizarea echipamentului;
 plata pentru achitarea mijloacelor de credit (dobânda, comisioane);
 marja de leasing în care se include venitul locatorului pentru serviciile oferite –
comisionul locatorului;
 comisionul de risc, mărimea căruia depinde de nivelul riscurilor suportate de locator;
 suma plătită pentru asigurarea echipamentului (de obicei e în sarcina locatorului) etc.
Costul de leasing poate fi achitat de locatar sub formă bănească, sub forma de mărfii sau
mixtă etc.
Se folosesc şi plăţi în avans, locatarul plăteşte un avans în momentul întocmirii acordului,
apoi, după ce începe exploatarea echipamentului, plăteşte partea rămasă în ratele stabilite.
Plăţile, de regulă, se efectuează după un grafic stabilit între părţi ce se anexează la contractul de
leasing şi pot avea o periodicitate de o lună, un semestru, un an. în funcţie de starea financiară a
locatarului, în contract se poate stipula efectuarea plăţilor de leasing în rate egale, variabile,
crescătoare sau descrescătoare.
Operaţiunile de leasing implică anumite riscuri, care necesită gestionarea şi minimizarea
lor. în funcţie de tipul leasingului riscurile pot fi clasificate în modul următor:
 riscul de marketing este pericolul de a nu găsi locatari pentru echipamentul procurat.
Acest risc este caracteristic leasingului operativ. Modalităţile de asigurare sunt: mărirea
cotei de risc în plata de leasing; folosirea în afaceri a celor mai solicitate tipuri de

55
 echipament şi altă tehnică; vinderea obiectului afacerii la sfârşitul termenului de leasing,
ţinând cont de conjunctura pieţei;
 riscul uzurii morale a echipamentului. Dat fiind faptul că obiectul leasingului este un
produs ştiinţific, el este supus frecvent influenţei progresului tehnico-ştiinţific.
Modalitatea principală de minimizare a acestui risc este stabilirea perioadei în care
contractul nu poate fi des făcut, iar la sfârşitul perioadei de leasing echipamentul
respectiv trebuie să fie achiziţionat de către locatar;
 riscul de preţ reprezintă riscul pierderii potenţiale a profitului, legat de modificarea
preţului obiectului de leasing în perioada contractului, iar locatorul pierde profitul
potenţial în cazul creşterii preţului obiectului de leasing, încheiat la preţurile vechi.
Locatarul are pierderi în cazul scăderii preţurilor pentru acest echipament. Minimizarea
acestui risc se efectuează prin stabilirea sumei fiecărei plăti de leasing în perioada de
leasing. în funcţie de variaţia preţurilor la echipamentele acordate în leasing, locatorul va
prevedea în contractul de credit clauza recalculării costului de leasing;
 riscul lichidităţii nebalanţate reprezintă posibilitatea pierderilor financiare şi apare în
momentul când locatorul nu este capabil să refinanţeze operaţiunile sale active din cauza
atragerii capitalurilor împrumutate. Acest risc se minimizează prin fixarea mijloacelor
băneşti în timp şi în volum; crearea fondului de rezervă; diversificarea operaţiunilor
pasive;
 riscul de neachitare de către locatar a plăţilor de leasing. Minimizarea este bazată pe
analiza situaţiei financiare a locatarului; limitarea valorii unui contract de leasing;
solicitarea garanţiilor de la terţi; asigurarea riscului de neplată;
 riscul de dobândă – riscul pierderilor ce apar ca rezultat al creşterii ratelor procentuale,
plătite de compania de leasing pentru creditele bancare. Micşorarea lui se efectuează prin
cumpărarea-vânzarea de futures financiare, încheierea swap-ului procentual sau stabilirea
unor clauze contractuale de dobândă;
 riscul valutar – posibilitatea pierderilor în urma fluctuării cursurilor valutare. Acest risc
se minimizează la fel ca şi riscul procentual;
 riscurile juridice şi politice sunt strâns legate între ele. Ele apar cel mai des în cazul
efectuării leasingului internaţional. Riscul politic este riscul pierderilor financiare, legate
de instabilitatea situaţiei politice în ţară (greve, schimbarea politicii economice a statului
etc.). Riscul juridic este legat de pierderile ce apar ca rezultat al modificărilor legislative
ce ţin de aceste operaţiuni.
Avantajele leasingului:
din punct de vedere al locatorului:

56
  sursa de profit sub formă de dobândă şi comisioane de leasing;
 este o operaţiune mai puţin riscantă decât creditul deoarece bunul se află în posesia
locatorului până la sfârșitul tranzacţiei de leasing;
 poate servi drept sursă adăugătoare sub formă de comisioane, privind deservirea bunului
aflat în leasing.
din punct de vedere a furnizorului
 măreşte piaţa de desfacere a bunurilor
 din punct de vedere a la beneficiarului:
 are posibilitatea de a procura un bun mai scump decât situaţia lui financiară;
 nu trebuie să pună averea sa în gaj pentru această operaţiune.
Neajunsuri:
 este destul de costisitor
 beneficiarul, în caz de incapacitate de achitare a ratelor de leasing până la scadență,
pierde dreptul de proprietate asupra bunului;
 pentru locator este riscant în caz de insolvabilitate a beneficiarului, locatorul rămâne
cu bunul pe care trebuie sa-l comercializeze.

3.12. Operaţiunile de factoring: noţiune și conţinut, clasificarea, etapele efectuării

operaţiunilor de factoring
Operaţiunile de factoring au apărut pentru prima data în SUA la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Dar cel mai intensiv au început sa fie utilizate de către băncile comerciale în ultimii 25-
30 de ani.
Factoringul este un contract (convenţie) încheiat între factor şi aderent (vânzătorul
creditor),prin care aderentul transferă factorului o parte sau toate creanţele (facturile) pe care le
posedă asupra terţilor debitori, după care factorul se obligă sa încaseze şi să suporte riscul
insolvabilităţii debitorilor.
Operaţiunile de factoring implică apariţia raporturilor de credit între vânzătorul-creditor
şi cumpărătorul-debitor şi un participant nou – factorul. În mod curent cuvântul/actor, provenit
din limba engleză, are semnificaţia de un agent care acţionează pentru altul.
Scopul operaţiunii de factoring este anularea riscului provenit din operaţiunile creditoare
şi efectuarea plăţilor în termen ale agenţilor economici. Operaţiunile de factoring sunt favorabile
vânzătorilor (furnizorilor) deoarece vânzătorul este interesat de a obţine cât mai rapid sumele
datorate de clienţii săi şi implicit de a-şi micşora riscul în caz de neplată.

57
 Acest sistem este favorabil mai ales furnizorilor care efectuează numeroase livrări în
loturi relativ mari, care au o activitate sezonieră sau o clientelă dispersată şi, ca rezultat,
întâmpină greutăţi în încasarea creanţelor. Aceasta a dus la extinderea factoringului, realizat prin
unităţi specializate sau ca operaţiuni componente în activitatea unor bănci.
Obiecte ale operaţiunii de factoring pot fi: facturile – documente comerciale întocmite de
vânzător şi predate cumpărătorului (sau factorului) în vederea specificării mărfurilor vândute
(denumire, sortiment, cantitate, preţ, suma totală etc.), care constituie totodată documente
comerciale de plată şi probe pentru cumpărător privind provenienţa mărfii cumpărate; titlurile de
creanţa (trate, bilete de ordin).
În operaţiunile de factoring sunt implicate trei părţi:
 vânzătorul/creditor de mărfuri, numit şi aderent;
 factorul (compania de factoring sau banca comercială ce prestează astfel de servicii). În
ţările cu o economie dezvoltată, băncile au înfiinţat departamente specializate în aceste
operaţiuni. In cadrul legislativ actual din RM, societăţilor bancare le este permisă o astfel
de activitate;
 cumpărătorul/debitorul de mărfuri.
Vânzătorul vinde mărfuri în credit comercial unui cumpărător, care se obligă, la scadenţa
stabilită între părţi, să achite mijloacele băneşti vânzătorului. Dar până la scadenţă vânzătorul,
fiind posesor de facturi sau de titluri de creanţă şi având nevoie de mijloace băneşti, se adresează
factorului care preia datoriile debitorului de la vânzător şi efectuează plăţile necesare contra unui
comision de factoring. Factorul preia asupra sa, de la creditor, titlurile de creanţă asupra
debitorilor săi, devenind faţa de aceştia beneficiarul creanţelor respective. Prin urmare, factorul
preia întregul risc pe care îl implică eventuala neplată a creanţelor de către debitor. La scadenţa
creanţelor debitorul îşi va achita datoriile factorului.
Operaţiunea de factoring se realizează în modul următor:
 vânzătorul şi cumpărătorul încheie un contract de vânzare/cumpărare a mărfurilor în care
specifică un şir de condiţii, printre care şi forma plăţii;
 vânzătorul, cumpărătorul, factorul încheie documente juridice privind efectuarea
operaţiunii de factoring (contractul de factoring);
 factorul, anterior încheierii contractului de factoring, analizează atât vânzătorul, cât şi
cumpărătorul;
 vânzătorul transmite facturile factorului pentru a le achita;
 factorul preia asupra sa de la creditor titlurile de creanţă şi creditează contul vânzătorului
cu suma corespunzătoare. Factorul îşi poate rezerva dreptul de a refuza anumite facturi în

58
 funcţie de clauzele stipulate în contract. În practică, părţile convin asupra unui plafon de
credit, în limita căruia factorul nu poate refuza facturile transmise de vânzător.
Pentru creanţele preluate, factorul plăteşte vânzătorului valoarea actuală a creanţelor,
diminuată prin comisionul său. Astfel, factorului îi revin:
 dobânda aferentă pentru perioada până la scadenţa fiecărei creanţe. Această rată, de
obicei, este cu 1-2% mai mare decât dobânda de bază a creditelor pe termen scurt;
 comisionul pentru efectuarea operaţiunilor de încasare a titlurilor de creanţă, inclusiv o
cotă de acoperire a riscurilor şi cheltuielilor suplimentare, legate de cumpărător (se
stabilesc, în funcţie de valoarea totală a facturii, 1,5-3%). Cu cât valoarea facturii e mai
mare, cu atât comisionul este mai mare. Comisionul se stabileşte pentru fiecare creanţă în
mod separat.
De obicei, factorul plăteşte vânzătorului 80-90% din valoarea facturii, iar 10-20%,
constituie comisionul factorului. Cumpărătorul debitor stinge datoria faţă de factor transferându-i
valoarea creanţelor.
A. Operaţiunile de factoring, în funcţie de anumite trăsături specifice, pot fi
clasificate în mai multe categorii:
Conform modului de efectuare a operaţiunii de factoring se disting:
 factoringul deschis, reprezentând operaţiunea de factoring prin care cumpărătorul-debitor
este înştiinţat despre faptul că vânzătorul-creditor a vândut creanţele factorului;
 factoringul închis, reprezentând operaţiunea prin care cumpărătorul nu este anunţat
despre vânzarea creanţelor de către aderent factorului. în acest caz, cumpărătorul îşi
achită datoria direct vânzătorului în termenul stabilit, care după încasarea
disponibilităţilor băneşti respective trebuie să le vireze factorului pentru rambursarea
creditului.
B. În funcţie de convenţiile încheiate între furnizor şi factor, operaţiunea de
factoring poate fi:
 cu drept de regres, ceea ce îi dă dreptul factorului, în cazul neonorării plăţii de către
cumpărător, de a cere rambursarea creditului de la aderent;
 fără drept de regres – operaţiune în cazul căreia factorul nu are dreptul de a solicita
rambursarea creditului de la aderent, în cazul neonorării obligaţiunilor cumpărătorului
faţă de el.
C. În funcţie de sectorul pieţei unde se efectuează operaţiunile de factoring există:
 factoring intern, în care toţi participanţii implicaţi în afacere sunt din aceeaşi ţară;
 factoring internaţional, în care unul din participanţi (factorul sau aderentul) este
dintr-o ţară străină.

59
 Departamentele specializate de factoring ale băncilor pot presta clienţilor următoarele
servicii de factoring:
 preluarea creanţelor urgente de la vânzător pentru mărfurile livrate şi serviciile prestate.
în acest caz, factorul în momentul prezentării creanţelor asigură plata aderentului din
sursele sale proprii. La rândul său, aderentul îi oferă dreptul factorului de a încasa din
contul său, prin dispoziţia incaso, mijloacele băneşti achitate de către plătitor
vânzătorului;
 preluarea creanţelor debitoare restante. în acest caz, factorul achită creanţele aderentului,
stabilind anumite condiţii: în cazul întârzierii plăţilor la scadenţă cu cel mult 3 luni şi în
cazul când factorul va primi de la banca plătitorului un aviz cu informaţia că plătitorul
facturii la moment nu este insolvabil. Această operaţiune prezintă un nivel înalt de risc şi
de aceea nivelul comisionului achitat factorului e mai mare cu 1,5-2 ori decât la
operaţiunea anterioară;
 scontarea cambiilor prezentate de vânzător. Scontarea constă în actul prin care o bancă
comercială achiziţionează de la aderent, la vedere sau înainte de scadenţă, cambia,
oferindu-i acestuia în schimb suma de bani înscrisă pe cambie, din care se scade dobânda
aferentă pentru durata cuprinsă între momentul achiziţionării şi scadenţa creanţei.
Această formă a factoringului îi dă posibilitate vânzătorului de a încasa mijloacele
băneşti pentru mărfurile livrate la scontarea cambiei, iar debitorului de a achita la
scadenţă cambia;
 acordarea de consultaţii privind îmbunătăţirea organizării decontărilor efectuate între
cumpărători şi vânzători; posibilitatea creşterii eficienţei folosirii resurselor, îmbunătăţirii
situaţiei financiare şi a altor probleme financiar-economice;
 servicii juridice – prestarea serviciilor în elaborarea documentelor de afaceri şi a celor ce
ţin de operaţiunile financiar-creditare;
 evidenţa contabilă în numele clienţilor a mărfurilor livrate, a plăţilor debitoare, în scopul
elaborării rezultatelor financiare contabile şi evaluării posibilităţii relaţiilor de piaţă.
Avantajele factoringului:
 pentru bancă – serveşte ca o sursă de profit fiind o operaţiune specifică de credit
 pentru beneficiar serveşte o sursă de finanţare a activităţii sale şi posibilitatea de
vânzare a mărfurilor sale pe datorie.
 pentru cumpărător serveşte o posibilitate de procurare a mărfurilor fără achitarea lor
imediată.

60
 În Republica Moldova operaţiunile de factoring sunt puţin dezvoltate deoarece nu este
dezvoltată piaţa titlurilor financiare şi volumul majoritar al plăţilor este efectuat între agenţi în
numerar.

61