1 Clasificarea materialelor de constructii
Materialele de construcţii din punct de vedere al alcătuirii
lor sunt sisteme eterogene multicomponente – compozite,
ale căror proprietăţi fizico-mecanice şi de durabilitate
depind de caracteristicile specifice ale componenţilor şi de
particularităţile legăturilor dintre aceştia.
Din punct de vedere al structurii, naturii legăturilor dintre
componenţi, tehnologiei de obţinere etc. materialele de
construcţie pot f:
1. Materiale unitare
2. Materiale compozite
3. Materiale asociate
Materialele unitare - sunt acele materiale care se
caracterizează prin existenţa de legături chimice de acelaşi
fel între toate particulele constituente (atomi, molecule,
ioni).
Materialele unitare în funcţie de structura lor pot f de mai
multe feluri:
 solide cristaline omogene – metale, roci
etc.
 solide cristaline eterogene – roci, clincher
de ciment, ceramica etc.
 solide amorfe – sticle
 Materialele compozite – sunt materialele alcătuite
din mai multe componente compatibile, cu
proprietăţi complementare, astfel încât produsul
rezultat să aibă proprietăţi superioare oricăruia
dintre componenţi.
 Proprietăţile materialelor compozite vor f
determinate indiscutabil, de conlucrarea
constituenţilor la limita lor de separaţie.
 În funcţie de structura şi modul lor de alcătuire,
materialele compozite pot f de mai multe feluri:
 - materiale compozite cu particule dispersate într-
o matrice ce asigură coeziunea sistemului -
particulele dispersate pot avea provenienţă, forme
şi dimensiuni diferite şi folosind aceeaşi matrice se
pot obţine compozite diferite: mortare de ciment,
betoane de ciment, betoane asfaltice, ceramică
durifcată, metale durifcate etc.
 - materiale compozite fibrate, rezultate prin
armarea dispersă a unor matrici cu diferite tipuri
de fibre – metalice, din sticle speciale, polimerice,
din carbon (betoanele fbrate, mortarele fbrate,
ipsosul armat cu fbre de sticlă, metale şi aliaje
metalice armate cu fbre, ceramică armată cu fbre
etc.).
 Materialele asociate – sunt materiale de
construcţii formate din două sau mai multe
materiale unitare sau compozite şi îndeplinesc
funcţii diferite în produsul finit.
 În cazul materialelor asociate fecare constituent
îşi păstrează individualitatea , îndeplinind un rol
bine determinat în conformitate cu proprietăţile
sale (rezistenţă mecanică, rezistenţă termică sau
fonică, rezistenţă chimică etc.).
 Prin asociere se urmăreşte o armonizare a
proprietăţilor materialelor componente în
concordanţă cu cerinţele impuse elementului sau
structurii de construcţie respective. Astfel se pot
asocia betonul armat, structurile termo, fono sau
hidroizolatoare, materiale hidroizolatoare
stratifcate etc.
 Principii de determinare a caracteristicilor
materialelor de construcţii
 Realizarea unei construcţii presupune respectarea
unor criterii de exigenţă în ce priveşte alegerea
materialelor ce urmează a f folosite. Unul dintre
criteriile obligatorii a f respectate conform Legii
construcţiilor este calitatea.
 Calitatea – reprezintă orice proprietate sau
caracteristică a unui produs, prin a cărui evaluare
se poate aprecia dacă produsul respectiv
corespunde cerinţelor cărora le este destinat.
 Componente:
 Durabilitatea unui material sau element de
construcţie - reprezintă intervalul de timp în care
construcţia îşi păstrează toate caracteristicile unei
funcţionări normale în condiţii de exploatare
(utilizare).
 Siguranţa – reprezintă ansamblul condiţiilor
necesare a fi îndeplinite la proiectarea şi execuţia
unei construcţii, astfel încât aceasta să nu sufere
avarii în exploatare imediat după darea în
folosinţă.
 Opţiunea privind utilizarea unui anumit material
trebuie să aibă în vedere domeniul de utilizare al
acestuia şi proprietăţile sale fzice, mecanice şi
chimice.
Caracteristică tehnică – a unui material este valoarea care
exprimă o proprietate a acestuia şi care constituie un
criteriu de utilizare al materialului respectiv într-un anumit
domeniu.
Caracteristicile tehnice ale materialelor de construcţii se
determină în laborator prin analize şi încercări.
Analiza - presupune descompunerea materialului în părţi
constitutivepentru determinarea calitativă(existenţa) şi
cantitativă(cantitatea relativă) a componentelor acestuia.
În funcţie de natura lor analizele pot f:
 analize fizice
 analize chimice
 Încercarea – presupune supunerea materialului cu
compoziţia şi structura nemodificată, la acţiunea
încărcărilor mecanice sau a agenţilor fizico-chimici,
pentru determinarea comportării sale la aceste
acţiuni.
 Încercarea se face pentru starea în care se găseşte
materialul în exploatare în elementul de
construcţie.
- încercare distructivă.
- încercare nedistructivă.
 Încercările de laborator se efectuează pe corpuri
de probă reprezentative şi au la bază metodologii
specifce prevăzute în standardele şi normativele
de profl.
 Probele sub formă de bucăţi, cu formă şi
dimensiuni normate, confecţionate din materialul
ce urmează a fi investigat şi pe care se efectuează
analizele şi încercările de laborator, poartă
denumirea de epruvete.
 Probele necesare investigării care sunt extrase din
elementul de construcţie poartă denumirea de
carote.
 Recoltarea (prelevarea) probelor trebuie efectuată
după regulile sondajului statistic pentru a asigura
reprezentativitatea unui lot din materialul
respectiv. Acest tip de recoltare este determinat de
variabilitatea omogenităţii materialelor provocată
de: variabilitatea caracteristicilor structurale,
variabilitatea compoziţiei chimice şi structurii fzice
etc.
 Determinările de laborator se execută în paralel pe
mai multe probe, iar caracteristica tehnică rezultă
ca medie statistică a valorilor paralele obţinute.
 Principii metodologice generale:
1. prezentarea probei într-o stare ce poate f uşor şi
cu exactitate obţinută pentru toate probele
paralele;
2. eliminarea sau controlarea factorilor ce nu
depind de material, dar care pot influenţa valoarea
caracteristicii tehnice şi se referă la:
- pregătirea probelor(prin
saturare sau uscare la masă constantă)
- respectarea condiţiilor de
încercare(temperatură, umiditate, durată, viteză
etc.)
În condiţii de exploatare, caracteristicile tehnice ale
materialelor pot diferi în anumite limite statistice
admisibile, de caracteristicile similare determinate
în laborator. Aceasta se datorează faptului că
metodele de laborator au un caracter
convenţional, ceea ce conferă şi valorilor normate
ale caracteristicilor acelaşi caracter convenţional.
 Valorile normate sunt însă stabilite prin studii
statistice a valorilor obţinute în condiţii de
laborator, iar acestea sunt corelate cu condiţiile de
punere în operă, cu condiţiile reale de exploatare
etc., prin legea sondajului statistic. În aceste
condiţii, limitele impuse pentru valorile obţinute în
laborator reprezintă condiţia necesară ca, prin
variaţia statistică, caracteristica tehnică din
exploatare să nu iasă din domeniul de valori
corespunzător comportării bune a materialului în
exploatare. Condiţia devine sufcientă când, se
respectă tehnologiile de punere în operă şi
condiţiile de exploatare.
2 Proprietati fizice
Densităţi
Densitatea reprezintă una dintre caracteristicile tehnice
importante în studiul materialelor de construcţii deoarece
ea se regăseşte în marea majoritate a celorlalte
caracteristici tehnice.
Metodologia de determinare a densităţilor pentru materiale
de construcţii în funcţie de modul de apreciere a volumului
probei, se referă la:
- Densitatea reală (absolută)
- Densitatea aparentă
 - Densitatea în grămadă
iar materialele la care se referă sunt:
1. din punct de vedere al stării de agregare: lichide
sau solide
2. din punct de vedere al structurii: poroase sau
compacte
3. din punct de vedere al modului de prezentare:
sub formă de bucăţi cu formă geometrică regulată sau
neregulată, în vrac sau în stivă(pentru materialele în stare
solidă).
Densitatea în grămadă ( g)
Materialelor granulare şi prăfoase se caracterizează prin
densitatea în grămadă, care la rândul ei depinde de o
multitudine de factori cum ar f densitatea aparentă a
materialului din particule, dimensiunea maximă a
granulelor, forma şi compoziţia materialului granular,
prezenţa apei etc.
Modul de aranjare a granulelor determină volumul în
grămadă, respectiv densitatea în grămadă
1. în stare îndesată (volumul intergranular
minim)
2. în stare afânată (volumul intergranular
maxim).
Umiditatea materialului granular determină
variaţia spaţiului intergranular cu valori diferite la
densitatea în stare uscată, respectiv în stare umedă
Caracteristicile structurale
Aprecierea corectă a comportării unor materiale, a deciziei
privind utilizarea lor într-un anumit domeniu, este
determinată de cunoaşterea structurii şi legătura cu
caracteristicile tehnice.
Compactitatea (C) reprezintă proporţia în care volumul
aparent al materialului este ocupat cu particulele
constituente ale acestuia.
Porozitatea totală (nt) reprezintă proporţia în care volumul
porilor compun volumul aparent al unui corp solid.
Porozitatea aparentă - deschisă (na) reprezintă proporţia
în care volumul aparent este constituit din porii deschişi.
Porozitatea închisă (nî) reprezintă proporţia în care volumul
aparent este constituit din pori închişi.
Volumul de goluri (Vgol) reprezintă proporţia în care
volumul spaţiilor libere ce rămân între granule participă la
formarea volumului în grămadă a materialului granular.
3 Comportarea fata de apa
Apa în structura materialelor de construcţii se găseşte sub
mai multe forme şi anume:
 - apa liberă
 - apa de higroscopicitate (legată fizic)
 - apa legată chimic
Existenţa apei în structura materialelor solide, va influenţa
caracteristicile acestora atât din punct de vedere fzic cât şi
chimic.
Din punct de vedere al influenţei proprietăţilor fizice se pot
menţiona:
 - în domeniul temperaturilor pozitive, forţele de
adsorbţie introduc tensiuni interne;
 - în domeniul temperaturilor negative,.
Din punct de vedere al influenţei proprietăţilor chimice se
pot menţiona:
 dizolvarea unor componente chimice ale
materialelor de construcţii cu care vin în contact;
 coroziune chimică cu compuşi ai materialelor de
construcţii cu care vin în contact.
Intensitatea acţiunii apei este determinată de mai mulţi
factori:
 de cantitatea de apă cu care materialul vine în
contact;
 de porozitatea materialului (în special porozitatea
aparentă);
 de caracteristicile geometrice ale porilor – prin
forma şi dimensiunile lor porii şi orientarea lor faţă
de suprafaţa liberă a materialului.
Absorbţia de apă. Determinarea absorbţiei de apă
Absorbţia de apă reprezintă proprietatea unui material de
a absorbi şi reţine în porii şi capilarele sale o cantitatea
maximă relativă de apă, în anumite condiţii de presiune şi
temperatură.
Absorbţia de apă se determină experimental prin saturarea
probelor de material uscate la masă constantă
Condiţiile de saturare se adoptă în funcţie de condiţiile
reale de lucru ale elementului de construcţie şi pot f:
 la presiune normală, şi temperatură normală;
 la presiune normală şi temperatură de ferbere
; exprimă în unităţi convenţionale Darcy.
 la subpresiune şi temperatură normală;
 la presiune ridicată şi temperatură normală.
 Higroscopicitatea
 Higroscopicitatea - reprezintă proprietatea
materialelor de construcţii poroase de a absorbi
prin capilaritate, apa din atmosferă.
 Mărimea tehnică ce apreciază higroscopicitatea
poartă denumirea de coeficient de
higroscopicitate.
 Coeficientul de higroscopicitate reprezintă
cantitatea de apă absorbită pe unitate de
suprafaţă în unitate de timp.
 Umiditatea. Determinarea umidităţii
 Umiditatea unui material reprezintă cantitatea de
apă pe care acesta o conţine la un moment dat.
 Umiditatea materialului se determină prin
măsurarea masei unei probe de material „m”
corespunzătoare unei anumite umidităţi şi
măsurarea masei aceleiaşi probe după uscare la
masă constantă „mu”. Se poate determina
umiditatea relativă (Ur) sau absolută (Ua) în funcţie
de criteriul de referinţă.
Permeabilitatea. Determinarea gradului de permeabilitate
Permeabilitatea – reprezintă proprietatea corpurilor solide
poroase, de a permite trecerea în anumite condiţii, a
lichidelor, a vaporilor sau aerului, prin structura lor.
Permeabilitatea unui material poros va depinde deci de
structura sa(volumul şi caracteristicile porilor, gradul de
fsurare al structurii etc.), de vâscozitatea fluidului şi de
gradientul de presiune care se creează între acestea.
Fluidele cu care materialele de construcţii vin în contact,
pot pătrunde în structura poroasă a acestora prin:
 - difuziune,
 - absorbţie,
 - capilaritate,
 - presiune hidraulică.
Permeabilitatea poate fi calculată (cu ajutorul relaţiei lui
Darcy).
Caracteristica tehnică a materialului din punct de vedere al
permeabilităţii este coeficientul de permeabilitate K, se
Un Darcy, reprezintă permeabilitatea unui strat poros cu A
= 1 cm2 şi d = 1cm, prin care trece un fluid cu debit Q = 1
cm3 . s-1 şi cu vâscozitatea de η = 1g . cm -1 . s-2, diferenţa de
presiune fiind egală cu unitatea(1cm . g . s-2).
Permeabilitatea la vapori, apare pe fondul dezechilibrului
între umiditatea exterioară (a mediului) şi umiditatea
materialului şi sub acţiunea forţelor moleculare, va
determina difuzia vaporilor prin material până la stabilirea
unui echilibru.
Viteza de difuzie prin materiale poroase este determinată
de coefcientul de permeabilitate la vapori .
Coeficientul de permeabilitate la vapori - K reprezintă
cantitatea de vapori de apă Q, în grame, care poate trece
printr-un cub cu latura de 1 m, în timp de o oră, la o
diferenţă de presiune de vapori pe cele două feţe opuse ale
materialului, de 1 mmHg.
Permeabilitatea la aer se datoreşte infltraţiilor de aer în
materiale datorită diferenţei de presiune dintre aerul din
exterior şi cel interior al unei încăperi, provocată de vânt
sau diferenţa de temperatură dintre cele două medii.
Permeabilitatea la aer va determina micşorarea rezistenţei
termice a şi a temperaturii interioare, influenţând deci
negativ confortul interior prin răcirea camerei şi apariţia
condensului pe pereţi.
Având în vedere că marea majoritate a materialelor de
construcţii sunt eterogene, permeabilitatea lor la apă se
determină experimental, prin metode convenţionale
standardizate.
Permeabilitatea la apă se apreciază prin indicele de
permeabilitate.
Indicele de permeabilitate – reprezintă cantitatea de apă
(în litri) care trece printr-o probă de material de un metru
pătrat şi grosimea de un metru, în timp de o oră, la
temperatură şi presiune constante.
 Aşa cum se poate deduce din defniţie,
permeabilitatea la lichide a materialelor
va depinde de porozitate, de forma
 mărimea şi orientarea porilor, de
vâscozitatea lichidului etc.
 În practică determinarea indicelui de
permeabilitate este difcilă.
Gradul de permeabilitate - reprezintă presiunea maximă în
bar(atm) a apei aflată în contact cu o faţă a probei, pentru
care într-un interval de timp normat, pe faţa opusă nu apar
picături(pete de umezeală).
Instalaţia de determinare a permeabilităţii este alcătuită
dintr-un suport pe care se găsesc mai multe celule de
permeabilitate şi o pompă pentru menţinerea în instalaţie a
unei anumite presiuni, necesare încercării.
 Celula de permeabilitate.
Din punct de vedere al formei şi dimensiunilor probelor,
acestea sunt diferite în funcţie de tipul de material şi vor f
prezentate în detaliu când se consideră necesar.
Stabilitatea la apă
Prezenţa umidităţii în structurile de construcţii va influenţa
rezistenţele mecanice ale acestora. Influenţa umidităţii
asupra rezistenţelor mecanice se apreciază prin coeficientul
de înmuiere K.
Stabilitatea la apă reprezintă proprietatea materialelor de
construcţii de a nu se distruge / de a nu-şi modifca esenţial
proprietăţile, sub acţiunea saturării îndelungate.
Coeficientul de înmuiere K, se defneşte ca raport între
rezistenţa unui material în stare umedă R mu şi rezistenţa lui
în stare uscată Rm.
Materiale de construcţii stabile la apă sunt considerate
convenţional, acele materiale care îndeplinesc condiţia
K>0,8 şi aceste materiale pot f utilizate la realizarea
elementelor de construcţie de rezistenţă, exploatate în
mediu umed.
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ repetat(gelivitatea)
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ a materialelor reprezintă
capacitatea acestora de a-şi păstra proprietăţile mecanice
sub efectul trecerii apei din stare lichidă în stare
solidă(gheaţă).
Aprecierea rezistenţei la îngheţ-dezgheţ (în condiţiile
standardelor româneşti aliniate la standardele europene),
se realizează prin numărul maxim de cicluri succesive de
îngheţ-dezgheţ pe care le poate suporta un material, fără ca
pierderile de rezistenţă şi de masă să scadă sub anumite
limite maxime admise pentru fecare material.
Pierderile de rezistenţă sau de masă se obţin prin
compararea valorilor măsurătorilor obţinute pe probe din
acelaşi material supuse la cicluri succesive de îngheţ şi de
dezgheţ şi pe probe martor, păstrate în condiţii de laborator
4 Proprietati termice
Materialele de construcţii supuse la acţiunea căldurii îşi
schimbă compoziţia şi structura, în funcţie da natura
constituenţilor săi şi de valoarea temperaturii. Comportarea
materialelor de construcţii la acţiunea căldurii va f deci
diferită, după cum materialele sunt de natură minerală sau
organică, iar temperaturile la cere se produc modifcările
privind structura şi caracteristicile materialului sunt
specifce pentru fecare material în parte.
A. La materialele de construcţii de natură minerală, prin
încălzire progresivă au loc următoarele modifcări:
1. într-o primă etapă a procesului de încălzire(până la
temperatura de topire) se produce reducerea
densităţii aparente şi mărirea porozităţii
2. într-o a doua etapă a procesului de încălzire(peste
temperatura de topire) are loc reducerea
porozităţii concomitent cu creşterea rezistenţelor
mecanice..... clincherizare, .........vitrifcare,
3. pentru temperaturi mai mari, creşte volumul de
fază lichidă şi materiale se deformează sub
greutate proprie, după care se topesc.
Sunt materiale de natură minerală, care:
- la temperaturi mai mici de 1580 0C se topesc,
materialele fuzibile
- materiale care suferă doar o deformaţie sub
greutate proprie(înmuiere) la temperaturi peste 1580 0C,
materialele refractare.
Refractaritatea este proprietatea materialelor de a
rezista timp îndelungat în exploatare, la temperaturi înalte,
fără a se distruge şi fără a-şi modifica caracteristicile de
rezistenţă decât în anumite limite, acceptate.
Temperatura de refractaritate(punct de
refractaritate) este specifică fiecărui material şi reprezintă
temperatura la care materialul supus încălzirii, suferă
deformaţii sub acţiunea greutăţii proprii.
Din punct de vedere al refractarităţii, materialele de
construcţii se împart în trei tipuri care se definesc după cum
urmează:
1. Materiale refractare – sunt materialele cu punct de
refractaritate mai mare decât 15800C.
 2. Materialele greu fuzibile(vitrifiabile) – sunt
materialele care au punct de refractaritate cuprins
între 1350-15800C
3. Materialele fuzibile – sunt materialele cu punct de
refractaritate mai mic decât 13500C.
La materiale de natură minerală impurificate, dacă se
depăşeşte limita temperaturilor de topire, acestea trec
integral în stare lichidă, fără etapa de înmuiere.
La structurile coloidale creşterea temperaturii provoacă
iniţial reducerea consistenţei, apoi uscarea ... fisurarea
structurii.
Sunt materiale de natură minerală la care creşterea
temperaturii poate provoca fenomene fizice cum ar fi
disocierea termică a unor componente, eliminarea apei
legată chimic etc., cu influenţe majore asupra
caracteristicilor materialului afectat.
Există materiale de construcţii de natură minerală, a căror
comportare la acţiunea căldurii este diferită de a marii
majorităţi a materialelor minerale, astfel:
- betonul, prin încălzire se degradează treptat, prin exfoliere
de la exterior spre interior
- sticla, la variaţii bruşte de temperatură fisurează
şi se sfărâmă etc.
Materialele de construcţii de natură organică sub acţiunea
căldurii se comportă diferit, astfel:
- sunt materiale de natură organică care, sub acţiunea
căldurii prezintă un interval de înmuiere, după care se
transformă în stare lichidă (valabil la bitum şi polimerii
termoplastici)
- alte materiale de natură organică sub acţiunea căldurii se
rigidizează(polimerii termoreactivi)
La temperaturi mai mari, dar bine determinate şi specifce
fecărui material, materialele organice disociază termic,
formând gaze combustibile(lemnul, unii polimeri) care se
autoaprind când concentraţia de gaze combustibile
degajate în raport cu aerul depăşeşte o anumită valoare.
În funcţie de comportarea la temperaturi înalte a
materialelor organice, se pot defni două valori de
temperaturi caracteristice:
- temperatura(punct) de aprindere – temperatura
la care materialul se aprinde în prezenţa sursei de foc
- temperatura(punct) de inflamabilitate –
temperatura la care materialul se aprinde chiar în absenţa
sursei de foc(gazele combustibile se autoaprind sub
acţiunea temperaturii)
Conform legislaţiei exigenţa privind siguranţa în exploatare
şi la foc, confortul în construcţii etc., impun cunoaşterea
comportării materialelor de construcţii la acţiunea
căldurii /focului prin prisma măsurilor de protecţie a
oamenilor şi animalelor, împotriva gazelor toxice provocate
de procesul de descompunere termică a materialelor
organice. Din acest punct de vedere se defneşte rezistenţa
la foc.
Rezistenţa la foc proprietatea materialelor de construcţii de
a rezista fără a se distruge, la acţiunea temperaturilor
înalte, provocate de incendii(10000C).
În funcţie de modul în care se comportă materialele de
construcţii la acţiunea directă a flăcării şi a temperaturii,
acestea pot f:
1. Materiale inflamabile –
2. Materiale combustibile –
3. Materiale greu combustibile –
4. Materiale necombustibile –
Interacţiunea dintre căldură şi materialele de construcţii
este determinată de proprietăţile termotehnice ale
materialului (conductivitatea termică, difuzivitate termică,
inerţie termică, permeabilitate la vapori, stabilitatea
termică, căldura specifcă etc.) şi ecartul de temperatură
Căldura specifică
Căldura specifică, C – reprezintă cantitatea de căldură
absorbită sau cedată de unitatea de masă de material,
pentru a-şi modifica temperatura cu un grad.
Conductivitatea termică.
Conductivitatea termică reprezintă proprietatea
materialelor de a permite transmiterea prin masa lor a
căldurii produse de diferenţa de temperatură apărută pe
suprafeţele opuse ale elementelor de construcţii.
Conductivitatea termică se apreciază prin coeficientul de
conductivitate termică λ.
Coeficientul de conductivitate termică , reprezintă
cantitatea de căldură care trece printr-un corp cu grosimea
de 1m, pe o suprafaţă de 1m2, timp de 1 oră, când diferenţa
de temperatură dintre feţele corpului este de 1K.
Conductivitatea termică a materialelor depinde de
compoziţie, structură, densitate aparentă, porozitate,
natura şi distribuţia porilor, temperatură, umiditatea
materialului, astfel:
 1. la materialele fibroase transmisia căldurii se face
mai bine în lungul fibrei decât transversal.
Exemplu: la brad λL = 0,3W/mK şi λT = 0,15W/mK
2. conductivitatea termică este cu atât mai bună cu
cât densitatea aparentă este mai mare
3. la materiale cu aceeaşi densitate aparentă,
conductivitatea termică este mai mică când porii
sunt fni sau închişi, decât atunci când porii sunt de
dimensiuni mai mari sau deschişi
4. conductivitatea termică depinde de temperatură
deoarece energia cinetică a moleculelor creşte
odată cu creşterea temperaturii. Valoarea
coefcienţilor de conductivitate termică – λ, se
poate calcula cu relaţii de calcul aproximative,
respectiv se poate determina experimental, după
cum temperatura este mai mare sau mai mică
decât 1000C.
5. umiditatea materialului poate influenţa
conductivitatea termică a materialului, deoarece
apa din pori ce constituie umiditatea, are
conductivitate termică mai mare decât aerul ce
există în pori în lipsa umidităţii(iar )
Materialele de construcţii cu coefcient de conductivitate
termică λ < 0,29 (W/m . K), sunt considerate convenţional
materiale termoizolatoare
O altă caracteristică utilizată pentru aprecierea comportării
materialelor la transfer termic este rezistenţa termică - R
Rezistenţa termică R, reprezintă inversul coeficientului de
conductivitate termică.
Stabilitatea termică
Stabilitatea termică reprezintă proprietatea materialelor de
a suporta fără a se degrada acţiunea temperaturilor
maxime de exploatare cât şi acţiunea temperaturilor
normale de funcţionare o durată cât mai mare de timp.
Dacă degradarea materialului este provocată de solicitări
termice repetate - fenomenul poartă denumirea de
oboseală termică.
Dacă degradarea materialului este provocată de încălziri şi
răciri bruşte, fenomenul se numeşte şoc termic.
Stabilitatea la şoc termic este importantă pentru unele
materiale (produse refractare, sticlă, ceramică etc.) şi este
cu atât mai mare cu cât deformaţia termică a materialului
este mai redusă şi cu cât materialul este mai omogen.
Pentru materiale electroizolatoare, caracteristica
electroizolatoare se apreciază prin clase de izolaţie, care la
rândul lor sunt caracterizate prin temperatura maximă
admisibilă sau prin durata maximă de exploatare la o
anumită temperatură, de la care proprietăţile materialului
sunt modificate, iar materialele nu mai pot fi utilizate.
5 Proprietati mecanice
Solicitări. Tipuri de solicitări
Structurile de construcţii în general au rolul de a prelua
solicitările din exploatare şi de a le transmite prin
intermediul fundaţiilor la terenul de fundare.
Capacitatea materialelor de construcţii de a se opune
acţiunilor exterioare de natură mecanică, este dată de
proprietăţile mecanice ale acestora.
Proprietăţile mecanice ale materialelor sunt determinate
de structura materialelor(natura şi dispunerea particulelor
constituente, tipurile de legături interparticulare şi numărul
lor pe unitate de volum etc.), de eventualele defecte ale
structurii(pori, microfsuri etc.), de stări de tensiune internă
etc.
Forţele exterioare ce pot acţiona asupra structurilor de
construcţii poartă denumirea de încărcări, sarcini, solicitări
sau acţiuni.
În funcţie de modul de acţiune, încărcările pot f:
1. încărcări permanente – acţionează continuu, cu o
intensitate constantă – Ex: greutatea proprie a elementelor
de construcţii, greutatea pământului, împingerea
pământului etc.
2. încărcări temporare – acţiunea variază sensibil în timp
sau pot lipsi în anumite intervale de timp:
- încărcări cvasipermanente – se aplică cu
intensităţi ridicate pe durate lungi sau în mod
frecvent(încărcări în biblioteci, arhive, depozite, elemente
de construcţie nestructurale etc.)
- încărcări variabile – intensitatea lor variază cu
timpul sau poate f nulă perioade lungi de timp(încărcări din
greutatea oamenilor, a mobilei şi aparaturii, încărcări
climatice, încărcări din poduri rulante,etc.)
3. încărcări excepţionale – apar foarte rar sau niciodată la
intensităţi foarte mari– Ex.: cutremure, inundaţii etc.
După modul cum sunt distribuite:
- încărcări uniform distribuite, sau cu o anumită
lege de distribuţie
- încărcări concentrate
După modul de variaţie în timp al încărcării, solicitările pot extrase din elementele de construcţii – carote, la care se
f de mai multe tipuri, astfel sunt: doreşte certifcarea acestora pe diverse considerente.

1. solicitări statice – care sunt produse de forţe Încercările mecanice sunt realizate cu aparate speciale –
exterioare ce cresc continuu, dar lent, de la zero la maşini de încercat, care au în componenţă un dispozitiv de
o valoare maximă unde se menţine un timp prindere al probei, un dispozitiv de generare a forţei de
determinat încercare şi un dispozitiv de înregistrare a forţei de încercare

2. solicitări dinamice – sunt produse de forţe Încercarea la compresiune a materialelor

exterioare care acţionează brusc, cu toată
intensitatea ei(sub formă de şoc) Încercările mecanice sunt încercări prin care epruvetele
sunt supuse la acţiuni mecanice exterioare până când
3. solicitări ciclice – sunt produse de forţe exterioare acestea se rup.
a căror intensitate variază sinusoidal
Pentru ca încercările mecanice să fe valabile, trebuie să
Proprietăţile mecanice ale unui material pot f apreciate respecte principiile de încercare care au fost deja
prin rezistenţa la rupere, care reprezintă sarcina maximă la prezentate:
care materialul se rupe, sau se distruge.
 solicitarea să fie simplă, simetrică faţă de
Dacă asupra unui corp se acţionează cu o forţă exterioară şi suprafaţa încercată şi uşor de repetat,
deplasarea pe direcţia forţei este blocată, corpul se va
deforma.  direcţia de încercare faţă de epruvetă să
fie conformă cu ipotezele de încercare,
Deformarea corpului este determinată de deplasări relative
între unităţile structurale. Modifcarea distanţelor dintre  durata încercării să fie clar precizată,
unităţile structurale faţă de distanţa de echilibru d0 , face să
 elementele de calcul vor admite
se modifce starea energetică a structurii (să crească), astfel
aproximări generate de greutăţi de
încât în structură apar forţe interne f care se opun tendinţei
apreciere a unor parametri la un moment
de deformare
dat.
Forţa internă(f) care ia naştere într-un corp, într-un anumit
Rezistenţa la compresiune, Rc, este egală cu forţa maximă
punct, ca răspuns al structurii la acţiunea forţelor externe (),
de rupere Fmax aferentă pe unitatea de suprafaţă A.
poartă denumirea de efort unitar sau tensiune internă.

Efortul unitar se poate calcula.....

Maşina de încercat pentru determinarea rezistenţei la
Analiza efectelor acestor eforturi se face prin compresiune, este presa hidraulică. În funcţie de natura
descompunerea lor într-o componentă în planul secţiunii, materialului de încercat, epruvetele vor avea forme şi
care reprezintă efortul unitar tangenţial() şi o componentă dimensiuni diferite.
perpendiculară pe planul secţiunii, care reprezintă efortul
Pentru materiale de aceeaşi natură, rezistenţa la
unitar normal():
compresiune depinde de o serie de factori, precum:
 efectul efortului unitar tangenţial() este de a
 caracteristicile corpurilor de probă -
împiedica lunecarea relativă a secţiunilor şi se
forma, dimensiunile şi starea suprafeţei
manifestă ca o forţă de forfecare
epruvetei(care trebuie să fe plane şi
 efectul efortului unitar normal() este de a paralele),
împiedica depărtarea sau apropierea secţiunilor,
 parametrii de încercare – durata de
după cum solicitările sunt de întindere sau
încercare, viteza de încercare etc.
compresiune
Acesta conferă rezistenţei la compresiune un caracter
Pentru stabilirea caracteristicii de rezistenţă a unui material,
convenţional. Utilizarea epruvetelor de aceeaşi formă şi
se confecţionează din acesta probe cu forme şi dimensiuni
dimensiuni şi respectarea aceloraşi condiţii de încercare,
standardizate, probe ce poartă denumirea de corpuri de
înlătură toţi factorii de variabilitate a rezistenţelor, care nu
probă sau epruvete.
au legătură cu rezistenţa propriu zisă.
Când nu există posibilitatea confecţionării corpurilor de
Forma epruvetelor utilizate pentru determinarea rezistenţei
probă, rezistenţele sunt determinate prin încercări pe probe
la compresiune poate f:
  cubică – folosite pentru determinarea rezistenţei
cubice
 prismatică – folosite pentru determinarea
rezistenţei prismatice
 cilindrică – folosite pentru determinarea
rezistenţei cilindrice
Influenţa formei asupra valorii rezistenţei la compresiune
Influenţa dimensiunilor geometrice asupra valorii
rezistenţelor la compresiune
Neplaneitatea suprafeţei probei în contact cu platanele
presei hidraulice
Frecarea dintre platanele presei şi probă
Valoarea rezistenţei la compresiune este influenţată şi de
viteza de încercare
Încercarea la întindere a materialelor
Când o probă este supusă la solicitarea de întindere, în
structura internă cresc forţele de atracţie internă, deoarece
structura se opune tendinţei de depărtare a unităţilor
structurale. Atracţia internă are o valoare maximă pentru o
anumită distanţă interparticulară după care aceasta scade
rapid, deoarece prin depăşirea stadiului de echilibru între
forţele de coeziune internă şi forţele externe, se ajunge la
pierderea capacităţii de rezistenţă a structurii şi apariţia
microfsurilor, unirea lor în fsuri orientate transversal faţă
de direcţia solicitării şi în fnal ruperea materialului.
Ca valoare , rezistenţa la întindere este mai mică decât
rezistenţa la compresiune, deoarece starea de microfsurare
ce se creează prin întindere, nu mai poate permite
preluarea în continuare a altor sarcini de întindere.
Rezistenţa la întindere constituie parametru de proiectare
pentru elemente de construcţii ce lucrează la întindere –
tiranţi precum şi la elemente de construcţii care nu admit
fsuri în exploatare – rezervoare.
Pentru determinarea rezistenţei la întindere sunt utilizate
mai multe variante de încercare:
 1. încercarea la întindere axială sau pură
 2. încercarea la întindere din încovoiere
 3. încercarea la întindere prin despicare
 Încercarea la întindere axială
 Pentru realizarea încercării probele utilizate au
secţiunea transversală circulară sau poligonală, de
diverse dimensiuni, iar capetele sunt îngroşate
(pentru a permite prinderea în bacurile presei sau
în dispozitivul de încercare), sau pot f sub formă
de brichete.
 Forţa de întindere se aplică necondiţionat în lungul
axei probei. Când valoarea efortului unitar produs
de forţa de întindere P, ajunge la limita rezistenţei
la întindere a materialului, apar microfsuri ce se
dezvoltă transformându-se în fsuri, iar în fnal se
produce ruperea probei.
 Rezistenţa la întindere axială , reprezintă raportul
între forţa maximă de rupere şi aria iniţială a
secţiunii probei încercate.
 Se poate calcula rezistenţa la întindere
axială ............
 Încercarea la întindere din încovoiere
 Această încercare se realizează folosind epruvete
sub formă de bare sau grinzi, prismatice.
 Pentru efectuarea încercării se utilizează presa
hidraulică sau dispozitive mecanice construite
special pentru acest tip de încercare.
 Deformata obţinută prin solicitarea la încovoiere
indică o solicitare complexă. Având în vedere faptul
că de obicei rezistenţa la întindere este mai mică
decât rezistenţa la compresiune , în momentul în
care la partea inferioară efortul unitar ajunge la
limita de rupere, apar fsuri în zona întinsă care se
dezvoltă spre zona comprimată. În acest mod se
reduce secţiunea utilă şi se produce ruperea
probei.
 Rezistenţa la întindere din încovoiere, reprezintă
raportul dintre momentul încovoietor M produs de
forţa F ce acţionează asupra probei şi modulul de
rezistenţă W al secţiunii probei încercate.
 Încercarea la întindere prin despicare
 Această încercare se realizează folosind epruvete
sub formă de cuburi, cilindri, sau capete de prismă.
 Pentru efectuarea încercării se utilizează presa
hidraulică. Ca schema de încercare se foloseşte cea
din fg. alăturată: se aplică probei o solicitare de
compresiune cu forţa F, uniform distribuită în
lungul probei şi în planul determinat de cele două
fâşii de carton şi concentrat în planul secţiunii
transversale.
 Deoarece deformaţiile transversale nu sunt
împiedicate, în corpul epruvetei apar eforturi de
întindere pe direcţie transversală solicitării şi în
 condiţiile depăşirii rezistenţei la întindere a
materialului, se produce ruperea acestuia prin
despicare după planul forţei de compresiune.
 Încercarea materialelor la solicitări dinamice
 Solicitările dinamice presupun aplicarea prin şoc a
unei încărcări, prin căderea unui corp de masă
cunoscută de la o înălţime cunoscută şi măsoară
energia mecanică necesară distrugerii unei probe.
 Acest tip de solicitări este valabil la elemente de
construcţii ce suportă în regim de exploatare
acţiuni dinamice.
 Încercarea la compresiune prin şoc
 Încercarea la compresiune prin şoc se efectuează
pe epruvete de formă cubică, cilindrică sau pe
plăci. Proba aleasă pentru încercare se aşează pe
postamentul maşinii de încercat din fig. alăturată
şi de la diverse înălţimi h, cunoscute, se lasă să
cadă greutatea G.
 Încercarea la încovoiere prin şoc(rezilienţa)
 Rezistenţa la încovoiere prin şoc se determină pe
probe de formă prismatică cu secţiune obligatorie
de rupere şi cu ajutorul unui dispozitiv(pendul)
prevăzut cu o articulaţie mobilă, ciocanul putându-
se deplasa pe o traiectorie circulară, conform fg.
alăturate.
 Pentru o cădere liberă, ciocanul se deplasează din
punctul 1 în punctul 1’. Când pe traiectoria
ciocanului se interpune proba de încercat aşezată
pe reazeme conform fgurii, ciocanul de greutate G,
loveşte proba în zona secţiunii de rupere, rupe
proba şi se ridică până la punctul 2. Punctul 2 se
situează cu atât mai jos cu cât materialul este mai
rezistent.
 Rezistenţa la încovoiere prin şoc, Kn, reprezintă
lucrul mecanic necesar pentru a rupe o probă cu
secţiunea S, prin căderea unei greutăţi
standardizate G.
 Încercarea la oboseală
 Oboseala elementelor de construcţii este produsă
de solicitări de mică valoare, dar care se
caracterizează prin variaţia intensităţii în timp,
după o lege bine definită. În cursul unui ciclu
efortul unitar variază, ciclurile putând fi pulsatorii,
oscilante sau alternante. Chiar dacă valoarea
solicitării este sub limita de rupere a materialului,
după o anumită perioadă de solicitare dinamică,
materialul se rupe la oboseală.
 Rezistenţa la oboseală R0, reprezintă valoarea
efortului unitar către care tinde asimptotic graficul
de variaţie a efortului unitar când numărul de
cicluri de încercare creşte.
 Indiferent de modul de acţiune al solicitării ciclice –
oscilant, pulsatoriu sau alternant, se poate aprecia
că valoarea rezistenţei la oboseală, care se poate
obţine pentru un număr de cicluri de solicitare
ciclică, ce tind spre o valoare n şi care permite
evoluţia asimptotică a efortului unitar, la valoarea
rezistenţei la oboseală .
7 Duritatea materialelor
Duritatea este proprietatea materialelor de a se opune
modificării formei, prin pătrunderea unui corp dur,
nedeformabil, în masa lor.
Duritatea materialelor este determinată de tipurile de
legături interparticulare(atomică, ionică, moleculară) şi de
simetria legăturilor. Solidele cristaline cu reţea atomică
(diamant, carbură de siliciu etc.) sunt cele mai dure
materiale, însă cele mai mici durităţi le prezintă materialele
la care legăturile interparticulare sunt moleculare, slabe, de
tip Van der Waals.
Duritatea materialelor se determină prin metode
standardizate. În acest caz duritatea este apreciată în
funcţie de mărimea amprentei.
Duritatea Brinell(HB) –se calculează ca raport între forţa F
ce acţionează asupra bilei din oţel dur de diametru D, într-o
perioadă de timp determinată t şi aria Ab a
amprentei(calotă sferică de diametru=d produsă pe
suprafaţa materialului încercat.
Duritatea Vickers(HV) – se calculează ca şi duritatea Brinell
prin aplicarea unei forţe F normate asupra unui penetrator
dar nu sub formă de bilă ci sub formă de piramidă cu baza
un pătrat şi unghiul de vârf de 1360, realizat din diamant,
raportat la aria suprafeţei laterale a amprentei lăsate pe
suprafaţa probei.
Duritatea Rocwell – se apreciază prin adâncimea
deformaţiei plastice produse de un penetrator în condiţii
normate de încercare.
Aprecierea durităţii materialelor se face pe baza unor scări
convenţionale de tip Mohs(pe această scară de duritate
talcul are duritatea 1 iar diamantul 10), care în funcţie de
caracteristicile zgârieturilor efectuate pe suprafaţa
materialelor dau indicaţii valorice asupra durităţii, sau aşa
cum s-a prezentat anterior prin metode standardizate care
se bazează pe amprentarea materialului, între aceste
metode de determinare existând corelări de echivalenţă.
Corelări există şi între duritate şi alte caracteristici ale
materialelor cum ar f: la duritate mare corespunde
rezistenţă la compresiune mare şi caracteristici de
deformabilitate reduse, rezistenţă la oboseală redusă.(ex.:
un material dur este fragil).
Generalităţi
Deformaţiile pe care le suportă materialele de construcţii
constau în modificări ale formei şi dimensiunilor corpurilor,
provocate de variaţii de umiditate sau temperatură, sau de
acţiuni mecanice.
În funcţie de factorii care determină deformaţiile, acestea
se clasifcă astfel:
 - deformaţii de contracţii şi/sau umflări provocate
de variaţii de umiditate
 - deformaţii de contracţii şi/sau dilatări provocate
de variaţii de temperatură
 - deformaţii provocate de solicitări mecanice de
scurtă durată sau de lungă durată
De obicei, deformaţiile pe care le suportă un material, sunt
determinate de o sumă de factori şi din această cauză
deformaţia fnală reprezintă o sumă de deformaţii, iar cota
de contribuţie a fecărui factor ce determină deformaţii se
determină prin calcule ce au la bază modele matematice
mai mult sau mai puţin precise.
Deformaţii produse de variaţii de umiditate
Deformaţiile produse de umiditate sunt specifce
elementelor de construcţie din lemn, dar se produc şi
pentru alte materiale de construcţii, sub formă de variaţii
dimensionale şi de volum.
Modificarea conţinutului de apă dintr-un material (cum ar
fi apa legată fizic din lemn) este însoţită de modificări de
dimensiuni şi volum. Astfel prin creşterea cantităţii de apă
materialul se umflă, iar prin reducerea conţinutului de apă
se produce contracţia materialului (lemnul se contrage).
Pentru aprecierea contracţiei sau umflării, în laborator, sunt
necesare epruvete din lemn de formă şi dimensiuni
standardizate şi aparatură pentru măsurători de precizie a
lungimilor - şublere sau micrometre.
Astfel când materialul încercat este lemnul, epruvetele
utilizate în acest scop au forma prismatică şi dimensiuni de
20x20x100mm.
9 Deformatii
Deformaţii produse de solicitări mecanice
Orice corp sub acţiunea sarcinilor exterioare se deformează,
modifcându-şi forma şi volumul. Acţiunile exterioare sunt
de o mare diversitate şi ele produc fecare în parte
deformaţii asupra corpurilor, suma acestor deformaţii find
cea care caracterizează structurile din punct de vedere al
deformabilităţii şi care în acelaşi timp influenţează
comportarea în timp a structurilor de construcţii.
Oricât de complexă ar f deformaţia unui material, aceasta
poate f descompusă în deformaţii simple, de tip:
 deformaţii liniare – reprezintă variaţiile de lungime
ale segmentelor drepte ale elementelor de
construcţii
 deformaţii unghiulare – reprezintă variaţii ale
unghiurilor elementelor de construcţii, care iniţial
au fost drepte.
Acţiunile exterioare produc deformaţii ale elementelor
structurilor şi în acelaşi timp dau naştere la eforturi interne,
prin care structura internă se opune deformării.
Dacă intensitatea forţelor externe este cel mult egală cu
intensitatea forţelor de legătură dintre unităţile structurale,
deplasările relative ............... sunt reversibile, iar forţele de
legătură aduc unităţile structurale la distanţele de echilibru
d0. În această situaţie deformaţia corpului poartă
denumirea de deformaţie elastică.
Dacă intensitatea forţelor exterioare este mai mare decât
intensitatea forţelor de legătură dintre unităţile structurale,
acestea vor ieşi din sfera de interacţiune producându-se
rearanjări ale structurii sau microfsurări ale acesteia. În
această situaţie deplasările relative ale unităţilor structurale
vor f ireversibile(remanente), iar corpul nu mai revine la
forma şi dimensiunile iniţiale, el suferă o deformaţie
plastică.
Odată apărute microfsurile, structura nu mai răspunde la
fel la acţiunea forţelor externe şi forţa activă se va repartiza
pe secţiuni mai mici. În această situaţie forţele de legătură
dintre unităţile structurale vor f depăşite repede de forţa
activă(exterioară), situaţie în care apar în continuare
microfsuri ce se unesc în fsuri, iar în fnal se produce
ruperea corpului.
Starea de deformaţie a unui corp se apreciază cantitativ prin
deformaţia specifică longitudinală - ε şi deformaţia
specifică unghiulară - φ.
Deformaţia specifică longitudinală(ε) reprezintă proporţia
cu care se modifică dimensiunea unui corp, corespunzător
unui efort unitar, produs de o acţiune mecanică exterioară.
Deformaţia specifică unghiulară(φ) reprezintă proporţia cu
care se modifică unghiurile reţelei unui corp, corespunzător
unui efort unitar , produs de o acţiune mecanică exterioară

Având în vedere faptul că starea solidă se caracterizează

prin volum constant, deformaţia pe o direcţie este
totdeauna însoţită de o deformaţie de semn contrar pe
direcţie perpendiculară pe prima, din această cauză un corp
supus la întindere, se va alungi pe direcţia forţei şi se va
contrage perpendicular pe direcţia forţei.

Coeficientul lui Poisson (µ) se defineşte ca raport între

deformaţia transversală şi cea longitudinală a unui corp,
când efortul unitar este acelaşi.

La deplasarea relativă a unităţilor structurale, între acestea

se produc frecări interne cu caracter vâscos. Caracterul
vâscos al deformaţiilor presupune întârzierea producerii
deformaţiilor în raport cu viteza de creştere a intensităţii
efortului unitar, iar la descărcarea
probelor ................................relaxare.

Curgerea vâscoasă este dependentă:

- de timp

- de temperatura corpului

starea de eforturi şi deformaţii va fi la rândul ei

dependentă de timp şi de temperatura corpului şi de
intensitatea forţelor exterioare.

Caracterul vâscos al deformării este mai pregnant la

materiale a căror structuri au capacitate de rearanjare sub
sarcini, fără apariţia de microfisuri, ceea ce este
caracteristic lichidelor cu vâscozitate mare.

În mod real, tipurile de deformaţii se suprapun, iar

comportarea materialului se analizează după ponderile pe
care tipurile de deformaţii le au asupra deformaţiei totale a
corpului.

Se pot defini în acest sens comportări:

- elastice,

- elasto-plastice,

- elasto-vâsco-plastice,

care la rândul lor sunt caracterizate de stări de eforturi şi

deformaţii specifice.

Modulul de elasticitate, reprezintă efortul necesar

producerii unei deformaţii unitare şi este numeric egal cu
tangenta trigonometrică a unghiului pe care graficul îl face
cu axa .