DREPTUL PROPRIETĂŢII

INTELECTUALE

Lect. univ. dr. NICOLETA-RODICA DOMINTE

SUPORT CURS

1
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE

Lect. univ. dr. NICOLETA-RODICA DOMINTE

- SUPORT CURS -

Anul III
Semestrul II

2017-2018

2
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2017-2018
Semestrul I/II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Dreptul proprietăţii intelectuale

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): disciplină
impusă

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Lector dr. Nicoleta Rodica

Dominte
Contact e-mail: nicoleta_dominte @yahoo.com
Program consultaţii: marți, ora 14 - 16

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de

…

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele

menționate în Fișa Disciplinei)
1. Obiective: Dreptul proprietăţii intelectuale cuprinde două
mari domenii: dreptul proprietăţii industriale şi dreptul de autor.
În acest context, studenţii vor putea aprofunda aspecte privind
condiţiile de validitate, procedura de înregistrare, dar şi cazurile
de încetare ale dreptului exclusiv de exploatare în domeniul
proprietăţii industriale în conformitate cu legislaţia naţională în
vigoare. Pe de altă parte, studenţii vor putea descifra şi analiza

3
cadrul juridic privind protecţia operelor literare, artistice sau
ştiinţifice prin drept de autor.
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi
capabili să:
a) Explice noțiunile de dreptul proprietății intelectuale
b) Descrie condițiile de validitate, procedurile de înregistrare și
mijloacele de aparare specifice obiectelor dreptului
propriettății intelectuale în România
c) Utilizeze formularele de dobândire și menținere a protecției
juridice la nivel național
d) Analizeze cazuri practice din domeniul proprietății
intelectuale române

2. Competențe:
Competenţe profesionale
C1. Capacitatea de a identifica și înțelege noţiunile specifice
dreptului proprietăţii intelectuale
C2. Capacitatea de a interpreta şi aplica textul de lege în
anumite cazuri practice
C3. Capacitatea de a completa formularele cererilor de
înregistrare în vederea dobândirii protecţiei juridice la nivel
național
Competenţe transversale
CT1. Identificarea şi utilizarea informaţiilor necesare pentru
derularea unei proceduri de înregistrare
CT2. Aplicarea dispozițiilor dreptului civil și penal în domeniul
dreptului proprietății intelectuale

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea

duratei de parcurgere (identice cu cele menționate în Fișa
Disciplinei)
Unitatea de învățare 1: Aspecte generale privind dreptul
proprietăţii intelectuale. Obiectele dreptului proprietății
intelectuale

4
Unitatea de învățare 2: Principiile dreptului de proprietate
intelectuală.
Unitatea de învățare 3: Mărcile. Noțiunea și dobândirea
dreptului exclusiv de exploatare.
Unitatea de învățare 4: Mărcile. Transmitere și Mijloace de
apărare.
Unitatea de învățare 5: Indicațiile geografice.
Unitatea de învățare 6: Desene și modele. Noțiunea, natura
juridică și dobândirea dreptului exclusiv de exploatare.
Unitatea de învățare 7: Desene și modele.Transmitere și
Mijloace de apărare.
Unitatea de învățare 8: Brevetul de invenție. Noțiunea,
clasificarea invențiilor. Condiții de brevetabilitate.
Unitatea de învățare 9: Brevetul de invenție. Procedura de
înregistrare.
Unitatea de învățare 10: Brevetul de invenție.Transmitere și
Mijloace de apărare.
Unitatea de învățare 11: Modele de utilitate.
Unitatea de învățare 12: Dreptul de autor. Noțiunea, obiectul
și condițiile protecției juridice.
Unitatea de învățare 13: Dreptul de autor. Drepturile morale și
drepturile patrimoniale de autor.
Unitatea de învățare 14: Dreptul de autor. Transmiterea
drepturilor patrimoniale de autor.

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

Lucrare pentru verificarea cunoștințelor pe parcursul semestrului
II, în cadrul orelor de seminar - 1 lucrare. Test cu aplicație
practică – completarea unei cereri de înregistrare a unei mărci și
completarea unei cereri de înregistrare a unui desen sau model.

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

5
- Evaluare finală – examen scris: 60%
- Evaluare formativă continuă: 40%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Referinţe principale:
1. Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997.
2. Macovei Ioan, Tratat de dreptul proprietatii intelectuale, Editura
CHBeck, Bucuresti, 2010.
3. Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, vol. I, Ed. C.H.Beck,
Bucuresti, 2016.
4. Roş, V., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex,
Bucureşti, 2001.
5. Roş, V., Spineanu-Matei, O., Bogdan, D., Dreptul proprietăţii
intelectuale. Dreptul proprietăţii industriale. Mărcile şi indicaţiile
geografice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
6. Teodor Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul
Juridic, București, 2010.
7. Roş, V.,Bogdan, D., Spineanu-Matei, O.,Dreptul de autor si drepturile
conexe: tratat, Editura All Beck, București, 2005.

Referinţe suplimentare:
1. Spineanu-Matei, O., Proprietate intelectuală. Practică judiciară, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011.
2. Ligia Dănilă Cătună, Alin Speriuș-Vlad, Dreptul proprietății
intelectuale. Caiet de seminar, Editura C.H.Beck, 2011.
3. Andreea Paula Seucan, Drepturile morale și drepturile patrimoniale ale
autorului, Editura Universul Juridic, București, 2011.
4. Alin Speriuș-Vlad, Drepturile patrimoniale în proprietatea
intelectuală, Editura Universul Juridic, București, 2014.
5. Dominte Nicoleta Rodica, Drept de autor. Mărci. Desene si modele.
Brevete de inventii. Jurisprudență comentată, Editura CHBeck, București,
2012

6
 CUPRINS

Unitatea de învățare 1: Aspecte generale privind dreptul proprietăţii

intelectuale. Obiectele dreptului proprietății intelectuale…….……..8
Unitatea de învățare 2: Principiile dreptului de proprietate
intelectuală……………………………………………………………14
Unitatea de învățare 3: Mărcile. Noțiunea și dobândirea dreptului
exclusiv de exploatare………………………………………………..20
Unitatea de învățare 4: Mărcile. Transmitere și Mijloace de
apărare………………………………………………………………….29
Unitatea de învățare 5: Indicațiile geografice……………………....38
Unitatea de învățare 6: Desene și modele. Noțiunea, natura juridică și
dobândirea dreptului exclusiv de exploatare…………………………44
Unitatea de învățare 7: Desene și modele.Transmitere și Mijloace de
apărare…………………………………………………………………52
Unitatea de învățare 8: Brevetul de invenție. Noțiunea, clasificarea
invențiilor. Condiții de brevetabilitate………………………………..59
Unitatea de învățare 9: Brevetul de invenție. Procedura de
înregistrare……………………………………………………………67
Unitatea de învățare 10: Brevetul de invenție.Transmitere și Mijloace
de apărare……………………………………………………………..77
Unitatea de învățare 11: Modele de utilitate……………………….85
Unitatea de învățare 12: Dreptul de autor. Noțiunea, obiectul și
condițiile protecției juridice…………………………………………..91
Unitatea de învățare 13: Dreptul de autor. Drepturile morale și
drepturile patrimoniale de autor………………………………………96
Unitatea de învățare 14: Dreptul de autor. Transmiterea drepturilor
patrimoniale de autor………………………………………………..103

7
 Unitatea de învățare 1
Aspecte generale privind dreptul proprietăţii intelectuale.
Obiectele dreptului proprietății intelectuale

Cuprins:
1. Definirea dreptului de proprietate intelectuală
2. Instituţii naţionale
3. Obiectele dreptului de proprietate intelectuală
4. Cadrul normativ

Obiective:
− definirea noţiunilor specifice materiei dreptului proprietăţii
intelectuale;
− individualizarea obiectelor dreptului proprietăţii intelectuale;
− identificarea principalelor izvoare juridice în materie.

1.Definirea şi natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

Prin dreptul de proprietate intelectuală se înţelege ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile privind protecţia creaţiei
intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi
semnele distinctive ale activităţii de comerţ.
Dreptu dobândit de către autorul/ titularului creaţiei intelectuale
implică un aspect pozitiv şi un aspect negativ. Aspectul pozitiv constă în
dreptul titularului de a fi singurul îndreptăţit să exploateze obiectul
dreptului său de proprietate intelectuală. Prerogativa folosinţei se
exercită de titular în mod direct şi nemijlocit. Aspectul negativ
constă în dreptul titularului de a interzice altor persoane orice folosinţă a
bunului, fără încuviinţarea sa. Prin opunerea de către titular a folosinţei
bunului, terţii au obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce atingere
exercitării dreptului de proprietate intelectuală
Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă
una din cele mai controversate probleme. În funcţie de clasificările
folosite, punctele de vedere susţinute în literatura de specialitate pot fi
grupate în două mari teorii. Dreptul asupra proprietăţii intelectuale este
apreciat ca un drept de proprietate, sau ca un drept distinct ce formează o
categorie specială.

8
 După o primă opinie, dreptul de creaţie intelectuală este
caracterizat ca un drept de proprietate, conform dreptului natural. În
această concepţie, creaţia intelectuală este considerată cea mai personală,
cea mai legitimă, cea mai sacră şi cea mai inatacabilă dintre toate
proprietăţile.
Teoria drepturilor intelectuale a preconizat ideea unei noi
categorii de drepturi. La diviziunea clasică a drepturilor în personale,
obligaţionale şi reale, consacrată de dreptul roman, Edmond Picard a
adăugat încă o grupare a drepturilor intelectuale. Ideea drepturilor
intelectuale, ca o categorie specială, s-a bucurat de un succes deosebit. Ea
a fost preluată şi susţinută în diverse variante.
Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial, conferă
titularului un monopol de exploatare şi sunt opozabile erga omnes. Spre
deosebire de drepturile reale, drepturile intelectuale au ca obiect
activitatea şi gândirea omului.
Drepturile intelectuale au o valoare pecuniară, fără să aibă ca
obiect bunuri corporale şi fără să constituie creanţe în raporturile cu
debitorii. Ele sunt formate din creaţiile intelectuale, literare, artistice,
invenţiile, desenele şi modelele, semnele de atragere a clientelei, numele
comercial, emblema, mărcile de fabrică, apelaţiunile de origină, drepturile
asupra clientelei, ca cele recunoscute reprezentaţilor, agenţilor de
asigurări, membrilor unor profesii liberale. Prin opozabilitatea erga
omnes şi caracterul lor imediat, drepturile intelectuale se înrudesc cu
drepturile reale.
După o teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept
complex, care cuprinde în conţinutul său atributele personale
nepatrimoniale şi atribute patrimoniale. Aceste prerogative personale
nepatrimoniale şi patrimoniale sunt indisolubil legate între ele, fără să
existe un primat al unora asupra celorlalte.
După o altă teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un
drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la
drepturi de ordin patrimonial. Drepturile de ordin patrimonial, fiind
împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimonial, formează un tot
unitar.

2. Instituţii naţionale
În domeniul proprietăţii intelectuale regăsim două instituţii
naţionale:
- Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), pagina de
internet: www.osim.ro
- Oficiul Român al Drepturilor de Autor (ORDA), pagina de
internet: www.orda.ro
9
Protecţia juridică se dobândeşte în domeniul proprietăţii industriale prin
depunerea unei cereri de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci, urmată de derularea unei proceduri de înregistrare.
În domeniul dreptului de autor, protecţia juridică se dobândeşte în absenţa
derulării unor formalităţi de înregistrare.

3. Obiectele dreptului de proprietate intelectuală

Dreptul de proprietate intelectuală este format din dreptul de
proprietate industrială şi dreptul de autor. Proprietatea industrială, ca
instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în
industrie (desenele şi modelele, invenţiile, modelele de utilitate) şi la
semnele distinctive (mărcile şi indicaţiile geografice).
După o altă clasificare, obiectele proprietăţii intelectuale sunt
încadrate în trei grupe distincte. La cele două categorii de obiecte de
proprietate industrială, creaţiile noi şi semnele distinctive, se adaugă încă
una, reprimarea concurenţei neloiale. Libertatea şi moralitatea activităţii
economice se asigură printr-un ansamblu de dispoziţii care protejează
practicile cinstite în materia industrială şi comercială.
Marca reprezintă un semn distinctiv ce diferenţiază produsele ori
serviciile unui comerciant de cele ale unui alt comerciant. Marca poate fi
compusă din cuvinte, cifre, desene, semne sonore, semne olfactive. De
exemplu: marca GEROVITAL ®
Indicaţiile geografice reprezintă semne distinctive, compuse din
denumiri geografice, care individualizează legătura directă dintre
caracteristicile produselor şi factorii naturali dintr-o anumită regiune
geografică. De exemplu: TOPOLOVENI – Magiunul de Topoloveni.
Desenul sau modelul reprezintă o creaţie estetică, ce îmbină
caracteristici utilitare, încorporată unui produs fabricat pe cale industrială
sau artizanală. De exemplu: forma de frunză pentru un obiect casnic,
făraş.
Invenţia este o creaţie tehnică ce conturează o soluţie nouă a
unei probleme tehnice enunţate sau nu în domeniul ştiinţific. De exemplu:
telefonul, becul.
Modelul de utilitate reprezintă o mică invenţie, sub forma unui
mecanism ori dispozitiv. De exemplu: tirbuşonul.
Dreptul de autor reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile referitoare la realizarea unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice. Dreptul de autor are ca obiect operele literare,
artistice şi ştiinţifice. De exemplu: o poezie, o operă cinematografică, o
pictură. Pentru a fi protejată, opera trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului; să îmbrace o
10
formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor; să fie susceptibilă
de aducere la cunoştinţa publicului. În cadrul dreptului de autor,
elementul caracteristic al creaţiei intelectuale constă în originalitatea
operei.

4. Cadrul normativ
Dreptul de proprietate intelectuală are două categorii de izvoare:
interne şi internaţionale.
Principalele izvoare interne, care pot fi grupate, în funcţie de
obiectele protecţiei juridice, sunt următoarele:
- Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice, republicată în Monitorul Oficial nr.337/8.05.2014;
textul legii poate fi consultat la următoarea pagină de internet:
www.osim.ro
- Hotărârea Guvernului nr. 1.134/10.XI.2010 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi
indicaţiile geografice - publicată în Monitorul Oficial nr.
809/03.XII.2010; textul legii poate fi consultat la următoarea
pagină de internet: www.osim.ro
- Legea nr.129 din 29 decembrie 1992 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale, republicată în Monitorul Oficial
nr.242/4.04.2014; textul legii poate fi consultat la următoarea
pagină de internet: www.osim.ro
- Hotărârea Guvernului nr. 211/2008 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129/1992 privind protecţia
desenelor şi modelelor, publicată în M.Of.nr.181/10.03.2008;
textul legii poate fi consultat la următoarea pagină de internet:
www.osim.ro
- Legea nr.64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie,
republicată în Monitorul Oficial nr. 613/19.08.2014; textul legii
poate fi consultat la următoarea pagină de internet: www.osim.ro
- Legea nr. 83 din 24 iunie 2014 privind invențiile de serviciu
publicată în Monitorul Oficial nr. 471/26.06.2014; textul legii poate
fi consultat la următoarea pagină de internet: www.osim.ro
- Hotărârea Guvernului nr. 547 pentru aprobarea regulamentului de
aplicare a Legii 64/1991 privind brevetele de invenţie publicată în
M.Of. nr 456/18 iunie 2008; textul legii poate fi consultat la
următoarea pagină de internet: www.osim.ro
- Legea nr. 350 din 12 decembrie 2007 privind modelele de utilitate
publicată în Monitorul Oficial nr. 851/12.12.2007; textul legii poate
fi consultat la următoarea pagină de internet: www.osim.ro
11
 - Hotărâre pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.
350/2007 privind modelele de utilitate; textul legii poate fi
consultat la următoarea pagină de internet: www.osim.ro
- Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe în
forma actualizată la data de 8 noiembrie 2015; textul legii poate fi
consultat la următoarea pagină de internet: www.orda.ro

Începând cu secolul al XIX-lea, vocaţia internaţională a drepturilor de

creaţie intelectuală a determinat includere în convenţiile comerciale
bilaterale a unor prevederi referitoare la proprietatea industrială.
Menţionăm în continuare unele convenţii internaţionale aplicabile în
domeniul dreptului proprietăţii intelectuale.

Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale

Ideea unei reglementării unui cadru normativ şi a creării Uniunii
internaţionale în domeniul creaţiei industriale a fost discutată la
Congresul de la Viena din 1873, în urma unei greve a inventatorilor
germani şi americani care au refuzat participarea la Expoziţia
Internaţională de la Viena din 1873. Motivul acestei greve a fost absenţa
protecţiei internaţionale a creaţiilor tehnice. Acest proiect s-a concretizat
la cea de a doua Conferinţă internaţională de la Paris, prin încheierea
Convenţiei pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883.
România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles
şi Washington, prin Decretul-Lege nr. 2641 din 17 iunie 1920, ratificat
prin Legea din 27 martie 1924. Fiecare dintre ţările Uniunii trebuie să
organizeze un serviciu special de proprietate industrială, precum şi un
depozit central pentru publicitatea brevetelor de invenţii, modelelor de
utilitate, desenelor sau modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau
de comerţ.

Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi

artistice
După îndelungate discuţii pregătitoare, care au durat aproape 25
de ani, la 9 septembrie 1886 s-a încheiat Convenţia de la Berna pentru
protecţia operelor literare şi artistice. Discuţiile privind crearea unui cadru
normativ de protecţie internaţională a drepturilor de autor s-au derulat, în
principal, în cadrul Asociaţiei Internaţionale Literare şi Artistice,
înfiinţată în anul 1878 la Paris. Iniţiativa înfiinţării acestei asociaţiei
revine primul preşedinte, un mare scriitor francez,Victor Hugo.
Convenţia a intrat în vigoare la 5 decembrie 1887. Ulterior, Convenţia a
fost amendată şi completată printr-un Act adiţional şi o Declaraţie
12
interpretativă, semnate la Paris, la 4 mai 1896. Convenţia de la Berna a
fost adoptată de 9 state, în calitate de membre fondatoare.
România a aderat la Convenţia de la Berna în forma revizuită la
Berlin, prin Legea nr. 152, promulgată prin Decretul nr. 1312 din 24
martie 1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Ulterior, România a ratificat
şi forma revizuită a convenţiei de la Roma, Stockholm şi Paris.
Statele participante la Convenţia de la Berna au dreptul de a
încheia între ele convenţii particulare prin care să recunoască autorilor
drepturi mai întinse decât cele acordate de Uniune (art. 7). Toate statele
membre au dreptul de a autoriza, de a supraveghea sau interzice, prin
măsuri de legislaţie sau poliţie internă, difuzarea pe teritoriul lor a
oricărei opere de creaţie intelectuală (art. 17).

Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a

Proprietăţii Intelectuale
La conferinţa diplomatică de la Stockholm din 14 iulie 1967 s-a
semnat Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale (O.M.P.I.). Convenţia a intrat în vigoare la 26 aprilie 1970.
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale este o organizaţie
interguvernamentală, cu statut de instituţie specializată. Organizaţia
succedă Birourilor Internaţionale Reunite pentru Protecţia Proprietăţii
Intelectuale înfiinţate în 1893, care au administrat Uniunea de la Paris şi
Uniunea de la Berna. Sediul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale este la Geneva.

Rezumat:

În cadrul aceste secțiuni a suportului de curs sunt definite

obiectele dreptului de proprietate intelectuală în contextul evidențierii
instituțiilor naționale și a cadrului normativ în materie. Prezentarea
cuprinde referiri atât la izvoarele juridice naționale, cât și la principalele
convenții internaționale.

Întrebări:

1.Enumeraţi cele două mari domenii ale dreptului proprietăţii intelectuale,

identificând obiectele specifice.
2.Care este instituţia naţională prin intermediul căreia se poate obţine
protecţie juridică în sfera proprietăţii industriale?
3.Care este definiţia obiectelor dreptului de proprietate intelectuală?

13
 Unitatea de învățare 2
Principiile dreptului de proprietate intelectuală

Cuprins:
1.Principiul tratamentului naţional
2. Principiul dreptului de prioritate
3. Principiul independenţei brevetelor
4. Principiul independenţei mărcilor

Obiective:
- Identificarea principiilor aplicabile în domeniul dreptului
proprietății intelectuale;
- Individualizarea metodelor de aplicarea a principiilor enunțate;
- Conturarea avantajelor aplicării principiilor în scopul obținerii
protecției juridice.

Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale

sunt tratamentului naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelor
şi independenţa mărcilor.

1.Principiul tratamentului naţional

Prin tratamentul naţional se înţelege că resortisanţii Uniunii de la
Paris şi ai Uniunii de la Berna beneficiază, în celelalte ţări membre, de
aceleaşi drepturi ca şi naţionalii.
Principiul tratamentului naţional este consacrat de art. 2 din
Convenţia de la Paris. Cetăţenii fiecărei ţări a Uniunii, potrivit alin. 1 al
art. 2, se vor bucura în toate celelalte ţări ale Uniunii, în ceea ce priveşte
protecţia proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile respective le
acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naţionalilor, aceasta fără a se
prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenţie. . În
consecinţă, ei se vor bucura de aceeaşi protecţie ca naţionalii şi de
aceleaşi mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse
drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor impuse
naţionalilor.

14
 Asimilarea străinului cu naţionalul constituie o dispoziţie
fundamentală şi a Convenţiei de la Berna din 1886. Principiul este înscris
în art. 5 al Convenţiei: În ceea ce priveşte operele pentru care sunt
protejaţi, în virtutea prezentei convenţii, în ţările Uniunii, altele decât ţara
de origine a operei, autorii beneficiază de drepturile pe care legile
respective le acordă în prezent sau le vor acorda naţionalilor, precum şi
de drepturile acordate în mod special prin prezenta convenţie.
Din articolele celor două convenţii reiese că nu se impune
îndeplinirea unor formalităţi, condiţii pentru acordarea beneficiului
tratatmentului naţional. Art. 2 alin. 2 din Convenţia de la Paris din 1883:
Totuşi, nici o condiţie cu privire la domiciliu sau la stabilirea în ţara în
care este cerută protecţia nu poate fi pretinsă de la cetăţenii Uniunii
pentru folosirea vreunui drept de proprietate industrială. Art. 5 alin. 2 din
Convenţia de la Berna din 1883: Folosinţa si exerciţiul acestor drepturi nu
sunt subordonate nici unei formalităţi; aceasta folosinţă şi acest exerciţiu
sunt independente de existenţa protecţiei în ţara de origine a operei.

Beneficiarii principiului tratamentului naţional sunt resortisanţii,

aşa cum reiese din cele enunţate anterior, şi persoanele asimilate
resortisanţilor. Conform art. 3 din Convenţia de la Paris din 1883: Sunt
asimilaţi cetăţenilor ţărilor Uniunii... cetăţenii ţărilor care nu fac parte din
Uniune, care sunt domiciliaţi sau care au întreprinderi industriale sau
comerciale reale şi serioase pe teritoriul uneia din ţările Uniunii. Conform
art. 3 alin. 2 din Convenţia de la Berna din 1886: Sunt asimilaţi
cetăţenilor ţărilor Uniunii...autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări a
Uniunii, dar care, având reşedinţa lor obişnuită într-una dintre aceste ţări,
sunt, în scopul aplicării prezentei convenţii, asimilaţi cu autorii
resortisanţi ai acestei ţări.
În afară de tratamentul naţional, Convenţia de la Paris instituie şi
tratamentul unionist. Prin tratament unionist se înţelege că resortisanţii
Uniunii beneficiază de totalitatea drepturilor acordate direct de Convenţia
de la Paris. Tratamentul unionist asigură resortisanţilor un minimum de
avantaje, care constituie un drept intern al Uniunii internaţionale.

2.Principiul dreptului de prioritate

Prin drept de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei
persoane, care a efectuat într-o ţară a Uniunii un prim depozit
reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru obţinerea
protecţiei în celelalte ţări membre.
Pentru a exista un drept de prioritate, primul depozit trebuie să
aibă valoarea unui depozit naţional reglementar, care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de legislaţia naţională a fiecărei ţări membre sau a
15
tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între ţările Uniunii (art. 4,
lit. A, alin. 2 din Convenţia de la Paris). Prin depozit naţional reglementar
se înţelege orice depozit care este suficient pentru a stabili data la care a
fost depusă cererea în ţara respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a
cererii (art. 4, lit. A, alin. 3 din Convenţia de la Paris).
Primul depozit se poate constitui în ţara de origine a
resortisantului sau într-o altă ţară a Uniunii. Cea de a doua cerere este
necesar să aibă acelaşi obiect ca şi prima. În ambele cereri se vor formula
aceleaşi revendicări. Succesorii în drepturi ai primului depunător pot
invoca dreptul de prioritate.
Termenele de prioritate, conform textului Convenţiei de la Paris
lit. C, alin. 1 al art. 4, au fost stabilite la 12 luni pentru brevetele de
invenţie şi modelele de utilitate şi la 6 luni pentru desenele sau modelele
industriale şi pentru mărcile de fabrică sau comerţ. Termenele încep să
curgă de la data depozitului primei cereri, fără ca ziua depozitului să fie
cuprinsă în calcul (art.4, lit. C, alin. 3). Confomr art. 4 lit.C, paragraf. 2
din Convenţia de la Paris din 1883: Dacă ultima zi a termenului este o
sărbătoare legală sau o zi în care Biroul nu este deschis pentru primirea
depozitelor de cereri în ţara în care se cere protecţia, termenul va fi
prelungit până la prima zi lucrătoare care urmează.
Cererile depuse de alte persoane pentru acelaşi obiect, în
intervalul de prioritate, vor fi lovite de nulitate.

Exemplificare:

- X depune cerere de înregistrare marca “PUFULET” pentru

brânză – 22 aprilie 2010 – România, OSIM;

- Y depunere cerere de înregistrare marca “PUFULET” pentru

brânză – 10 mai 2010 – Norvegia, autoritatea naţională;

- X depune cerere de înregistrare marca “PUFULET” pentru

brânză – 22 iunie 2010 – Norvegia, autoritatea naţională.

În exemplul enunţat, X a constituit un prim depozit naţional

reglementar în data de 22 aprilie 2010, la OSIM. X poate invoca
prioritatea convenţională de la data constituirii primului depozit,
atunci când depune o nouă cerere de înregistrare pentru aceeaşi
marcă la oficiul naţional din Norvegia. Observăm că pe teritoriul

16
Norvegiei apare conflictul între cerearea de înregistrare a lui Y şi
cererea de înregistrare a lui X. Va fi admisă la înregistrare
cererea depusă de X şi va fi respinsă cererea lui Y, numai dacă X
invocă beneficiul principiului dreptului de prioritate.

Pentru acordarea beneficiului principiului dreptului de prioritate

trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- depozitele naţional reglementare să fie constituite în state membre ale
Uniunii de la Paris;
- cele 2 cereri trebuie să aibă acelaşi obiect, aceleaşi revendicări;
- termenele de prioritate au fost stabilite la 12 luni, respectiv 6 luni.

Conform art. 4 lit.B din Convenţia de la Paris din 1883: În

consecinţă, depozitul efectuat ulterior într-una din celelalte ţări ale
Uniunii înainte de expirarea acestor termene nu va putea fi invalidat de
fapte săvârşite între timp, cum ar fi, mai ales, un alt depozit, publicarea
invenţiei sau exploatarea ei, punerea în vânzare a unor exemplare ale
desenului sau modelului, folosirea mărcii, şi aceste fapte nu vor putea da
naştere la nici un drept al terţilor şi la nici o posesiune personală. [...]

De asemenea, drepturile câştigate de terţi înainte de ziua primei

cereri, care serveşte ca baza dreptului de prioritate, sunt rezervate prin
efectul legislaţiei interne a fiecărei ţări a Uniunii.

Exemplificare:

- Y depune cerere de înregistrare marca “PUFULET” pentru brânză

– 22 aprilie 2010 – Norvegia, autoritatea naţională;

- X depunere cerere de înregistrare marca “PUFULET” pentru

brânză – 10 mai 2010 – România, OSIM;

- X depune cerere de înregistrare marca “PUFULET” pentru

brânză – 22 iunie 2010 – Norvegia, autoritatea naţională.

Observăm că cererea de înregistrare depusă de Y are o dată de

depozit anterioară primului depozit constituit de către X în
România. În acest caz, conflictul dintre cererea lui Y şi cererea lui
X pe teritoriul Norvegiei va fi soluţionat prin respingerea cererii
17
de înregistrare a lui X, chiar dacă a invocate principiul dreptului de
prioritate.
Prioritatea în cascadă înseamnă că persoana, care a depus o
cerere ulterioară cu invocarea priorităţii, va putea solicita un nou termen
de prioritate de la data depozitului posterior. Întrucât dreptul de prioritate
este configurat numai de primul depozit, nu se admite cascada de
priorităţi succesive.
Priorităţile multiple înseamnă că cererea ulterioară este cuprinsă
în mai multe cereri anterioare. Potrivit lit. F a art. 4, nici o ţară a Uniunii
nu va putea refuza o prioritate sau o cerere de brevet pentru motivul că
depunătorul revendică priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din ţări
diferite, cu condiţia să existe o unitate a invenţiei în sensul legii ţării
respective. De obicei, priorităţile multiple se invocă cu ocazia invenţiilor
de perfecţionare sau de completare succesive. Dreptul de prioritate poate
fi transmis unui cesionar, pentru o altă ţară. Transmiterea este admisibilă
dacă beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii.
Convenţia de la Paris consacră şi o prioritate de expoziţie. Prin
dispoziţiile art. 11, alin. 1 se prevede că ţările Uniunii vor acorda, în
conformitate cu legislaţia lor internă, protecţia temporară invenţiilor
brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale,
precum şi mărcilor de fabrică sau de comerţ, pentru produsele care vor
figura la expoziţiile internaţionale oficiale sau oficial recunoscute,
organizate pe teritoriul uneia din ele.

Exemplificare:

- X prezintă invenţia pe care a creat-o la o Expoziţie

Internaţională Oficială, organizată la Milano – 22 aprilie 2015;

- Y depunere cerere de înregistrare pentru o invenţie quasi-

identică cu cea prezentată de X la expoziţie – 10 iunie 2015 –
România, OSIM;

- X depune cerere de înregistrarepentru invenţia prezentată la

expoziţie – 22 august 2015 – România, OSIM.

Dacă X invocă beneficial prioritatăţii de expoziţie la depunerea

cererii de înregistrare la OSIM, va fi respinsă cererea de
înregistrare depusă de către Y.

18
3. Principiul independenţei brevetelor
Prin independenţa brevetelor se înţelege că cererile de brevete
pentru aceeaşi invenţie depuse în diferite ţări ale Uniunii de la Paris nu
depind unele de altele. În conformitate cu dispoziţiile alin.1-5 ale art. 4bis,
brevetele cerute în diferitele ţări ale Uniunii, de cetăţeni ai Uniunii, vor fi
independente de brevetele obţinute pentru aceeaşi invenţie în celelalte
ţări, membre sau nu ale Uniunii.
Această dispoziţie trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că
brevetele acordate în cursul termenului de prioritate sunt independente,
atât din punct de vedere al cauzelor de nulitate şi decădere cât şi din punct
de vedere al duratei normale de protecţie.

4.Principiul independenţei mărcilor

Prin independenţa mărcilor se înţelege că, după înregistrarea într-
o ţară a Uniunii de la Paris, marca nu mai depinde de marca de origine
sau de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii.
Conform art. 6 din Convenţia de la Paris: Condiţiile de depunere şi
înregistrare a mărcilor de fabrică sau de comerţ vor fi stabilite de
legislaţia naţională a fiecărei ţări a Uniunii. Totuşi, o marcă depusă de un
cetăţean al unei ţări a Uniunii într-o ţară a Uniunii nu va putea fi refuzată
sau invalidată, pentru motivul ca ea nu ar fi fost depusă, înregistrată sau
reînnoită în ţara de origine. O marcă înregistrată reglementar într-una din
ţările Uniunii va fi considerată ca independentă de mărcile înregistrate de
celelalte ţări ale Uniunii, inclusiv în ţara de origine.

Rezumat:
Principiile dreptului de proprietate intelectuală sunt principalii
piloni aplicabili în spațiul Uniunii de la Paris și a Uniunii de la Berna.
Beneficiarii principiilor dreptului de proprietate intelectuală sunt cetățenii
din statele member ale celor două Uniuni și persoanele assimilate
resortisanților. Principalul beneficiu este de acordare a protecției în cazul
depunerii unei cereri de înregistrare de către personae de cetățenie străină.

Întrebări:

1. Care este rolul şi importanţa principiului dreptului de prioritate?

2. Cine sunt beneficiarii principiului tratamentului național?
3. Explicați cum funcționează prioritatea de expoziție.
4. Identificați avantajele reglementării principiului independenței
mărcilor.

19
 Unitatea de învățare 3
Mărcile. Noțiunea și dobândirea
dreptului exclusiv de exploatare

Cuprins:
1.Definiţia mărcii şi semnele ce pot constitui o marcă
2.Noţiunea de marcă în categoria mărcilor speciale
3.Condiţii de validitate la înregistrarea mărcilor
4.Procedura de înregistrare

Obiective:
− identificarea şi analiza elementelor esenţiale ale regimului juridic
al mărcilor;
− discutarea elementelor teoretice prin prisma cazurilor practice;
− particularizarea etapele necesare pentru înregistrarea unei mărci
la OSIM.

1.Definiţia mărcii şi semnele ce pot constitui o marcă

Marca este un semn distinctiv, care diferenţiază produsele şi
serviciile unei persoane prin garanţia unei calităţi determinate şi
constante, formând, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv.
În dreptul român, elementele caracteristice ale mărcii sunt
consacrate de Legea nr. 84/1998. Marca este un semn susceptibil de
reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor
unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.
Marca permite diferenţierea produselor şi serviciilor care sunt
identice sau similare. Funcţia de diferenţiere a produselor prezintă două
aspecte distincte. Prin intermediul mărcii se asigură individualizarea
produselor existente pe piaţă, iar producătorul este apărat de actele de
concurenţă neleală. Datorită valorii care o dobândeşte pe piaţă, marca nu
mai este dependentă de provenienţa produsului. Fiind un indicator al
produsului, marca permite fixarea clientelei.
Semnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 2 al
Legii nr. 84/1998. Ele se referă la cuvinte, inclusiv nume şi persoane,
desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în
special, forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de
culori,semnale sonore. Legea română cuprinde o enumerare enunţiativă a
semnelor distinctive care pot fi înregistrate ca mărci.

20
 O marcă poate fi compusă dintr-un singur semn ori din
combinaţia mai multor semne. În literatura juridică semnele ce pot
constitui o marcă sunt grupate în două categorii:
- Semne tradiţionale – sunt semnele compuse din elemente vizuale,
uşor de reprezentat grafic; de exemplu: cuvinte, cifre, desene.
- Semne netradiţionale – sunt semnele compuse din elemente ce nu
sunt vizuale, fiind perceptibile simţurilor şi dificil de reprezentat
grafic; de exemplu: semnele olfactive, semnele gustative.

Exemplificare:

- Mărci compuse din semne tradiţionale: marca URSUS®

pentru bere; marca combinată LA COSTE ® (denumire şi
imaginea unui crocodil) pentru articole de vestimentaţie;

- Mărci compuse din semne netradiţionale: marca compusă din

parfumul de iarbă proaspăt tăiată pentru mingi de tenis
înregistrată la nivelul Uniunii Europene; marca compusă din
gustul de lemn dulce pentru hârtie înregistrată la Oficiul
din Benelux.

2. Noţiunea de marcă în categoria mărcilor speciale

În această categorie regăsim marca notorie, marca defensivă, marca
de rezervă, marca telle quelle.
Marca notorie se caracterizează printr-un renume deosebit,
având o valoare internaţională. Notorietatea este o problemă de fapt.
Determinarea notorietăţii ţine seama de vechimea mărcii, intensitatea
publicităţii, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate.
Notorietatea se apreciază în funcţie de condiţiile proprii sau locale.
Mărcile notorii sunt protejate prin art. 6bis din Convenţia de la Paris.
Aşadar, protecţia acordată mărcilor notorii nu este condiţionată
de formalitatea unei înregistrări naţionale sau internaţionale, ori de
folosire. Protecţia acordată este însă limitată la sfera produselor identice
sau similare.
În dreptul român, protecţia mărcilor notorii este prevăzută de
Legea nr. 84/1998. Potrivit art. 3, lit. d, marca notorie este semnul larg
cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii
sau la data priorităţii revendicate în cerere. Înregistrarea unei mărci va fi
refuzată, dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România
pentru produse sau servicii identice sau similare.
21
 În literatura juridică, prin consolidarea soluţiei adoptate de
jurisprudenţă, mărcile notorii sunt deosebite de mărcile de mare renume
sau celebre. Funcţia de reclamă fiind primordială, marca de mare renume
are o valoare independentă de calitatea şi originea produsului. Datorită
celebrităţii sale, marca de mare renume trebuie să fie protejată şi
împotriva folosirii ei de către un terţ, pentru produse diferite. În
consecinţă, contrafacerea mărcii de mare renume presupune existenţa
unei reproduceri servile sau apropiate de original.

Exemplificare:

- O marcă notorie este o marcă cunoscută de un procent de

70 – 80% din segmentul de public, de pe un anumit teritoriu,
ce vine în contact cu marca, cu produsul; de exemplu: marca
TISSOT® pentru ceasuri.

- O marcă de mare renume este o marcă cunoscută de un

procent de 70 – 80% din populaţia, de pe un anumit
teritoriu, indiferent dacă vine sau nu în contact cu marca,
cu produsul; de exemplu: marca MCDONAL’S®, marca
COCA-COLA®.

În dreptul nostru, dispoziţiile Legii nr. 84/1998 se referă expres la o

asemenea situaţie. Prin art. 6, alin. 4 lit. a, se stabileşte că o marcă este
refuzată la înregistrare dacă este identică sau similară cu o marcă notorie
în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă
marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă, prin folosirea nejustificată a
acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de
renumele mărcii notorii, ori această folosire ar putea produce prejudicii
titularului mărcii notorii. Înregistrarea poate fi totuşi efectuată cu
consimţământul expres al titularului mărcii notorii.
Marca defensivă sau de obstrucţie este dependentă de o altă
marcă, faţă de care se deosebeşte prin unele schimbări de amănunt. Fără a
fi folosită, marca defensivă asigură protecţia mărcii principale,
împiedicând înregistrarea de către terţi a unor mărci asemănătoare.
Mărcile defensive sunt admise în legislaţia japoneză şi lovite de nulitate
în dreptul elveţian, când titularul nu intenţionează să le utilizeze.
Marca de rezervă se depune cu intenţia de a fi folosită în viitor
pentru anumite produse sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă,
existenţa mărcii de rezervă nu este condiţionată de o marcă principală.
22
 Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte state
este protejată în forma înregistrată în ţara de origine, chiar dacă nu
îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea naţională din statul terţ în care
se cere protecţie juridică. Marca telle quelle este consacrată de Convenţia
de la Paris. Potrivit art.6quinquies, orice marcă de fabrică sau de comerţ,
înregistrată reglementar în ţara de origine, va fi admisă la depunere şi
protejată, întocmai aşa cum este ea, în celelalte ţări ale Uniunii. Marca
telle quelle constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii. Semnele
care pot fi înregistrate ca marcă vor fi examinate în conformitate cu
dispoziţiile legii de origine şi nu ale legii de importaţiune.
Protecţia mărcii depuse reglementar în ţara de origine va putea fi
refuzată în următoarele cazuri: marca este de natură să aducă atingere
anumitor drepturi câştigate de terţi în ţara în care se cere protecţia; marca
este lipsită de orice caracter distinctiv sau este compusă exclusiv din
semne sau indicaţii putând să servească, în comerţ, pentru a indica felul,
calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, locul de origine al produselor
sau data producţiei, sau când ele au devenit uzuale în vorbirea curentă sau
practica comercială cinstită şi constantă din ţara în care se cere protecţia;
marca este contrară moralei sau ordinii publice, ori de natură să înşele
publicul.

Exemplificare:

Un producător din România doreşte să înregistreze la

OSIM ca marcă, cuvântul îngheţată pentru produsul îngheţată.
Conform legii române, această cerere de înregistrare va fi
respinsă, deoarece marca nu are caracter distinctiv. În acest caz,
producătorul va înregistra semnul ca marcă în străinătate, de
exemplu în Japonia, urmând ca ulterior să invoce protecţie juridică
ca marcă telle quelle pe teritoriul României. Cererea lui va fi
respinsă, deoarece în România marca nu îndeplineşte condiţia
distinctivităţii.

3.Condiţii de validitate la înregistrarea mărcilor

Distinctivitatea
Protecţia ca marcă a unui semn este condiţionată de existenţa
caracterului distinctiv. Un semn are caracter distinctiv dacă nu este
necesar, uzual sau descriptiv. Distinctivitatea este o problemă de fapt, ce
se apreciază în funcţie de categoria de produse sau servicii pentru care se
23
doreşte înregistrarea semnului. Fiind o noţiune relativă, distinctivitatea se
apreciază de instanţele judecătoreşti în funcţie de situaţia concretă.
Aprecierea caracterului distinctiv are în vedere aptitudinea intrinsecă sau
concretă a semnului de a identifica un anumit produs, în cadrul aceleiaşi
categorii. În raport de produsul sau serviciul la care se aplică, semnul este
distinctiv dacă poate fi recunoscut de către cei cărora le este adresat.

Exemplificare:

Expresia „POFTĂ DE…” este un semn uzual pentru produse

alimentare. Aceeaşi expresie „POFTĂ DE…” dobândeşte caracter
distinctiv, dacă se doreşte înregistrarea ei pentru instrumente
muzicale.

În literatura juridică s-a arătat că distinctivitatea cuprinde două

elemente: originalitatea şi noutatea. Originalitatea reprezintă o condiţie de
validitate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate a
semnului ales ca marcă.
În materia mărcilor, originalitatea nu este absolută în timp şi
spaţiu. Drepturile care iau naştere sunt mai puţin complete, decât cele
decurgând din creaţiile noi. Dreptul asupra mărcii este un drept de
ocupaţie şi nu de creaţie.
În dreptul nostru, art. 5, lit. d din Legea nr. 84/1998 dispune că
nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau
din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea,
cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării
produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.

Exemplificare:

Nu poate fi înregistrată ca marcă simplă unitatea de măsură 1 kg

pentru făină ori unitatea de măsură 1 litru pentru lapte. De
asemenea, nu pot fi înregistrate ca marci expresiile “mai bun”,
“excelent”, deoarece nu au character distinctiv. În aceste
exemple, dacă s-ar admite cererile de înregistrare s-ar ajunge la
crearea unui monopol.

În literatura de specialitate, marca descriptivă este deosebită de

marca aluzivă, care evocă anumite calităţi ale produsului. Cu toate că
diferenţierea este dificilă, marca aluzivă poate fi admisă la înregistrare.
24
Marca aluzivă acţionează ca o formă de publicitate, ce creează în mintea
consumatorilor o legătură directă cu produsul. Pentru că doctrina şi
jurisprudenţa nu au identificat un număr de criterii în baza cărora să se
poată determina cu exactitate marca aluzivă, este posibil ca autorităţile
naţionale să respingă cererea de înregistrare a unei mărci aluzive
apreciind că semnul este descriptiv.

Exemplificare:

Sunt considerate mărci aluzive – “BLOOMERS” pentru o florărie;

“PHOTO Express” pentru fotografii realizate la minut.

Disponibilitatea
Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparţine unei alte
persoane. Indisponibilitatea unui semn este generată de existenţa unor
drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile
personale nepatrimoniale ale terţilor şi la actele anterioare de apropriere,
care constituie anteriorităţile propriu-zise.
În dreptul român, anteriorităţile sunt prevăzute de Legea nr.
84/1998. În conformitate cu art. 6, lit. a, o marcă este refuzată la
înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau
serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii sunt identice cu
cele pentru care marca anterioară este protejată. Cu caracter derogatoriu,
înregistrarea poate fi totuşi admisă dacă se obţine consimţământul expres
al titularului mărcii anterioare.
Anterioritatea poate proveni dintr-un depozit anterior ori dintr-o folosire
anterioară. Motivele relative de refuz la înregistrare sunt reglementate de
dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 84/1998.
Limitele profesionale ale anteriorităţilor se referă la faptul că
marca nu trebuie să fie unică în raport cu toate semnele distinctive
înregistrate anterior. Noutatea mărcii se referă numai la produsele pentru
care a fost creată. Riscul confuziei fiind înlăturat de deosebirea dintre
produse, aceeaşi marcă poate fi folosită în ramuri sau industrii diferite.
Aprecierea diferită a anteriorităţilor în această materie, a permis
elaborarea regulii specialităţii mărcii. În baza regulii specialităţii, o marcă
poate fi înregistrată pentru alte categorii de produse.

Exemplificare:

Principiul specialităţii mărcilor se pot aplica permiţând

acordarea protecţiei juridice pentru ambele mărci pentru produse
25
diferite: „Bunica®” pentru ulei şi „Bunica modernă” pentru articole
de vestimentaţie.

Limitele anteriorităţii în timp se referă la faptul că un semn

protejat anterior ca marcă nu poate fi utilizat de o terţă persoană, cât timp
dreptul titularului nu s-a stins prin expirarea duratei de protecţie juridică
prin sau decădere.
Limitele anteriorităţii în spaţiu se referă la faptul că o marcă este
protejată pe întregul teritoriu al ţării unde a fost înregistrată. Principiul
teritorialităţii nu asigură protecţia mărcii şi în străinătate. O marcă
identică sau similară se poate folosi în două state diferite. Numai în cazul
în care, prin înregistrarea unei mărci străine anterioare, se urmăreşte o
fraudă, titularul ei are o acţiune în concurenţă neloială. De la această
regulă există excepţii, precum mărcile notorii, marca telle quelle, marca
internaţională.

Liceitatea
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă
indicaţii false sau înşelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau
bunelor moravuri. Exigenţele relaţiilor comerciale exclud de la protecţie
mărcile deceptive, ilegale sau imorale.
Mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate, deoarece urmăresc
să inducă în eroare pe consumatori cu privire la natura, calitatea sau
originea produselor, conform art. 5, lit. f din Legea nr. 84/1998.

Exemplificare:

Nu poate fi înregistrat ca marcă cuvântul Prun pentru o mobilă

fabricată din lemn de stejar. Nu poate fi înregistrat ca marcă
cuvântul Portocale pentru bomboane de ciocolată cu umplutură din
castane. Nu poate fi înregistrat ca marcă cuvântul Braşov pentru
produse fabricate în Franţa.

Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate, întrucât aduc

atingere ordinii sociale şi politice. În literatura juridică s-a pus problema
caracterului ilicit sau imoral al produsului pe care se aplică sau ataşează
marca. Întrucât marca formează obiectul unui drept exclusiv şi distinct,
iliceitatea sau imoralitatea produsului nu se răsfrânge asupra mărcii.

Exemplificare:

26
 OSIM a respins cererea de înregistrare a mărcii „De puta
madre”, deoarece este o expresie cu o conotaţie vulgar, ce
contravene bunelor moravuri. Solicitantul s-a apărat susţinând că
expresia este înregistrată ca marcă în Franţa, Grecia, Germania.
Liceitatea unei mărci se verifică în raport de percepţia publicului
de pe teritoriul pe care se solicit protecţie juridică. Astfel
cererea de înregistrare a rămas respinsă.

Conform art. 6ter alin. 1, lit. a şi b din Convenţia de la Paris, în

forma revizuită la Haga, în 1925. Astfel, ţările Uniunii convin să refuze
sau să invalideze înregistrarea şi să interzică prin măsuri corespunzătoare
folosirea, fără autorizaţia organelor competente, fie ca mărci, fie ca
elemente ale acestor mărci, a stemelor, drapelelor şi a altor embleme de
stat ale ţărilor Uniunii, a semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de
garanţie adoptate de către ele, precum şi a oricăror imitaţii de blazoane.
Aceste dispoziţii se aplică şi stemelor, drapelelor şi altor embleme,
iniţialelor sau denumirilor organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii.

4.Procedura de înregistrare
Reglementările naţionale consacră sisteme diferite, de dobândire
a dreptului la marcă. Principalele sisteme de dobândire a dreptului la
marcă sunt sistemul declarativ şi sistemul atributiv.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândeşte prin
prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau
producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a
deosebi produsele de aceeaşi natură. Marca fiind adoptată şi nu depusă,
depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv.
Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea unui
prim act de folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului.
În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate
de înregistrare. Dreptul la marcă aparţine persoanei care înregistrează prima
un anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile,
în măsura în care nu s-a efectuat înregistrarea lor. În sistemul priorităţii de
înregistrare, depozitul constituie o etapă a procedurii. Efectuarea
formalităţilor stabilite de lege are un caracter atributiv.
În dreptul român, Legea nr. 84/1998 a consacrat sistemul
priorităţii de înregistrare. În conformitate cu dispoziţiile art. 4, dreptul
asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
27
 Principalele etape ale procedurii de înregistrare sunt următoarele:
depunerea unei cereri de înregistrare – formular tip; examinarea
condiţiilor de formă la înregistrare; examinarea condiţiilor de validitate la
înregistrare; publicarea cererii de înregistrare; depunerea de opoziţii şi
observaţii de către persoanele terţe interesate; soluţionarea opoziţiilor şi
observaţiilor, dacă au fost depuse; adoptarea unei hotărâri de admitere sau
respingere a cererii de înregistrare; dacă hotărârea este de admitere a
cererii – înscrierea în Registrul mărcilor naţionale şi eliberarea
certificatului de înregistrare.
Depozitul naţional reglementar al mărcii se constituie, potrivit
art. 9 şi 10, alin. 1 al Legii nr. 84/1998, prin depunerea unei cereri de
înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Cererea va trebui
să conţină datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii,
precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea
este cerută. Cererea de înregistrare a mărcii se redactează în limba
română şi are ca obiect o singură marcă. Cererea se întocmeşte într-un
singur exemplar, pe un formular-tip.
După depunere, cererea de înregistrare se examinează de Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci din punct de vedere al îndeplinirii
condiţiilor stabilite pentru constituirea depozitului naţional reglementar.
Examinarea cerinţelor de formă se efectuează în termen de o lună de la
data primirii cererii. Atunci când cererea nu îndeplineşte cerinţele pentru
constituirea depozitului naţional reglementar, Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci va notifica solicitantului lipsurile constatate. Dacă
solicitantul completează lipsurile în termen de 3 luni de la notificare, data
depozitului va fi aceea la care toate aceste elemente au fost comunicate
Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci . În caz contrar, cererea se
respinge.
Cererea de înregistrare a mărcii se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Intelectuală, în format electronic, într-un termen de 7 zile de
la data constituirii depozitului. În termen de 2 luni de la publicare se pot
depune observaţii de către orice persoană interesată pentru motivele
absolute de refuz reglementate la art. 5 alin. 1 şi opoziţii pentru motivele
relative de refuz reglementate la art. 6 (art. 17 – 19 din Legea nr.
84/1998).
În urma constituirii legale a depozitului naţional reglementar şi
înscrierii în Registrul Naţional al Mărcilor, cererea de înregistrare a
mărcii este supusă examinării de fond. Examinarea cererii se efectuează
de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în termen de 6 luni de la data
publicării cererii. În conformitate cu art. 22 alin. 3, Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci examinează:
a) calitatea solicitantului conform art. 3 lit. h) şi i);
28
 b) condiţiile prevăzute la art. 12 alin. 1 şi 2, dacă în cerere se
invocă o prioritate;
c) motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. 1 şi dacă este cazul
observaţiile formulate.
Decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de înregistrare
a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este
comunicată solicitantului în termen de maximum 5 zile de la luarea
acesteia.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci eliberează titularului
certificatul de înregistrare, cu condiţia plăţii taxei prevăzute de lege.
Certificatul de înregistrare conţine menţiuni cu privire la marca
înregistrată, înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor.
Durata de protecţie juridică a mărcii naţionale este de 10 ani cu
posibilitate de reînnoire.

Rezumat:

Marca este un important semn distinctiv în individualizarea

produselor sau serviciilor unui profesionist. În România, protecția juridică
se dobândește prin înregistrare la OSIM, astfel încât semnul ce face
obiectul cererii depuse trebuie să îndeplinească condiția distinctivității, a
disponibilității și a liceității. Procedura de înregistrare se desfășoară în
etape clar determinate de textul legislației naționale în materie. La finalul
procedurii, titularul certificatului de înregistrare dobândește dreptul
exclusiv de exploatare.

Întrebări:

1.Enunțați definiția mărcii.

2.Care sunt condițiile de validitate la înregistrarea unei mărci?
3. Se poate înregistra la OSIM ca marcă combinată cuvântul bufniță
împreună cu reprezentarea grafică a bufniței pentru produsul cafea?
4. Enumerați etapele procedurii de înregistrare a unei mărci la OSIM și
descrieți etapa opozițiilor depuse de către terți.

29
 Unitatea de învățare 4
Mărcile. Transmitere și Mijloace de apărare

Cuprins:
1. Transmiterea dreptului la marcă.
2. Cazuri de stingere a dreptului la marcă, ce pot afecta derularea
contractelor de cesiune şi licenţă.
3. Mijloace de apărare a dreptului la marcă.

Obiective:
- Individualizarea modalităților de transmitere a dreptului exclusive
de exploatare;
- Identificarea principalelor mijloace de apărare ale titularului unei
mărci înregistrate;
- Creionarea unor aspect practice ale trasnmiterii și apărării
dreptului la marcă.

1.Transmiterea dreptului la marcă

În conformitate cu dispoziţiile art. 40 al Legii nr. 84/1998,
drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau prin licenţă,
oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii.

Cesiunea
Marca se poate transmite de titular în temeiul unui contract de
cesiune. Cesiunea este guvernată de prevederile Codului civil, referitoare
la vânzare-cumpărare, dacă cesiunea este cu titlu oneros, şi donaţie, dacă
cesiunea este cu titlu gratuit.
În funcţie de situaţia concretă, drepturile cu privire la marcă se
vor ceda total sau parţial. În cesiunea totală, transmiterea drepturilor cu
privire la marcă este integrală. Cesionarul dobândeşte toate drepturile
titularului mărcii, iar cedentul devine un simplu terţ. În cesiunea parţială,
transmiterea drepturilor este fracţionată, iar transmiterea se realizează
numai pentru unele din serviciile sau produsele pentru care este folosită
marca. Datorită subrogării în drepturile cedentului, cesionarul poate
exercita acţiunea în contrafacere. Tot cesionarul, prin aplicarea
reglementărilor din materia vânzării, beneficiază şi de garanţia pentru
vicii ascunse.

30
Exemplificare:

Dacă marca este înregistrată pentru mai multe categorii

de produse similare se poate încheia numai un contract de cesiune
totală. De exemplu, marca „Ursuleţ” înregistrată pentru lapte,
brânză, iaurt şi aparate foto. Pentru lapte, brânză, iaurt, marca
poate fi cesionată numai aceleaşi personae fizice/juridice,
deoarece produsele sunt similare. Pentru aparate foto se poate
încheia un contract de cesiune cu o terţă persoană, deoarece
aparatele foto sunt produse diferite în comparaţie cu lapte,
brânză, iaurt.

În literatura de specialitate s-a arătat că executarea silită nu poate

să aibă ca obiect numai marca. Executarea silită numai a mărcii permite
producătorului să fabrice în continuare produsele sale, dar fără a le marca.
În acest fel, cesiunea forţată separată a mărcii contravine scopului
reglementării juridice. Pe de altă parte, jurisprudenţa a acceptat
cesiunea forţată a mărcii ca accesoriu al întreprinderii producătoare sau al
fondului de comerţ.
Validitatea cesiunii forţate separate a mărcii este o problemă de
fapt. Soluţionarea ei are în vedere asigurarea protecţiei consumatorilor.
Raporturile dintre părţi sunt configurate de principiul autonomiei
de voinţă. Faţă de terţi, transmiterea dreptului devine opozabilă de la data
înscrierii cesiunii în Registrul Naţional al Mărcilor. Forma obişnuită de
transmitere a mărcii o constituie cesiunea voluntară. Dacă transmiterea
intervine cu ocazia executării silite sau exproprierii, cesiunea este forţată.

Licenţa
Transmiterea mărcii, prin intermediul contractului de licenţă, a
fost impusă de cerinţele practicii. Cu toate că a fost contestat, întrucât
presupune libertatea mărcii, contractul de licenţă cunoaşte o dezvoltare
deosebită. Contractul de licenţă este supus normelor dreptului comun. În
absenţa unei stipulaţii exprese, se vor aplica dispoziţiile cu privire la
locaţiune.
Licenţa de exploatare este specifică mărcilor. Beneficiarul
licenţei are dreptul să aplice marca transmisă şi să fabrice produsele
respective. Licenţa de folosire constă într-o autorizare de aplicare sau
ataşare a mărcii pe produsele livrate de licenţiator. Licenţa de reclamă
implică autorizarea folosirii unei denumiri care constituie obiectul unui
drept personal al altei persoane.

31
Exemplificare:

- Licenţă de exploatare: marca „Coca-Cola” privind fabricarea

produselor pe teritoriul României;
- Licenţă de reclamă: într-o reclamă ce poate fi difuzată la
televizor, marca „Whirlpool” pentru maşini de spălat
recomandă folosirea produselor cu marca „Calgon.”

În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie, licenţele pot

fi exclusive, neexclusive şi reciproce. Prin licenţa exclusivă, licenţiatorul
renunţă la posibilitatea de a mai acorda alte licenţe, iar licenţiatul are un
drept exclusiv de utilizare a mărcii. Prin licenţa neexclusivă, licenţiatorul
are dreptul de a utiliza sau transmite marca, iar licenţiatul de a folosi
semnul distinctiv în condiţiile convenite. Prin licenţa reciprocă, părţile
contractante îşi acordă reciproc dreptul de a fabrica un produs, care va fi
pus în circulaţie cu aceeaşi denumire. Fiecare parte îşi păstrează dreptul
asupra mărcii sale.
După caracterul lor, licenţele se împart în alte două categorii:
nelimitate şi limitate. În licenţa nelimitată, licenţiatul beneficiază de
exclusivitate pe toată durata de valabilitate a contractului. Licenţiatul
poate acorda sub-licenţe.
Prin contractul de licenţă se transmite numai dreptul de folosire a
mărcii. Licenţiatorul are obligaţia să asigure libera folosinţă a mărcii, precum şi
obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi viciilor ascunse. Pe durata
contractului de licenţă, licenţiatul este obligat să folosească numai marca ce
face obiectul contractului de licenţă, având libertatea de a aplica pe produsele
fabricate semne indicând că el este fabricantul lor.
Licenţiatul este ţinut să exploateze marca, să plătească preţul
licenţei stabilit sub formă de redevenţe şi să menţină calitatea produselor
fabricate sau a serviciilor furnizate în baza contractului. Printr-o clauză de
minimum garanţi, licenţiatul poate fi obligat să realizeze o anumită cifră
de vânzare.
Licenţiatorul poate exercita acţiunea în contrafacere împotriva
persoanelor care tulbură folosirea mărcii de către beneficiar. Dacă
acţiunea în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre
licenţiaţi poate să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului
cauzat prin contrafacerea mărcii, conform art. 43, alin. 3 din Legea nr.
84/1998.
Beneficiarul licenţei nu poate introduce în justiţie o acţiune în
contrafacere fără consimţământul titularului mărcii, dacă în contractul de
32
licenţă nu este stipulat altfel. Titularul unei licenţe exclusive poate intenta o
acţiune în contrafacere, după ce a notificat actele de contrafacere de care a
luat cunoştinţă şi titularul mărcii nu a acţionat în termenul solicitat de
licenţiat (art. 44, alin. 2 din Legea nr. 84/1998). Tot beneficiarul licenţei are
şi dreptul de a exercita o acţiune în concurenţă neloială.

Transmiterea drepturilor cu privire la marcă, potrivit art. 42, alin.

3, se înscriu în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială. Efectele transmiterii dreptului la
marcă se produc între părţi din momentul realizării acordului de voinţe.
Faţă de terţi, transferul produce efecte de la data înscrierii în Registrul
Naţional al Mărcilor. Înscrierea transmiterii se face de către Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci, la cererea persoanei interesate.

2. Cazuri de stingere a dreptului la marcă, ce pot afecta

derularea contractelor de cesiune şi licenţă

Expirarea duratei de protecţie a mărcii

Împlinirea duratei de protecţie de 10 ani, fără să se efectueze
formalităţile de reînnoire a înregistrării, constituie o cauză de stingere a
dreptului titularului. Dacă este în derulare un contract de licenţă,
introducerea cererii de reînnoire devine o obligaţie contractuală a
licenţiatorului. În absenţa introducerii cererii de reînnoire, contractul
rămâne fără obiect.

Renunţarea titularului mărcii

Titularul poate să renunţe la marcă, potrivit art. 45, alin. 1 al
Legii nr. 84/1998, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele
sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Renunţarea titularului
mărcii la drepturile sale trebuie să fie expresă şi să se facă printr-o
declaraţie scrisă, care se adresează Oficiului de Stat pentru Invenţii şi
Mărci.
Dacă este în derulare un contract de licenţă, cererea de renunţare
se depune la OSIM împreună cu acordul scris al licenţiatului. Admiterea
cererii de renunţare are ca efect principal încetarea dreptului exclusiv de
exploatare. Astfel, contractul rămâne fără obiect.

33
Nulitatea mărcii
Nulitatea reprezintă o cauză de invalidare a mărcii şi nu de
stingere, având un efect retroactiv. Legea română din 1998 dispune, prin
art. 47, alin. 1, că orice persoană interesată poate cere Tribunalului
Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre
următoarele motive: înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea
dispoziţiilor art. 5, alin. 1; înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea
dispoziţiilor art. 6; înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă;
înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui
patronimic al unei persoane; înregistrarea mărcii aduce atingere unor
drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată,
un desen sau un model indu]strial protejat sau un alt drept de proprietate
industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
În situaţia în care înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă,
acţiunea în anulare poate fi introdusă oricând în perioada de protecţie a
mărcii. Pentru celelalte motive, anularea înregistrării mărcii poate fi
cerută în termen de 5 ani. Acest termen curge de la data înregistrării
mărcii.

Decăderea din dreptul la marcă

Legea din 1998 prevede în mod expres, decăderea titularului din
drepturile conferite de marcă. În conformitate cu textul art. 46, cauzele de
decădere constau în următoarele:
a. fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani,
socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a
făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru
produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau
dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă
neîntreruptă de 5 ani;
b. după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau
inacţiunii titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau cu un
serviciu pentru care a fost înregistrată;
c. după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către
titular sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit
susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire
la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau
a serviciilor pentru care a fost înregistrată;
d. marca a fost înregistrată de o persoană neavând calitatea
prevăzută la art. 3 lit. h şi i.
Exploatarea mărcii implică folosirea ei efectivă. Constituind un mod
de conservare dreptului la marcă, folosirea trebuie să fie reală şi serioasă.

34
Exemplificare:

X înregistrează marca „Pufuleţ” pentru gem de prune. După

înregistrare, X fabrică în fiecare an gem de prune în cantitate de
12 borcane pe an, pe care le vinde prin intermediul unui magazin din
cartier. Se poate intenta o acţiune de decădere din drepturi
împotriva lui X, deşi utilizează marca. Răspunsul este afirmativ,
deoarece folosirea mărcii de către X nu este efectivă prin
raportare la ingredient, procedeul de fabricare şi cererea
existent pe piaţă.

Acţiunea pentru decăderea din drepturi a titularului se depune la

Tribunalul Bucureşti. În cazul pronunţării unei hotătâri de decădere din
drepturi a titularului, contractul de licenţă ar rămâne fără obiect.

3. Mijloace de apărare a la marcă

Drepturile cu privire la marcă sunt apărate prin mijloace de drept
administrativ, de drept civil şi de drept penal.

Mijloace de drept administrativ

În urma examenului de fond, decizia Oficiului de Stat pentru
Invenţii şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de
înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului.
Opoziţia - În urma examenului de fond, decizia Oficiului de Stat
pentru Invenţii şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii
de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului. În termen de 3 luni
de la data publicării mărcii admisă la înregistrare în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială, pot fi formulate opoziţii. Potrivit art. 19 al Legii
84/1998, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum
şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele
patronimic, la indicaţie geografică protejată, un desen sau un model
industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industrială protejat sau
la un drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată pot face
opoziţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu privire la marca
publicată.
Contestaţia - Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca organ
administrativ de specialitate, dispune, în legătură cu operaţiunile privind
protecţia mărcilor, prin decizii motivate, în fapt şi în drept. Deciziile pot
fi de admitere sau de respingere. Împotriva deciziilor Oficiului de Stat
pentru Invenţii şi Mărci se pot face contestaţii. Contestaţiile se fac de

35
către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de titularul mărcii,
împotriva deciziilor privind înregistrarea mărcii. Orice alte persoane
interesate pot formula contestaţii împotriva deciziilor privind înscrierea
cesiunii sau a licenţei în Registrul Naţional al Mărcilor.
Contestaţia se face în scris şi va fi însoţită de probele pe care se
bazează susţinerea părţii şi de dovada achitării taxei de contestaţie.
Contestaţia, formulată în conformitate cu cerinţele legale, se soluţionează
de către comisia de reexaminare, care este un organ administrativ
jurisdicţional.

Mijloace de drept civil

Litigiile privind încetarea faptelor care aduc atingere dreptului de
folosire a mărcilor, precum şi repararea prejudiciilor cauzate prin
folosirea ilegală a mărcilor se soluţionează de către instanţele
judecătoreşti. În funcţie de situaţia concretă, acţiunea civilă poate fi o
acţiune în daune sau o acţiune negatorie. Acţiunea civilă se judecă în
conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Mijloace de drept penal

Contrafacerea mărcilor – Contrafacerea mărcilor este prevăzută de Legea
nr. 84/1998. În conformitate cu dispoziţiile art. 90, alin. 3 contrafacerea,
imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul introducerii în
eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se
referă marca se pedepseşte.
Contrafacerea constă în reproducerea unei mărci care aparţine altei
persoane, independent de orice act de folosire. Pentru existenţa contrafacerii,
reproducerea trebuie să fie realizată cu scopul de a se folosi pentru produse
sau servicii identice sau similare. Datorită destinaţiei sale, marca reprodusă
este de natură a induce în eroare pe cumpărător.
Contrafacerea poate fi o reproducere servilă sau brutală. În cazul în
care reproducerea este completă, contrafacerea are un caracter evident.
Existenţa contrafacerii este o problemă de fapt, pe care instanţa o apreciază
prin prisma unor reguli distincte:
Contrafacerea se apreciază ţinându-se seama de asemănări şi nu
de deosebiri. Elementele esenţiale şi caracteristice ale mărcii vor
fi supuse de către instanţă unei aprecieri analitice.
Contrafacerea implică existenţa unui risc de confuzie. Acest risc
se examinează în funcţie de reacţia unui consumator obişnuit sau
mijlociu.
Contrafacerea nu necesită dovada relei-credinţe. Intenţia delictuoasă a
făptuitorului fiind prezumată, în cauză este suficientă simpla dovadă a
actului de contrafacere.
36
 Contrafacerea trebuie să creeze o confuzie, fără a fi necesar să se
realizeze în mod concret. Se cere numai ca inducerea în eroare a
consumatorilor să fie posibilă.

Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia - Aplicarea frauduloasă a mărcii

altuia înseamnă că o marcă străină care se găseşte în posesia unei
persoane este aplicată pe produse de origine diferită. Producând o
confuzie în rândul clienţilor, cu privire la provenienţa produselor ce
prezintă o anumită marcă, aplicarea frauduloasă este asimilată
contrafacerii.
Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia se realizează prin folosirea
formelor materiale care reprezintă un anumit semn distinctiv. În mod
obişnuit, se utilizează timbrul, sigiliul sau ambalajul care constituie marca
unei alte persoane.

Rezumat:

Contractul de cesiune și contractul de licență sunt principalele

modalități de transmitere a dreptului exclusiv de exploatare. Formele
variate ale contractelor menționate, conferă titularului certificatului de
înregistrare posibilitatea de creare a unui cadru contractual adecvat.
Cazurile de stingere a dreptului exclusiv de exploatare au o influență
majoră asupra contractelor de licență, dacă acestea sunt în derulare la
momentul încetării dreptului exclusiv de exploatare. De asemenea,
mijloacele de apărare administrative, civile și penale reprezintă căile
legale prin care titularul poate să își protejeze marca înregistrată fie prin
intentarea unei acțiuni la OSIM, fie la instanța de judecată.

Întrebări:

1.Descrieți clasificarea contractelor de licență.

2. Descrieți cesiunea totală a drepturilor asupra unei mărci.
3. Identificați principalele diferențe dintre contractul de cesiune și
contractul de licență.
4. Care este impactul cazurilor de stingere a dreptului la marcă asupra
contractelor încheiate.
5. Prin ce se individualizează contrafacerea unei mărci.

37
 Unitatea de învățare 5
Indicațiile geografice

Cuprins:
1.Definirea noţiunii de indicaţie geografică
2.Condiţii de validitate la înregistrarea indicaţiilor geografice
3.Dobândirea dreptului asupra indicaţiilor geografice
4.Drepturile conferite asupra indicaţiilor geografice
5.Cazuri de stingere a drepturilor asupra indicaţiilor geografice
6. Apărarea drepturilor asupra indicaţiilor geografice

Obiective:
− caracterizarea regimului juridic al indicaţiilor geografice;
− identificare rolului și a relevanței indicației geografice în
comparație cu marca;
− importanţa acordării protecţiei juridice.

1.Definirea noţiunii de indicaţie geografică

Indicaţia geografică este denumirea servind la identificarea unui
produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în
care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici pot fi în mod esenţial atribuite
acestei origini geografice.
Definiţia dată de legea română este preluată din Acordul de la
Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, Anexa 1C
(TRIPS), încheiat la 15 aprilie 1994.
Indicaţia geografică reprezintă un semn distinctiv, care conferă un
drept de folosinţă. Dreptul asupra indicaţiei geografice este teritorial,
colectiv, inalienabil şi imprescriptibil.
Sub umbrela conceptului de indicație geografică s-a inclus și
noțiunea de denumire de origine. Denumirea de origine este denumirea unei
regiuni geografice care atestă originea unui produs şi stabileşte o legătură
directă între calităţile produsului şi mediul geografic, care implică factori
naturali şi factori umani ai regiunii.

Exemplificare:

De regulă indicaţiile geografice sunt compuse din denumire

geografice, cum ar fi Cotnari, Champagne, Cognac. În mod
excepţional, o indicaţie geografică poate să fie alcătuită dintr-un
cuvânt ce nu este o denumire geografică, de exemplu Feta.
38
Cuvântul “feta” a fost introdus în limba greacă în sec. XVII şi
provine din limba italiană “fetta”, care înseamnă “felie”.

2.Condiţii de validitate la înregistrarea indicaţiilor geografice

În conformitate cu art. 72, alin. 1 al Legii nr. 84/1998, indicaţiile
geografice ale produselor sunt protejate, în ţara noastră, prin înregistrarea
la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit legii sau convenţiilor
internaţionale la care România este parte. Indicaţiile geografice pot fi
folosite numai de persoanele care produc sau comercializează produsele
pentru care indicaţiile au fost înregistrate. O indicaţie geografică
înregistrată pe numele unei asociaţii de producători poate fi înregistrată,
în aceleaşi condiţii, de orice altă asociaţie.

Exemplificare:

Denumirea Cotnari înregistrată de asociaţiile de

producători de vin, ar putea să fie înscrisă ca indicaţie geografică
de asociaţiile de producători de mere din aceeaşi zonă geografică.

Pentru acordarea protecţiei, între produsele la care se referă

indicaţia geografică şi locul de origine a acestora, în ceea ce priveşte
calitatea, reputaţia ori alte caracteristici, trebuie să existe o legătură
strânsă. Simplul fapt că produsul la care se referă denumirea este originar
dintr-o anumită regiune, nu justifică protecţia indicaţiei geografice.

Exemplificare:

Denumirea Cotnari înregistrată de asociaţiile de

producători de vin, ar putea să fie înscrisă ca indicaţie geografică
de asociaţiile de producători de mere din aceeaşi zonă geografică.

Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate, potrivit art.

76 al Legii nr. 84/1998, indicaţiile geografice care: nu sunt conforme
dispoziţiilor prevăzute la art. 3 lit. g; reprezintă denumiri generice ale
produselor; induc publicul în eroare asupra naturii, originii, modului de
obţinere şi calităţii produselor; contravin bunelor moravuri sau ordinii
publice.

Exemplificare:
39
Nu poate fi înregistrată denumirea Bordeaux pentru produse
fabricate în România, deoarece ar induce în eroare consumatorii.
Nu poate fi înregistrată denumirea Cologne pentru apă de colonie,
deoarece este o denumire generic.

3.Dobândirea dreptului asupra indicaţiilor geografice

Înregistrarea unei indicaţii geografice se poate solicita de
asociaţia de producători, care desfăşoară o activitate de producţie în zona
geografică, pentru produsele indicate în cerere. Pentru înregistrarea unei
indicaţii geografice, cererea se depune direct de solicitant sau prin
mandatar autorizat, cu domiciliul în ţara noastră. Cererea de înregistrare
poate fi depusă la Registratura generală a Oficiului de Stat pentru Invenţii
şi Mărci, sau se trimite prin poştă, recomandat.
La cerere se vor anexa următoarele documente: un caiet de
sarcini, conţinând elementele prevăzute de Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 84/1998; un certificat de conformitate a produselor cu
elementele prevăzute în caietul de sarcini, eliberat de Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei; dovada achitării taxei de înregistrare a
indicaţiei geografice; procura de reprezentare a solicitantului cererii, dacă
este cazul.
Dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci va decide înregistrarea indicaţiei geografice în
Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi acordarea asociaţiei de
producători solicitante a dreptului de utilizare. În termen de 2 luni de la
luarea deciziei de înregistrare, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
publică indicaţia geografică şi lista persoanelor autorizate s-o utilizeze în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În termen de 3 luni de la
publicare, orice persoană interesată poate formula o declaraţie de opoziţie
la înregistrarea indicaţiei geografice pentru nerespectarea dispoziţiilor
legale.

Exemplificare:

În principiu opoziţiile pot fi depuse numai de titularul unei mărci

anterioare. Denumirile geografice pot fi înregistrate ca mărci. De
exemplu, indicaţia geografică “Salam de Sibiu”. Dacă aceeaşi
denumire ar fi fost înregistrată la o dată anterioară, pentru
aceeaşi categorie de produse de către un producător diferit, s-ar

40
fi putut depune o opoziţie la înregistrarea indicaţiei geografice.
Motivul este încălcarea unui drept anterior dobândit de un terţ.

4.Drepturile conferite asupra indicaţiilor geografice

Prin înregistrarea unei indicaţii geografice, perioada sa de
protecţie este nelimitată. Solicitantul obţine un drept de utilizare a
indicaţiei geografice pentru o perioadă de 10 ani. În măsura în care
condiţiile privind dobândirea dreptului se menţin, înregistrarea indicaţiei
geografice poate fi reînnoită nelimitat.
Durata de protecţie începe să curgă de la data depunerii cererii de
înregistrare a indicaţiei geografice la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci.
Cererea de reînnoire va fi însoţită de o confirmare din partea
Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei referitoare la menţinerea
caracteristicilor produselor şi de dovada achitării taxei prevăzute de lege.
În lipsa acestor documente, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va
decide respingerea cererii de reînnoire.
Dreptul de folosire a indicaţiei geografice înregistrate aparţine
membrilor asociaţiei înscrişi în lista comunicată la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci. Aceste drept nu poate să reprezinte obiectul nici unei
transmiteri (art. 77, alin. 2 din Legea nr. 84/1998).

5.Cazuri de stingere a drepturilor asupra indicaţiilor geografice

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 84/1998, drepturile
asupra unei indicaţii geografice pot înceta în următoarele cazuri: anularea
înregistrării indicaţiei geografice (art. 85 alin. 1); decăderea din drepturile
conferite de indicaţia geografică (art. 85 alin. 2); expirarea perioadei de
utilizare a indicaţiei geografice, fără a se efectua formalităţile de reînnoire
a dreptului acordat .
Conform art. 85, alin.2, pentru nerespectarea condiţiilor de
calitate şi a caracteristicilor specifice produselor din zona la care se referă
indicaţia geografică, autoritatea publică centrală de specialitate sau
oricare altă persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti
decăderea din drepturi a persoanelor autorizate de OSIM să folosească
indicaţia geografică înregistrată.
Orice persoană interesată poate cere, pe întreaga durată de
protecţie, anularea înregistrării indicaţiei geografice. Dacă dreptul de
folosire a fost dobândit cu nerespectarea dispoziţiilor legale, Tribunalul
Municipiului Bucureşti va anula înregistrarea indicaţiei geografice.
Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se comunică la Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoana interesată. Oficiul de

41
Stat pentru Invenţii şi Mărci va radia indicaţia geografică din Registrul
Naţional al Indicaţiilor Geografice şi va publica hotărârea în Buletinul
Oficial de Proprietate Intelectuală.

6. Apărarea drepturilor asupra indicaţiilor geografice

Deciziile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind
indicaţiile geografice se iau de Directorul general sau împuternicitul
acestuia. Ele pot fi atacate în justiţie, potrivit procedurii contenciosului
administrativ.
Punerea în circulaţie a produselor care poartă indicaţii geografice
care indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o
regiune geografică, alta decât locul adevărat de origine, în scopul
inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geografică a
produsului constituie infracţiune.
Utilizarea unei indicaţii geografice, contrară practicilor loiale în
activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare
consumatorii, constituie act de concurenţă neloială. Persoanele autorizate
pot să interzică folosirea unei indicaţii geografice de către o altă persoană,
pentru vinuri sau pentru produse spirtoase care nu sunt originare din locul
menţionat prin denumire, chiar în cazurile în care originea adevărată a
produsului este menţionată expres, indicaţia este utilizată în traducere ori
indicaţia este însoţită de expresii, cum ar fi de genul sau de tipul. Acest
drept se exercită fără a fi necesar să se dovedească inducerea în eroare a
consumatorului sau producerea unor acte de concurenţă neloială.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate solicita instanţei
judecătoreşti competente să dispună măsura confiscării şi, după caz, a
distrugerii produselor care poartă asemenea indicaţii geografice, precum
şi a materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la comiterea
infracţiunii.
Utilizarea unei indicaţii geografice, contrară practicilor loiale în
activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare
consumatorii constituie act de concurenţă neloială. Acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate solicita instanţei
judecătoreşti să dispună luarea unor măsuri asigurătorii, atunci când se
consideră că există un risc de încălcare de către terţi a drepturilor cu
privire la indicaţia geografică protejată. Tot Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei poate solicita autorului încălcării dreptului informaţii
imediate despre mărfurile care poartă indicaţii geografice ( art. 87, 88, 89
şi 90 ale Legii nr. 84 /1998).

42
Rezumat:

Indicațiile geografice sunt acele semne distinctive care comunică

consumatorului informații despre orginea geografică a produsului, dar în
primul rând despre legătura directă dintre calitatea produsului și factorii
naturali ai unei anumite regiuni geografice. Protecția juridică se obține
prin înregistrare la OSIM, în urma unei proceduri de înregistrare mult mai
complexe prin comparație cu cea a mărcilor. Titularul certificatului de
înregistrare dobândește un drept de utilizare, în baza căruia nu va putea să
interzică altor asociații de producători din zonă să utilizeze și chiar să
înregistraze aceeași denumire ca indicație geografică.

Întrebări:

1. Care este definiţia indicaţiei geografice şi cine poate fi subiect al

dreptuluide utilizare?
2. Descrieți condițiile de validitate ce trebuie îndeplinite pentru acordarea
protecției în domeniul indicațiilor geografice.
3. Individualizați cazurile de stingere a dreptului de utilizare asupra unei
indicații geografice.
4. Care sunt etapele procedurii de înregistrare?

43
 Unitatea de învățare 6
Desene și modele. Noțiunea, natura juridică și dobândirea
dreptului exclusiv de exploatare

Cuprins:
1.Definirea desenelor şi modelelor
2. Natura juridică
3.Sisteme de protecţie
4.Condiţiile de validitate la înregistrarea unui desen sau model
5.Procedura de înregistrare a desenelor şi modelelor

Obiective:
− analizarea regimului juridic al desenelor şi modelelor cu
evidenţierea celor două obiecte: desene şi modele;
− caracterizarea sistemului cumului de protecţie din domeniul
desenelor şi modelelor;
− identificarea etapelor de înregistrare la OSIM pentru obţinerea
protecţiei juridice.

1.Definirea desenelor şi modelelor

Desenele şi modelele reprezintă creaţii de formă, care permit
individualizarea produselor industriale printr-un element estetic sau
ornamental.
Elementul estetic poate consta în forma, modelul sau culoarea
unui obiect util. Având vocaţia de a fi reproduse prin mijloace industriale
sau artizanale, desenele şi modelele pot fi fabricate în număr foarte mare.
În orientarea cererii consumatorului şi creşterea valorii
comerciale a produsului un rol important îl are estetica industrială. Ca
forme de creaţie intelectuală, desenele şi modelele contribuie la
dezvoltarea industriei şi mărirea eficienţei economice a întreprinderii.
Desenele şi modelele concretizează sau personalizează aspectul unor
produse cunoscute, imprimându-le noi elemente de formă.
Desenele sunt ansambluri de linii şi culori, care se realizează pe
suprafeţe plane, prezentând un caracter specific. Prin aplicarea lor pe un
articol sau produs industrial, se creează un efect decorativ nou. De
exemplu, ornamentarea unei ţesături sau dispoziţia firelor unei ţesături.
Obiectul protecţiei este format din desenul sau modelul, care se aplică sau
încorporează într-un produs. Scopul protecţiei constă în stimularea
elementului de desen sau model în producţie.
44
 Prin design se înţelege ansamblul caracteristicilor sau
elementelor vizuale ale unui obiect, aparenţa pe care o prezintă un articol,
impresia pe care o produce asupra celui ce-l observă. Forma produsului
corespunde unor cerinţe de ordin funcţional, având o funcţie utilitară.

2. Natura juridică
Desenele şi modelele au o dublă natură. În funcţie de efortul
creator, desenele şi modelele fac parte din drepturile de autor. Din punct
de vedere al destinaţiei şi modului de reproducere, desenele şi modelele
aparţin drepturilor de proprietate industrială.
Datorită naturii dualiste, desenele şi modelele se mai numesc
opere de artă aplicată sau creaţii industriale. Creaţiile industriale propriu-
zise se aplică în industrie şi au importanţă numai prin utilitatea lor. Cele
mai importante creaţii tehnice sunt invenţiile. Elementul de creaţie
priveşte forma artistică încorporată sau adăugată obiectului utilitar, care
se personalizează printr-o înfăţişare estetică. Din această categorie fac
parte desenele şi modelele. Creaţiile artistice pure se individualizează, în
principal, prin elementul estetic. Acest aspect este independent de orice
scop utilitar.

3.Sisteme de protecţie
Sistemele de protecţie adoptate prezintă o mare diversitate . În
conformitate cu particularităţile acestor creaţii, se por distinge trei sisteme
principale: sistemul cumulului de protecţie, sistemul cumulului parţial şi
sistemul protecţiei specifice.

Sistemul cumulului de protecţie

Sistemul cumulului de protecţie este consacrat de dreptul
francez. Soluţia cumulului de protecţie se explică prin teoria unităţii artei.
Datorită imposibilităţii de a găsi un criteriu obiectiv de apreciere, arta
propriu-zisă nu poate fi separată de arta aplicată.
Principalele avantaje ale cumulului de protecţie constau în
următoarele: în absenţa efectuării unui depozit, care condiţionează
obţinerea protecţiei, dreptul creatorului poate fi valorificat în sistemul
dreptului de autor; perioada de protecţie este mai mare în cadrul dreptului
de autor; acţiunea în contrafacere implică o procedură mai simplă în
sistemul dreptului de autor, iar sancţiunile sunt mai severe.
Autorul unui desen sau model poate opta pentru o protecţie
cumulativă ori, la alegere, alternativă. Protecţia acordată nu este
condiţionată de valoarea artistică a desenului sau modelului.

45
Exemplificare:
desenelor sau modelelor, prin
depunerea unei cereri de
înregistrare la OSIM, cât şi
de protecţia dreptului de
autor în temeiul Legii nr.
8/1996.
Aspectul exterior al
figurinei din imagine poate
beneficia atât de protecţia

Sistemul cumulului parţial

Sistemul cumulului parţial este tradiţional în dreptul german. În
funcţie de caracterul elementului artistic, desenele şi modelele propriu-
zise sunt deosebite de operele de artă aplicată, care pot fi protejate în
cadrul dreptului de autor. Cu toate că se admite cumulul de protecţie,
teoria unităţii artei nu este acceptată.
Distincţia dintre desenele şi modelele şi operele de artă aplicată
se întemeiază pe criteriul nivelului artistic. În situaţia în care desenul sau
modelul prezintă un anumit nivel artistic se acordă o dublă protecţie.
Dacă cerinţa nivelului artistic nu este realizată, se va aplica numai
protecţia specifică.

Exemplificare:

pentru a putea beneficia de

Desenul imprimat pe talpa
pantofului sport din imagine
nu are suficiente elemente
decorative/ornamentale
protecţia dreptului de autor.
Astfel, în ţările ce aplică
sistemul cumulului parţial se
va putea acorda numai
protecţia prin desen sau
model.

Sistemul protecţiei specifice

Sistemul protecţiei specifice este adoptat de dreptul italian. Prin
excluderea totală a cumulului, desenele şi modelele beneficiază de un
46
regim de protecţie unic. În prezent, legiuitorul italian admite cumulul de
protecție juridică.
În dreptul nostru, desenele şi modelele beneficiază de o protecţie
specifică prin Legea nr. 129/1992, care nu exclude protecţia conferită prin
alte dispoziţii legale privind proprietatea intelectuală. Până la această
dată, desenele şi modelele erau susceptibile de protecţie în cadrul
dreptului de autor.

4.Condiţiile de validitate la înregistrarea unui desen sau model

Desenul sau modelul potrivit art. 9, alin. 1 a Legii nr. 129/1992
poate fi înregistrat în măsura în care îndeplineşte cumulativ următoarele
condiţii: să constituie un desen sau model; să fie nou; să aibă caracter
individual.

Noutatea
În domeniul desenelor şi modelelor noutatea nu este absolută.
Formele noi au legătură cu cele existente, iar aprecierea lor depinde de
particularităţile care le diferenţiază de formele anterioare. Noutatea
desenelor şi modelelor decurge din originalitatea combinaţiei unor
elemente cunoscute. Doctrina a optat pentru criteriul noutăţii subiective.
În stabilirea originalităţii, se ţine seama de nivelul creator al autorului,
care trebuie să fie superior posibilităţilor mijlocii ale unui industrial
designer.
În dreptul român, noutatea se apreciază prin referire la un criteriu
obiectiv. Un desen sau un model este considerat nou dacă nici un desen
sau model identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a
cererii de înregistrare, sau dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea
datei de prioritate.

Exemplificare:

Cele doua elicoptere de prezintă suficiente

jucărie din imagini au elemente de diferenţiere.
elemente commune, dar Astfel, în cazul unei

2
comparaţii pentru analiza afirmativ, de îndeplinire a
îndeplinirii condiţiei condiţiei noutăţii.
noutăţii, răspunsul este

Conform art. 6 alin. 2 din Legea nr. 129/1992, divulgarea nu este luată
în considerare dacă desenul sau modelul pentru care se solicită protecţie
a fost făcut public:
a) de către autor sau succesorul său în drepturi ori de către un terţ pe baza
informaţiilor furnizate sau actelor îndeplinite de către autor sau succesor;
b)în perioada de 12 luni precedând data de depozit a cererii de
înregistrare sau dacă o prioritate este revendicată, la data de prioritate.

Caracterul individual
Potrivit reglementării în vigoare, un desen sau model este
considerat că are un caracter individual dacă impresia globală pe care o
produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra
unui asemenea utilizator de orice desen sau model făcut public înaintea
datei de depunere a cererii de înregistrare, sau dacă a fost revendicată
prioritatea, înainte de data de prioritate.
Conform art. 6 alin. 5 din Legea nr. 129/1992, la evaluarea
caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de libertate al
autorului în elaborarea desenului sau modelului.

Dacă un desen sau model este aplicat la un produs sau încorporat

într-un produs, constituind o parte componentă a unui produs complex, va
fi considerat nou. De asemenea, va avea caracter individual numai dacă
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a. partea componentă, o dată încorporată în produsul complex,
rămâne vizibilă pe durata utilizării normale a acestuia;
b. caracteristicile vizibile ale părţii componente îndeplinesc ele
însele condiţiile privind noutatea şi caracterul individual.

Desenele şi modelele excluse de la protecţie

Dispoziţiile Legii române din 1992 prevăd două categorii de
creaţii care nu pot fi protejate ca desene sau modele: desenele sau modelele
ale căror destinaţie şi aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri
(art. 12); desenul sau modelul care este determinat exclusiv de o funcţie
tehnică(art. 11).

2
5.Procedura de înregistrare a desenelor şi modelelor
Protecţia specifică a desenelor şi modelelor presupune
îndeplinirea unor formalităţi de înregistrare. În legislaţiile naţionale,
procedura de înregistrare prevede examinarea formală a unei cereri pentru
un desen sau model.
Etapele procedurii de înregistrare sunt următoarele: depunerea
unei cereri de înregistrare – formular tip; posibilitatea de constituire a
unui depozit multiplu; examinarea conformităţii cererii privind cerinţele
de formă; publicarea cererii de înregistrare; examinarea îndeplinirii
condiţiilor de validitate la înregistrare; pronunţarea unei hotărâri de
admitere sau respingere a cererii de înregistrare; publicarea hotărârii;
dacă hotărârea este de admitere a cererii – înscrierea în Registrul
desenelor sau modelelor europene şi eliberarea certificatului de
înregistrare.
Persoanele îndreptăţite să solicite eliberarea certificatului de
înregistrare sunt autorul desenului sau modelului ori succesorul său în
drepturi.
Cererea de înregistrare a unui desen sau model, potrivit art. 13 al
Legii nr. 129/1992 trebuie să cuprindă următoarele: solicitarea de
înregistrare a desenului sau modelului; datele de identificare a
solicitantului; numărul de desene sau modele pentru care se solicită
protecţia; indicarea produselor în care este încorporat desenul sau
modelul, dacă este cazul; descrierea elementelor noi, caracteristice
desenului sau modelului pentru care se aplică protecţia, aşa cum apar în
reprezentările grafice; numele autorilor sau o declaraţie pe răspunderea
solicitantului, că autorii au renunţat la dreptul de a fi menţionaţi în cerere
şi publicaţiile desenului sau modelului; reprezentările grafice ale
desenului sau modelului în 3 exemplare.
Cererea va fi înregistrată dacă sunt depuse minimum următoarele: o
cerere care să conţină solicitarea de înregistrare a desenului sau
modelului, datele de identificare a solicitantului şi reprezentările grafice
sau specimenele, într-un exemplar. Dacă în termen de două luni de la
depunere, lipsurile nu sunt acoperite, cererea de înregistrare se respinge.
Depozitul naţional reglementar este constituit din cererea de
înregistrare şi descriere, însoţite de reprezentările grafice ale desenului
sau modelului. În cazul desenului, reprezentările grafice pot fi însoţite de
specimene.
În conformitate cu art. 22, alin. 1 al Legii nr. 129/1992, analiza
cererii de înregistrare trebuie să evidenţieze următoarele: îndeplinirea
condiţiilor de formă ale cererii; îndeplinirea condiţiilor prescrise pentru
reprezentările grafice; îndeplinirea condiţiilor prescrise pentru celelalte

2
documente sau acte anexate la cerere; achitarea taxelor în termenul şi
cuantumul prevăzut de lege.
Datele cererii de înregistrare a desenului sau modelului, precum
şi reproducerea, fotografia sau orice reprezentare grafică a acestuia se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secţiunea
Desene şi Modele Industriale. Publicarea se face în termen de maximum
6 luni de la data constituirii depozitului reglementar, în alb-negru sau, la
cerere, în culori.
Persoanele interesate pot face opoziţii scrise la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea desenului sau modelului.
Opoziţia la înregistrare se poate face în termen de 3 luni de la data
publicării desenului sau modelului. Solicitantul va depune opoziţia direct
la Registratura generală a Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci sau
prin fax cu confirmare prin poştă în următoarele 7 zile.
În conformitate cu art. 24, alin. 1 al Legii nr. 129/1992, opoziţia
se poate face pentru următoarele motive: desenul sau modelul nu are
noutate; desenul sau modelul contravine ordinii publice sau bunelor
moravuri; solicitantul nu este persoana care a depus cea dintâi cererea; în
cazul nerespectării art. 25, alin. 3, lit. d.
Opoziţia se soluţionează de o Comisie de specialitate, formată
dintr-un preşedinte şi 2 membri. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
comunică opoziţia solicitantului şi îi cere să-şi prezinte punctul de vedere
în maximum 30 ori 60 de zile, după cum au domiciliul sau sediul în ţara
noastră sau în străinătate. Comisia de specialitate poate admite sau
respinge opoziţia, întocmind un raport. Acest raport se înaintează
Comisiei de examinare şi se transmite solicitantului cererii şi opozantului.
În termen de 12 luni de la publicare, cererile de înregistrare a
desenelor sau modelelor se examinează de către Comisia de examinare de
desene şi modele, în conformitate cu dispoziţiile art. 25, alin. 1 al Legii nr.
129/ 1992.
Examinatorul va stabili dacă desenele sau modelele îndeplinesc
următoarele condiţii de fond:
- obiectul cererii este un desen sau model conform art. 2, lit. d, f, h;
- obiectul cererii se încadrează în prevederile art. 11 şi 12;
- desenul sau modelul este nou şi are caracter individual;
- cererea de înregistrare constituie o utilizare improprie a oricăruia
dintre obiectivele menţionate în lista cuprinsă în art. 6ter al
Convenţiei de la Paris sau o utilizare abuzivă a emblemelor şi
stemelor, altele decât cele menţionate în art. 6ter din aceeaşi
convenţie.
Comisia de examinare poate lua următoarele hotărâri: admite cererea
total sau parţial; respinge cererea; ia act de renunţarea totală sau parţială
3
la cerere sau de retragerea acesteia. În termen de maximum 60 de zile,
hotărârile luate de Comisia de examinare, precum şi menţiunile privind
cererile la care s-a renunţat se comunică solicitantului ori succesorului
său în drepturi. Ele se înscriu în Registrul naţional de desene şi modele
înregistrate şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială –
Secţiunea Desene şi Modele Industriale.
Comisia va lua hotărârea de acordare a certificatului de
înregistrare pe baza unui raport de examinare şi în conformitate cu
prevederile legale. Acest raport face parte integrantă din dispozitivul
hotărârii. Cererea de înregistrare va cuprinde datele bibliografice,
descrierea desenului sau modelului şi reprezentările grafice, astfel cum au
fost publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secţiunea
Desene şi Modele Industriale, alb-negru sau color.
Perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a desenului sau
modelului este de 10 ani. Această perioadă începe să curgă de la data
constituirii depozitului naţional reglementar. Perioada de valabilitate
poate fi reînnoită pe trei perioade succesive de 5 ani. Durata maximă de
protecţie a unui desen sau model este de 25 de ani.

Rezumat:

Desenele și modelele sunt creații ornamentale, utilitare aplicate

unor produse fabricate pe cale industrială sau artizanală, care în temeiul
art. 5 din Legea nr. 129/1992 pot beneficia de protecție juridică atât în
domeniul proprietății industriale, cât și în sfera dreptului de autor, dacă ne
referim la același titular. Protecția juridică în materia proprietății
industriale se dobândește prin înregistrare la OSIM cu îndeplinirea
principalelor condiții de validitate: noutatea și caracterul individual.
Procedura de înregistrare se derulează prin etapele reglementate de lege.
Titularul certificatului de înregistrare are un drept exclusiv de exploatare.
Protecția juridică este pentru o perioadă de 10 ani cu posibilitate de
reînnoire până la o durată maximă de 25 de ani.

Întrebări:

1.Definiția desenelor și modelelor.

2. Explicați condiția de validitate a noutății.
3. Descrieți sistemul cumulului de protecție.
4. Care sunt etapele procedurii de înregistrare.

4
 Unitatea de învățare 7
Desene și modele. Transmitere și Mijloace de apărare

Cuprins:
1.Drepturile autorului şi ale titularului certificatului de înregistrare
2.Transmiterea drepturilor privind desenele şi modelele
3. Cauze de stingere a dreptului exclusiv de exploatare, ce pot afecta
derularea contractelor încheiate
4. Mijloace de apărare a desenelor şi modelelor înregistrate

Obiective:
- individualizarea drepturilor ce pot fi transmise prin încheierea de
contracte;
- evidențierea categoriilor de contracte ce pot avea ca obiect drepturile
titularului certificatului de înregistrare;
- identificarea modalităților legale prin care titularul poate să își protejeze
dreptul asupra unui desen sau model înregistrat.

1.Drepturile autorului şi ale titularului certificatului de înregistrare

Drepturile personal nepatrimoniale ale autorului

Drepturile personal nepatrimoniale sunt legate de persoana
autorului. Potrivit Legii române, autorul beneficiază de următoarele
drepturi personal nepatrimoniale: dreptul la calitatea de autor, dreptul la
nume, dreptul de a decide aducerea creaţiei la cunoştinţa publicului,
dreptul la prioritate, dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie.
Dreptul la calitatea de autor a desenului sau modelului este
consacrat de art. 3, alin. 1 al Legii nr. 129/1992. Acest drept este
recunoscut exclusiv creatorului. Dacă desenul sau modelul constituie o
realizare colectivă, dreptul asupra operei comune aparţine coautorilor.
Dreptul de a da publicităţii un desen sau model se decide prin voinţa
autorului. În funcţie de aprecierea sa, desenul sau modelul poate fi
divulgat prin orice mijloace, cu dată certă. Dreptul de prioritate prezintă
mai multe aspecte. În funcţie de efectul recunoscut, prioritatea poate fi
ordinară, convenţională sau de expoziţie. Dreptul la eliberarea unui titlu
de protecţie specific este prevăzută expres de Legea nr. 129/1992.

5
 Drepturile patrimoniale ale titularului certificatului de
înregistrare
Drepturile patrimoniale au un conţinut economic, fiind
transmisibile unei alte persoane. Conform Legii române, autorul, titular al
certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, beneficiază de
următoarele drepturi patrimoniale: dreptul exclusiv de exploatare şi
dreptul la despăgubiri.
Pe întreaga sa perioadă de valabilitate, certificatul de înregistrare,
potrivit art. 33 al Legii nr. 129/1992, conferă titularului un drept exclusiv
de exploatare a desenului sau modelului. Dreptul exclusiv reprezintă un
adevărat monopol. Dreptul exclusiv de exploatare se naşte în momentul
eliberării certificatului de înregistrare. De altfel, înregistrarea desenului
sau modelului asigură titularului recunoaşterea şi protecţia dreptului său.
Conform art. 35 al Legii nr. 129 /1992, dreptul exclusiv de exploatare nu
se exercită în următoarele situaţii:
a. actelor efectuate exclusiv în scop personal şi necomercial,
experimental de cercetare sau învăţământ, cu condiţia ca aceste
acte să nu prejudicieze exploatarea normală a desenelor sau
modelelor şi să se menţioneze sursa;
b. echipamentelor aflate pe vehicule de transport maritim sau
aerian, înregistrate într-o altă ţară, atunci când acestea intră
temporar pe teritoriul României, ori importul de piese de schimb
şi accesorii în scopul reparării acestor vehicule sau al executării
de reparaţii pe aceste vehicule;
c. folosirii sau luării măsurilor efective şi serioase de folosire a
desenelor sau modelelor de către terţi, în intervalul de timp
dintre decăderea din drepturi a titularului şi revalidarea
certificatului;
d. folosirii desenului sau modelului cu bună-credinţă, în perioada
cuprinsă între termenul vizat la art. 31 şi data publicării dreptului
restabilit.

Desenul sau modelul poate fi exploatat personal de către titularul

certificatului de înregistrare. El are dreptul de a interzice terţilor să
efectueze, în perioada de valabilitate a certificatului de înregistrare, fără
consimţământul său anumite acte.

Obligaţiile titularului certificatului de înregistrare

Titularul certificatului de înregistrare are obligaţia de plată a
taxelor de menţinere în vigoare a titlului de protecţie. În cazul în care

6
taxele anuale nu sunt plătite, titularul va fi decăzut din drepturi (art.38,
alin. 2,4 al Legii nr. 129/1992).

2.Transmiterea drepturilor privind desenele şi modelele

Drepturile asupra desenelor şi modelelor pot fi transmise altor
persoane. Conform art. 41, alin. 1 al Legii nr. 129/1992, dreptul la
eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, precum
şi drepturile născute din certificatul de înregistrare eliberat sunt
transmisibile în tot sau în parte. Transmiterea se poate face prin acte între
vii sau prin acte pentru cauză de moarte. Obiectul transmiterii îl formează
numai drepturile personal nepatrimoniale.

Contractul de cesiune
În conformitate cu art. 41, alin. 2 al Legii nr. 129/1992 se admite
transmiterea drepturilor asupra desenelor şi modelelor. În absenţa unei
reglementări speciale, se consideră că cesiunea este o formă de vânzare,
aplicându-se regulile dreptului comun în materie de vânzare.
Cesiunea poate fi definitivă sau temporară. Dacă cesiunea este
limitată în timp, cedentul îşi rezervă dreptul, după o anumită perioadă de
a relua certificatul de înregistrare a desenului sau modelului.
În conformitate cu sfera de cuprindere, cesiunea poate fi totală
sau parţială. Cesiunea este totală dacă se referă la totalitatea drepturilor
conferite de certificatul de înregistrare. Cesiunea este parţială dacă se
referă numai la o parte din drepturile conferite de certificatul de
înregistrare. Limitarea poate privi întinderea în spaţiu, aplicaţiile posibile
sau conţinutul drepturilor transmise.
Efectele contractului se produc în momentul realizării acordului
de voinţă. Înregistrarea transmiterii reprezintă o condiţie de opozabilitate
faţă de terţi şi nu de validitate. Obligaţiile cedentului sunt de a preda
obiectul contractului, de a garanta pentru vicii ascunse şi evicţiune.
Cesionarul are obligaţia de a plăti preţul cesiunii. În cazul în care preţul
este stabilit sub formă de redevenţă proporţională cu volumul producţiei,
cesionarul este obligat să exploateze obiectul cesiunii şi să evite
decăderea sa din drepturi prin neplata anuităţilor.
Contractul de cesiune încetează prin ajungerea la expirarea
duratei de la valabilitate a certificatului de înregistrare. Părţile nu pot
depăşi perioada maximă de protecţie a desenului sau modelului.

Contractul de licenţă
Licenţa este un contract consensual şi cu titlu oneros, care se
încheie intuitu-persoane. Beneficiarul nu poate transmite dreptul
dobândit, fără consimţământul titularului certificatului de înregistrare.
7
Contractul de licenţă se înregistrează la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci. Formalitatea înregistrării reprezintă o condiţie de opozabilitate,
care nu afectează validitatea contractului. Obiectul contractului îl
reprezintă drepturile ce rezultă din certificatul de înregistrare.
Ţinând seama de întinderea drepturilor care se atribuie prin
contract, licenţele sunt exclusive şi neexclusive. Licenţa este exclusivă
când licenţiatorul se obligă să nu mai transmită drepturile cu privire la
exploatarea desenului sau modelului altor persoane. Licenţiatul are un
drept exclusiv de utilizare. Licenţa exclusivă poate fi absolută sau
atenuată, după cum licenţiatorul renunţă sau nu şi la folosirea obiectului
contractului. Prin licenţa neexclusivă, licenţitorul îşi conservă un drept de
exploatare a desenului sau modelului.
Având în vedere caracterul lor, licenţele pot fi totale sau parţiale.
Licenţa totală sau nelimitată se referă la totalitatea drepturilor transmise
pe toată durata de valabilitate a certificatului de înregistrare. Licenţa
parţială se referă numai la o parte din drepturile conferite de certificatul
de înregistrare. Îngrădirile pot privi întinderea teritoriului, durata
exploatării sau natura activităţii pentru care se acordă.
Licenţiatorul are obligaţia de a remite obiectul contractului şi
obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse şi evicţiune. Licenţiatorul nu
garantează pentru rentabilitatea exploatării sau valoarea comercială a
licenţei. Licenţiatul are obligaţia de plată a preţului. În mod obişnuit,
preţul licenţei se stabileşte sub formă de redevenţe.
Contractul de licenţă încetează la expirarea perioadei de
valabilitate a certificatului de înregistrare sau prin ajungerea la termenul
stabilit de părţi. Înainte de termen, contractul de licenţă poate înceta în
cazul anulării certificatului de înregistrare ori decăderii titularului din
drepturi.

Transmiterea succesorală a drepturilor

Transmiterea prin succesiune legală sau testamentară a drepturilor
patrimoniale asupra desenelor sau modelelor este supusă dispoziţiilor
dreptului comun. Durata drepturilor şi limitele lor teritoriale vor fi
prevăzute de legea specială.

3. Cauze de stingere a dreptului exclusiv de exploatare, ce pot afecta

derularea contractelor încheiate

Expirarea perioadei de valabilitate

După împlinirea duratei de protecţie, desenul sau modelul trece
în domeniul public şi poate fi utilizat de orice persoană fără acordul

8
autorului. În cazul în care nu se depune cererea de reînnoire în perioada
de derulare a unui contract de licenţă, contractul va rămâne fără obiect.

Anularea certificatului de înregistrare

Orice persoană interesată poate cere anularea certificatului de
înregistrare a desenului sau modelului eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii
şi Mărci. Certificatul de înregistrare va fi anulat, în tot sau în parte, dacă se
constată, la data înregistrării cererii, că nu erau îndeplinite condiţiile privind
acordarea protecţiei. Cererea se judecă de către Tribunalul Bucureşti. Termenul
de prescripţie a acţiunii este de 3 ani de la data la care persoana interesată a
cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa cauzei de nulitate.

Decăderea titularului din drepturi

Pe întreaga durată de valabilitate a certificatului de înregistrare,
titularul este obligat la plata taxelor de menţinere în vigoare a titlului de
protecţie. Neplata taxelor legale de menţinere în vigoare şi pentru reînnoirea
certificatului de înregistrare atrage decăderea titularului din drepturile ce decurg
din înregistrarea desenului sau modelului. Decăderea intervine la expirarea
termenului de 6 luni, în care taxa trebuia plătită. . În cazul în care decăderea
din drepturi produce efecte în perioada de derulare a unui contract de
licenţă, contractul va rămâne fără obiect.

Renunţarea titularului certificatului de înregistrare

Titularul poate renunţa la drepturile ce decurg din certificatul de
înregistrare, numai pe perioada de valabilitate a titlului de protecţie. În
absenţa unei obligaţii de exploatare, renunţarea nu poate fi prezumată.
Renunţarea se face pe baza unei notificări scrise adresate Oficiului de Stat
pentru Invenţii şi Mărci – Serviciul de desene şi modele. În situaţia unui
depozit multiplu, solicitantul poate să renunţe, în tot sau în parte, la
desenele sau modelele ce fac obiectul cererii.
Dacă este în derulare un contract de licenţă, cererea de renunţare se
depune la OSIM împreună cu acordul scris al licenţiatului. Admiterea
cererii de renunţare are ca efect principal încetarea dreptului exclusiv de
exploatare. Astfel, contractul rămâne fără obiect.

4. Mijloace de apărare a desenelor şi modelelor înregistrate

Drepturile asupra desenelor şi modelelor pot fi apărate prin
mijloace de drept administrativ, de drept civil şi de drept penal.

Mijloace de drept administrativ

Opoziţia - Persoanele interesate pot face opoziţii scrise la Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea desenului sau modelului
9
Opoziţia trebuie formulată în termen de 3 luni de la data publicării desenului
sau modelului în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secţiunea
Desene şi Modele Industriale.
Contestaţia - Hotărârile privind cererile de înregistrare a
desenului sau modelului industrial pot fi contestate pe cale administrativă.
Contestaţiile pot fi formulate împotriva hotărârilor de respingere sau de
admitere parţială, luată de Comisia de examinare cu privire la cererile de
înregistrare a desenului sau modelului. În soluţionarea contestaţiei,
potrivit regulii 41, alin. 6 al Regulamentului de aplicare a Legii nr.
129/1992, Comisia poate hotărî următoarele: admiterea contestaţiei şi
transmiterea dosarului Serviciului de desene şi modele în vederea punerii
în aplicare a hotărârii; respingerea contestaţiei şi menţinerea hotărârii
împotriva căreia a fost formulată contestaţia; declinarea competenţei
organului în drept, care poate soluţiona cererea, dacă se constată că nu
este competentă să soluţioneze contestaţia cu care a fost sesizată Comisia.

Mijloacele de drept civil

După eliberarea titlului de protecţie pot surveni litigii cu privire
la calitatea de autor al desenului sau modelului, calitatea de titular al
certificatului de înregistrare şi drepturile patrimoniale născute din
contractele de cesiune sau licenţă. Prin textul art. 46 al Legii nr. 129/
1992, se prevede că aceste litigii sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti, potrivit dreptului comun.

Mijloace de drept penal

Însuşirea fără drept a calităţii de autor - Potrivit art. 49 al Legii nr.
129/1992, constituie infracţiune însuşirea fără drept, în orice mod, a
calităţii de autor al desenului sau modelului. Subiect al infracţiunii poate
fi orice persoană fizică, care a obţinut, pe nedrept, calitatea de autor.
Participaţia poate prezenta forma coautoratului, precum şi a instigării sau
complicităţii.

Contrafacerea desenului sau modelului - În conformitate cu art. 51, alin.

1 al Legii nr. 129/1992, constituie infracţiune de contrafacere a desenului
sau modelului reproducerea, fără drept, a desenului sau modelului în
scopul fabricării de produse cu aspect identic, fabricarea, oferirea spre
vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau stocarea unor astfel de produse
în vederea punerii în circulaţie ori folosirii, fără acordul titularului
certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, în perioada de
valabilitate a acestuia. Infracţiunea de contrafacere implică un certificat
de înregistrare valabil, o atingere adusă drepturilor titularului şi un
element intenţional. Actele care constituie infracţiune de contrafacere se
10
pot grupa în două categorii. Ele privesc contrafacerea propriu-zisă şi fapte
asimilate contrafacerii. Infracţiunea se poate realiza prin reproducerea,
fără drept, a desenului sau modelului în scopul fabricării de produse cu
aspect identic.

Exemplificare contrafacere – de la Competiția Plagiarius 2017

(http://www.plagiarius.de/index.php?ID=46):

Desenul/modelul original
este înregistrat de compania
Bogdahn International GmbH
& Co. KG, Bargteheide,
Germany

În aprecierea contrafacerii se ţine seama de asemănări şi nu de deosebiri.

Infracţiunea de contrafacere se realizează cu intenţie directă. Acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
sau din oficiu.

Rezumat:

Titularul unui certificat de înregistrare eliberat de către OSIM

poate să transmită dreptul dobândit fie prin contract de cesiune, fie prin
contract de licență. Dacă un contract de cesiune cu titlu oneros are natura
juridică a unui contract de vânzare-cumpărare, un contract de licență va
avea natura juridică a unui contract de locațiune. Cazurile de stingere a
dreptului exclusiv de exploatare pot influența derularea unui contract de
licență. Mijloacele de apărare sunt căile legale ale titularului pentru
protejarea creației asupra căreia a dobândit un drept exclusiv de
exploatare.

Întrebări:

1. Care sunt drepturile titularului certificatului de înregistrare?

2. Care sunt modalitățile de transmitere a dreptului exclusiv de
exploatare.
3. Descrieți aspectele caracteristice ale contractului de cesiune.
4. Descrieți mijloacele de apărare de drept penal.

11
 Unitatea de învățare 8
Brevetul de invenție. Noțiunea, clasificarea invențiilor.
Condiții de brevetabilitate.

Cuprins:
1.Definirea noţiunii de invenţie
2.Clasificarea invenţiilor
3.Condiţii de brevetabilitate a invenţiilor

Obiective:
− rolul şi importanţa invenţiei în dezvoltarea industriei şi a tehnicii;
− evidenţierea principalelor diferențe între categoriile de invenții
clasificate de către doctrină;
− identificarea condițiilor de brevetabilitate a invențiilor prin
exemplificare.

1.Definirea noţiunii de invenţie

Invenţia reprezintă rezultatul unei activităţi de creaţie
intelectuală. Procesul de realizare a unei invenţii presupune o contribuţie
originală, o idee inventivă. Constituie invenţie creaţia care îndeplineşte
anumite condiţii de brevetabilitate, fiind protejată prin acordarea unui
titlu specific.
Între creaţia intelectuală şi descoperirile ştiinţifice există o
strânsă legătură. Activitatea inventivă este determinată de dezvoltarea
ştiinţei şi tehnologiei. De cele mai multe ori, în cadrul activităţii de
creaţie intelectuală, descoperirea ştiinţifică reprezintă o primă etapă. Din
acest punct de vedere, se consideră că invenţiile sunt aplicaţii industriale
ale descoperirilor ştiinţifice.
Invenţia fiind rezultatul unei activităţi de creaţie intelectuală,
calitatea de autor o poate avea numai persoana fizică. Invenţia poate fi
creată de una sau mai multe persoane. În majoritatea cazurilor, invenţia
este rezultatul unei activităţi comune. Coautoratul se caracterizează prin
următoarele trăsături: participarea mai multor persoane la o activitate
creatoare; un aport creator la rezolvarea unei probleme; invenţia realizată
trebuie să aibă un obiect unitar. Coautoratul poate prezenta două forme:
voluntar şi legal. Coautoratul voluntar rezultă din convenţia părţilor.
Înţelegerea lor poate interveni înainte de începerea activităţii ori se
desprinde din realizarea în comun a invenţiei. Coautoratul legal se referă
2
la situaţia de excepţie când se depun mai multe cereri de brevet pentru
aceeaşi invenţie, fără să existe între solicitanţi o înţelegere sau activitate
comună.
În cazul în care inventatorul este salariat, art. 3 alin. 1 din Legea nr.
83/2014 reglementează două cazuri:
a. invenţii realizate în executarea unei misiuni inventive –
invențiile au rezultat din exercitarea atribuțiilor de serviciu ale
inventatorului încredințate în mod expres în cadrul contractului
individual de munca și în fișa postului sau stabilite prin alte acte
obligatorii pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă
(art. 3, alin. 1, lit. a);
b. invenţii realizate de inventatorul salariat – invențiile s-au
obținut pe durata contractului individual de muncă, precum și pe
o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz,
prin cunoașterea sau utilizarea experienței angajatorului prin
folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a
pregătirii și formării profesionale dobândite de inventatorul
salariat prin grija și pe cheltuiala angajatorului, prin utilizarea
unor informații rezultate din activitatea angajatorului sau puse la
dispoziție de acesta (art. 3, alin. 1, lit.b).

2.Clasificarea invenţiilor
În funcţie de brevetabilitatea lor invenţiile sunt de două categorii.
Invenţiile brevetabile întrunesc condiţiile speciale stabilite de lege pentru
a fi protejate juridic. Invenţiile nebrevetabile sunt excluse de la protecţia
juridică.
Raportarea la obiect are în vedere împărţirea fundamentală a
invenţiilor în produse, mijloace şi aplicaţiuni noi de mijloace cunoscute.
La această grupare, jurisprudenţa a adăugat şi combinaţia nouă de
mijloace cunoscute.
Produsele reprezintă obiecte materiale sau corpuri cu forme şi
caractere specifice. Pot fi brevetate numai produsele industriale, nu şi cele
naturale, care nu pot forma obiect de proprietate industrială. Pentru a
constitui o invenţie brevetabilă, un produs trebuie să se diferenţieze de
orice alt obiect prin compoziţie, constituţie sau structură. Produsele ca
obiect al unei invenţii pot fi:
a. obiecte materiale, cu proprietăţi determinate, definite tehnic prin
părţile lor constructive, cum ar fi subansambluri, organe sau
elemente de legătură dintre acestea;
b. dispozitive, instalaţii, echipamente, maşini-unelte, aparate şi
altele care se referă la mijloace de lucru;
3
 c. circuite electrice, pneumatice sau hidraulice;
d. substanţe chimice, inclusiv produsele intermediare;
e. amestecuri fizice sau fizico-chimice definite prin elementele
componente.
În literatura juridică se face distincţie între produs şi rezultat.
Rezultatele invenţiei nu se prezintă sub o anumită formă. Având caracter
abstract, rezultatele sunt ansambluri de avantaje, ca urmare a calităţilor,
proprietăţilor sau efectelor tehnice ale produsului. Rezultatele nu pot fi
brevetate. O altă soluţie ar permite monopolizarea lor şi implicit
imposibilitatea obţinerii aceluiaşi rezultat prin mijloace diferite.
Mijlocele sunt agenţii (mijloacele chimice), organele (mijloace
mecanice) sau procedeele(succesiuni logice de etape sau faze) prin
intermediul cărora se obţine un produs sau un rezultat.
Mijloacele pot fi materiale sau imateriale. Ele se individualizează
prin formă, aplicaţie şi funcţie.
Mijloacele materiale sunt produsele în sine. Considerarea
mijlocului material are în vedere funcţia pe care o îndeplineşte efectul
tehnic realizat. De exemplu, bricheta este un produs prin ea însăşi, dar
prin funcţia îndeplinită, de a obţine o flacără, constituie un mijloc.
Mijloacele imateriale sunt procedeele sau operaţiunile. Prin
modul de a pune în aplicare şi de a combina elementele chimice şi
mecanice, se obţin anumite efecte tehnice. De exemplu, operaţiunea de
sudare, realizată după un procedeu determinat şi având un efect tehnic
distinct.
După forma pe care o prezintă, mijloacele pot fi speciale sau
generale. Mijloacele speciale au o formă de realizare determinată, iar
mijloacele generale sunt considerate ca abstracte.
Mijloacele sau procedeele se împart în mijloace complet noi şi
mijloace cunoscute aplicate sau combinate, într-un mod nou. Modificarea
de formă sau de structură trebuie să determine un rezultat diferit.

Exemplificare:

- invenţie de produs: telefonul, becul, bicicleta.

- Invenţii de mijloace: procedeul de fabricare a unui parfum,
procedeul de fabricare a vaniliei artificiale, o instalaţia
utilizată în cadrul unui proces tehnologic.

Aplicaţiile noi de mijloace cunoscute implică folosirea unui

mijloc cunoscut şi obţinerea unui rezultat necunoscut anterior. Elementul

4
de noutate îl constituie raportul de la mijloc la rezultat prin adaptarea
mijloacelor cunoscute la scopul urmărit.
Faţă de aplicaţie, întrebuinţarea nouă de mijloace cunoscute nu
reprezintă o invenţie brevetabilă. Deosebirea dintre aplicaţia nouă şi
întrebuinţarea nouă de mijloace cunoscute se apreciază după criteriul
activităţii inventive. În comparaţie cu aplicarea nouă, întrebuinţarea nouă
de mijloace cunoscute nu implică modificări sau adaptări speciale.

Exemplificare:

Airbagul pentru autoturisme şi airbagul pentru telefonul mobil.

Aceeaşi invenţie aplicată într-un alt domeniu industrial.

Combinaţia nouă de mijloace cunoscute reprezintă gruparea unor

elemente distincte, care determină un rezultat de ansamblu nou sau
superior. Între efectul tehnic şi mijloacele utilizate trebuie să existe un
raport funcţional indisolubil, sub formă de combinaţie. De exemplu,
invenţia combinei de cereale. În cazul în care mijloacele acţionează
fiecare independent, soluţia este o juxtapunere de mijloace cunoscute. De
exemplu, creionul cu gumă. Juxtapunerea nu poate fi brevetată, întrucât
proprietăţile tehnice ale ansamblului sunt proprii mijloacelor utilizate, iar
în lipsa unei adaptări speciale rezultatul nu este comun.

Exemplificare:

Combinaţii noi de mijloace cunoscute sunt avionul, locomotive. Nu

poate fi considerată o combinaţie nouă de mijloace cunoscute
telefonul mobil cu ruletă. Chiar dacă cele două invenţii se regăsesc
în acelaşi produs, ele continuă să producă în mod distinct,
individual efectele.

Invenţiile principale au o existenţă de sine stătătoare. Ele pot fi

aplicate în mod independent. Invenţiile principale sunt invenţii pionier şi
invenţii obişnuite. Invenţiile pionier soluţionează pentru prima oară o
problemă tehnică într-un anumit domeniu. Faţă de soluţiile cunoscute pe
plan mondial, invenţiile pionier se caracterizează printr-o noutate
absolută, fiind realizări de o valoare excepţională. De exemplu, invenţia
primului rulment sau invenţia magnetofonului. Invenţiile obişnuite
reprezintă soluţii noi pentru anumite probleme tehnice, fără a prezenta un

5
aport creator deosebit. În practică, majoritatea invenţiilor sunt obişnuite şi
formează principala categorie a invenţiilor principale.
Invenţiile complementare aduc îmbunătăţiri altor soluţii. Întrucât
perfecţionează sau completează o soluţie anterioară, invenţiile
complementare nu pot fi aplicate fără o altă invenţie principală sau
complementară.

Exemplificare:

Bicicleta este o invenţie principală, lanţul de bicicletă este

o invenţie complementară. Lanţul de bicicletă trebuie ataşat
produsului bicicletă pentru a putea fi utilizat, spre deosebire de
bicicletă care, în trecut, a funcţionat fără lanţ.

Invenţiile simple au ca obiect un singur produs sau mijloc.

Invenţiile complexe sau de combinaţie au ca obiect un produs sau
procedeu realizat prin folosirea conjugată a mai multor mijloace sau
elemente.

3.Condiţii de brevetabilitate a invenţiilor

Brevetabilitatea reprezintă aptitudinea creaţiei intelectuale
aplicabile în industrie de a fi protejată prin brevete de invenţii. Pentru a fi
ocrotită de lege, prin eliberarea unui brevet, invenţia trebuie să
întrunească anumite condiţii speciale: noutatea, activitatea inventivă şi
aplicabilitatea industrială.

Noutatea
Invenţia propusă spre brevetare trebuie să se deosebească de alte
soluţii tehnice cunoscute. O invenţie este nouă, dacă nu este cuprinsă în
stadiul tehnicii. Noutatea invenţiei este apreciată în funcţie de stadiul
tehnicii mondiale. Prin tehnica mondială se înţelege totalitatea regulilor,
metodelor şi procedeelor, iar stadiul tehnicii reprezintă toate cunoştinţele
care au devenit accesibile publicului oriunde în lume. Noutatea unei
invenţii brevetabile se stabileşte în funcţie de conţinutul revendicărilor şi
al domeniului de aplicare precizat în descriere.
Condiţia de noutate a soluţiei propuse se apreciază prin
intermediul efectelor tehnice ce pot fi realizate. În măsura în care, prin
aplicarea soluţiei, se obţine un efect tehnic care nu a fost prevăzut înainte,
regula sau metoda utilizată este nouă faţă de nivelul cunoscut de tehnica
mondială.

6
 În examinarea soluţiei tehnice pentru care se solicită protecţia,
efectul tehnic nou prezintă un caracter material obiectiv. Noţiunea de
noutate îmbracă aspectul concret al unor elemente tehnice, distincte,
caracteristice, care fac ca soluţia propusă a fi nouă să se deosebească de
alte soluţii tehnice cunoscute, în stadiul existent al tehnicii, nu numai din
punct de vedere constructiv, funcţional sau al succesiunii fazelor într-un
proces tehnologic dat, ci şi din punct de vedere al efectelor tehnice ce pot
fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte şi proprii noii
soluţii.
Cunoştinţele făcute publice pot proveni dintr-o descriere scrisă
sau orală, prin folosire ori prin orice alt mijloc, până la data depozitului
cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute.
Prin public se înţelege orice persoană, neconstrânsă la
confidenţialitate, şi care ar putea difuza informaţii. Persoana nu trebuie să
fie neapărat un specialist.
Mai face parte din stadiul tehnicii conţinutul cererilor depuse la
O.S.I.M. şi al cererilor internaţionale sau europene desemnând România.
Aceste cereri trebuie să aibă o dată de depozit sau de prioritate
recunoscută, anterioară celei menţionate, şi să fie publicate la sau după
data respectivă, conform legii.
Prin textul art. 10, lit. a şi b din Legea nr. 64/1991, se dispune că
divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a intervenit în
intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă
rezultă direct sau indirect ca urmare: a unui abuz evident în privinţa
solicitantului sau a faptului că solicitantul a expus invenţia într-o
expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, organizată în
statele părţi la tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este
parte.
În legătură cu divulgarea s-a pus şi problema publicităţii
frauduloase a invenţiei de către un terţ. Potrivit opiniilor exprimate, s-a
considerat, printr-o interpretare strictă, că terţii nu sunt obligaţi să fie mai
vigilenţi decât autorul. Chiar dacă terţul a surprins secretul soluţiei,
datorită publicităţii, invenţia nu mai este nouă.

Exemplificare:

- O căpşună care nu se congelează dacă temperatura scade sub 0

grade, deoarece în ADN-ul ei a fost introdusă gena unui peşte
antarctic.

7
- velocipedul → velocipedul cu un mic motor cu aburi → motocicleta
(vehicul din lemn cu două roţi cu un motor usor cu benzină) →
motoscaunul → scuterul.

Activitatea inventivă
O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă
dacă, pentru o persoană de specialitate, ea nu rezultă în mod evident in
cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii. Astfel, criteriul de apreciere este
reprezentat de un profesionist, o persoană normal competentă într-un
domeniu industrial.
Pentru a stabili dacă invenţia rezultă sau nu, cu evidenţă, din
stadiul tehnicii, raportarea activităţii inventive trebuie să se facă la omul
de meserie. Poziţiile adoptate de doctrină şi jurisprudenţă admit, în
majoritatea lor, că omul de meserie este un profesionist, o persoană
normal competentă într-un domeniu industrial. Întrucât specialistul nu
trebuie să fie de referinţă, invenţia va fi evidentă în cazurile în care un om
de meserie o poate realiza exclusiv cu ajutorul cunoştinţelor profesionale,
prin simple operaţiuni de executare. Activitatea inventivă se apreciază în
raport cu problema pe care o rezolvă invenţia şi cu soluţia revendicată.

Exemplificare:

O cană pentru copii cu o valvă fixată pe capac, care se deschide

atunci când copilul bea şi se închide automat când se opreşte
pentru a preveni dispersia lichidului din cană.

Aplicabilitate industrială
O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul
său poate fi realizat sau utilizat cel puţin în unul dintre domeniile
industriale, inclusiv în agricultură. Condiţia aplicabilităţii industriale se
referă la obiectul, aplicarea şi rezultatul invenţiei.
Invenţia este industrială prin obiectul ei, dacă se situează în
domeniul industriei. Legea exclude de la protecţie ca invenţii, creaţia
estetică. O invenţie este industrială în aplicarea sa când aparţine
realizărilor industriale. În absenţa aplicaţiunii practice, nu pot fi protejate
ca invenţii ideile, descoperirile, teoriile şi principiile. Invenţia este
industrială prin rezultatul său, dacă produce efecte industriale. Această
invenţie va fi industrială şi în obiectul şi aplicarea ei.

8
Exemplificare:

Primul telegraf a fost inventat în anul 1792. Telegraful în

serviciul justiţiei - în 1845 un asasin englez a reuşit să scape de
forţele de ordine urcând în trenul spre Londra; dar graţie
telegrafului s-a dat alarma după plecarea din gara Paddlington, iar
jandarmii au reuşit să prindă primul răufăcător cu ajutorul
mijloacelor moderne de telecomunicaţie.

Creaţii nebrevetabile ca invenţii

Nu sunt brevetabile invenţiile care contravin ordinii publice şi
bunelor moravuri, precum şi realizările ce nu constituie soluţii ale unor
probleme tehnice. Nu sunt considerate invenţii în temeiul art. 7, alin. 1
din Legea nr. 64/1991, următoarele: descoperirile, teoriile ştiinţifice şi
metodele matematice; creaţiile estetice; planurile, principiile şi metodele
în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau în domeniul
activităţilor economice, precum şi programelor de calculator; prezentările
de informaţii.

Rezumat:

Invențiile sunt acele creații tehnice ce beneficiază de protecție

prin înregistrare la OSIM. Pentru dobândirea protecției juridice este foarte
importantă încadrarea creației tehnice în clasificarea invențiilor. Cele trei
condiții de brevetabilitate sunt verificate și analizate atât prin intermediul
raportului de cercetare documentară, cât și de către o comisie din cadrul
OSIM. Creațiile nebrvetabile ca invenții sunt expres enumerate în textul
de lege privind brevetele de invenție.

Întrebări:

1. Definiți noțiunea de invenție.

2. Având în vedere clasificarea invențiilor, se poate acorda protecție
juridică pentru telefonul mobil cu fluier?
3. Care sunt condițiile de brevetabilitate? Descrieți condiția activității
inventive.
4. Având în vedere clasificarea invențiilor, se poate acorda brevet o
plantă modificată genetic?

9
 Unitatea de învățare 9
Brevetul de invenție. Procedura de înregistrare

Cuprins:
1.Noţiunea de brevet de invenţie
2.Procedura de brevetare a invenţiei
3.Drepturile dobândite prin brevetare

Obiective:
- Descifrarea aspectelor caracteristice ale brevetului de invenție, ca
titlu de protecție juridică;
- Identificarea etapelor procedurii de brevetare la OSIM;
- Conturarea drepturilor recunoscute în temeiul legislației, prin
eliberarea unui brevet de invenție.
- particularizarea limitelor dreptului exclusiv de exploatare.

1.Noţiunea de brevet de invenţie

Brevetul este un act oficial prin care se atestă instituirea
protecţiei juridice asupra unei invenţii. Brevetul este un titlu de protecţie
a invenţiei, eliberat de către stat, care conferă titularului său un număr de
drepturi. Titlul se acordă, după verificarea îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de lege, de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, care
este organul de stat specializat în materia proprietăţii intelectuale.
Brevetul de invenţie îndeplineşte două funcţii: una internă şi alta
externă. Funcţia internă asigură protecţia proprietăţii industriale prin
interzicerea folosirii invenţiei de către terţi. Funcţia externă realizează
protecţia comerţului internaţional şi a cooperării economice internaţionale
prin obţinerea de brevete în mai multe state.
Brevetul de invenţie este un act administrativ unilateral şi
solemn, cu caracter de unicat. În literatura de specialitate, aprecierea
naturii juridice a brevetului de invenţie a determinat exprimarea unor
opinii divergente. După o primă opinie, se consideră că brevetul este un
contract sinalagmatic şi aleatoriu, care se încheie între societate şi
inventator. După o altă opinie, brevetul este un act juridic declarativ de
drepturi. Brevetul nu creează, ci numai constată anumite drepturi, care au
luat naştere anterior prin realizarea unei invenţii brevetabile. După o
opinie diferită, brevetul este un act atributiv de drepturi. Procedura de
eliberare a brevetului de invenţie se declanşează la solicitarea
10
inventatorului, dar brevetul exprimă manifestarea de voinţă a unui organ
al administraţiei de stat şi produce efectele pe care legea le stabileşte.
Brevetul de invenţie confirmă calitatea de autor a inventatorului.
Pentru titularul brevetului, care nu este şi inventator, titlul de protecţie
conferă un drept exclusiv de exploatare a invenţiei.

2.Procedura de brevetare a invenţiei

Aproprierea publică a invenţiei necesită îndeplinirea unor
formalităţi. Prin depozit naţional reglementar se înţelege cererea de brevet
de invenţie însoţită de descrierea invenţiei, revendicări şi, dacă este cazul
de desene explicative.
În toate procedurile de brevetare, se consideră că solicitantul este
persoana îndreptăţită la eliberarea titlului de protecţie. Solicitantul
brevetului de invenţie poate fi reprezentat, în procedurile în faţa Oficiului
de Stat pentru Invenţii şi Mărci, printr-un mandatar autorizat, care este
consilier în proprietate industrială. Profesia de consilier poate fi exercitată
numai de persoana fizică specializată în acordarea de asistenţă în
domeniul proprietăţii industriale, care desfăşoară legal această activitate.
Cererea de brevet se întocmeşte în scris pe hârtie sau sub o altă
formă. Cererea în formă imprimată va conţine o listă indicând numărul total
de pagini, denumirea altor documente anexate şi numărul figurii din
desene. Cererea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: solicitarea
explicită a acordării unui brevet de invenţie; titlul invenţiei, într-o formă
clară şi concisă a obiectului invenţiei; indicaţiile necesare pentru stabilirea
identităţii solicitantului; desemnarea inventatorului, dacă acesta este acelaşi
cu inventatorul, cu indicarea locului de muncă la data realizării invenţiei.
Depunerea sau primirea cererii de brevet de invenţie este
confirmată solicitantului de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
În cerere, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci înscrie data depunerii
sau primirii, iar un exemplar al cererii completat cu precizările necesare
se returnează de îndată solicitantului.
În cererea de brevet de invenţie se pot indica, în mod
excepţional, următoarele proceduri de brevetare accelerată: publicarea
cererii de brevet de invenţie într-un termen mai scurt decât cel de 18 luni;
întocmirea unui raport de documentare, care să fie publicat odată cu
cererea; examinarea de fond a cererii de eliberare a brevetului de invenţie.
Descrierea invenţiei cuprinde prezentare completă şi corectă a
obiectului invenţiei. Prin descriere se pune în evidenţă noutatea faţă de
stadiul cunoscut al tehnicii mondiale. Descrierea invenţiei va conţine
următoarele menţiuni:
a. titlul invenţiei;
b. precizarea domeniului tehnic în care poate fi aplicată invenţia;
11
 c. precizarea stadiului tehnicii, considerat a fi util pentru
înţelegerea, cercetarea documentară şi examinarea invenţiei
revendicate;
d. prezentarea problemei tehnice, pe care o rezolvă invenţia;
e. expunerea invenţiei;
f. indicarea modului în care invenţia poate fi exploatată industrial;
g. prezentarea avantajelor invenţiei revendicate, în raport cu stadiul
tehnicii;
h. prezentarea pe scurt a fiecărei pagini din desenele explicative,
dacă există;
i. prezentarea detaliată a obiectului invenţiei.
Revendicările sunt suportul dreptului conferit prin brevet. În
conformitate cu revendicările formulate se determină întinderea protecţiei
acordate.

Exemplificare – invenția este un robinet de tip nou:

- revendicări independente – definesc elementele tehnice

principale ale invenţiei; de exemplu, R1: dispozitiv pentru a livra
şi combina apa, cuprinzând un cartuş de combinare [...];
- revendicări dependente – descriu caracteristicile enunţate în
cadrul revendicării independente; de exemplu,R1.1. dispozitivul
menţionat la R1 trebuie să cuprindă cel puţin un motor electric.

Desenele explicative contribuie la înţelegerea invenţiei şi a

elementelor ei de noutate. Desenele constituie materiale grafice. Spre
deosebire de celelalte documente care însoţesc cererea de brevet, desenele
explicative nu sunt obligatorii. Rezumatul indică titlul invenţiei şi conţine o
prezentare pe scurt a descrierii, revendicărilor şi desenelor.
Cererea de brevet trebuie să se refere la o singură invenţie.
Obiectul cererii de brevet va conţine rezolvare a unei singure probleme,
chiar dacă ideea propusă prezintă mai multe soluţii tehnice noi. Această
cerinţă se desprinde din principiul unităţii invenţiei.
Data depozitului naţional reglementar este data la care, potrivit
art.14, alin.1 din Legea nr.64/1991, au fost înregistrate la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci următoarele: o cerere care să conţină solicitarea
explicită sau implicită a acordării unui brevet de invenţie; indicaţii care să
permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită contactarea
acestuia de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci; o parte care, la
prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei.

12
 Constituirea depozitului naţional reglementar declanşează
procedura de eliberare a brevetului, fiind un element constitutiv de
drepturi. Depozitul cererii de brevet conferă solicitantului un depozit de
prioritate. Acest drept începe din momentul constituirii depozitului sau
priorităţii recunoscute sau invocate.
După constituirea depozitului naţional reglementar, cererea de
brevet de invenţie este supusă unei analize. Dacă în urma examinării
depozitului cererii de brevet de invenţie şi documentelor anexate, Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci constată neregularităţi privind
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi de regulament, acestea se
notifică solicitantului acordându-i-se un termen de răspuns.
Cererea de brevet de invenţie depusă pe cale naţională, pentru
care s-a constituit depozitul naţional reglementar, au fost achitate taxele
de publicare şi, cu o lună înainte de data publicării, nu s-a luat o hotărâre
de respingere sau retragere a cererii ori nu este considerată ca fiind
retrasă, se publică de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Data
publicării cererii este data apariţiei Buletinului Oficial de Proprietate
Industrială în care a fost menţionată. Publicarea cererii de brevet de
invenţie poate fi însoţită de un raport de documentare. La cererea
solicitantului, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci întocmeşte şi
publică raportul de documentare, cu luarea în considerare a materialelor
documentare accesibile din stadiul tehnicii.
De la data publicării cererii de brevet de invenţie, solicitantul
beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi titularul brevetului. Aceste drepturi
sunt recunoscute provizoriu solicitantului, de la data publicării cererii
până când o hotărâre de acordare a brevetului de invenţie a rămas
definitivă şi irevocabilă.
Examinarea cererii de brevet de invenţie poate fi cerută la data
depozitului sau, după caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de
30 de luni de la una din aceste date. Examinarea cererii de brevet de către
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci implică, potrivit art. 25 al Legii
nr. 64/1991, verificarea următoarelor prevederi: îndeplinirea cerinţelor de
formă; data priorităţii, precum şi invocarea unor priorităţi convenţionale
sau de expoziţie; unitatea invenţiei; condiţiile de existenţa unei invenţii
brevetabile.
Cererea de brevet de invenţie este analizată de Comisia de examinare
de specialitate din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Pe
baza raportului de examinare, Comisia va hotărî, în termen de 18 luni de
la data la care s-a solicitat examinarea, acordarea brevetului de invenţie
sau respingerea cererii de brevet ori a obiectului acesteia.

13
 Respingerea cererii de brevet de invenţie, în tot sau în parte, se
hotărăşte potrivit art. 27, alin. 2 din Legea nr. 64/1991, în următoarele
condiţii:
a. obiectul cererii nu este brevetabil;
b. cererea de brevet de invenţie nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege;
c. depăşirea termenului de deschidere a fazei naţionale pentru
cererile înregistrate internaţional;
d. neplata taxelor de înregistrare, de depunere a revendicărilor
sau a desenelor ori a părţii lipsă din descriere, de deschidere a
fazei naţionale, de publicare, de examinare ori, după caz, a
taxei de desemnare în cuantumul şi la termenele prevăzute de
lege;
e. scurgerea termenului de 12 luni de la data la care cererile
prevăzute de alin. 7 au fost considerate retrase;
f. s-a solicitat respingerea cererii de brevet de invenţie;
g. solicitantul altul decât inventatorul nu a făcut dovada în cadrul
termenului de la art. 29, alin. 2 că este îndreptăţit la acordarea
brevetului;
h. nu s-a solicitat examinarea cererii de brevet de invenţie în
vederea acordării brevetului în termenele prevăzute la art. 25.
Menţiunea hotărârii de acordare a brevetului de invenţie sau de
respingere a cererii de brevet de invenţie se publică în Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială, în termen de 60 de zile.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate proceda din oficiu la
revocarea hotărârilor sale privind cererile de brevet de invenţie.
Revocarea se poate face dacă hotărârile conţin greşeli sau pentru
omisiuni, dacă sunt luate cu neîndeplinirea condiţiilor legale, ori pentru
erori materiale privind numele, calitatea autorului, solicitantului sau
titularului, adresă, cifre, sau dacă în perioada de revocare la Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci sunt identificate documente de natură a
determina modificarea acestora. Hotărârile pot fi revocate până la
comunicarea lor.
Brevetul de invenţie este eliberat de către Directorul general al
Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Eliberarea se produce în
temeiul hotărârii de acordarea titlului de protecţie. Pentru brevetul
european, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci certifică validitatea
brevetului în ţara noastră, conform legii. Brevetul de invenţie se
eliberează după publicarea menţiunii privind hotărârea de acordare a
brevetului în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială şi plata de către
titular a taxei legale pentru tipărirea şi eliberarea brevetului. Taxa legală
trebuie plătită în termen de 12 luni de la data publicării hotărârii.
14
 Brevetul de invenţie are un caracter temporar. Prin limitarea
duratei de valabilitate a brevetului de invenţie se asigură atât protecţia
juridică a invenţiei, cât şi trecerea creaţiei în domeniul public. Potrivit art.
30,alin. 1 al Legii nr. 64/1991, durata de protecţie a unui brevet de
invenţie este de 20 de ani.

3.Drepturile dobândite prin brevetare

Crearea unei invenţii dă naştere la anumite drepturi. Ele aparţin
inventatorului, titularului de brevet ori unităţii netitulare titlului de
protecţie.
Drepturile personale nepatrimoniale
Drepturile personale nepatrimoniale recunoscute inventatorului,
titular sau nu al brevetului de invenţie, au acelaşi conţinut şi semnificaţie.
Inventatorul beneficiază de următoarele drepturi personale
nepatrimoniale: dreptul la calitatea de autor, dreptul la nume, dreptul de a
da publicităţii invenţia, dreptul la prioritate şi dreptul la eliberarea unui
titlu de protecţie.
Dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei decurge
din aportul concret la soluţionarea unei probleme. Acest drept reprezintă
o confirmare a activităţii creatoare a autorului invenţiei. În literatura de
specialitate se face o distincţie între autorul invenţiei nebrevetate şi
autorul invenţiei brevetate. Până la brevetare, autorul soluţiei poate avea o
singură revendicare. În calitate de autor al unei soluţii tehnice noi, el va
beneficia doar de o prioritate ştiinţifică. După brevetare, autorul soluţiei
dobândeşte calitatea de inventator, iar titularul brevetului de invenţie va
dispune de un drept exclusiv de exploatare. Dreptul la calitatea de autor al
unei invenţii este personal, exclusiv, absolut, inalienabil şi
imprescriptibil. Spre deosebire de drepturile patrimoniale, dreptul la
calitatea de autor nu este limitat teritorial.
Dreptul la nume al autorului unei invenţii are două acepţiuni. În
sens larg, dreptul la nume reprezintă dreptul la calitatea de autor al
invenţiei sau dreptul de fi desemnat ca autor al invenţiei pe titlul de
protecţie şi pe orice alte documente privind invenţia. În sens restrâns,
dreptul la nume este dreptul de a da invenţiei numele autorului.
Exercitarea dreptului la nume este guvernată de principiul disponibilităţii.
Astfel, la solicitarea expresă a inventatorului, numele şi prenumele său nu
se publică. Această solicitare este supusă plăţii taxei legale.
Dreptul de a da publicităţii invenţia. Invenţia fiind rezultatul
unei activităţi creatoare, aducerea ei la cunoştinţa publicului se hotărăşte
de către autor. Acest drept al autorului implică înregistrarea invenţiei şi,
eventual, comunicarea publică a soluţiei preconizate. Dacă autorul
invenţiei decedează, dreptul de a da publicităţii invenţia revine
15
moştenitorilor săi. Dreptul de care vor beneficia moştenitorii
inventatorului apare ca o derogare de la netransmisibilitatea drepturilor
nepatrimoniale.
Dreptul de prioritate. Depozitul reglementar al cererii de brevet
asigură autorului invenţiei un drept de prioritate. Potrivit art. 16 al Legii
nr. 64/1991, depozitul cererii conferă un drept de prioritate faţă de orice
alt depozit privind aceeaşi invenţie, având o dată de depozit sau de
prioritate ulterioară, dacă sunt îndeplinite prevederile legale. Dreptul de
prioritate constă în recunoaşterea faptului că autorul soluţiei propuse a
fost primul care a realizat invenţia.
Prioritatea ştiinţifică nu se identifică cu dreptul de prioritate.
Astfel, prioritatea ştiinţifică este dependentă de creaţia autorului invenţiei.
Fiind dependentă de inventator, prioritatea ştiinţifică este perpetuă. Pentru
a fi recunoscută, devenind opozabilă, prioritatea ştiinţifică trebuie adusă
la cunoştinţa publicului. Faptul priorităţii ştiinţifice se poate stabili prin
orice mijloace de probă.
În funcţie de scopul urmărit, prioritatea poate fi convenţională
sau de expoziţie. Prioritatea convenţională şi prioritatea de expoziţie se
invocă odată cu depunerea cererii de brevet de invenţie. Ele se justifică
prin acte de prioritate. Termenul de invocare a priorităţii convenţionale
este de 12 luni, calculat de la data de depozit a primei cereri. Prioritatea
de expoziţie poate fi invocată într-un termen de 6 luni de la data expunerii
produsului în expoziţie.
Dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie. Pentru ocrotirea
drepturilor sale, autorul are dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie. În
materia invenţiilor, titlul propriu de protecţie este brevetul.

Drepturile patriomoniale
Prin eliberarea brevetului de invenţie, potrivit art. 31, alin.1 al
Legii nr. 64/1991 se asigură titularului un drept exclusiv de exploatare.
Datorită trăsăturilor sale, dreptul exclusiv de exploatare al invenţiei mai
este denumit drept de monopol sau monopol de exploatare.
Dreptul exclusiv conferă titularului de brevet posibilitatea de a
exploata personal invenţia şi de a transmite prerogativele sale altor
persoane. Dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei este opozabil erga
omnes.
Dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei poate fi încălcat prin
fapte ale terţelor persoane. În această situaţie, titularul brevetului are
posibilitatea de a cere instanţei judecătoreşti repararea daunelor suportate
prin folosirea fără drept a invenţiei.

Limitele dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei

16
 Dreptul de exploatare al titularului de brevet este exclusiv, fiind
opozabil celorlalte persoane. Cu toate acestea, exclusivitatea comportă
unele limitări care pot fi generale sau speciale.
Limitele generale ale dreptului la exclusivitatea exploatării
invenţiei privesc durata protecţiei şi întinderea teritorială a protecţiei. Cu
respectarea cerinţelor prevăzute de lege, invenţia poate fi folosită de terţi,
fără a constitui, în absenţa unei autorizaţii prealabile, o încălcare a
dreptului exclusiv de exploatare a titularului de brevet. În timp, dreptul
exclusiv de exploatare a invenţiei este limitat la durata de valabilitate a
brevetului de invenţie. Durata de protecţie oferită începe de la data
constituirii depozitului naţional reglementar. În spaţiu, dreptul exclusiv de
exploatare este limitat la teritoriul statului care acordă brevetul de
invenţie. Potrivit art. 1 din Legea nr. 64/1991, drepturile asupra unei
invenţii sunt recunoscute şi aparate pe teritoriul României prin acordarea
unui brevet de invenţie. În condiţiile prevăzute de lege, se asigură aceeaşi
protecţie şi drepturilor decurgând din brevetul european.
În legislaţia actuală, art. 33 al Legii nr. 64/1991 admite
următoarele limite speciale: dreptul de folosinţă a invenţiei brevetate în
construcţia şi funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene şi navale; dreptul
de posesiune anterioară şi personală; dreptul de posesiune ulterioară şi
personală; dreptul de a folosi invenţia în scop personal, fără caracter
comercial; epuizarea dreptului asupra obiectului invenţiei; renunţarea
titularului la protecţia invenţiei.
Prin art. 33, alin. 1, lit. a din Legea nr. 64/1991, se dispune că nu
constituie o încălcare a dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei folosirea
invenţiilor în construcţia şi funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene,
precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea
acestora, aparţinând statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor
internaţionale privind invenţiile, la care România este parte, când aceste
vehicule sau nave pătrund pe teritoriul ţării noastre, temporar sau
accidental, cu condiţia ca această folosire să se facă exclusiv pentru
nevoile vehiculelor sau navelor.
Dreptul de a folosi o invenţie brevetată în construcţia şi
funcţionarea mijloacelor de transport necesită respectarea următoarelor
condiţii: vehiculele terestre, navele şi aeronavele să aparţină statelor
membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile la
care România este parte; pătrunderea mijloacelor de transport pe teritoriul
statului nostru să fie temporară sau accidentală; vehiculele terestre, navele
şi aeronavele să utilizeze în construcţia sau funcţionarea lor mijloace sau
produse brevetate în ţara noastră; invenţia brevetată să fie folosită
exclusiv pentru nevoile mijloacelor de transport.

17
 Potrivit art. 33, alin. 1, lit. b din Legea nr. 64/1991, nu constituie
o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei efectuarea
oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31, alin. 2 de către o persoană care
a aplicat obiectul brevetului de invenţie sau cel al cererii de brevet, aşa
cum a fost publicată, ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea
producerii sau folosirii lui cu bună-credinţă pe teritoriul României,
independent de titularul acesteia, cât şi înainte de constituirea unui
depozit naţional reglementar privind invenţia sau înainte de data de la
care curge termenul de prioritate recunoscută. În acest caz, invenţia poate
fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data de
depozit sau a priorităţii recunoscute, şi dreptul la folosire nu poate fi
transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul
afectat exploatării invenţiei.

Exemplificare:

Procedeu de fabricare a unui parfum

X – 25 martie 2008 – folosire a procedeului pe teritoriul
României;
Y – 28 martie 2009 – cerere de brevet – OSIM- România
Mai poate X să utilizeze invenţia în România?

În situaţia în care doi inventatori au realizat, independent unul de

altul, aceeaşi invenţie, dreptul exclusiv aparţine celui care a înregistrat
primul o cerere de brevet. Cu caracter derogator, se recunoaşte totuşi
celuilalt inventator un drept asupra invenţiei. Acest drept poartă
denumirea de posesiune anterioară şi personală.
Conform art. 33, alin. 1, lit. f din Legea nr. 64/1991, nu
constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei
folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor, efective şi serioase, de
folosire a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din
drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului. În acest caz,
invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul
existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu
poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia
ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat exploatării invenţiei.
Potrivit art. 33, alin. 1, lit. c din Legea nr. 64 /1991, nu constituie
o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei efectuarea
oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31, alin. 2 exclusiv în cadru privat

18
şi în scop necomercial, precum şi producerea sau, după caz, folosirea
invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial.
În conformitate cu art. 33, alin. 1, lit. d din Legea nr. 64/1991, nu
constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei
comercializarea sau oferirea spre vânzare, pe teritoriul Uniunii Europene,
a acelor exemplare de produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute
anterior de titularul de brevet sau cu acordul său expres.
În legislaţia noastră, admiterea acestei excepţii permite
revânzarea unui produs brevetat, pus în circulaţie sau vândut anterior de
către titularul de brevet ori cu acordul său expres. Aşadar, actele
ulterioare de comercializare sau oferire spre vânzare pe teritoriul ţării
noastre nu constituie infracţiune.
Prin art. 33, alin. 1, lit. g din Legea nr. 64/1991, se prevede că nu
constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei
exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei
protecţie s-a renunţat.
Această limită specială constituie o consecinţă a renunţării
titularului la brevet, în tot sau în parte, pe baza unei declaraţii scrise.
Invenţia sau partea din aceasta la a cărei protecţie s-a renunţat poate fi
liber exploatată de către terţi.

Rezumat:

Procedura de brevetare se derulează în două etape în cadrul

OSIMului. Cererea de brevet include datele de identificare ale
solicitantului, o descriere a invenției, revendicările și evidențierea în
cuprinsul descrierii a îndeplinirii condițiilor de validitate. Descrierea
invenției trebuie să fie suficient de clară și concisă, astfel încât o persoană
de specialitate să poate să reproducă invenția pe baza descrierii. La finalul
procedurii de înregistrare, comisia din cadrul OSIM poate pronunța o
hotărâre de admitere a cererii de înregistrare ori o hotărâre de respingere.

Întrebări:
1. Care sunt etapele procedurii de brevetare?
2. Ce înseamnă noțiunea de revendicări în domeniul procedurii de
brevetare?
3. Care este durata de protecție juridică, reglementată de lege, pentru un
brevet de invenție?
4. Care sunt limitele dreptului exlcusiv de exploatare, dobândit prin
eliberarea unui brevet de invenție.

19
 Unitatea de învățare 10
Brevetul de invenție.Transmitere și Mijloace de apărare

Cuprins:
1.Transmiterea drepturilor privind invenţiile
2. Cazuri de stingere a dreptului exclusiv de exploatare, ce pot afecta
derularea contractelor încheiate
3. Mijloace de apărare

Obiective:
- Descrierea principalelor contracte, ce pot avea ca obiect un brevet
de invenție;
- Aspecte privind încetarea dreptului exclusiv de exploatare, din
perspective efectelor negative asupra contractelor încheiate;
- Individualizarea și descrierea mijloacelor de apărare.

1.Transmiterea drepturilor privind invenţiile

Drepturile asupra invenţiilor se pot transmite, în tot sau în parte,
unei alte persoane. În conformitate cu art. 42, alin. 1 al Legii nr. 64/1991,
pot fi transmise dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi
drepturile ce decurg din brevet.

Contractul de cesiune
Prin contractul de cesiune, titularul brevetului, cedentul,
transmite dreptul său asupra titlului de protecţie unei alte persoane,
cesionar. Cesiunea poate fi definitivă sau temporară. În cazul cesiunii
temporare, cedentul îşi rezervă dreptul, la expirarea duratei de
valabilitate, de a relua brevetul. Această cesiune are natura juridică a unei
vânzări cu pact de răscumpărare.
Obiectul contractului de cesiune îl constituie dreptul asupra unui
brevet existent, adică a totalităţii drepturilor transmisibile. În situaţia în
care brevetul de invenţie este expirat sau nul, obiectul cesiunii nu este
valabil.
În sfera de cuprindere, cesiunea poate fi totală sau parţială.
Cesiunea este totală dacă cedentul transmite brevetul în întregul său.
Cesionarul va dobândi toate drepturile titularului de brevet şi pentru tot
teritoriul pe care invenţia este protejată. Cesiunea este parţială, dacă
cedentul nu transmite ansamblul drepturilor conferite de brevet. Limitarea
se poate referi la drepturile transmise, aplicaţiile posibile, întinderea în
spaţiu sau perioada de timp. Cesiunea parţială implică un regim de
20
coproprietate asupra brevetului de invenţie. Cesiunea poate fi cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit.
Efectele contractului se concretizează prin drepturile şi
obligaţiile părţilor. Cesionarul dobândeşte dreptul asupra brevetului, în
total sau în parte, şi dreptul la acţiunea în contrafacere, pentru acte
posterioare cesiunii. Principalele obligaţii ale cedentului sunt de a preda
obiectul contractului şi de a garanta pentru vicii ascunse şi evicţiune.
Obligaţia de predare a obiectului contractului implică acceptarea actelor
de exploatare a invenţiei de către cesionar. Cesionarul are, în principal,
obligaţiile de a plăti preţul cesiunii şi de a exploata invenţia. Preţul
cesiunii poate fi stabilit în sumă fixă sau proporţional cu sumele realizate.
De asemenea, preţul poate fi fixat într-o sumă proporţională cu beneficiile
obţinute sau sub forma unei redevenţe proporţională cu volumul
producţiei.
Contractul de cesiune încetează prin convenţia părţilor. În mod
obişnuit, cesiunea ia sfârşit la expirarea duratei de valabilitate a
brevetului, fără posibilitatea de a depăşi perioada de protecţie a invenţiei.
În cazul în care brevetul este anulat, cesiunea se desfiinţează, contractul
fiind fără obiect.

Contractul de licenţă
Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet, licenţiatorul,
transmite unui beneficiar, licenţiat, în tot sau în parte, dreptul său exclusiv
de exploatare, în schimbul plăţii unui preţ.
Conţinutul şi efectele licenţei sunt reglementate de legea
contractului, care se determină de către părţi în conformitate cu principiul
autonomiei de voinţă. Contractul de licenţă este bilateral, consensual,
intuitu personae, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă.
Legea privind brevetele de invenţie nu conţine prevederi
referitoare la contractul de licenţă. În absenţa unei reglementări speciale,
raporturile contractule dintre părţi sunt supuse dispoziţiilor dreptului
comun. Prin analogie, se consideră că licenţa voluntară are valoarea unui
contract de locaţiune.
Obiectul contractului de licenţă îl formează autorizarea sau
acordarea dreptului ca o invenţie brevetată să fie folosită de către
partener.
Contractele de licenţă pot fi clasificate după mai multe criterii. În
funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract, licenţa este
de două feluri: exclusivă sau neexclusivă. Prin licenţa exclusivă,
licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda licenţe, iar licenţiatul
are un drept exclusiv de utilizare a invenţiei. Licenţa exclusivă poate fi
atenuată şi absolută, după cum licenţiatorul renunţă sau nu la folosirea
21
obiectului contractului. Prin licenţa neexclusivă licenţiatorul are dreptul de
a utiliza sau transmite brevetul, iar licenţiatul de a folosi invenţia în
condiţiile convenite.
După caracterul lor, licenţele se împart în două categorii:
nelimitate şi limitate. În licenţa nelimitată, licenţiatul beneficiază de
exclusivitate pe toată durata de valabilitate a brevetului. Licenţiatul poate
acorda licenţe simple sau sublicenţe. În licenţa limitată, dreptul de
folosire a invenţiei prezintă unele îngrădiri. Drepturile licenţiatului pot fi
limitate cu privire la modul de aplicare a invenţiei, utilizarea obiectului
contractului, perioada de timp, întinderea în spaţiu, cantitatea de obiecte
produse, preţurile de vânzare.
În funcţie de izvorul lor, licenţele se pot grupa în licenţe voluntare
şi obligatorii. Licenţa voluntară are ca izvor voinţa părţilor. Licenţa
obligatorie are ca izvor legea, care autorizează folosire a unei invenţii fără
consimţământul titularului de brevet.
Contractul de licenţă produce în sarcina părţilor un număr de
drepturi şi obligaţii. Licenţiatorul are obligaţia de a remite obiectul
contractului şi obligaţia de garanţie. În calitate de titular al brevetului, el
este ţinut, în principiu, să plătească şi taxele legale. Licenţiatorul are şi
obligaţia de garanţie pentru vicii, precum şi împotriva evicţiunii. Licenţiatul
are obligaţia de exploatare a licenţei şi obligaţia de plată a preţului.
Exploatarea invenţiei trebuie să fie personală, serioasă, loială şi efectivă.
Contractul de licenţă încheiat pe durată determinată încetează la
expirarea termenului convenit de părţi. Dacă licenţa este acordată pe o
durată nedetermintă, contractul încetează la expirarea perioadei de
validitate a brevetului, invenţia trecând în domeniul liberei concurenţe.

Licenţele obligatorii
Dreptul exclusiv conferit de brevet poate fi acordat unei alte
persoane în baza unei hotărâri judecătoreşti. Pentru a preveni abuzurile
care ar putea să rezulte din exercitarea acestui drept, instituirea licenţei
obligatorii asigură respectarea obligaţiei de exploatare a invenţiei. În
sistemul legislaţiei actuale, orice persoană interesată poate cere
Tribunalului Bucureşti acordarea unei licenţe obligatorii. În conformitate
cu alin.1 şi 2 ale art. 43 din Legea nr. 64/1991, acordarea unei licenţe
obligatorii implică îndeplinirea următoarelor condiţii:
a. expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de
brevet sau de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se
termenul care expiră cel mai târziu;
b. invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe
teritoriul ţării noastre;
c. titularul brevetului de invenţie nu poate să-şi justifice inacţiunea;
22
 d. nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularul brevetului privind
condiţiile şi modalităţile de utilizare a invenţiei.

2. Cazuri de stingere a dreptului exclusiv de exploatare, c epot afecta

derularea contractelor încheiate

Expirarea duratei de protecţie

Drepturile ce decurg din brevetul de invenţie se sting la expirarea
duratei de protecţie sau prin renunţarea titularului la brevet. Protecţia unei
invenţii are caracter limitat în timp. După împlinirea perioadei legale de
protecţie, invenţia trece în domeniul public. În consecinţă, invenţia poate
fi utilizată de orice persoană în mod liber, iar un contract de licenţă în
derulare rămâne fără obiect.

Renunţarea titularului la brevetul de invenţie

Înainte de expirarea duratei normale de protecţie a invenţiei,
titularul poate renunţa, în tot sau în parte, la brevet. În cazul invenţiilor
de serviciu, pentru care brevetul a fost eliberat unităţii, precum şi al
invenţiilor realizate de salariaţi fără misiune inventivă, când a intervenit
o cesiune, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului
intenţia sa de renunţare. Tot titularul, la cererea inventatorului, trebuie
să-i transmită dreptul asupra brevetului. Dacă brevetul a făcut obiectul
unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu acordul
beneficiarului licenţei. În acest fel, nu vor fi atacate drepturile dobândite
de terţi asupra invenţiei. În situaţia invenţiilor declarate secrete, create
pe teritoriul ţării noastre, se poate renunţa la brevet numai cu acordul
instituţiilor care le-au atribuit un asemenea caracter. Renunţarea de
către titular la drepturile conferite de brevet se face prin înregistrarea
unei cereri la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Cererea de
renunţare se face în scris, fără a fi necesară o anumită formalitate.

Decăderea titularului din drepturile conferite de brevet

Pe întreaga perioadă de valabilitate a brevetului de invenţie,
titularul are obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare a
brevetului. Plata anuală a taxelor evită, în principiu, menţinerea în
vigoare a titlurilor de protecţie pentru invenţii neexploatate. Neplata taxei
legale de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie se sancţionează cu
decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet. Decăderea
intervine la expirarea termenului de 6 luni în care taxa poate fi plătită cu
majorări.
Decăderea are ca efect pierderea drepturilor titularului de brevet.
Decăderea este totală şi se produce numai pentru viitor. Pentru motive
23
justificate, titularul brevetului poate cere la Oficiul de Stat pentru Invenţii
şi Mărci revalidarea brevetului, în termen de 6 luni de la data publicării
decăderii.

Exemplificare – în cazul unei invenții brevetate:

- 1 ianuarie 2003 – plata taxei de menţinere în vigoare;

- 1 iulie 2003 – decădere din drepturi;
- 1 ianuarie 2004 – repunere în drepturi (cererea pentru
repunere în drepturi se depune la OSIM într-un termen de
maxim 6 luni, de la decăderea din drepturi).

Anularea brevetului de invenţie

Neîndeplinirea condiţiilor pentru existenţa unei invenţii
brevetabile, la data înregistrării cererii de brevet, se sancţionează prin
anularea titlului de protecţie. Brevetul de invenţie poate fi anulat în tot
sau în parte, la cererea oricărei persoane interesate, în temeiul art. 52 al
Legii nr. 64/1991. Cererea de anulare se poate face în tot cursul duratei de
valabilitate a brevetului. Nulitatea brevetului se va invoca pe cale
principală sau pe cale reconvenţională. Cererea se judecă de către
Tribunalul Bucureşti.
În cazul în care brevetul este anulat în totalitate, se consideră că
titlul de protecţie nu a fost niciodată acordat. Dacă anularea brevetului
este parţială, se produce o restrângere sau o limitare a revendicărilor.

3. Mijloace de apărare
Mijloace de drept administrativ
Mijloacele administrative de apărare a drepturilor privind
invenţiile sunt contestaţia şi cererea de revocare. Împotriva hotărârilor
Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind cererile de brevet de
invenţie, se pot introduce contestaţii, în termen de 3 luni de la
comunicare. Împotriva hotărârilor Oficiului de Stat pentru Invenţii şi
Mărci de acordare a brevetului de invenţie, se pot face cereri de revocare
în termen de 6 luni de la data publicării menţiunii hotărârii de acordare.
Contestaţia sau cererea de revocare va fi soluţionată în termen de 3
luni de la înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, de către o
comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri. Comisia de
reexaminare este un organ cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. Şedinţa
de soluţionare a contestaţiei sau a cererii de revocare se desfăşoară cu
ascultarea părţilor. În principiu, şedinţele de audiere sunt publice. După

24
încheierea deliberărilor, preşedintele rezumă opţiunile posibile în legătură
cu hotărârea şi le supune la vot, care este exprimat în prezenţa tuturor
membrilor

Mijloace de drept civil

Litigiile privind încălcarea drepturilor asupra invenţiilor se
judecă de către instanţele de drept comun. Litigiile date în competenţa
instanţelor judecătoreşti privesc următoarele: calitatea de inventator; de
titular de brevet; drepturile născute din brevetul de invenţie; drepturile
patrimoniale ale inventatorului rezultând din contractele de cesiune şi
licenţă; executarea obligaţiei de informare şi asistenţă tehnică. Prin
exercitarea acţiunii în justiţie se apără drepturile personal-nepatrimoniale
şi patrimoniale asupra invenţiilor. Acţiunea civilă poate fi intentată de
inventator ori de titularul brevetului de invenţie. Titularul dreptului
încălcat are deschisă şi calea acţiunilor în răspundere civilă delictuală şi
contractuală. Acţiunea civilă se soluţionează potrivit dispoziţiilor Codului
de procedură civilă.

Mijloacele de drept penal

Drepturile privind invenţiile sunt apărate şi prin incriminarea
unor fapte ca infracţiuni. Principalele reglementări în materie sunt
consacrate de Legea privind brevetele de invenţie şi de Codul penal.

Însuşirea fără drept a calităţii de inventator - În conformitate cu art.

55, alin. 1 al Legii 64/1991, constituie infracţiune însuşirea fără drept, în
orice mod, a calităţii de inventator. Subiectul infracţiunii poate fi orice
persoană fizică, ce nu are nici un drept la calitatea de inventator.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării şi
complicităţii. Infracţiunea se realizează prin acţiunea de însuşire a calităţii
de inventator. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă,
întrucât se acţionează fără drept.

Contrafacerea obiectului unui brevet de invenţie - În sensul Legii nr.

64/1991, constituie infracţiunea fabricarea, folosirea sau punerea în
circulaţie, fără drept, a obiectului unui brevet de invenţie sau orice altă
încălcarea a drepturilor conferite conform art. 31, alin.2, dacă aceste
încălcări au fost săvârşite după data publicării cererii de brevet de
invenţie. Contrafacerea prin fabricare constă în reproducerea materială a
unui obiect protejat sau utilizarea unui procedeu brevetat. Fără a fi
necesară întrebuinţarea obiectului contrafăcut, actul fabricării trebuie să
fie complet, adică să prezinte un caracter industrial. Contrafacerea prin
folosire constă în utilizarea sau întrebuinţarea obiectului invenţiei.
25
Acţiunea de folosire este independentă de fabricare. Cel care utilizează
obiectul contrafăcut va răspunde chiar dacă a fost fabricat de o altă
persoană. Contrafacerea prin punerea în circulaţie constă în vânzarea sau
expunerea spre vânzare de obiecte contrafăcute.
Contrafacerea trebuie să fie săvârşită cu intenţie. Datorită
regimului de publicitate care se aplică invenţiilor brevetate, intenţia este
prezumată până la proba contrară. Acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a părţii vătămate. Dacă drepturile privind invenţia au
fost transferate altor persoane, beneficiarul unei licenţe, spre deosebire de
cesionar, nu poate exercita acţiunea în contrafacere.

Divulgarea datelor privind cererile de brevet - Potrivit art. 59, alin. 1 al

Legii 64/1991, constituie infracţiune divulgarea, de către personalul
Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, precum şi de către persoanele
care efectuează lucrări în legătură cu invenţiile, a datelor cuprinse în
cererile de brevet, până la publicarea lor. Existenţa acestei infracţiuni
presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie depusă la Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci o cerere de brevet de invenţie, care să
producă efectele unui depozit naţional reglementar; divulgarea
materialelor care formează obiectul examinării să se facă în perioada
cuprinsă între data depunerii şi data publicării cererii de brevet; datele
cuprinse în cererea de brevet să fie confidenţiale.
Infracţiunea de divulgare se comite cu intenţie directă sau
indirectă. Fapta divulgării se comite fără acordul inventatorului ori
succesorului său în drepturi.

De exemplu: un funcționar de la OSIM, fără acordul autorului,

comunică într-un interviu acordat unui ziarist obiectul unei
cereri de brevet de invenție, care este în prima etapă majoră
de derulare a procedurii de înregistrare, etapă în care
funcționarul are obligația de păstrare a secretului conținutului
cererilor de brevet.

Concurenţa neloială- Faptele de concurenţă neloială sunt sancţionate

de către Codul penal şi Legea privind combaterea concurenţei neloiale.
Astfel, reprezintă infracţiune aplicarea pe produsele puse în circulaţie de
menţiuni false privind brevetele de invenţie, în scopul de a induce în
eroare pe beneficiari. În conformitate cu art. 5, lit. b din Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată și actualizat,
se sancționează "producerea în orice mod, importul, exportul,

26
depozitarea, punerea în vînzare sau vînzarea unor mărfuri purtînd
menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristicile
mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau
comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi
pe beneficiari."
Existenţa infracţiunii de concurenţă neloială presupune întrunirea
a două cerinţe esenţiale. Menţiunile aplicate trebuie să privească brevetele
de invenţie şi să fie false, adică să nu corespundă realităţii. Infracţiunea
de concurenţă neloială se săvârşeşte cu intenţie. Elementul intenţional se
caracterizează prin scopul urmărit, inducerea în eroare a celorlalţi
comercianţi şi a beneficiarilor. În situaţia în care fapta de concurenţă
neloială cauzează daune patrimoniale sau morale, persoana prejudiciată
este în drept să solicite despăgubiri.

Rezumat:

Contractul de cesiune și licență reprezintă principalele acte

juridice de transmitere a dreptului exclusiv de exploatare. Elementul de
noutate este reprezentat de licența obligatorie, care se poate acorda în
baza unei hotărâri a instanței de judecată. Licența obligatorie este o
sancțiune a titularului de brevet de invenție. Mijloacele de apărare au
rolul de a proteja creația tehnică pentru care s-a eliberat un brevet de
invenție. Sancțiunile pot fi îndreptate atât împotriva personalului de la
OSIM dacă nu respectă condiția de confidențialitate a informațiilor din
cererea de brevet, cât și împotriva terților care încalcă dreptul exlcusiv de
exploatare al titularului.

Întrebări:

1. Descrieți licenţele obligatorii.

2. Prezentați aspectele caracteristice ale contractului de cesiune.
3. Cum se poate apăra prin mijloace penale dreptul exclusiv de exploatare
în materia invenţiilor?
4. Ce efecte produce decăderea din drepturi a titularului brevetului de
invenție?

27
 Unitatea de învățare 11
Modele de utilitate

Cuprins:
1.Definirea noţiunii de modele de utilitate
2. Condiţii de validitate la înregistrare
3.Procedura de înregistrare
4.Transmiterea dreptului exclusiv de exploatare

Obiective:
- Definirea aspectelor caracteristice ale noțiunii de model de
utilitate prin comparație cu brevetul de invenție;
- Identificarea elementelor esențiale ale regimului juridic;
- Individualizarea condițiilor de validitate și a etapelor procedurii de
înregistrare;
- Analiza posibilității de conversie a unei cereri de brevet de
invenție în cerere de model de utilitate și invers.

1.Definirea noţiunii de modele de utilitate

Modelele de utilitate sunt creaţii tehnice care prin forma
construcţiei sau asamblarea unui produs au un rol utilitar. Sistemul
modelelor de utilitate are rolul de a permite brevetarea invențiilor mici,
precum mecanisme și dispozitive. Modelele de utilitate înregistrate pot
reprezenta o sursă importantă de informații tehnice publice.
Modelele de utilitate sunt menţionate de art. 1, alin. 2 al
Convenţiei de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale. Obiectul
protecţiei industriale cuprinde şi modelele de utilitate. Până în prezent, nu
a fost adoptată o convenție internațională în temeiul căreia să poate fi
constituit un depozit internațional în acest domeniu. Modelele de utilitate
sunt reglementate în puţine legislaţii, de exemplu în Brazilia, Germania,
Italia, Japonia, Portugalia, Spania.

Ilustrare cartografică – o hartă cu statele de pe glob ce ne

arată în ce ţări beneficiază de protecţie juridică modelele de
utilitate:

28
 În România, modelele de utilitate au beneficiat de protecţie
juridică pentru prima dată începând cu anul 2007, prin adoptarea Legii nr.
350/2007.
Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 350/2007, modelul de utilitate
protejează, în condiţiile prezentei legi, orice invenţie tehnică, cu condiţia
să fie nouă, să depăşească nivelul simplei îndemânări profesionale şi să
fie susceptibilă de aplicare industrială.
Modelul de utilitate protejează orice invenție tehnică, care este
elaborată sub forma unui mecanism sau dispozitiv. Modelele de utilitate
sunt denumite mici invenții. Nu pot fi protejate ca modele de utilitate:
invențiile a căror exploatare este contrară ordinii publice sau bunelor
moravuri, soiurile de plante și rasele de animale, invențiile având ca
obiect un material biologic, substanțele chimice sau farmaceutice,
procedeele sau metodele (art. 1, alin. 4 din Legea nr. 350/ 2007).

2. Condiţii de validitate la înregistrare

Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 350/2007, modelul de
utilitate protejează, în condiţiile prezentei legi, orice invenţie tehnică, cu
condiţia să fie nouă, să depăşească nivelul simplei îndemânări
profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare industrială. Din prevederile
acestui articol reies cele trei condiţii de validitate la înregistrare: noutatea,
depăşirea nivelului simplei îndemânări profesionale şi aplicabilitatea
industrial. Condiţiile privind protecţia juridică a modelelor de utilitate
sunt similare cu cele ale invenţiilor. Cu toate acestea, modelele de
utilitate se diferenţiază de invenţii, deoarece nu presupun o activitate
inventivă, progresul tehnologic fiind limitat.

29
 Noutatea
Invenţia propusă spre brevetare trebuie să se deosebească de alte
soluţii tehnice cunoscute. O invenţie este nouă, dacă nu este cuprinsă în
stadiul tehnicii. Noutatea invenţiei este apreciată în funcţie de stadiul
tehnicii mondiale. Prin tehnica mondială se înţelege totalitatea regulilor,
metodelor şi procedeelor, iar stadiul tehnicii reprezintă toate cunoştinţele
care au devenit accesibile publicului oriunde în lume. Noutatea unei
invenţii brevetabile se stabileşte în funcţie de conţinutul revendicărilor şi
al domeniului de aplicare precizat în descriere.
Condiţia de noutate a soluţiei propuse se apreciază prin
intermediul efectelor tehnice ce pot fi realizate. În măsura în care, prin
aplicarea soluţiei, se obţine un efect tehnic care nu a fost prevăzut înainte,
regula sau metoda utilizată este nouă faţă de nivelul cunoscut de tehnica
mondială.

Depăşirea nivelului simplei îndemânări profesionale

Pornind de la definirea noţiunilor în dicţionarul explicativ al
limbii române, menţionăm că termenul “îndemânare” înseamnă uşurinţa
de a face un lucru ca urmare a unei bune deprinderi; iscusinţă, abilitate,
pricepere, iar cuvântul “professional” care ţine de o profesie, privitor la o
profesie.
Astfel, dacă autorul micii invenţii depăşeşte acest nivel de creaţie şi
realizare, putem aprecia că este îndeplinită condiţia de validitate
depăşirea nivelului simplei îndemânări profesionale.

Aplicabilitate industrială
O mică invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă
obiectul său poate fi realizat sau utilizat cel puţin în unul dintre domeniile
industriale, inclusiv în agricultură. Condiţia aplicabilităţii industriale se
referă la obiectul, aplicarea şi rezultatul invenţiei.
Invenţia este industrială prin obiectul ei, dacă se situează în
domeniul industriei. Legea exclude de la protecţie ca invenţii, creaţia
estetică. O invenţie este industrială în aplicarea sa când aparţine
realizărilor industriale. În absenţa aplicaţiunii practice, nu pot fi protejate
ca invenţii ideile, descoperirile, teoriile şi principiile. Invenţia este
industrială prin rezultatul său, dacă produce efecte industriale. Această
invenţie va fi industrială şi în obiectul şi aplicarea ei.

3.Procedura de înregistrare
Protecția juridică asupra unui model de utilitate se obține prin
înregistrarea acestuia la OSIM. Etapele procedurii de înregistrare sunt
următoarele: depunerea unei cereri de înregistrare, examinarea condițiilor
30
de formă la înregistrare cu determinarea datei depozitului național
reglementar, elaborarea raportului de documentare în termen de 6 luni de
la data de depozit, adoptarea și publicarea hotărârii de acordare sau
respingere a protecției juridice, eliberarea certificatului de model de
utilitate. În temeiul art. 17, alin. 3 din Legea nr. 350/2007, OSIM nu
examinează îndeplinirea condițiilor de fond la înregistrare, și anume:
noutatea, depășirea nivelului simplei îndemânări profesionale și
aplicabilitatea industrială.
Conform art. 10 alin. 2 din Legea nr. 350/2007, cererea de
înregistrare trebuie să conţină următoarele elemente:
a) datele de identificare ale solicitantului;
b) solicitarea protecţiei prin model de utilitate;
c) o descriere a invenţiei;
d) una sau mai multe revendicări;
e) desenele la care se face referire în descriere sau în revendicări.
Data de depozit a cererii de model de utilitate a cererii de model
de utilitate este data la care au fost depuse la OSIM următoarele:
a) o indicaţie explicită sau implicită, potrivit căreia se solicită un model
de utilitate;
b) indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să
permită contactarea acestuia de către OSIM;
c) o parte, care la prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei.

Datorită asemănărilor dintre regimul juridic al modelelor de

utilitate și brevetelor de invenție, art. 14 și 15 din Legea nr. 350/2007
reglementează posibilitatea transformării cererii de brevet de invenție în
cerere de model de utilitate, precum și a cererii de model de utilitate în
cerere de brevet de invenție. Legiuitorul a stipulat că această conversie se
poate realiza, la cerere, o singura dată.
Astfel, conform art. 14 alin. 1 din Legea nr. 350/2007, O cerere
de model de utilitate poate rezulta şi dintr-o cerere de brevet având ca
obiect aceeaşi invenţie, dacă solicitantul depune o cerere de transformare:
a) pe parcursul procedurii de examinare a cererii de brevet până la
încheierea pregătirilor tehnice pentru publicarea menţiunii
referitoare la acordarea brevetului de invenţie sau de respingere a
cererii de brevet;
b) într-o perioadă de 3 luni de la data la care OSIM publică
menţiunea unei hotărâri de anulare a brevetului de invenţie
rămase definitivă şi irevocabilă pe motivul lipsei activităţii
inventive.
În temeiul art. 14, alin. 2, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la alin.
1, cererea de model de utilitate rezultată din transformare beneficiază de
31
aceeaşi dată de depozit şi de dreptul de prioritate născut din cererea de
brevet. Transformarea prevăzută la alin. 2 nu are efect după expirarea
unei perioade de 10 ani calculate de la data de depozit a cererii de brevet.
În baza art. 15 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 350/2007, solicitantul
unui model de utilitate poate cere, până la luarea unei hotărâri privind
înregistrarea, conversia acestuia într-o cerere de brevet de invenţie, în
condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare. O cerere de brevet de
invenţie rezultată în condiţiile prevăzute la alin. 1, beneficiază de aceeaşi
dată de depozit şi de dreptul de prioritate născut din cererea de model de
utilitate.
Pentru toate cererile de model de utilitate pentru care sunt
îndeplinite condiţiile privind înregistrarea modelului de utilitate, OSIM
întocmeşte în termen de 6 luni de la data de depozit, un raport de
documentare. Nu se întocmeşte un raport de documentare pentru cererile
provenite din transformarea unei cereri de brevet de invenţie care avea
deja un raport de documentare întocmit şi publicat de către OSIM.
Durata de protecție a modelului de utilitate este de 6 ani cu
posibilitate de reînnoire de două ori, de fiecare dată pentru 2 ani. Astfel,
durata maximă de protecție juridică este de 10 ani. Durata maximă de
protecție a modelelor de utilitate este mai mică cu 10 ani prin comparație
cu brevetele de invenție.

În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr.

350/2007, modelul de utilitate înregistrat conferă titularului său un drept
exclusiv de exploatare a invenţiei pe întreaga durată şi de a interzice
efectuarea fără consimţământul său a următoarelor acte: fabricarea,
folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea
folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzarea invenţiei protejate prin model
de utilitate.

4.Transmiterea dreptului exclusiv de exploatare

Dreptul exclusiv de exploatare în domeniul modelelor de utilitate

se poate transmite prin contract de cesiune şi contract de licenţă. Datorită
regimului juridic asemănător al modelelelor de utilitate cu brevetele de
invenţie, dorim să menţionăm că în acest domeniu se vor aplica
informaţiile menţionate în suportul de curs la secţiunea transmiterea
dreptului exclusive de exploatare în domeniul brevetelor de invenţie.

32
Rezumat:

Modelele de utilitate sunt mici invenții sub forma unor

mecanisme, dispositive. Ele oferă o alternativă la protecția juridică a
creațiilor tehnice prin brevet de invenție. Protecția juridică se dobândește
prin înregistrare la OSIM, dar procedura de înregistrare a modelelor de
utilitate este facilă prin comparație cu brevetarea unei invenții. Un aspect
important este faptul că la înregistrarea unui model de utilitate comisia
din cadrul OSIM verifică numai îndeplinirea cerințelor de formă la
înregistrare. Datorită similitudinilor existente între invenție – brevet de
invenție și modelul de utilitate, legiuitorul a reglementat posibilitatea
conversiei unei cereri de brevet de invenție în cerere de model de utilitate
și a unei cereri de model de utilitate în cerere de brevet de invenție.

Întrebări:

1.Definiți modelele de utilitate.

2.Care sunt condițiile de validitate la înregistrare?
3.Descrieți etapele procedurii de acordare a protecției juridice.
4. Care este durata de protecție juridică?
5. Identificați diferențele dintre regimul juridic al brevetului de invenție și
a modelului de utilitate.

33
 Unitatea de învățare 12
Dreptul de autor. Noțiunea, obiectul și
condițiile protecției juridice

Cuprins:
1. Definirea noţiunii şi subiectul de dreptului de autor
2.Obiectul dreptului de autor
3.Condiţiile pentru acordarea protecţiei dreptului de autor

Obiective:
− analizarea aspectelor esenţiale ale acordării protecţiei juridice a
dreptului de autor;
− identificarea obiectelor protecţiei dreptului de autor;
− particularizarea condițiilor reglementate de lege și cristalizate în
literatura juridică pentru dobândirea protecției juridice.

1. Definirea noţiunii şi subiectul de dreptului de autor

Dreptul de autor reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează raporturile juridice privind crearea unei opere literare,
artistice şi ştiinţifice.
Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este
recunoscut şi garantat prin intermediul prevederilor art. 1 din Legea nr. 8/
1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Acest drept este în
strânsă legătură cu persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral
şi patrimonial.
Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată,
independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al
realizării ei, chiar neterminată. (art.1, alin. 2 din Legea nr. 8/1996).
Autorul unei opere de creaţie intelectuală poate să fie persoana
fizică sau persoanele fizice care au creat opera. În conformitate cu art. 3,
alin. 2 al Legii nr. 8/1996 în cazurile expres prevăzute de lege, pot
beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele
fizice altele decât autorul.
Opera comună şi opera colectivă este creată de mai mulţi
coautori, în colaborare. În cazul operei comune, dreptul de autor asupra
operei comune aparţine coautorilor acesteia, între care unul poate fi
autorul principal, în condiţiile prezentei legi (art. 5, alin. 2 din Legea nr. 8
/1996).

34
Exemplificare:

- Opera Traviata – operă în 3 acte, Muzica: Giuseppe Verdi,

Libretul: Francesco Maria Piave
- Filmul artistic “Podurile din Madison County”, Regizor Clint
Eastwood; Scenarist Richard LaGravrenese, etc.

În cazul operei colective, contribuţiile personale ale coautorilor formează

un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept
distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create (art. 6,
alin. 1 din Legea nr. 8/1996). De asemenea, opera colectivă implică
existenţa unuia sau mai multor coordonatori care au iniţiativa şi îşi asumă
răspunderea creării operei.

Exemplificare:
“Noul Cod civil cu comentarii” publicat la editura C.H. Beck, 2012,
2014; cartea are 4 coordonatori şi aproximativ 30 de co-autori

2.Obiectul dreptului de autor

Operele ce formează obiectul dreptului de autor sunt grupate în
două categorii: operele originale la art. 7 al Legii nr. 8/1996 şi operele
derivate la art. 8 al Legii nr. 8/1996.
În temeiul art. 7 al Legii nr. 8/1996 constituie obiect al dreptului
de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar,
artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma
concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum
sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele
pentru calculator;

Exemplificare:
poeziile lui Mihai Eminescu, operele lui Ion Creangă

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile,

cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile
ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
35
 d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi
pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;

Exemplificare:
Filme artistice „Happy Feet”, “Miezul nopţii în Paris”
Filme documentare “Marşul pinguinilor”, “Puterile neştiute ale
animalelor”

f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un

procedeu analog fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură,
pictură, gravură, litografie, arta monumentală, scenografie, tapiserie,
ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte
opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

Exemplificare:

h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările

grafice ce formează proiectele de arhitectură;

Exemplificare – Palatul Wilanow din Varşovia:

36
 i) lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul topografiei,
geografiei şi ştiinţei în general.

Exemplificare – o hartă a unui maraton organizat în Londra

(https://runningforhealth.wordpress.com/tag/london-
marathon-map/):

Hartă maraton Londra

Obiect al dreptului de autor sunt şi operele derivate, care au fost

create pornind de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume:
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare,
aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi:
enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau
date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau
dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.

3.Condiţiile pentru acordarea protecţiei dreptului de autor

În temeiul art. 1, alin. 2 opera de creaţie intelectuală este
recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică,
prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată.
Art. 7 menţionează Constituie obiect al dreptului de autor
operele originale de creaţie intelectuală […]. Astfel, în doctrină s-au
cristalizat trei condiţii pentru acordarea protecţiei juridice:
- opera să fie rezultatul unei activităţi creatoare → opera să fie originală;
- opera să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor;
- opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului.

2
Noţiunea de originalitate se traduce prin “amprenta personalităţii
autorului”.

Ilustrare – Este îndeplinită condiţia originalităţii?

- Cervantes (1547 – 1616) a spus “Două lucruri nu pot fi privite

în ochi: soarele şi moartea”
- La Rochefoucauld (1613 – 1680) a spus “Soarele şi moartea nu
pot fi privite în ochi”.

Conform art. 9 din Legea nr. 8/1996, nu pot beneficia de protecţia legală
a dreptului de autor următoarele:
a) ideile, teoriile, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile [...];
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară
şi traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale
organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, insigna [...];
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile din presă;
f) simple date şi fapte.

Rezumat:

Dreptul de autor are ca obiect operele literare, artistice și

științifice. Conform Legii nr. 8/1996, operele ce beneficiază de protecția
dreptului de autor pot fi grupate în două categorii: opere originale și
opere derivate. Protecția juridică se dobânziște de la momentul creării
operei, în absența unor formalități de înregistrare. Totuși, legiuitorul a
reglementat condiții pentru recunoașterea protecției juridice, condiții ce
vor fi analizate atunci când se contestă originalitatea unei opere.

Întrebări:

1.Cum se dobândește protecție juridică în sfera dreptului de autor și care

sunt condițiile ce trebuie să fie îndeplinite?
2.Definiți și descrieți operele derivate.
3.Explicați noțiunea de originalitate în sfera dreptului de autor.
4.Creațiile tehnice pot beneficia de protecția dreptului de autor?

3
 Unitatea de învățare 13
Dreptul de autor. Drepturile morale și drepturile
patrimoniale de autor

Cuprins:
1.Drepturile morale de autor
2. Drepturile patrimoniale de autor
3.Limitele drepturilor patrimoniale de autor

Obiective:
- identificarea principalelor drepturi morale și patrimoniale ale autorului
și/sau titularului drepturilor de autor;
- caracterizarea și descrierea conținutului dreptului de autor;
- individualizarea limitelor dreptului de autor, a acelor cazuri
reglementate de lege în care un terț poate utiliza o operă original.

1.Drepturile morale de autor

Dreptul de autor cuprinde drepturile morale şi drepturile
patrimoniale (art. 10, 12, 13 al Legii nr. 8/1996 ). Autorul unei opere are
următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţa publică;
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa
publică;

Exemplificare:

- numele real al autorului; Tudor Arghezi – Ion N.

- pseudonim – transparent Theodorescu
sau criptic; Ion Barbu – Dan Barbilian
- anonimă.
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune
oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă
prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;

4
Exemplifcare:

- Adăugarea de noi culori, reproducerea unor fotografii alb-

negru în varianta color, fără acordul autorului;
- La un film mut se modifică muzica de acompaniamen, fără
acordul autorului;
- se schimbă titlul unor capitol dintr-un roman, fără acordul
autorului.

e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii

drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.

2. Drepturile patrimoniale de autor

Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide
dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la
utilizarea operei de către alţii. În temeiul art. 13 din Legea nr. 8/1996,
utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi
exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice:
a) reproducerea operei;
Reproducerea înseamnă realizarea integrală sau parţială a uneia sau a
mai multor copii, direct sau indirect, temporar sau permanent, prin
orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări
sonore sau audiovizuale a operei, precum şi stocarea permanentă ori
temporară a acesteia cu mijloace electronice.

b) distribuirea operei;
Prin distribuire se înţelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere,
cu titlu oneros sau gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere,
precum şi oferirea publică a acestora.

c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor

realizate, cu consimţământul autorului, după opera;
Prin import se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul
comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei
opere fixate pe orice fel de suport material.

d) închirierea operei;

2
 Prin închiriere se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare,
pentru un timp limitat şi pentru un avantaj economic sau comercial
direct ori indirect a unei opere.

e) împrumutul operei;
Prin împrumut se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare,
pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial
direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care
permite accesul publicului în acest scop. Dreptul de împrumut nu
se epuizează odată cu prima vânzare sau cu primul transfer de
drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere,
pe piață, efectuat sau consimțit de titularul de drepturi.

f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice

mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului,
astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment
ales, în mod individual, de către public;
Prin comunicare publică se înţelege orice comunicare a unei opere
realizată direct sau prin mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis
publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane
care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al
cunoştinţelor acesteia

Exemplificare: prezentarea operei la un concert, pe

scena unui teatru, într-o sală de cinematograf.

g) radiodifuzarea operei;
Prin radiodifuzare se înţelege: a) emiterea unei opere de către un
organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce
serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau
imaginilor; b) transmiterea unei opere sau reprezentarea acesteia
prin fir, prin cablu, prin fibră optică cu excepţia reţelelor de
calculatoare, în scopul recepţionării de către public.

h) retransmiterea prin cablu a operei;

Prin retransmitere prin cablu se înţelege retransmiterea simultană,
nealterată şi integrală de către un operator prin mijloacele
prevăzute la art. 15 indice 1 lit. b) sau printr-un sistem de difuzare
pe unde ultrascurte, pentru recepţionarea către public, a unei
transmisii iniţiale, cu sau fără fir inclusiv prin satelit,de servicii de

3
 programe de radiodifuziune sau televiziune, destinate recepţionării
de către public.

i) realizarea de opere derivate.

Prin realizarea de opere derivate se înţelege traducerea, publicarea
în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a unei
opere preexistente, dacă constituie creaţie intelectuală.

În temeiul art. 21, alin. 1 din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere
originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice
beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă
din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară
primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu
privire la locul unde se află opera sa.
Obiectul dreptului de suită este compus din operele originale de
artă grafică, plastică sau fotografică (art. 21, alin. 1); şi copiile operelor
originale de artă sau fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat
de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate
opere de artă originale (art. 21, alin. 3).
Debitorul obligaţiei de suită este vânzătorul care trebuie să
comunice autorului informaţiile referitoare la revânzarea operei, preţul
obţinut şi locul unde se află opera într-un termen de 2 luni de la data
vânzării; şi să răspundă pentru reţinerea din preţul de revânzare a operei a
cotei procentuale ce revine autorului potrivit dispoziţiilor legii.
Conform art. 21, alin. 4 suma datorată în temeiul alin. 1 se
calculează conform următoarelor cote, fără a putea depăşi 12 500 de euro
sau contravaloarea în lei: a) de la 300 la 3.000 de euro – 5%; b) de la
3.000,01 la 50.000 de euro – 4%; c) de la 50.000,01 la 200.000 de euro –
3%; d) de la 200.000,01 la 350.000 de euro – 1%; e) de la 350.000,01 la
500.000 de euro – 0,5%; f) peste 500.000 – 0,25%.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 al Legii nr. 8/1996
drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 si 21 durează tot timpul vieţii
autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit
legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care
opera a fost adusă la cunoştinţa publică în mod legal. Dacă nu există
moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune
colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui
mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de
membri, din domeniul respectiv de creaţie.

4
3.Limitele drepturilor patrimoniale de autor
Limitele dreptului de autor sunt prevăzute de dispoziţiile art. 33 -
38ale Legii nr. 8/1996. Conform art. 33, alin. 1 sunt permise, fără
consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele
utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca
acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării
normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii
drepturilor de utilizare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare,
parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză,
comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care
folosirea lor justifică întinderea citatului;

Exemplificare: această limită se poate aplica atât în domeniul

operelor literare, cât și al operelor muzicale și de arte plastice.

c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în

publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore
sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi
reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau
de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în
măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din
opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor,
arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează
fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este
permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării
grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a
bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile
publicului, de către instituţii de învăţământ sau muzee ori de către arhive,
care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau
economic direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact
direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei
opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată
permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei
este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau
comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;

5
Exemplificare: - opera de artă plastică poziționată pe domeniul
public să fie situată în planul secundar al fotografiei. In prim
planul fotografiei să existe o persoană fizică ori un alt obiect,
ce nu are protecție juridică în baza legii dreptului de autor.

g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor

instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca
atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără
plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al
ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în
cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor
publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului,
excluzând orice utilizare comercială.
De asemenea, în condiţiile prevăzute la alin.1 al art. 33, sunt
permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către
public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
a) de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau
televizate, în scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu
excepţia celor pentru care o astfel de utilizare este, în mod expres,
rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi
ale altor opere de acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu
condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind
actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind
evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul
informării;
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ
sau pentru cercetare ştiinţifică;
e) de opere, în cazul utilizării de natură necomercială în beneficiul
persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap şi în
limita cerută de handicapul respectiv.
Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condiţiile
prevăzute la art. 33, alin. 1, actele provizorii de reproducere care sunt
tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte integrantă şi esenţială a unui
proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul
unei reţele între terţi, de către un intermediar, sau utilizarea licită a unei
opere ori a altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de
sine stătătoare (art. 33, alin. 3 din Legea nr. 8 /1996).
6
 In toate cazurile prevăzute la alin. 1 lit. b, c, e, f, i şi la alin. 2
trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în
care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil. În cazul operelor de artă
plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul
unde se găseşte originalul.

Rezumat:

Drepturile morale și drepturile patrimoniale formează conținutul

dreptului de autor. Protecția juridică a drepturilor morale este nelimitată în
timp, iar protecția drepturilor patrimoniale se acordă pentru întreaga durată
de viață a autorului, iar ulterior exercițiul drepturilor se transmite succesorilor
pentru o perioadă de 70 de ani. Legiuitorul a reglementat o serie de limite ale
drepturilor patrimoniale de autor, cazuri speciale în care terții pot să utilizeze
legal opera fără acordul autorului.

Întrebări:

1.Enunțați drepturile morale de autor.

2.Ce înseamnă comunicare publică în domeniul dreptului de autor?
3. Ce este dreptul de suită?
4. Ce categorii de opere are ca obiect dreptul de suită?
5. Care este durata de protecție juridică a drepturilor patrimoniale de
autor?

7
 Unitatea de învățare 14
Dreptul de autor. Transmiterea drepturilor
patrimoniale de autor

Cuprins:
1.Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
2. Contractul de editare
3.Contractul de comandă
4.Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală
5.Contractul de adaptare audiovizuala

Obiective:
- Identificarea principalelor contracte prin care se pot transmite
drepturile patrimoniale de autor;
- Descrierea aspectelor caracteristice a acestor contracte;
- Evidențierea importanței practice a contractelor încheiate pentru
transmiterea drepturilor patrimoniale de autor.

1.Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor

În temeiul prevederilor Legii nr. 8 /1996 transmiterea drepturilor
de autor se poate realiza printr-un contract de cesiune. Cesiunea
drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite drepturi,
pentru un anumit teritoriu şi pentru o anumită durată.
Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului
de autor se pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă. În cazul
cesiunii exclusive, însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza
opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu
cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte
persoane. Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fie expres prevăzut în
contract. În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate
utiliza el însuşi opera şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor
persoane. Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei alte
persoane decât cu consimţământul expres al cedentului.
Cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale ale titularului
dreptului de autor nu are nici un efect asupra celorlalte drepturi ale sale,
dacă nu s-a convenit altfel. În cazul cesiunii dreptului la reproducere a
unei opere se prezumă că dreptul la distribuirea copiilor unei astfel de
opere a fost, de asemenea, cesionat, cu excepţia dreptului la import, dacă
nu se prevede altfel prin contract (art. 40 din Legea nr. 8/1996).

8
 Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să
prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare
dintre acestea, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii,
precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor. Absenţa oricăreia
dintre aceste prevederi dă dreptul părţii interesate de a cere rezilierea
contractului.
Conform art. 41 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, cesiunea
drepturilor patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului,
nominalizate sau nenominalizate, este lovită de nulitate absolută.

2. Contractul de editare
Prin contractul de editare, titularul dreptului de autor cedează
editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a
distribui opera (art. 48 alin.1 al Legii nr. 8/1996). Nu constituie contract
de editare convenţia prin care titularul dreptului de autor îl
împuterniceşte, pe cheltuiala sa, pe un editor, pentru a reproduce şi
eventual, a distribui opera.
În temeiul art. 51, alin. 1 al Legii nr. 8/1996, contractul de editare
trebuie să cuprindă clauze cu privire la:
a) durata cesiunii;
b) natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii;
c) numărul maxim şi minim al exemplarelor;
d) remuneraţia autorului, stabilită în condiţiile prezentei legi;
e) numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;
f) termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii sau,
după caz, ale fiecărui tiraj;
g) termenul de predare a originalului operei de către autor;
h) procedura de control al numărului de exemplare produse de catre
editor.
Titularul dreptului de autor are obligaţia de predare a operei; obligaţia
conformităţii operei; obligaţia de garanţie.
Editorul are obligaţia de publicare a operei; obligaţia de utilizare a operei;
obligaţia de plată a remuneraţiei; obligaţia de restituire a originalului.
Contractul de editare poate înceta în următoarele cazuri: după
expirarea duratei stabilite sau după epuizarea ultimei ediţii; dacă nu se
publică opera în termenul convenit de părţi; - dacă intervine retractarea
operei; pierderea originalului operei; decesul autorului în cazul operei
neterminate.

3.Contractul de comandă

9
 Contractul de comandă este contractul prin care o persoană fizică
sau juridică, în calitate de beneficiar, comandă unui autor realizarea unei
opere viitoare.
Obiectul contractului constă în individualizarea operei în
cuprinsul contractului şi valorificarea drepturilor patrimoniale. În cazul
contractului de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze
contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului.
Contractul de comandă a unei opere viitoare trebuie să cuprindă
atât termenul de predare, cât şi termenul de acceptare a operei.
Persoana care comandă opera are dreptul să denunţe contractul
dacă opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite. În caz de denunţare a
contractului, sumele încasate de autor îi rămân acestuia. Dacă, în vederea
creării unei opere care a făcut obiectul unui contract de comandă, s-au
executat lucrări pregătitoare, autorul are dreptul la restituirea cheltuielilor
efectuate.

4.Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală

Prin contractul de reprezentare teatrală ori de execuţie muzicală,
titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice
dreptul de a reprezenta ori de a executa în public o operă actuală sau
viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică
ori o pantomimă, în schimbul unei remuneraţii, iar cesionarul se obligă să
o reprezinte ori să o execute în condiţiile convenite. (art. 58, alin.1 al
Legii nr. 8/1996).
Aspectele referitoare la forma şi conţinutul contractului se
individualizează prin următoarele aspecte:
-forma scrisă a contractului (art. 59, alin.1);
- durata determinată a contractului sau numărul de comunicări publice
(art. 59, alin.1);
- termenul în care va avea loc premiera ori singura reprezentare a operei
(art. 59, alin.2);
- caracterul exclusiv sau neexclusiv al cesiunii şi teritoriul pe care se
acordă acest drept (art. 59, alin.2);
- remuneraţia autorului (art. 59, alin.2).
Titularul dreptului de autor are obligaţia de a pune opera la
dispoziţia cesionarului şi obligaţia de garanţie. Întreprinderea de
spectacole publice are obligaţia de utilizare a operei; obligaţia de a
permite autorului să controleze reprezentarea sau executarea operei;
obligaţia de a trimite toate materialele referitoare la comunicarea publică
a operei; - obligaţia de plată a remuneraţiei.
Beneficiarul unui contract de reprezentare teatrală sau de
execuţie muzicală nu îl poate ceda unui terţ, organizator de spectacole,
10
fără consimţământul scris al autorului sau al reprezentantului său, în afară
de cazul cesiunii concomitente, totală sau parţială, a acestei activităţi.
Contractul poate înceta la expirarea duratei cesiunii menţionate
în contract; epuizarea numărului de comunicări publice menţionate în
contract; desfiinţarea contractului; rezilierea contractului.
Dacă cesionarul nu reprezintă sau nu execută opera în termenul
stabilit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiinţarea
contractului şi daune pentru neexecutare. În această situaţie, autorul
păstrează remuneraţia primită sau, după caz, poate solicita plata
remuneraţiei integrale prevăzute în contract.
Întreruperea reprezentărilor sau execuţiilor timp de 2 ani
consecutivi, dacă nu s-a prevăzut un alt termen prin contract, dă dreptul
autorului de a solicita rezilierea contractului şi daune pentru neexecutare,
potrivit dreptului comun.

5.Contractul de adaptare audiovizuala

Prin încheierea contractului de adaptare, titularul dreptului de
autor asupra unei opere preexistente transferă unui producător dreptul
exclusiv de transformare şi de includere a operei respective într-o opera
audiovizuală. Dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al
titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o
transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală.
Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată
printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând
dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete.
Sunt autori ai operei audiovizuale, în condiţiile prevăzute la art.
5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul
dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi
autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie,
când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei. În
contractul dintre producatorul şi regizorul sau realizatorul operei părţile
pot conveni să fie incluşi ca autori ai operei audiovizuale şi alti creatori
care au contribuit substanţial la crearea acesteia.
Prin contractele încheiate între autorii operei audiovizuale şi
producător, în lipsa unei clauze contrare, se prezumă că aceştia, cu
excepţia autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului
drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, prevăzute
la art. 13, precum şi dreptul de a autoriza dublarea şi subtitrarea, în
schimbul unei remuneraţii echitabile.
Dacă producătorul nu finalizează opera audiovizuală în timp de
cinci ani de la încheierea contractului sau nu difuzează opera

11
audiovizuală într-un an de la finalizarea acesteia, coautorii pot cere
rezilierea contractului, dacă nu s-a convenit altfel.

Rezumat:

Drepturile patrimoniale de autor se pot transmite prin cesiune ori

prin contracte speciale, prezentate în cadrul acestei secțiuni. Dacă
contractul de cesiune poate avea ca obiect orice categorie de operă
originală și derivată, contractele speciale au fost create pentru anumite
categorii de opere în funcție de elementele caracteristice ale fiecărui
contract.

Întrebări:

1. Ce categorie de drepturi de autor poate avea ca obiect contractul de

cesiune?
2. Definiția contractului de editare.
3. Ce fel de operă poate constitui obiectul unui contract de comandă?
4. Care sunt obligațiile contractuale ale întreprinderii de spectacole
publice în cadrul contractului de reprezentare teatrală sau execuție
muzicală?
5. Ce fel de operă poate constitui obiectul unui contract de adaptare
audiovizuală?

12