Haddad Clara Diana , grupa A11

Soluțiile - art 346 CPP-

Pentru început, se stabilește în primul alineat al articolului 346 din Codul de procedură
penală referitor la soluționarea camerei preliminare actul prin care se realizează acest lucru.
Astfel, judecătorul dispune prin încheiere motivată, soluționarea fiind făcută, ca și la rezolvarea
cererilor și excepțiilor, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, a inculpatului, a părții
civile, a părții responsabile civilmente și a persoanei vătămate. În ceea ce privește prezența
acestor persoane, ea nu este obligatorie însă citarea lor este absolut necesară.

Încheierea pronunțată la sfârșitul procedurii în cameră preliminară se comunică atât

procurorului, cât și inculpatului și celorlalți participanți, moment de la care începe să curgă
termenul în care - în cazurile prevăzute de lege - soluția poate fi atacată prin contestație.

Soluțiile ce pot fi date la finalul fazei de cameră preliminară sunt următoarele: declinarea,
începerea judecății sau restituirea cauzei la parchet.

Pentru a respecta un fir logic în cursul verificărilor efectuate în camera preliminară, ar

trebui examinată cu prioritate în fața altor excepții sau cereri ridicate, excepția de necompetență..

Această opinie este împărtășită și în doctrină deoarece în ipoteza în care, fie din oficiu,
fie la cererea inculpatului sau a celorlalți participanți, judecătorul de cameră preliminară a admis
excepția de necompetență a instanței de judecată învestite, el dispune prin încheiere motivată
declinarea de competență (conform art 346 alin.6 CPP). Astfel, din momentul aprecierii ca
întemeiată a cererii, judecătorul de cameră preliminară nu mai are atribuții în analiza regularității
actului de sesizare, examinarea și, eventual, sancționarea legalitatății probelor și a actelor de
urmărire penală.

Având în vedere aceste aspecte, se poate aprecia că declinarea de competență nu este o

soluționare ad litteram a camerei preliminare, ci mai cu seamă ea este o desesizare. Demersul de
soluționare a camerei preliminare urmează să fie îndeplinit în fața instanței competente potrivit
legii, desemnată prin declinarea ori, eventual, în procedura conflictului de competență.

Aliniatele 1 și 4 ale articolului analizat fac referire la soluția de începere a judecății.

Așadar, se conturează mai multe cazuri posibile.

În una dintre ipoteze, se dispune începerea judecății atunci când nu au fost formulate
cereri sau invocate excepții nici de către inculpat, partea civilă, partea responsabilă civilmente
sau persoana vătămată, nici de către judecător din oficiu, iar judecătorul constată legalitatea
sesizării, a probelor și a actelor de urmărire penală

Aceeași soluție se adoptă în situația în care deși au fost formulate ori invocate astfel de
cereri sau excepții, ele au fost respinse (ca neîntemeiate).

Un ultim caz se referă la împrejurarea în care au fost formulate ori invocate astfel de
cereri sau excepții, însă, deși admise, în anumite circumstanțe ele nu sunt o piedica în calea
dispunerii soluției de trimitere în judecată. Prin urmare, ne aflăm în acest tip de ipoteză atunci
când:

- neregularitățile constatate în legătură cu actului de sesizare a instanței au fost

remediate de parchet sau, deși neremediate, acestea nu împiedică stabilirea obiectului sau a
limitelor judecății

- nelegalitatea probelor sau a actelor de urmărire penală atrage sancționarea cu

excluderea a unor probe, respectiv cu nulitateaa unor acte de urmărire penală, dacă sunt
îndeplinite două condiții în mod cumulativ:

(1) nu au fost sancționate toate probele

(2) față de sancțiunile aplicate prin încheiere, în urma comunicării acesteia în temeiul art.
345 alin (3) CPP, procurorul a răspuns instanței, menținându-și dispoziția de trimitere în
judecată.

Prin urmare, se înțelege cu ușurință faptul că , judecătorul de cameră preliminară, la

finalul procedurii, nu dispune trimiterea în judecată deoarece aceasta este o atribuție specifică
fazei de de urmărire penală și aparține exclusiv procurorului. Judecătorul de cameră preliminară
are rolul, față de dispoziția de trimitere în judecată, în urma verificărilor realizate în procedura de
cameră preliminară, după caz, să permită începerea judecății ( dispunând începerea judecății) ori
să nu permită începerea judecății (dispunând restituirea cauzei la parchet.)

O ultimă soluție ce se regăsește precizată printre alineatele articolului 346 CPP. Aceasta
este cea de restituire a cauzei la parchet. În consecință, conform alin. 3 se disting 3 ipoteze :

1) Se adoptă această variantă atunci când rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar
neregularitatea nu a fost remediată de de procuror în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) - cel
de 5 zile - , în condițiile în care astfel este atrasă imposibilitatea stabilirii obiectului sau a
limitelor judecății.

Drept urmare, nu de fiecare dată când judecătorul de cameră preliminară constată o

neregularitate iar procurorul nu o remediază se ajunge la restituirea cauzei la parchet. Condiția pe
care o impune legea în acest caz - pentru a se permite începerea judecății - este aceea ca
neregularitatățile să nu împiedice judecătorul fondului să poată stabili obiectul și limitele
judecății așa cum sunt determinate de normele procedurale. Explicația constă în faptul că
judecata trebuie să se rezume la faptele și la persoanele indicate în actul de sesizare a instanței.
Așadar, în ciuda neregularităților existente, pentru a se dispune începerea judecății, este necesar
să se poată stabili cu claritate care sunt faptele cu care este sesizată instanța de judecată,
respectiv care sunt persoanele acuzate de comiterea faptelor indicate (și a căror judecare o
solicită procurorul).

Tot în privința limitelor judecății, trebuie respectate și prevederile art. 328 alin (1) teza I
CPP, conform cărora ,,Rechizitoriul se limitează la fapta și la persoana pentru care s-a efectuat
urmărirea penală."

2) O altă conjunctură în care se impune restituirea cauzei la parchet este cea în care
judecătorul de cameră preliminară a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale
iar procurorul nu poate remediea situația în nici un fel în faza de cameră preliminară. În acest
caz, chiar dacă procurorul ar fi încercat menținerea dispoziției de trimitere în judecată soluția de
restituire a cauzei la parchet ar rămâne neschimbată deoarece este obligatorie potrivit legii.
Acesta este și argumentul pentru care legiuitorul, completând textul art. 346 CPP, a prevăzut, în
alin (4), că, în cazul reglementat la alin. (3) lit. b) din același articol, restituirea cauzei la procuror
se dispune prin încheierea prevăzută la art. 345 alin (2) CPP, soluția de restituire a cauzei fiind
pronunțată prin aceeași încheiere prin care sunt excluse toate probele.

3) De semenea, devine incidentă soluția discutată atunci când procurorul solicită

restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin.(3), sau nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași
dispozițiii.

Conform art. 345 CPP, odată analizate cererile și excepțiile invocate, în cazul în care
judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare sau sancționează
cu nulitatea, potrivit art. 280 - 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori
dacă exclude una sau mai multe probe administrate, el se pronunță prin încheiere ce trebuie
comunicată de îndată parchetului care a emis rechizitoriul. Astfel, procurorul în termen de 5 zile
de la comunicare, are posibilitatea de a remedia neregularitățile actului de sesizare și de a
comunica judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată
ori solicită restituirea cauzei. Lipsa răspunsului în termenul prevăzut are ca efect restituirea
cauzei la parchet în situația în care judecătorul exclude anumite probatorii ( suficientă și o
singură probe) sau/ și sancționează cu nulitatea anumite acte de urmărire penală și procurorul
omite ca, în termenul prevăzut de lege, să declare dacă își menține sau nu dispoziția de trimitere
în judecată. Totuși, lipsa răspunsului la constatarea neregularităților și a solicitărilor de remediere
a acestora din partea judecătorului de cameră preliminară nu are ca efect imediat și obligatoriu
restituirea cauzei la parchet, în acest caz devenind incidente prevederile art. 346 alin. (3) lit. a)
CPP care se referă la imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecății. În final, decizia
rămâne la aprecierea judecătorului de cameră preliminară.
 Menținerea dispoziției de trimitere în judecată ori adoptarea soluției de solicitare a
restituirii reprezintă activități suverane ale procurorului și în considerarea independenței sale ca
și magistrat. Decizia cu privire la parcursul pe care ar trebui să îl urmeze cauza penală, în absența
unor criterii prevăzute de lege, ar putea fi raportată la numărul și importanța pe care ar fi avut-o
în susținerea cauzei în faza de judecată probele care au fost excluse și actele de urmărire penală
sancțioante cu nulitatea. În orice caz, atât timp cât obiectul și limitele sesizării pot fi stabilite,
decizia procurorului de a solicita restituirea cauzei nu poate face obiectul cenzurii din partea
judecătorului de cameră preliminară, chiar dacă acesta a apreciat măsua ca fiind excesivă.

Trebuie menționat că, în aceast fază procesuală, soluția camerei preliminare trebuie dată
în raport cu întreaga cauză. Pe de o parte, nu este prevăzută posibilitatea de a menține dispoziția
de trimitere în judecată doar cu privire la unii dintre inculpați sau unele dintre fapte ( poziția
adoptată de procuror în acest sens poate da de înțeles că acesta nu îsi menține dispoziția de
trimitere în judecată pentru întreg dosarul). Pe de altă parte, nu se stipulează nici posibilitatea
corelativă de a dispune restituirea cauzei parțial, cu privire la unele fapte sau persoane. Cu toate
acestea, în practică, este permisă aplicarea punctuală în legătură cu anumite fapte sau unor
anumite persoane trimise în judecată a sancțiunilor pentru nelegalitate sau pentru imposibilitatea
de stabilire obiectului sau a limitelor judecății.

O mențiune importantă constă în faptul că probele excluse de judecătorul de cameră

prelimineră vor fi în mod fizic înlăturate din dosarl cauzei și acestea nu vor mai cântări în balanță
la momentul efectuării evaluării de către instanța de fond. Drept consecință, soluția dată la
judecata în fond nu va putea fi bazată pe vreuna dintre probele excluse de judecătorul de cameră
preliminară.

Totuși, în ipoteza excluderii probatoriilor ca urmare a nelegalității actului prin care au

fost admise sau administrate, conform art. 280 alin. (3) CPP, instanța de judecată, din oficiu sau
la cerere, are posibilitatea de a efectua demersurile necesare pentru refacerea actului cu
respectarea dispozițiilor legale. De exemplu, împrejurarea că declarația unui inculpat minor, dată
în cursul urmăririi penale, a fost exclusă pentru lipsa asistenței juridice obligatorii la efectuarea
actului nu va constitui un impediment pentru ca acel inculpat, în condiții de asistență juridică
asigurată, să poată da declarații.

Alte aspecte esențiale care necesită a fi punctate sunt în legătură cu scopul acțiunii de
restituirii cauzei la parchet și consecințele ce derivă din aceasta.

În vechiul Cod de procedură penală erau prevăzute două scopuri diferite pentru care se
dispunea restituirea cauzei la parchet. Astfel, se putea dispune restituirea în vederea refacerii
actului de sesizare a instanței (art. 300 alin. 2 CPP 1968), respectiv restituirea în vederea refacerii
urmăririi penale (art. 332 CPP 1968). Contrar celor arătate, în noul cod, în privința procedurii în
camera preliminară, este reglementată soluția restituirii cauzei la parchet, fără a face alte
precizări sau distincții.
 Cu toate că împărțirea mai sus menționată a fost eliminată din textul de lege, în fapt,
restituirea, și sub imperiul noului cod, va urmări fie refacerea actului de sesizare (atunci când
motivul restituririi cauzei este legat de neregularitățile constatate de judecătorul de cameră
preliminară cu privire la actul de sesizare), respectiv restituirea cauzei în vederea refacerii
urmăririi penale ( dacă au fost excluse toate probele) ori a completării acesteia ( în ipoteza în
care judecătorul de cameră preliminară a sancționat în parte actele și probele din cursul urmăririi
penale). Totuși,finaliatea restituirii ( cea/cele aplicabilă situației reale dintre cele arătate anterior)
nu va fi menționată în cuprinsul încheierii prin care se dispune restituirea și un parcurs similar
vor avea actele care trebuiesc să fie completate sau refăcute. Nici acestea nu se vor stipula.

Se impune să observăm faptul că, potrivit art. 334 alin. (1) CPP, restituirea cauzei de
către judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (3) lit b) - adică atunci când au
fost excluse toate probele - are ca efect obligatoriu, ope legis, reluarea urmăririi penale. Potrivit
art. 334 alin. (2) CPP, în ipoteza în care restituirea s-a dispus în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) -
adică atunci când neregularitățile actului de sesizare fac imposibilă determinarea obiectului și
limitelor judecății -, reluarea urmăririii penale nu mai este automată, ci aceasta se dispune de
conducătorul parchetului sau de procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, când constată că
pentru remedierea neregularității este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin
ordonanța de reluare a urmăririi penale se vor menționa și actele ce urmează a fi efectuate. Per a
contrario, în măsura în care nu ar fi necesare noi acte de urmărire penală, simpla refacere a
actului de sesizare ar fi suficientă pentru a face o nouă sesizare a instanței de judecatăă.

După cum reiese din toate cele arătate mai sus, în urma verificărilor efectuate în această
fază procesuală, nu se poate pronunța soluția încetării procesului penal, chiar dacă se constată că
este incident vreunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin (1) lit e)-j) CPP. Astfel, cu privire la
cauză se dispune începerea judecății sau restituirea cauzei la parchet. Această imposibilitatea se
datorează faptului că anumite aspecte nu pot fi analizate în această fază a procesului. De
exemplu, intervenția sau nu a prescripției răspunderii penale este o chestiune care ține de fondul
cauzei și care nu poate fi verificată în etapa camerei preliminare. S-a arătat în acest sens că
,,efectul autorității de lucru judecat se manifestă ca impediment procedural peremptoriu și va fi
analizat în cursul unei judecăți de natură să confirme existența în realitate a împrejurării că
faptele precis determinate pentru care inculpatul a fost trimis în judecată au fost examinate
anterior, cu consecința pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive".