Holocaustul – Regimul deținuților

din lagărele de concentrare naziste

O definiţie succintă a Holocaustului ar fi următoarea: uciderea sistematică, în

masă, sponsorizată de către stat - Germania nazistă şi aliaţii săi - în lagăre de
concentrare şi exterminare, a aproximativ 6 milioane de evrei europeni. O definiţie
lărgită ar include însă, alături de evrei, ca victime ale aceluiaşi sistem, încă aproximativ 5
milioane de "indezirabili rasial": slavi, sinti şi roma, persoane cu handicap fizic şi mental,
homosexuali, cât şi un număr considerabil de opozanţi politici şi prizonieri de război.
Imediat după preluarea puterii, naziştii au înfiinţat lagăre de concentrare pentru
a suprima orice activitate a oponenţilor lor politici şi pentru a izola o parte
dintre elementele "indezirabile" din interiorul societăţii germane. Aceste lagăre,
"neoficiale" la început, au fost imediat legalizate de către regim, devenind o
componentă importantă a sistemului. Brutalitatea regimului, teroarea, au fost
astfel instituţionalizate. Pe parcurs, naziştii au ajuns să folosească lagărele şi pentru
exploatarea economică a prizonierilor, supuşi unui regim de muncă forţată, epuizantă.
Începând cu 1936 şi în special în perioada de dinainte de declanşarea războiului,
numărul de prizonieri a crescut considerabil. O mare parte dintre cei arestaţi în această
perioadă sunt evrei, reţinuţi arbitrar, 30.000 doar după evenimentele din 9 noiembrie
1938.
În toamna anului 1941 naziștii au început deportarea tuturor evreilor din Europa
ocupată către est (Polonia și vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Între timp în
Germania fusese deja adus la îndeplinire programul de exterminare a persoanelor cu
handicap mental sau cu handicap fizic sever.
Operaţiunea de exterminare fusese gândită în cele mai mici detalii. Evreilor
transportaţi cu trenuri de marfă către aceste lagăre li se spunea la sosire, de către SS, că
au ajuns într-un lagăr de tranzit, în care ei urmau să se spele iar hainele lor urmau să fie
dezinfectate. Erau mai apoi separaţi pe grupuri, în funcţie de sex şi vârstă, deşi nu
întotdeauna şi nu în toate lagărele (în acest fel, mai ales în cazul evreilor ortodoxi,
umilinţa, trauma psihologică era atât de mare – fiecare încercând să-şi acopere trupul –
încât mulţi nu mai erau atenţi la ce se întâmplă de fapt în jurul lor). Înainte de a intra la
duş, femeilor li se rădea părul, păr ce era ulterior folosit pentru a face pături şi veste
pentru front. Apoi erau împinşi printre garduri de sârmă ghimpată pe o alee (numită în
batjocură de către SS- işti “drumul spre Rai”) către barăcile unde se aflau presupusele
duşuri comune. Imediat după ce un transport intra în aceste barăci, uşile erau închise
ermetic, iar în încăpere era pompat monoxid de carbon produs de către un motor diesel
aflat în apropiere. Corpurile erau ulterior scoase din aceste încăperi şi arse în uriaşe
gropi comune. La Auschwitz-Birkenau, întreaga maşinărie de ucis în masă era şi mai bine
pusă la punct, atât din punct de vedere tehnologic cât şi psihologic. Noilor sosiţi li se
indica să reţină numărul cuierului în care îşi atârnau lucrurile atunci când mergeau la duş
pentru a evita astfel neplăcerile la întoarcere. Primeau de asemenea câte o bucată de
săpun şi apoi erau duşi spre săli ce arătau exact ca o sală de duş. Spre deosebire de
celelalte lagăre, aici nu se folosea monoxid de carbon ci granule de Zyklon-B (acid
prusic), un pesticid comun, ce se evaporă în contact cu aerul umed. Mult mai eficient şi
ieftin, Zyklon-B va fi folosit şi în celelalte lagăre. Scenele oribile din interiorul acestor
camere nu pot fi descrise în cuvinte deşi mărturii există. Cu toate acestea o parte dintre
SS-işti au comandat fabricarea unei uşi blindate cu vizor incorporat pentru a urmării
“spectacolul.” După ce se constata moartea prin asfixiere a prizonierilor, camerele de
gazare erau ventilate, iar echipe speciale formate din deţinuţi evrei (Sonderkommando)
evacuau corpurile celor decedaţi, extrăgeau lucrările dentare din aur, tăiau părul
femeilor şi în cele din urmă transportau trupurile către crematorii. După incinerare,
resturile carbonizate împreună cu cenuşa rezultată erau încărcate în containere şi
aruncate în apa râului Vistula.
Tot ce rămânea în urma evreilor ucişi erau munţi de haine şi pantofi, sortaţi şi
trimişi în Germania, bijuterii şi bani, ochelari, acte şi fotografii de familie. Acestea din
urmă erau arse imediat pe un teren viran numit în batjocură “Canada.” De memoria
evreilor ucişi nu avea nimeni nevoie. Din contră, nimic din ceea ce ar fi putut să aducă
lumii aminte de aceştia nu trebuia să supravieţuiască “Soluţiei Finale.”
Cei ce supravieţuiau, odată ajunşi la destinaţie, erau supuşi unei extrem de
sumare selecţii coordonată de medici SS. În general, în urma selecţiei, erau trimişi la
muncă o parte dintre bărbaţii şi femeile apţi de muncă fizică, în funcţie de necesităţile
de personal ale fabricilor sau carierelor din zonă. Mai erau selectaţi din când în când
oameni care puteau face dovada unei pregătiri serioase în diferite profesii: medici,
bijutieri, ingineri, croitori etc. Tuturor celor selecţionaţi le era tatuat pe antebraţul stâng
un număr de înregistrare, număr pe care nu avea să îl mai primească nici un alt deţinut
niciodată. Primeau apoi o rochie sau o salopetă şi erau conduşi la barăci. Ceilalţi erau
trimişi direct la camerele de gazare. Înainte de asta însă, o parte dintre ei, gemeni,
oameni cu handicap fizic sau mental evident, tinere femei însărcinate etc. erau
selecţionaţi de către medici SS, precum Mengele, urmând a servi drept cobai umani în
cadrul experimentelor medicale ce trebuiau să ducă la îmbunătăţirea rasei superioare,
să demonstreze inferioritatea celorlalte rase, să urgenteze realizarea unor medicamente
mai eficiente sau a unor echipamente militare mai performante. Nici măcar iminenta
înfrângere militară nu i-a făcut pe nazişti să pună capăt planului de exterminare a
evreilor. Din contră, “războiul rasial” devine prioritatea absolută. Resurse umane şi
materiale indispensabile pentru continuarea războiului pe frontul de Est sunt adesea
deturnate şi folosite pentru implementarea continuă a “Soluţiei Finale.” Aşa se explică
faptul că, începând din luna mai 1944, într-un moment în care situaţia de pe frontul din
Est era disperată, Adolf Eichmann reuşeşte să impună schimbarea de guvern din Ungaria
pentru a putea continua deportările la Auschwitz. În numai două luni, peste 430.000 de
evrei maghiari sunt deportaţi şi ucişi, Auschwitz-Birkenau înregistrând acum, la sfârşit,
cel mai mare număr de victime gazate şi incinerate, aproximativ 9000 zilnic.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial în 1945, întreaga cultură laică și
religioasă a evreilor din Europa fusese distrusă și între 5.6 si 5.9 milioane de evrei
fuseseră exterminați. Dintre aceștia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. După război
Aliații au organizat la Nurenberg, în Germania, un Tribunal Militar Internațional pentru
a-i judeca pe liderii naziști care supraviețuiseră, pentru crime de război și crime
împotriva umanității. În cele mai importante procese al crimelor de razboi, desfășurate
în 1945 și 1946, 22 de lideri marcanți ai Germaniei naziste au fost găsiți vinovați și 12
dintre aceștia au fost condamnați la moarte. Pe langă acestea, tribunale civile și militare
din multe țări au desfășurat sute de alte procese. Guvernele de ocupație instalate de
Aliați în Germania au înlăturat zeci de mii de naziști din pozițiile lor oficiale. Numai în
Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de război. Mai
târziu, în 1948, o rezoluție a Națiunilor Unite a stabilit că orice crimă împotriva
umanității se supune legilor internaționale, fără a se putea prescrie urmărirea celor
acuzați de astfel de crime. În baza acestei rezoluții Franța a condamnat un numar de
foști naziști, iar Statele Unite au revocat cetățenia câtorva colaboratori naziști care
emigraseră în această tară.