Sunteți pe pagina 1din 10

RECUNOASTEREA STATELOR.

CAZUL KOSOVO

Stud.NECULAIE(ALEXE) ALINA FLORINA

AP II ID

1
Recunoaşterea statelor – drept sau obligaţie?

În raport cu celelalte subiecte de drept internaţional, statele sunt subiecte


principale/ universale, având capacitate deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor cu caracter internaţional, originare, având ca temei politic şi juridic
suveranitatea. Ele sunt subiecte tipice determinate de trăsăturile ce le definesc şi
locul preponderent ce îl ocupă în ordinea internaţională[1]. Apariţia unor state noi
este un proces actual. Aceasta poate fi rezultatul unor împrejurări cum ar fi:
dizolvarea sau dezmembrarea unui stat, separarea unor părţi dintr-un stat prin
secesiune[2] sau fuziunea unor state existente anterior într-o nouă entitate
statală[3].

În literatura de specialitate s-a stabilit că recunoaşterea unui stat la nivel


internaţional constă în exprimarea unilaterală a voinţei unui stat de a constata că
valabile şi opozabile, în ceea ce îl priveşte, fapte, acte sau situaţii juridice date ce
pot avea, astfel, consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor şi intereselor sale[4].
Deşi sunt subiecte de drept internaţional, organizaţiile internaţionale nu sunt
susceptibile de a fi recunoscute fiind subiecte de drept derivat[5].

În dreptul internaţional nu există o obligaţie a statelor de a recunoaşte statele


noi care apar , ci aceasta constituie o facultate sau un drept al statului, a cărui
exercitare rămâne la aprecierea sa. Astfel, recunoaşterea unui stat este un act
unilateral şi generator de consecinţe juridice[6]. În condiţii normale se consideră că
practica de nerecunoaştere a unor state este un fapt neamical, având ca principal
efect deterioarea relaţiilor dintre state. Statului nou recunoscut nu are personalitate
juridică internaţională în baza recunoaşterii sale, însă aceasta ajută la dezvoltarea şi
promovarea unor relaţii normale de drept internaţional de către noul stat. Odată cu
apariţia noului stat, acesta devine beneficiar al unor drepturi şi obligaţii de drept
internaţional, independent de actul recunoaşterii. Trebuie menţionat faptul că – în
cazul unor state cum a fost situaţia statelor din Europa de Est şi fosta U.R.S.S.-
recunoaşterea a presupuns întrunirea mai multor condiţii, cum ar fi respectarea
dispoziţiilor Cartei O.N.U., a Actului de la Helsinki, garantarea drepturilor
grupurilor etnice şi naţionale, precum şi cele ale minorităţilor, respectarea
inviolabilităţii frontierelor, preluarea angajamentelor cu privire la dezarmare şi
neproliferarea nucleară etc. Conform dispoziţiilor Cartei O.N.U., achiziţia
2
teritorială obţinută prin ameninţare sau folosirea forţei nu va fi recunoscută ca
legală.

Recunoaşterea nu priveşte statele existente, ci doar apariţia unui nou stat în


legatură cu care se pune problema acceptării lui ca subiect de drept internaţional de
către celelalte state. Prin recunoaştere celelalte state admit că ele consideră noua
entitate drept stat, recunoscând personalitatea juridică internaţională, deci
capacitatea de a dobândi drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale. Deşi nu
reprezintă o obligaţie din punct de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea,
odată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice[7].

Actul de recunoaştere cuprinde mai multe caracteristici, care trebuie


analizate distinct. Astfel, recunoaşterea este un act politic, care produce efecte
juridice, actul de recunoaştere constituind expresia atitudinii politice a celorlalte
state faţă de noul stat, din care decurg consecinţe juridice. Recunoaşterea este un
act unilateral. Aceasta constituie o expresie a suveranităţii, un stat având dreptul de
a recunoaşte un alt stat, nu şi obligaţia de a o face. Însă, prin natura sa,
recunoaşterea este un act declarativ, respectiv aceasta nu conferă statului
recunoscut personalitate juridică, cel mult crează premisele exercitării de drepturi şi
obligaţii la nivel internaţional.

Recunoaşterea statelor nou apărute este un drept sau o obligaţie pentru


ceilalţi actori statali la nivel internaţional? Statele au obligaţia de a se achita pe
deplin şi cu bună credinţă de obligaţiile internaţionale asumate[8] . Dacă ar fi să
considerăm recunoaşterea unui stat nou apărut ca fiind o obligaţie pentru un alt stat,
s-ar pune întrebarea ce sancţiune s-ar aplica în cazul încălcării unei asemenea
obligaţii. În legatură cu regimul sancţionator privind actele de recunoaştere trebuie
subliniat că nu există nici o sancţiune în acest sens decât atunci când noul stat
format a fost rezultatul unor încălcări ale normelor de jus cogens. Nu trebuie să
omitem faptul că fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state,
dar nu este obligat să îşi manifeste voinţa privind personalitatea altui stat. Prin
natura sa, recunoaşterea unui stat fiind o manifestare de voinţă a unui stat
întemeiată pe un act unilateral cu scopul de a produce efecte juridice poate fi
asimilată în dreptul intern cu exprimarea consimţământului unei părţi cu privire la o
situaţie juridică. Manifestarea de voinţă a statului este o condiţie de fond, esenţială,
fără de care recunoaşterea noului stat nu este posibilă, prin aceasta înţelegandu-se
manifestarea hotărârii de a avea relaţii internaţionale cu respectivul stat. În cazul în
care statele ar avea această obligaţie, s-ar pune întrebarea care este sediul materiei
pentru această îndatorire. Existenţa unei asemenea obligaţii ar putea duce la
încălcarea anumitor principii de drept internaţional cum ar fi cel de neamestec în

3
treburile interne ale statului, uneori o astfel de recunoaşte implică suveranitatea
unui stat, cât şi aspecte economice, sociale şi culturale. Dacă un stat s-ar putea
obliga printr-un tratat să recunoască alte state fără a cunoaşte regimul juridic al
apariţiei acestora, s-ar permite formarea de noi state prin forţa tratatului. Mai mult,
un stat nou apărut ar putea să apeleze la orice mijloc de formare a sa, având
garantat dreptul de recunoaştere de către restul statelor, ceea ce ar fi contrar
întregului sistem de drept internaţional. Astfel, recunoaşterea statelor rămâne un
drept al statului deja existent, având posibilitatea să îl exercite sau nu în cadrul
comunităţii internaţionale. Scopul comunităţii internaţionale este de a menţine
pacea şi securitatea în relaţiile dintre subiectele de drept internaţional.

Deşi dreptul de a recunoaşte un stat este discreţionar, refuzul recunoaşterii nu


se poate face decât pe baza unor principii şi norme general acceptate de
comunitatea internaţională[9]. În trecut, au existat perioade în care această instituţie
a fost folosită în mod abuziv, având un caracter exclusiv politic. Urmare a acestui
fapt, statele mai puternice din punct de vedere economic puneau condiţii la
recunoaştere şi exercitau presiuni asupra noilor state. În practică, nerecunoaşterea
unui stat nou apărut a avut o motivaţie de natură ideologică[10]. În realitate,
recunoaşterea este un act cu dublă semnificaţie: declarativ, în ceea ce priveşte
existenţa noului stat şi constitutiv în ceea ce priveşte opozabilitatea acestei
existenţe statului care a făcut recunoaşterea[11]. Dacă un stat îşi poate face
cunoscută poziţia asupra unei stări de fapt prin participarea în cadrul conferinţelor
internaţionale, reuniunilor diplomatice, în ceea ce priveşte statul nou apărut,
recunoaşterea sa nu depinde de astfel de acţiuni. Astfel, participarea unui stat la o
conferinţă internaţională, deşi nu a fost recunoscut la nivel internaţional nu implică
recunoasterea sa de către statele participante la acest eveniment. Totuşi, s-a ridicat
problema dacă recunoaşterea unui stat poate fi facută în orice condiţii. În
unanimitate, s-a constatat că statele nu pot recunoaşte o situaţie care are loc cu
încălcarea normelor imperative de drept internaţional, respectiv formarea noului
stat să fie rezultatul unui act ilicit[12]. Recunoaşterea unui stat nou apărut poate
avea loc prin mijloace directe, respectiv note diplomatice sau declaraţii oficiale ale
unui stat, cât şi în mod tacit, prin stabilirea de relaţii diplomatice.

În ceea ce priveşte consecinţele pe care le produce recunoaşterea unui stat


trebuie să distingem între cele două feluri de recunoaltere: de jure, care este o
recunoaştere definitivă, întinderea efectelor produse fiind totală şi de facto, care
reflectă doar o recunoaştere parţială, producând efecte în mod restrâns şi numai cu
privire la domeniile special menţionate. Cea din urmă modalitate de recunoaştere
are drept caracteristică faptul că poate fi revocată. În ceea ce priveşte recunoaşterea
de jure, aceasta este irevocabilă şi produce efecte juridice în permanenţă, încetarea

4
lor având loc numai în cazul încetării calităţii de subiect de drept internaţional a
statului recunoscut.

Unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi anume


dreptul popoarelor la autodeterminare a avut un rol determinant în procesul de
formare al noilor state, consacrându-se în procesul de cucerire a independenţei
popoarelor coloniale. Acest principiu a fost consacrat în Carta O.N.U., art.1, pct.2,
în cadrul căruia a fost subliniat faptul că relaţiile dintre naţiuni au la bază principiul
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele. În
doctrina neoccidentală, s-a subliniat că niciodată, după interzicerea forţei sau a
ameninţării cu forţa după al doilea război mondial, dreptul internaţional
contemporan nu a permis să fie legitimat dreptul la ingerinţă[13] şi, nu există un
drept la intervenţie umanitară unilaterală şi nici o obligaţie de ingerinţă. Trebuie
subliniat că acest lucru este contrar dispoziţiilor Cartei O.N.U. Astfel, CIJ s-a
pronunţat pentru interzicerea intervenţiei care implică folosirea forţei sau a altor
mijloace de constrângere[14]. Conform dreptului internaţional, utilizarea forţei este
legitimă şi justificată numai în ceea ce priveşte autoapărarea individuală şi
colectivă, împotriva unui atac armat, în caz de agresiune, de încălcare a păcii sau de
ameninţare a păcii şi securităţii internaţionale, pe baza unei decizii a Consiliului de
Securitate sau în exercitarea dreptului unui popor la autodeterminare. Nu este
legitimă folosirea forţei de către minorităţi sub pretextul dreptului la
autodeterminare şi nici sprijinirea din exterior a luptei armate[15]. În practica CIJ,
s-a aratat că principiul autoderminării este aplicabil teritoriilor neautonome având
în vedere evoluţia dreptului internaţional[16].

În doctrină[17], s-a pus în discuţie cine este titularul dreptului la


autodeterminare, respectiv acesta poate fi doar poporul sau minorităţiile. Un
răspuns în acest sens a constat în faptul că trebuie facută o distincţie între un popor
şi o minoritate naţională, căci poprul are un drept exclusiv pe teritoriul locuit, pe
când minorităţilor le sunt aplicabile drepturile omului, fără a putea să se folosească
de principiul autodetrminării.

Unul din evenimentele cele mai importante din punctul de vedere al dreptului
internaţional public şi al relaţiilor internaţionale, caracteristic sfârsitului de secol a
fost determinat de transformările teritoriale fundamentale ale unor state, finalizate
cu apariţia unor noi state. Destrămarea fostei U.R.S.S. şi a Federaţiei Iugoslave au
avut ca efect apariţia de noi state suverane şi independente. Deşi formal, prin
constitutie erau considerate state suverane, având dreptul să părăsească federaţia
conform dispoziţiilor constituţionale, în realitate acestea erau în imposibilitate de a
avea drepturi şi obligaţii la nivel internaţional. Dacă pentru republicile desprinse

5
din Iugoslavia s-a creat o Comisie de arbitraj, care avea ca scop transmiterea
organelor competente la nivel comunitar a unor avize de specialitate privind
întrunirea condiţiilor de recunoaştere, în ceea ce a privit U.R.S.S. nu a fost creată
nici o comisie cu asemenea atribuţii.

Având în vedere aceasta situaţie conflictuală, pe plan internaţional au apărut


probleme, inclusiv pe fondul conflictelor separatiste, interetnice şi minoritare cum a
fost Kosovo în Serbia prin proclamarea unilaterală a independenţei, Transnistria în
Republica Moldova, Abhazia şi Osetia în Georgia, Crimeea în Ucraina. În acest
sens, nu poate fi neglijată existenţa unor tentative separatiste în Spania, Italia,
Cipru, Belgia, Marea Britanie ori în Canada Quebec, acestea având ca obiectiv
formarea unor state suverane şi independente pe criterii minoritare şi etnice, fie şi
autoproclamate. Rezistând presiunilor SUA şi încercărilor de persuasiune ale
Bruxelles-ului, Serbia pare a-şi propune atât continuarea proiectului de aderare la
Uniunea Europeană, cât şi fructificarea la maximum a parteneriatului cu Rusia în
contextul dosarului Kosovo. Astfel, liderii sârbi au respins hotărât ideea că ar putea
fi constrânşi, mai devreme sau mai târziu, să aleagă între integrarea europeană şi
Kosovo, caracterizând drept „indecentă” o astfel de situaţie evocată de „unele
cercuri europene”[18]. Kosovo şi-a proclamat independenţa în 17 februarie 2008 şi
a fost rescunoscut până în prezent de 65 de ţări. Serbia a respins această decizie,
considerând teritoriul drept provincia sa în continuare, şi a contestat la Curtea
Internaţională de Justiţiei proclamarea unilaterală a independenţei Kosovo. Oficialii
de la Belgrad consideră că problema Kosovo poate fi abordată de pe o poziţie de
forţă atunci când Serbia va deveni membră a Uniunii Europene. Printre statele care
nu au recunoscut noul stat se numără Cipru, Spania, Grecia, Slovacia şi România
care refuză, din solidaritate cu Serbia sau pentru că nu vor să creeze un precedent,
având în vedere că pe teritoriul lor există riscuri de secesiune. Analiza razboiului, a
felului în care a fost dus şi a rezultatelor obţinute constituie un sector important, dar
şi evaluarea orizontului regiunii sud-est europene după intervenţia trupelor NATO
în Kosovo relevă o experienţă multiaspectuală. Serbia nu recunoaşte succesiunea
Kosovo şi o consideră o entitate condusă de ONU în cadrul suveranităţii statului, ca
Provincia Autonomă Kosovo şi Metohi, fiind recreată de Miloşevici, după
reformele constituţionale sârbe la sfârşitul anilor 1980.

Încălcarea Cartei O.N.U. şi a prevederilor Actului Final de la Helsinki prin


declaraţia unilaterală a independenţei Kosovo şi stabilirea statutului de
independenţă monitorizată la nivel internaţional au dus la încălcarea normelor care
prevăd garantarea integrităţii teritoriale a statelor şi inviolabilităţii frontierelor. În
cazul Kosovo nu se poate vorbi de o recunoaştere legitimă. Dacă recunoaşterea
statelor noi apărute ar fi considerate o obligaţie, atunci limitele dreptului

6
internaţional ar fi depăsite. Guvernul sârb a cerut ca ambasadorii din ţările UE care
au recunoscut Kosovo să se întoarcă la posturi. Belgradul a invocat atunci
necesitatea menţinerii apropierii sale de Bruxelles. Economia acestei entităţi este
una dintre cele mai precare din Europa. În ciuda progreselor obţinute în Kosovo,
autorităţile sârbe au rămas pe poziţie şi nu au recunoscut încă independenţa acestei
ţări, cu atât mai mult cu cât Serbia îşi pune multe speranţe în opinia CIJ unde a
contestat legalitatea proclamării independenţei de către Pristina. Trebuie menţionat
că noul stat Kosovo şi-a proclamat independenţa în 17 februarie, fără aprobarea
Consiliului de Securitate al ONU.

Statele sunt entităţile care sunt suverane complet sau parţial asupra
teritoriilor sale revendicate, având ca scop obţinerea independenţei totale, dar există
şi entităţile ce nu au control asupra teritoriului revendicat în ciuda faptului că au
fost recunoscute ca având drept de jure asupra teritoriului respectiv de cel puţin o
altă naţiune general recunoscută. Unele ţări din această listă, precum Cipru şi
Republica Cehă, sunt recunoscute de marea majoritate a naţiunilor şi sunt membre
a Naţiunilor Unite. De exemplu, în 1991 s-a avut în vedere recunoaşterea
provinciei Nagorno-Karabah ca fiind de jure independentă de Azerbaijan, însă nici
un stat nu a considerat acest lucru necesar. Aceeaşi situaţie se are în vedere şi în
ceea ce priveşte Somaliland ca fiind de jure independentă de Somalia. În legatură
cu independenţa Transnistriei aceasta este recunoscută doar de Abhazia şi Osetia de
Sud, însă toate statele membre ONU îi consideră teritoriul în cauză ca fiind o parte
de jure a Republicii Moldova. Dacă Palestina este recunoscută de 96 state membre
ONU, de Sfântul Scaun, de Liga Arabă şi de Organizaţia Conferinţei Islamice, după
Declaraţia de Independenţă a Palestinei din 1988, însă Israel nu recunoaşte Statul
Palestina, iar ONU recunoaşte Palestina ca o entitate ce nu îi este membră, cu statut
de observator. În ceea ce priveşte Republica Populară Democratică a Coreei nu este
recunoscută de Estonia, Franţa, Japonia şi Republica Coreeană de Sud.

Statul Liechtenstein este discutat încă din 1993 şi nu este recunoscut nici de
Republica Cehă, nici de Slovacia motivat de refuzul acestuia de a le recunoaşte, la
rândul său, pe acestea.

Apariţia unui nou stat este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a mai


multor condiţii cum ar fi populaţia, teritoriul şi guvern, ceea ce implică
recunoaşterea calităţii de subiect al dreptului internaţional pentru noul stat. În
doctrină, se menţionează că teritoriul de stat se află în raport direct cu suveranitatea
de stat, acesta fiind şi o condiţie prealabilă pentru existenţa populaţiei şi a
autorităţii statale. Conform principiului nerecurgerii la forţă, în dreptul internaţional

7
nu este recunoscută apariţia statelor care şi-au dobândit teritoriul prin utilizarea
forţei, aceasta reprezentând încălcarea unei norme de jus cogens.

Componentele statalităţii au fost menţionate în Convenţia de la Montevideo


privind drepturile şi îndatoririle statelor, respectiv un stat trebuie să aibă o populaţie
permanentă, un teritoriu determinat, un guvern, cât şi capacitatea de a intra în relaţii
cu alte state. În practica internaţională s-a subliniat că existenţa unui stat este ţinută
de condiţia deţinerii unui teritoriu, unei populaţii care locuieşte pe acel teritoriu şi o
putere publică[19].

În ceea ce priveşte recunoaşterea la nivel internaţional a României ca stat


trebuie menţionat anul 1877, când România îşi declară independenţa faţă de
Imperiul Otoman şi, în urma războiului ruso-turc, independenţa acesteia a fost
recunoscută prin Tratatul de la Berlin din 1878, fiind primul stat naţional
independent din Europa de est. Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei
şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în
Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano din 3 martie 1878. Prin Congresul de
Pace de la Berlin din 1878 s-a recunoscut şi menţinut statutul proclamat de
România anterior. Deşi s-a restabilit suveranitatea României asupra Dobrogei,
Rusia a încălcat Convenţia semnată în 1877 şi a forţat România să retrocedeze
judeţele Basarabiei de sud Kahul, Bolgrad şi Ismail. Spre deosebire de România,
Bulgaria şi-a declarat independenţa faţă de puterea otomană în 1908, imediat după
Revoluţia Turcilor Tineri.

Independenţa Muntenegrului presupune apariţia unei noi ţări pe harta lumii şi


sfirşitul Iugoslaviei, celelalte republici – Slovenia, Croaţia, Bosnia, Macedonia –
separându-se în urma războaielor ce au avut loc în anii 1990 în Balcani.
Independenţa Muntenegrului a fost confirmată oficial, în urma rezultatelor
referendumului care a avut loc. Odată cu prăbuşirea Federaţiei Iugoslave, după
1989, Muntenegru s-a aflat într-o poziţie precară. Între 1991 şi 1992, Slovenia,
Croaţia, Bosnia, Herţegovina şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei s-au retras
din Iugoslavia. La 27 aprilie 1992, Serbia şi Muntenegru au adoptat împreună
Constituţia Republicii Federale Iugoslavia, la Belgrad. Deşi Muntenegru şi-a
reafirmat ataşamentul politic faţă de Serbia, conştiinţa unei identităţi muntenegrene
distincte s-a afirmat din ce în ce mai pregnant. La 4 februarie 2003, a fost adoptată
Carta Constituţională a Uniunii Statale Serbia şi Muntenegru. Astfel, a continuat să
promoveze bunele relaţii bilaterale cu statele vecine şi statele membre ale UE.
Cooperarea cu statele vecine s-a intensificat în special în următoarele domenii:
cooperarea transfrontalieră (patru programe de cooperare transfrontalieră cu:
Bosnia şi Herţegovina, Albania, Serbia şi Croaţia), ştiinţă şi tehnologie (Albania),

8
protecţia minorităţilor (Croaţia) şi dubla cetăţenie (Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei). Relaţiile cu Serbia sunt în continuare afectate de decizia
muntenegreană de a recunoaşte independenţa Kosovo[20]. Muntenegru face
progrese constante în ceea ce priveşte poziţia sa pe scena internaţională, devenind
membru al Naţiunilor Unite, OSCE, FMI, Consiliul Europei şi al multor altor
organizaţii regionale şi internaţionale. Aderarea la UE a fost considerată de guvern
ca fiind obiectivul final şi se bucură de un sprijin public excepţional .

Kosovo nu trebuie considerat un precedent pentru a justifica recunoaşterea


independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud, regiuni separatiste georgiene, de către
Rusia. Aceasta a recunoscut independenţa regiunilor separatiste georgiene Abhazia
şi Osetia de Sud, la mai puţin de 20 de zile după ofensiva ratată a Georgiei de a
prelua controlul asupra Osetiei de Sud. Parlamentul din Peninsula Crimeea a cerut
Parlamentului naţional să urmeze exemplul Rusiei şi să recunoască regiunile
georgiene separatiste. Crimeea, regiune ucraineană cu o oarecare autonomie, este
populată mai ales de etnici rusi şi de vorbitori de limbă rusă, iar liderii locali au
adoptat poziţii proruse şi chiar au lansat apeluri pentru alipirea la Rusia. Adunarea
locală a decis, cu 79 voturi pentru şi doar 8 împotrivă, să ceară Parlamentului
naţional recunoaşterea Osetiei de Sud şi Abhaziei. Iniţial, Rusia şi Nicaragura au
recunoscut independenţa acestor regiuni separatiste, acţiune denunţată de
Occident. Parlamentul din Crimeea îşi exprimă susţinerea pentru popoarele din
Abhazia şi Osetia de Sud, cât şi pentru dreptul lor la autodeterminare susţinând
acţiunile Rusiei în asigurarea securităţii acestor republici. Dezmembrarea fostei
URSS şi a fostei Iugoslavii a dus la declanşarea unor conflicte interetnice cu
incidente asupra dreptului la autodeterminare, însă asemenea conflicte au avut loc
şi în alte state, cum sunt Somalia, Rwanda şi Asia.

În procesul recunoaşterii condiţionarea este mai extinsă, trecând dincolo de


capacitatea guvernului noii entităţi de a controla teritoriul şi pune în discuţie
legitimitatea acestui guvern, în măsura în care el exprimă voinţa noului stat de a
accepta principiile statului de drept, ale democraţiei, cât şi angajamentele asumate
prin tratatele internaţionale privind drepturile omului[21]. Statele noi apărute ca
fiind suverane şi independente au ca obiectiv principal vocaţia de a fi membre cu
drepturi depline si egale ale comunităţii internaţionale[22].

[1] D.Popescu, Drept internaţional public, Ed.Universităţii Titu Maiorescu,


Bucureşti,2003, p.50. [2] Un exemplu în acest sens este secesiunea Cubei de Spania
în 1953. [3] Republica Arabă Unită în 1958.
[4] A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public.Sinteze pentru

9
examen, ediţia 5, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009.
[5] R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în drept internaţional public,
Ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.101.
[6] N.Q.Dinh, P.Daillier, A.Pellet, Droit international public, LGDJ,Paris,
1987,p.495. [7] R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.103.
[8] D.Popescu, op.cit., p.52.
[9] I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa,Bucureşti ,1993, p.
85. [10] În acest sens se are în vedere nerecunoaşterea Republicii Populare
Chineze şi dezmembrarea U.R.S.S.
[11] R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.104.
[12] A se vedea cazul privind crearea statului Manciuko pe teritoriul Chinei.
[13] Mohamed Bedjaoui, Le droit d’ingerence n’existe pas en droit international,
interviu in Al Bayane, 19 octombrie 1991, p.4, citat de A.Năstase, Drepturile
omului, religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului,
Bucureşti, 1992, p.26. [14] Afacerea Activităţile militare
şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia, Recueil 1986, p.108.
[15] I.Diaconu, Minorităţile.Statut.Perspective, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, Bucuresti, 1996, p.147.
[16] CIJ, Recueil 1971, Avizul consultativ asupra Namibiei, p.31
[17] I.Diaconu, Minorităţile în mileniul al treilea între globalism şi spirit naţional,
Ed. Ared, Bucureşti, 1999, p.300.
[18] Ministrul sârb de externe Vuk Jeremic, citat de V.I.P. Daily News Report nr.
3642, 30 iulie 2006.
[19] Tribunalul arbitral germano-polonez, cauza Deutsche Continental Gas-
Gessellschaft, 1929. [20] Conform UNSCR 1244/1999.
[21] D.Popescu, Destramarea sistemului socialist si aparitia noilor state
independente in Europa de Sud- Est, Studii de drept romanesc, nr.1-2, Academia
Romana, Institutul de Cercetari Juridice, Bucuresti,2007,p.119.
[22] Idem.

10