Hans Warren

Aventurile Submarinului Dox – Vol. 23

I.
UN PESCUIT PRIMEJDIOS.
CU PRILEJUL ULTIMEI aventuri din Sumatra, motoarele submarinului
fuseseră atât de greu încercate, încât căpitanul Farrow îşi dădu seama că
trebuia să ajungă cu orice preţ în minunatul refugiu, botezat de camarazii lui
„Insula odihnei”. Această insulă era aşezată la răsăritul Australiei, în Oceanul
Pacific propriu-zis, cam pe la Tropicul Capricornului.
Din descrierile trecute, cititorii cunosc această limbă de pământ, în
mijlocul unui uriaş brâu de corali, care face imposibilă apropierea oricărui vas.
O singură intrare există aici, un tunel care duce pe sub apă, prin zidul de
mărgean. Numai prin acest tunel submarinul poate ajunge în largul mării.
Tunelul, singura ieşire spre mare, fusese pus la adăpost de inginerul
Hagen de vreo năvală, printr-o poartă zăbrelită, care putea fi ridicată şi lăsată
după voie, căci se-ntâmplase odată că un rechin nimerise intrarea şi-l atacase
pe George, care se scălda în apropierea insulei.
Submarinul urma să rămână câteva săptămâni în refugiul său. Hagen
trebuia să facă motoarelor un control amănunţit, şi voia să creeze o instalaţie
în tancurile de balast, care să îngăduie scafandrilor vasului – adică lui George,
Petre şi Kard – să poată părăsi Dox-ul şi sub apă, nu numai prin turn.
De-abia trecuseră insă câteva zile de când se aflau pe insulă, că marinarii
şi începură să-i dea ghes inginerului să termine mai repede cu lucrul, căci firea
lor neastâmpărată nu-i răbda pe loc.
Cu deosebire George suferea mult de pe urma acestei inactivităţi silite şi
chiar din ziua a treia. Fireşte, era cât se poate de fericit să se poată plimba cu
Sanja lui pe minunata insulă, dar… Lipsea primejdia, lipsea viaţa aceea liberă,
neatârnată, lupta cu forţele naturii, cu duşmanii de uscat sau de apă.
Câteva zile timpul fu ploios. Turna cu găleata şi nu era chip să ieşi din
casă. În vremea asta, George se ocupa cu cititul. Printre altele, îi căzuse în
mână o carte scrisă de un căpitan englez şi intitulată: „Lupte cu peştii uriaşi”.
O imagine cu totul nouă i se înfăţişă viteazului tânăr. E drept, văzuse el până
atunci rechini şi narvali de mărimi înfricoşătoare, dar autorul acesta indica
dimensiuni şi greutăţi – sprijinindu-şi afirmaţiile cu fotografii – care întreceau
tot ce-şi imaginase el până atunci.
 Şi imediat se trezi în el dorinţa de a smulge din adâncurile oceanului un
astfel de monstru: gândul acesta îi deveni o obsesie. Îl chemă repede pe
credinciosul său Petre, îi citi câteva pasaje din carte şi adăugă:
— Petre, de îndată ce se va potoli ploaia, trebuie să prindem şi noi o
astfel de dihanie. Ce mult se va bucura doctorul nostru, când va putea să
„ciopârţească”, după toate regulile ştiinţei, un asemenea colos.
— E frumos ce zici dumneata – răspunse Petre calm – dar vezi că n-avem
decât bărcile alea uşoare de aluminiu, cu care e cam greu să punem mâna pe
un „peştişor” dintre-ăia
— De asta să nu te-ngrijeşti, o scoatem noi la capăt! Zise George cu
însufleţire. La urma urmei, nu ne-mpiedică nimic să pescuim de pe marginea
atolului. Dă-mi răgaz până mâine să pun lucrurile la punct.
În timpul nopţii, George citi din nou cartea, cu deosebire partea care
trata despre prinderea rechinilor uriaşi, ceea ce-i interesa mai mult ca tot. A
doua zi, planul său era gata făurit – un plan cam îndrăzneţ, ce-i drept, dar care
făgăduia să fie încununat de izbândă.
— Petre – i se adresă el Uriaşului – astăzi trebuie să lucrăm cu sârguinţă,
făcând toate pregătirile. Dacă vom lua o barcă de aluminiu, tata va prinde de
veste şi poate că ne va opri. Desigur că a citit şi el cartea despre care-ţi
vorbeam şi ştie cât de primejdioase pot fi luptele cu aceşti monştri ai mărilor.
Tu trebuie să faci rost de cât mai multe beţe din bambus, din cele mai tari, cu
ajutorul cărora vom construi o plută. Ne vom duce pe ea până la zidul de
mărgean, o ridicăm deasupra pe mare şi aruncăm undiţa departe, în larg.
Capătul funiei îl înţepenim în stâncă. Apucă-te repede de lucru, Petre: în
vremea asta, eu voi face în atelier cârligele trebuincioase.
Uriaşul, care se plictisea şi el stând pe loc, era bucuros de propunerea
tânărului său stăpân. De ce n-ar prinde şi George un rechin, dacă-i făcea
plăcere? Să fi citit însă Petre cartea căpitanului englez, ar fi stat să chibzuiască
mai bine lucrurile. Cu toată marea lui experienţă, tot nu ştia încă ce grozăvii
ascund adâncurile mărilor.
Se duse deci în desişul care acoperea partea de nord a insulei şi începu
să reteze beţe de bambus, pe care le aduse într-un loc ascuns. Acolo le legă
împreună cu sârmă groasă, încât să formeze un mănunchi aproape
triunghiular. Suprafaţa care trebuia să stea pe apă avea cam şase metri
lungime şi doi şi jumătate lăţime. Partea dindărăt, care trebuia să servească de
tălpoaie, o îngreunase cu câteva bucăţi de fier.
Pluta aceasta ar fi constituit un refugiu sigur pentru oricare naufragiat,
atât de bine era construită. Dar Petre nu ştia că George plănuia să prindă
monştrii, care erau de două ori mai lungi decât pluta lor.
Deoarece fiul căpitanului era foarte iubit de toţi, fierarii din atelier îi
fabricară în grabă două cârlige de undiţă, care erau cât nişte ancore mici. Două
lanţuri lungi de câţiva metri fură fixate de aceste cârlige, iar de lanţuri nişte
frânghii împletite din sfoară de Manila.
George luă cu el două funii dintre acestea, fiecare având o lungime de
aproape două sute de metri. În afară de asta, fierarii îi mai făcură două ţăruşe
lungi de oţel, pe care voia să le înfigă în stânca de corali, şi de care urma să
fixeze funiile.
Ar fi reuşit desigur în întreprinderea lui, dar pregătirile prea fuseseră
făcute în pripă şi prea fusese entuziasmat de planul său, ca să chibzuiască
lucrurile cu sânge rece. Cât despre vreo primejdie, nici că se gândea, şi asta
avea să fie greşeala cea mai mare a lui.
Problema momelii pentru undiţă îi dădu multă bătaie de cap. Trebuia să
fixeze de ea o bucată de carne de cel puţin zece kilograme, altminteri tot ce
făcea n-avea nici un rost Dar norocul îi veni în ajutor, căci tocmai când se
gândeau să pornească cu Petre în junglă să vâneze vreo sălbăticiune, muri de o
boală necunoscută unul din porcii pe jumătate sălbatici, care fuseseră prăsiţi
pe insulă de marinari.
Prefăcându-se că fac totul ca să le treacă timpul, Petre şi George îşi luară
sarcina să îngroape animalul pe undeva, dar în realitate duseră hoitul pe pluta
lor. Kard, care-i observase, îi urmări plin de curiozitate şi-i văzu îndreptându-se
spre nord, cu pluta pe care se aflau hoitul porcului, cele două cârlige în formă
de ancoră, ţăruşele de oţel şi funiile. Fostul maşinist îşi spărgea capul tot
întrebându-se ce-au de gând tovarăşii săi, dar, în cele din urmă. Se linişti.
Bănuia că se duc la pescuit, iar, după mărimea cârligelor, înţelese că e vorba de
peşti de dimensiuni neobişnuite. Apoi îşi spuse că George, ca şi doctorul
Bertram, era un pasionat naturalist şi nu era de mirare că ţinea să prindă de
data asta ceva deosebit.
Cam pe la amiază, căpitanul băgă de seamă lipsa lui George şi a lui
Petre. Întrebă pe unul, pe altul, şi câţiva marinari îi spuseră că cei doi
plecaseră de dimineaţă spre desiş, ca să îngroape acolo hoitul porcului.
Farrow intră la bănuială. Ştia el bine că Petre şi George nu s-ar fi apucat
de bună voie de o asemenea treabă, dacă n-ar fi urmărit un scop anumit.
— Ciudat, zise el. Ce gânduri or fi având ei de gând cu porcul ăla?
Kard, care tocmai trecea pe acolo, îl auzi şi zise:
— Îi căutaţi pe domnul George şi pe Petre, domnule căpitan?
— Cam aşa! De-abia acum mi-am dat seama că de azi dimineaţă nu s-au
mai arătat.
— Eu i-am văzut târând porcul în desiş, zise Kard, şi, vrând să le vin în
ajutor, m-am luat după ei. Atunci i-am zărit urcând hoitul pe o plută lungă,
trainică, şi îndreptându-se spre nord. Aveau nişte cârlige de undiţe cât ancorele
şi două legături de frânghie. Mă bat cu gândul că vor să prindă vreun peşte
dintre-ăia mari.
Farrow păli, îl văzuse pe fiul său citind cartea căpitanului englez
privitoare la luptele cu peştii uriaşi. Desigur, tânărul se hotărâse să pună în
practică unele lucruri din cele citite. Se mângâia oarecum cu gândul că Petre i1
însoţea, dar mai mult ca probabil că Uriaşul nu cunoştea primejdia în care se
vârau.
Alergă la atelier şi-i întrebă pe fierari dacă făcuseră pentru George cele
două cârlige mari. Oamenii îi mărturisiră şi-i spuseră în acelaşi timp şi despre
ţăruşele de oţel. Farrow răsuflă oarecum uşurat. Dar îşi dădu îndată seama de
însemnătatea acestor ţăruşe, spunându-şi că vor fi înfipte în stânca de corali,
cu scopul de a se fixa funiile de ele.
Totuşi, neliniştea începu să-i stăpânească din ce în ce mai mult. Îi chemă
la el pe Rindow, Brun şi doctorul Bertram şi discută şi cu ei. Doctorul îi
confirmă primejdia mare pe care o constituia prinderea unor astfel de monştri
marini. Farrow nu mai stătu o clipă pe gânduri şi, echipând două bărci de
aluminiu, plecă însoţit de cei trei tovarăşi spre marginea de nord a brâului de
mărgean.
Ajunseră curând la locul unde debarcaseră George şi Petre. Se vedeau
lămurit urmele unde pluta cea grea fusese târâtă peste stâncă şi pusă pe apă
de partea cealaltă. Găsiră şi unul din cele două ţăruşe, înfipt în stâncă moale şi
de urechea lui era fixat capătul unei funii noi.
Deodată însă Farrow scoase un ţipăt uşor de spaimă. Găsise locul unde
fusese înfipt al doilea ţăruş în stâncă. Ţăruşul însă părea să fi fost smuls de o
forţă uriaşă, după cum se cunoştea lămurit. Dar pluta cu George şi Petre
dispăruse. Cât se putea zări pe întinsul mării, nu se vedea nici urmă de ea
— Îmi cam închipui eu ce s-a întâmplat! Zise căpitanul cu glas
tremurător. George şi Petre au fixat aici ţăruşele, de care au legat capetele
funiilor. Apoi au pornit în larg cu cele două cârlige cu momeală din carnea
porcului mort şi le-au aruncat în mare de pe plută. Băiatul socotea că monstrul
cei lacom se va repezi la carne, şi atunci se va prinde de cârlig.
Deodată, funia slăbi. Kard vru să se repeadă s-o tragă, dar un strigăt de
avertisment al doctorului i1 opri în loc. În clipa următoare, funia se-ntinse din
nou, cu o smucitură atât de puternică, încât ţăruşul de oţel produse un sunet
ca de coardă de bas. Şi în acelaşi timp, ţăruşul acesta, înfipt cam doi metri în
stâncă, fu scos până la jumătate.
Tovarăşii se priviră cu groază unul pe altul. Trebuia să fie grozavă
dihania care se prinsese în undiţă. Deodată, Bertram, care urmărea atent
mişcările funiei, strigă iritat:
— Acum va sări afară, băgaţi de seamă, băieţi! Deşi erau oţeliţi în lupta
vieţii şi trecuseră prin aventuri de necrezut, marinarii scoaseră nişte ţipete de
spaimă şi uimire când, la vreo două sute de metri înaintea lor, ţâşni ceva din
apă zburând prin aer.
Era un corp lucitor, puţin încovoiat, de vreo şase metri lungime. Capul
însă, aşezat de-a curmezişul trupului, era lat de vreo doi metri.
Rechinul-ciocan! Răcni doctorul Bertram. Monstrul grozav se zbătu cu
putere În aer, se răsuci, cârligul de undiţă zbură cât colo şi rechinul pieri în
apă.
Farrow îşi şterse fruntea de năduşeală.
— Dumnezeule! Exclamă el, aşa dihanie încă n-am văzut. Şi când mă
gândesc că George şi Petre ar fi putut fi târâţi cu pluta lor de un astfel de
monstru! Ce grozăvie.
— A fost o privelişte minunată! Căută să-i liniştească Bertram, ai cărui
ochi străluceau. Domnule căpitan, rechinul acesta a sărit atât de sus pentru că
era reţinut de funie. Dacă ar trage într-adevăr după sine pluta, nu prea ar
putea sări. La momentul potrivit, fii sigur că Petre ar tăia funia. Sunt
încredinţat că cei doi tovarăşi ai noştri se află în siguranţă pe vreuna din
insuliţele de la nord.
În vremea asta, Kard şi camarazii săi traseră funia. Carnea de pe undiţă
dispăruse, dar în oţelul cârligului dinţii monstrului lăsaseră urme adânci.
— Ia te uită! Zise doctorul către căpitan. Ai fi crezut cu putinţă ca un
rechin să muşte în felul acesta?
— Nu – răspunse Farrow – nu mi-aş fi închipuit niciodată, zău aşa! Mă
gândesc Insă că dihania asta l-ar putea da gata pe George al meu cu o singură
muşcătură.
— Hm! Cam aşa e – răspunse doctorul – dar, crede-mă, domnule căpitan,
că George al nostru e destul de chibzuit el ca să-şi fi adus pluta în siguranţă pe
vreo insulă. Gândeşte-te că şi Petre se află cu el şi că amândoi au arme.
— Toate bune, dragă doctore, mă mir numai că Uriaşul n-a tăiat imediat
funia, din moment ce a văzut că rechinul a-nceput să târască pluta lor.
— L-o fi rugat George să n-o facă, gândindu-se, probabil, că monstrul
prins în cârlig va obosi încetul cu-ncetul. A citit doar asta în carte. După cum
spuneam, dragă căpitane, sunt încredinţat că cei doi tovarăşi ai noştri se află
pe undeva. În siguranţă. Fireşte că vor trebui să rămână acolo atâta timp până
va fi submarinul reparat.
Farrow privi îngândurat la cârligul enorm, pe care Kard i1 aşezase într-
una din bărci, apoi spre largul mării, către nord, şi zise:
— Da, dragă doctore, să nădăjduim că e aşa după cum spui. Haidem
îndărăt!
Vestea că George şi Petre fuseseră târâţi de un monstru marin pe o
insulă se răspândi ca fulgerul printre marinari, stârnind îngrijorarea tuturor.
Inginerul Hagen îi făgădui căpitanului să termine cât mai repede lucrările de
reparaţie ale submarinului, pentru a putea alerga. În ajutorul celor doi
camarazi. Marinarii se oferiră cu însufleţire să facă de pază cu schimbul pe
marginea de nord a zidului de corali, căci se putea întâmpla ca tovarăşii să se-
ntoarcă singuri.
II.
O AVENTURĂ NEOBIŞNUITĂ.
GEORGE ŞI PETRE îşi făcuseră bine pregătirile pentru întreprinderea lor.
Ridicaseră pluta deasupra barierei de corali, Petre bătu în stâncă cele două
ţăruşe de oţel, legă de ele capetele funiilor, iar de celelalte capete fixă cârligele.
În vremea asta, George tăiase carnea porcului în două bucăţi de câte zece
kilograme, după cum citise în cartea căpitanului englez.
Cele două cârlige cu momeală fură aşezate pe plută, apoi Petre începu să
vâslească spre larg.
După câteva minute, funiile se desfăşuraseră cu totul şl atunci Petre
aruncă una din undiţe în apă la stânga, iar George pe cealaltă la dreapta
— Aşa Petre, zise tânărul, acum să pornim repede îndărăt! Sunt grozav
de curios să văd dacă am făcut vreo treabă. Sunt aproape convins că prin apele
astea se află monştri din ăia despre care scrie în carte.
 — Să nădăjduim, zise Uriaşul. În tot cazul, trebuie să fie adevăraţi
monştri, dacă sunt în stare să înfulece dintr-odată o halcă de carne de zece
kilograme.
— Chiar aşa şi sunt, răspunse George vesel, la să vezi cum se va mai
bucura doctorul, când vom aduce un peşte-ferăstrău de nouă metri lungime!
Petre făcu o mutră cam speriată.
— Un peşte-ferăstrău de nouă metri lungime? Zise el apoi. Prea ar fi de
tot! Pe ăsta nu cred să-i putem ţine în frâu numai noi doi!
— De ce nu, Petre? Îl lăsăm să se zvârcolească de funie până oboseşte,
apoi îl tragem spre noi şi-l ucidem cu câteva gloanţe în cap. De aceea am şi
ţinut să luăm puştile.
— Hm! Treaba asta nu prea îmi place! Făcu Uriaşul dus pe gânduri. Eu
îmi spuneam c-o fi vorba de rechini obişnuiţi, de patru până la cinci metri
lungime, dar la aşa monştri, zău, nu mă gândeam. Şi să-ţi mai spun una,
domnule George: părerea mea e că dacă s-o prinde o dihanie de aia, funia are
să se rupă cât ai clipi din ochi. Ai să vezi d-ta!
Petre aduse pluta cam la vreo treizeci de metri de zidul de corali, când ii
auzi pe George strigând:
— Petre, Petre, cred că s-a şi prins unul de funia asta din stânga la te
uită cât e de încordată! O! Trebuie să fie ceva nemaipomenit! Se zvârcoleşte cu
turbare! Petre, fii cu băgare de seamă, peşti ca ăştia n-ai văzut tu de când eşti!
Uriaşul nu răspunse. Era ocupat să îndepărteze pluta de lângă funia care
se zbătea încoace şi încolo. Se aflau la numai douăzeci de metri de zidul de
corali, când funia slăbi brusc.
— Petre, se pare că s-a rupt, sau te pomeneşti că rechinul s-a desprins
din undiţă! Zise George cu părere de rău. Şi eu, care am aruncat în mare
rămăşiţele porcului! Nu mai avem momeală pentru undiţa asta
— Ei, poate că e mai bine aşa, mormăi Uriaşul. Zău că nu m-am aşteptat
să fie monştri atât de grozavi pe aici, domnule George! Aş fi bucuros să mă văd
iar pe uscat. Drept să-ţi spun, treaba asta nu-mi prea place!
— Dar bine, Petre, zise George râzând, ce ni se poate întâmpla? Eu mă
bucur foarte mult, căci acum ne-am dat seama că trăiesc pe aici monştri de
ăştia Altminteri, nu s-ar fi rupt funia sau dihania nu s-ar fi putut desprinde de
cârlig. Păcat!
De-abia rostise cuvintele acestea, că funia se întinse din nou, cu o
smucitură care o făcu să vibreze ca o coardă de bas.
— Ura încă e prins! Strigă tânărul plin de bucurie. Petre, acum…
Dar nu avu răgazul să-şi sfârşească vorba Ţăruşul fu smuls dintr-o dată
din pământ, până la jumătate. Cu iuţeala fulgerului urmă a doua smucitură, şi
ţăruşul fu scos cu totul.
Ca o săgeată fu zvârlit în aer oţelul atât de greu şi Petre urlă de spaimă,
bănuind catastrofa Şi într-adevăr, în clipa următoare, pluta fu izbită cu o
violenţă fantastică. Ţăruşul de oţel se înfipse printre beţele de bambus, încă o
smucitură, apoi monstrul târî pluta spre larg.
 Petre sări îndată în partea dinainte, scoase cuţitul său lung şi se aplecă
peste margine. George ştia că tovarăşul său va tăia acum funia, dar îl văzu
deodată ridicându-se, se-ntoarse şi zise cu glas tulburat:
— Nu pot ajunge funia, ţăruşul s-a înfipt dedesubt, cam de-a curmezişul,
în plută. Domnule George, vom fi târâţi acum cine ştie unde în largul mării. Să
dea Dumnezeu să nu-i vină în gând monstrului să se adâncească mai mult sau
să se ridice la suprafaţă, ca să ne atace! La vreun ajutor nu ne putem aştepta
caci submarinul e în reparaţie şi dacă nu va trece vreun vapor, care să ne
salveze, zău, nu ştiu ce o să se aleagă de noi!
— Poate că ţăruşul va ieşi de la sine – zise George – şi atunci vom vâsli
îndărăt Dar hai mai bine să legăm vâslele, altminteri te pomeneşti că ni le
aruncă cine ştie unde când pluta se va mai smuci o dată. Şi armele trebuie să
le punem la adăpost!
Petre clătină capul şi îndeplini întocmai ordinele tânărului. Dar nu-şi
făcea prea multe iluzii că ar putea scăpa împreună cu George din situaţia asta
— Petre – zise deodată tânărul – eu n-am pierdut nădejdea Ascultă ce-ţi
spun, monstrul va obosi curând. Când funia va slăbi, adică atunci când
dihania se va linişti, cobor repede în apă şi o scot afară. Sunt sigur că vom
prinde rechinul şi-l vom târî la mal.
Uriaşul privi înapoi spre brâul de mărgean, care se vedea acum mic de
tot, apoi zise:
— Domnule George, am putea fi bucuroşi dacă ne-om întoarce singuri.
Cine ştie cât ne va mai târî dihania asta, până vom scăpa într-un fel sau altui.
Pentru fiecare minut cu care ne îndepărtăm spre larg, ne va trebui cel puţin un
ceas de vâslit îndărăt.
— Cam ai dreptaterăspunse tânărul îngândurat – în primul rând nici n-
am putea trage după noi rechinul, căci e greu al naibii. Zi ghinion şi pace!
— Eu am bănuit îndată că aşa se va întâmpla, când te-am auzit vorbind
despre peşti lungi de nouă metri, zise Petre. Dar acum trebuie să ne împăcăm
cu gândul că vom fi târâţi unde i-o plăcea dumnealui. Numai de nu s-ar stârni
vreo furtună, căci atunci ne-am dus pe copcă.
La aşa ceva nici nu se gândise George şi cuvintele Uriaşului îl puseră pe
gânduri. Dacă s-ar stârni valuri, i-ar mătura pur şi simplu de pe plută, căci n-
aveau de ce să se ţină.
Neliniştit, îşi plimbă privirea în jur, dar, spre marea lui mulţumire, nu
văzu nici un semn de furtună. Fuseseră târâţi atât de departe, încât nici nu se
mai zărea atolul de corali, în mijlocul căruia se afla „Insula odihnei”. George
ştia că undeva, în faţa lor, erau nişte insuliţe nelocuite. Rechinul îi trăgea
tocmai în direcţia aceea, şi tânărul i se adresă plin de bucurie tovarăşului său:
— Ia să vezi, Petre, că ne duce spre insulele de la nord. Când o trece prin
apropiere, poate că izbutim să sărim în apă şi să înotăm la mal.
— Mă tem că sunt mulţi rechini pe acolo, răspunse Uriaşul.
— Ai dreptate, aşadar încă o speranţă spulberată. Dar, odată şi odată, tot
va obosi monstrul ăsta, şi-atunci vom putea să tăiem funia.
 — Asta e şi singura nădejde ce ne-a mai rămas. Deocamdată însă, nici nu
ne putem gândi la aşa ceva Numai de nu ne-ar duce pe Insulele Solomon, căci
acolo vom întâlni vechile noastre cunoştinţe, vânătorii de capete.
George îşi făcu repede socoteala de cât timp aveau nevoie ca să ajungă pe
Malaita şi zise:
— Petre, dacă mergem tot aşa apoi în două zile suntem acolo. Asta
înseamnă că stăm prost de tot. Două zile fără apă şi fără hrană sub arşiţa
soarelui tropical… Frumoasă perspectivă!
— Ei, în cele din urmă tot se va linişti dihania – zise Petre – şi atunci
izbutesc eu să tai funia Dar, chiar şi aşa, e îndoielnic dacă ne vom putea
înapoia. Acolo în urma noastră se zăresc insulele despre care vorbeam. Dacă
rechinul ar fi atât de îngăduitor să slăbească niţel funia, am fi poate salvaţi.
Dar rechinul continuă să tragă pluta înainte. Erau la vreo patru sute de
metri depărtare de o trecătoare îngustă, dintre două insule, când deodată pluta
rămase pe loc.
— Ah, îi e teamă de strâmtoarea asta! Exclamă George triumfător. Petre,
repede, acum trebuie să tăiem funia.
Uriaşul tocmai voia să sară în apă de pe marginea plutei când se-ntâmplă
ceva cere-i încremeni de spaimă pe amândoi. Din imediata apropiere a plutei,
ţâşni brusc în aer un corp monstruos, al căni cap cilindric, aşezat de-a
curmezişul, măsura cel puţin un metru şi jumătate lungime.
Petre rămase ţintuit locului, dar George, care-şi dădu seama de
primejdie, bănuind că monstrul se va afunda din nou în apă şi va târî pluta în
direcţie contrară, trase repede pumnalul Sanjei de la brâu, alergă spre
marginea plutei şi se lăsă vertical în apă, cu capul înainte.
Căzu deasupra funiei groase, care atârna moale pentru moment, şi o tăie
cu pumnalul cel ascuţit, la numai câţiva centimetri de ţăruşul de oţel. Ieşi apoi
repede la suprafaţă şi-şi făcu vânt pe plută, care se clătina îngrijorător din
cauza valurilor stârnite de zvârcolirile rechinului.
Petre se ghemuise şi se încleştase din toate puterile de beţele de bambus.
Când îl zări pe tânăr cu apa curgând şiroaie de pe el, bâlbâi:
— Domnule George, ce fu asta? Aşa ceva n-am văzut încă în viaţa mea!
— A fost un rechin-ciocan, din cei mai mari, îl lămuri George râzând, dar
în acelaşi timp cu părere de rău în glas. Zău, e păcat că nu l-am putut prinde!
Ce bucurie i-am fi făcut doctorului nostru! Ce-ai văzut tu acum, n-ai să mai
vezi atât de curând!
— Foarte mulţumesc, nici nu mă trage inima! Făcu Uriaşul
cutremurându-se de groază. Să nădăjduim că s-o duce dracului încolo sau
poate crezi, domnule George, că ne va ataca pluta?
— Asta în nici un caz – răspunse tânărul – va fi bucuros să-şi vadă de
drum. De cârlig, va izbuti el să scape. Păcat, zău aşa, că ţăruşul de oţel n-a
ţinut. Când ne-om întoarce, Petre, vom încerca altceva, mai trainic. Poate că tot
izbutim să prindem o dihanie dintr-astea.
— Hm! Să ne vedem deocamdată îndărăt pe urmă om vedea noi ce-om
face! Şi-acum, ce-ai de gând? Rechinul ne-a târât vreo sută de kilometri. Ca să
vâslim înapoi, avem nevoie de cel puţin cincisprezece ceasuri, dacă nu şi mai
mult. Cam greu însă să răbdăm atâta timp de foame şi de sete.
— Atunci sunt de părere să ne abatem mai întâi pe una din insulele alea.
Zise George. Acolo vom găsi apă sau cel puţin fructe zemoase, cu care să ne
aprovizionăm. Nu te prăpădi cu firea, Petre, o scoatem noi la capăt, n-avea
grijă. A fost într-adevăr o excursie, cu care nu s-ar putea lăuda mulţi oameni.
Nu eşti şi tu de aceeaşi părere?
— Ai dreptate, domnule George, nici eu nu prea cred că vreun om să fi
călătorit pe o plută la care era înhămat un rechin. Dar, mărturisesc sincer că
n-aş avea chef să mai trec prin ce-am trecut. Ptiu, drace! Scârboasă dihanie a
mai fost şi aia!
— Din punctul tău de vedere o fi fost scârboasă, râse George, dar ce n-ar
fi dat doctorul Bertram să fi putut fi şi el de faţă!
Petre mormăi ceva în barbă, apoi se puse pe vâslit şi îndreptă pluta spre
cea mai apropiată insulă, acoperită de o bogată vegetaţie tropicală.
George li dădu o mână de ajutor şi, după câtva timp, pluta atinse ţărmul
neted. O traseră pe jumătate pe uscat, apoi tânărul îşi încordă puterile şi
scoase ţăruşul de oţel dintre trunchiurile de bambus.
— Aşa! Zise Uriaşul răsuflând uşurat, o făcurăm şi pe asta. Acum să
căutăm fructe şi apoi să pornim îndărăt la drum…
Se îndreptară spre desişul care era la numai şase metri depărtare. Se
opriră însă în loc deodată, căci dintre tufe se iviră doi bărbaţi cu mişcări de
felină, care îndreptară asupra lor două pistoale automate de o mărime
neobişnuită.
— Sus mâinile!
Prea era lămurită porunca asta, ca să nu asculte de ea. Unul din cei doi
bărbaţi făcu un ocol în jurul lor, venindu-le în spate, şi le scoase repede
revolverele şi pumnalele de la brâu. Cele două puşti le aveau legate de plută,
căci nici George, nici Petre nu se gândiseră că ar putea exista vânat pe insuliţa
aceasta Cu atât mai puţin se aşteptau să dea de oameni.
— Drept să spun, straşnic voiaj aţi făcuţi zise omul care se oprise în faţa
lor şi continua să-i ameninţe cu pistolul. Ne-am mirat grozav văzând cu câtă
iuţeală se apropie pluta voastră, fără ca să vâsliţi. Ne gândeam că aţi instalat
vreun motor pe dânsa De unde era să bănuim că vă trage un „peştişor” dintre-
ăia! Trebuie să fiţi daţi dracului, de vreme ce v-aţi pus în gând să pescuiţi un
rechin-ciocan. Mă bate gândul că ne-aţi putea fi de folos. Tocmai am nevoie de
vreo doi băieţi vrednici, căci de curând ni s-au prăpădit câţiva. Dar faceţi-vă
încoace, să stăm niţel de vorbă. Ţin să vă atrag atenţia că, la cea mai mică
mişcare suspectă, veţi avea de suferit neplăceri. Aşa, acum puteţi lăsa braţele
în jos. Luaţi-o înainte prin tufiş! Ţineţi seama însă că două pistoale sunt
îndreptate asupra voastră!
— N-avem încotro, Petre, trebuie să ne supunem, zise George râzând.
Rechinul-ciocan ne-a vârât în bucluc.
— Bănuiam eu că aşa se va întâmpla, de cum te-am auzit vorbind de
peşti uriaşi, mormăi Petre morocănos. Dar, aşa e, trebuie să ne supunem!
 George o luase spre desiş. O potecă îngustă şi dreaptă se ivi înaintea lui.
Tânărul îşi dădu îndată seama că era făcută de mâna omenească.
După zece minute de mers, se ivi un luminiş întins. Aici se aflau patru
colibe mari, construite din trunchiuri de copaci. Omul care mergea în spatele
celor doi prizonieri fluieră tare, o dată.
În aceeaşi clipă, din colibe îşi făcură apariţia şase bărbaţi, care nu părură
deloc surprinşi zărindu-i pe străini.
— Luaţi-o înainte porunci omul dindărătul lor, şi cei doi tovarăşi mai
merseră o bucată, până ajunseră în faţa uneia din colibe.
— I-ascultaţi, măi, făcu omul care continua să-i ameninţe cu arma, v-am
adus doi indivizi, unui şi unul!
Povesti celor ce ascultau cu atenţie în ce chip ciudat ajunseseră pe ţărm
George şi Petre, şi, când sfârşi, luă cuvântul un individ înalt, cu înfăţişarea cam
întunecată:
— Cu alte cuvinte, şefule, ăştia ar fi doi camarazi noi? Ala mare pare să
fie puternic de tot, şi tânărul cred că e foarte îndrăzneţ, asta i se citeşte pe faţă.
— Tot aşa m-am spus şi eu, altminteri nici nu-i aduceam. Blestematul
ăla de distrugător australian a făcut curăţenie în rândurile noastre, aşa că
avem nevoie să ne împrospătăm forţele.
— Aşadar, ascultaţi!
— Li se adresă el lui George şi Petre. Vreţi să rămâneţi la noi? Păreţi să
fiţi oameni dintre-ăia de care avem nevoie. Nu staţi prea mult pe gânduri, ci
spuneţi „da”, altminteri s-ar putea să vă căiţi!
— În primul rând. S-ar cuveni să ştim ce avem de făcut aici, zise George
calm. Apoi, ca să fiu sincer, nu prea am poftă să rămân pe insula asta Sunt
obişnuit cu largul mării.
— Ha, ha, tinere, de asta nu vei avea să te plângi ia noi, răspunse „şeful”.
Ce veţi avea de făcut aici? Ei, gândeşte-te niţeluş cu ce s-ar putea îndeletnici
prin locurile astea nişte oameni puternici şi fără frică, după cum ne vezi, care
vor să se îmbogăţească repede! Mai ales când sunt stăpâni pe o corabie rapidă
şi au arme bune.
— Ah! Probabil piraterie? Zise George.
— Ei, vezi c-ai ghicit! Nu degeaba am văzut eu îndată că eşti băiat deştept
Fireşte că asta facem, dar ţin să ştii un lucru: n-am omorât încă niciodată un
om! E drept, s-a întâmplat să cadă câte unul, când trebuia să ne apărăm, dar
fără asta nu se poate. Dar întotdeauna vina a fost a celorlalţi: au sărit asupra
noastră, atunci când le-am cerut politicos să ne facă parte din mărfurile lor.
Niciodată n-am jefuit în întregime o corabie, am luat cel mult jumătate din
încărcătură, în afară de banii care se găseau pe bord.
— Asta-i cât se poate de frumos din partea voastră! Răspunse George cu
ironie.
— Tocmai ce cred şi eu, făcu celălalt. După cât am auzit, te numeşti
George. Dar, ia spune, de ce-i zici tovarăşului tău „tu”. În vreme ce dânsul te
numeşte „domnule” şi „dumneata”?
— Pentru că eu sunt fiul căpitanului! Răspunse George.
 — Asta ai fost odată, tinere, rânji „şeful”, aici eu sunt căpitan, aşa să ştii!
Şi noi între noi ne spunem Jaf, ai înţeles? Eu sunt numit „şefule”, ceilalţi vă vor
spune ei singuri numele lor. Ei. Dar, ia spuneţi, nu vă e foame? Intraţi în coliba
aia a doua Jack, dă-le ceva de mâncare!
— Fireşte că le voi da. Haideţi, Petre şi tu, George! Zise Jack, care făcea o
impresie destul de bună.
George îl privise oarecum mirat la început, căci n-avea deloc înfăţişare de
pirat. Forma un contrast izbitor faţă de ceilalţi.
Deşi Jack făcuse un semn din cap lui George, acesta rămase locului şi
zise:
— Cred c-ai face mai bine, şefule, dacă ne-ai aduce îndărăt cu corabia d-
tale. Tatăl meu vă va da mai mulţi bani decât ţi-am putea aduce noi în luni de
zile.
„Şeful” chibzui câteva clipe, apoi zâmbi cu viclenie.
— Care va să zică, tatăl tău e bogat? Întrebă el, prefăcându-se nepăsător.
Dar unde se află corabia lui? De altfel – schimbă el deodată vorba, devenind
bănuitor – de ce-aţi venit pe o plută? De ce n-aţi căutat să pescuiţi rechini de
pe corabia voastră?
— Tatăl meu n-are nici un fel de corabie! Răspunse George. Am pescuit
de pe ţărm. Pluta am construit-o numai ca să putem lăsa undiţa în largul
mării. Rechinul-ciocan a muşcat însă prea repede din momeală, a smuls
ţăruşul din stâncă şi acesta s-a înfipt apoi în pluta noastră. În felul acesta, am
făcut fără voie o călătorie până aici.
— Drace! Dar mult trebuia să vă fi târât! Zise „şeful” mirat Cea mai
apropiată insulă se află la trei sute de kilometri de aici!
George rămase o clipă în încurcătură. Nu-i convenea defel ca piraţii să-i
ducă la brâul de corali, căci atunci ar intra imediat la bănuială. Şi cum să
ajungă fără plută sau barcă la „Insula odihnei”? Dacă ar cere să se lase o barcă
de partea cealaltă a zidului de corali, „şeful” ar şti îndată că în interiorul
atolului se află o insulă.
— Ei, vorbeşte tinere! Zise „şeful” bănuitor. Dincotro aţi venit? Dacă n-aş
fi văzut cu ochii mei dihania care vă târa aş fi crezut acum că sunteţi nişte
afurisiţi de spioni. Haide, dă-i drumul repede!
George nu ştia ce să facă. Se hotărî atunci să le vâre puţin spaima în
oase piraţilor. Numele tatălui său era. Desigur, cunoscut şi acestor indivizi. Era
gata să mărturisească, dar în ultima clipă îşi zise că piraţii s-ar mira mult de ce
nu venise Farrow singur cu submarinul în urma lor.
Dar în cele din urmă, zise cu hotărâre:
— Tocmai fac şi eu socoteala cât de departe să ne fi târât rechinul-ciocan.
Da, cred că trebuie să fie aproape trei sute de kilometri. Am debarcat pe o
insulă la sud-est de aici, unde a ancorat barca noastră cu motor. Pluta am
construit-o ca să prindem peşti uriaşi. Da, Petre, de ieri dimineaţă suntem pe
drum şi dihania ne-a târât la început cu viteză şi mai mare. Cum spuneam însă
dacă ne veţi duce îndărăt n-o să vă pară rău.
— De ce nu te-a urmat tatăl tău cu barca cu motor? Întrebă piratul
batjocoritor.
 — Pentru că am plecat fără ştirea lui. Locuim pe insula Nuumea, în Noua
Caledonie. Acolo te-aş ruga să ne duci.
— Ah! La francezi locuiţi! Făcu piratul, care începea să dea crezare celor
spuse de George. Nu, tinere, acolo nu vă putem duce în nici un caz. Prea ne
avem rău cu francezii, căci le-am dat peste cap multe corăbii care veneau din
Noua Caledonie. Rămâneţi frumuşel la noi, unde o veţi duce bine. Multă vreme
nu ne vom mai ocupa cu afaceri dintr-astea. În curând vom fi pus deoparte cât
ne trebuie ca să putem trăi fără griji până la sfârşitul vieţii. Rămâneţi un an
sau doi la mine, apoi nu veţi mai avea nevoie nici voi să munciţi.
— Hm! Dar tot mai bine am vrea să ne întoarcem acasă, zise George.
Tatăl meu vă va da atâţia bani cât să vă ajungă la toţi până la adânci bătrâneţi.
— Nu, nu, nici nu vreau s-aud de aşa ceva! Zise piratul cu hotărâre.
Rămâneţi la noi, am zis! Aşa, acum duceţi-vă de mâncaţi ceva, căci la noapte
plănuim o „excursie”.
Văzând că n-au încotro, cei doi tovarăşi îl urmară pe Jack în colibă.
III.
PIRAŢI DE OCAZIE.
INTERIORUL COLIBEI era format dintr-o singură încăpere mare, în
mijlocul căreia se afla o masă şi în jurul ei erau aşezate scăunele. Aici era
sufrageria piraţilor. Bucătăria se afla într-un mic pavilion. Jack se făcu
nevăzut, întorcându-se peste un sfert de ceas cu o farfurie plină cu peşte prăjit
şi o cană cu vin.
Se aşeză în faţa celor doi tovarăşi şi părea mulţumit văzându-i cu câtă
poftă mănâncă. Când terminară, II întrebă încetişor:
— Gupă cât văd, nu prea vă face plăcere să deveniţi piraţi?
George îl privi bănuitor, îşi dădu insă repede seama că omul acesta era
sincer. Şi atunci răspunse:
— E exclus să mă hotărăsc la aşa ceva. Mă voi folosi de cel dintâi prilej ca
să fug.
— Am încercat şi eu, dar nu prea merge, zise Jack. De bună voie n-am
intrat în rândurile lor, m-au răpit de pe o corabie. Eram bucătar şi şeful acesta
de piraţi tocmai avea nevoie de un bucătar nou, căci al lui fusese ucis In luptă.
„Şeful” nu admite împotrivire, nu prea are înfăţişare de om puternic, dar cu
toate acestea nici nu ştii ce zace într-unsul. Când se înfurie, e mai rău ca o
fiară. E totuşi adevărat ce spunea: nu ucide şi nici nu jefuieşte corăbiile în
întregime. Trebuie să fi fost un om foarte cult, căci se pricepe la toate. De pildă,
a instalat pe corabia noastră un post de recepţie, cu ajutorul căruia putem
prinde toate radiogramele lansate de pe vapoare, în felul acesta, a putut pune
mâna pe câte o corabie cu încărcătură de preţ şi s-a putut sustrage urmăririlor
distrugătoarelor australiene.
— E interesant ce spui d-ta – zise George – dar ăsta nu-i un motiv să
rămânem la el. Dacă vrei să vii cu noi, domnule…?
— Jack Breton, e numele meu.
— Eu mă numesc George Rastow şi tovarăşul meu Petre Uriaşul, zise
George, gândindu-se că omul acesta nu trebuia să-i cunoască numele adevărat,
căci se putea să-i ia gura pe dinainte şi să-l trădeze fără să vrea. Aşadar, dacă
vrei să vii cu noi, vei fi bine venit.
— Domnule Rastow, asta n-are să meargă, ascultă ce-ţi spun eu. „Şeful”
e dat dracului şi vede totul. Cele două bărci de salvare ale corăbiei sunt
încuiate şi cheile le ţine la el. Pe uscat nu mergem niciodată, găsim tot ce ne
trebuie pe corăbiile străine. Iar de aici nu poate fugi nimeni. Sunt sigur că a
distrus şi pluta voastră, ca să n-aveţi nici o putinţă s-o ştergeţi.
— In cazul acesta, va trebui să ne construim una nouă – zise George
calm. Cred însă că există şi alte posibilităţi de scăpare. Ii voi spune pe faţă
„şefului” lucrul acesta, apoi facă ce-o vrea! Pirat însă nu va putea face din
mine, în nici un caz.
— Domnule Rastow, părerea mea e că nu încape să te împotriveşti, zise
bucătarul. Trebuie să te supui, altminteri te va împuşca. Crede ce-ţi spun eu!
În clipa aceea, uşa fu deschisă şi şeful piraţilor se ivi în prag. Ii zâmbi lui
George, apoi zise:
— Am pus să se distrugă pluta voastră, aşa că nu mai aveţi putinţa să
fugiţi. Ei, cum te-ai hotărât, rămâi la noi?
George dădu din cap cu hotărâre şi răspunse:
— Nu, şefule, nu rămân. Iţi mărturisesc deschis că niciodată nu voi lua
parte la jefuirea unui vas. Pe de altă parte, declar fără înconjur că mă voi folosi
de primul prilej ca să şterg putina Aşa, şi acum poţi face cu mine ce vrei!
— Hm! Am bănuit eu aşa ceva, zise şeful cu seriozitate. De aceea, îţi voi
da o slujbă inferioară şi vei fi pus sub supravegherea altora. Acelaşi lucru şi cu
însoţitorul d-tale, Petre. Veţi purta de grijă de motorul corăbiei, iar ca plată veţi
primi numai o parte mică din pradă. De altfel, nici n-ai nevoie de mai mult, căci
ai un tată bogat. Dacă refuzi să faci şi asta, atunci ia aminte că eu nu-s ce mă
arată faţa, adică un om calm şi blând. Când mă întărâtă ceva, devin un tigru
setos de sânge. Te voi lega cu funii şi te voi bate cu biciul până te voi lăsa mort.
— În cazul acesta, fireşte că primesc să îngrijesc de maşină, zise George
fără să-şi piardă cumpătul, dar nu primesc nici un gologan de la d-ta. De bani
furaţi, nu m-ating, aşa să ştii! Pe de altă parte, ţin să repet că mă voi folosi de
primul prilej ce mi se va ivi ca să fug.
— Rămâne la buna d-tale plăcere, răspunse piratul cu un zâmbet ironic.
Nici nu te voi pedepsi, dacă vei încerca Numai că va fi imposibil să faci ce vrei.
Aşa Jack, le vei arăta celor doi maşinişti culcuşurile lor. Culcaţi-vă, domnilor,
căci la noapte veţi avea de lucru. Şi apoi, veţi fi fiind obosiţi după o călătorie de
treizeci de ceasuri pe plută. De fapt, nu prea cred lucrul acesta şi la prima
ocazie voi cerceta mai amănunţit ţinutul dinspre sud. Te pomeneşti că dau de
vreo taină interesantă! Aşadar, astă-seară veţi face prima călătorie pe corabia
de piraţi.
Se înclină uşor şi părăsi încăperea
— V-am spus eu că va distruge pluta, şopti Jack Breton când îl văzu
plecat Şi aţi văzut cât e de sigur că nu veţi izbuti să fugiţi. E un om
extraordinar. Şi îşi va ţine cuvântul, biciuindu-vă până la sânge, dacă îl veţi
întărâta într-un fel sau altul.
 — În sfârşit, eu ştiu numai că nu vom prinde cheag la el, zise George
râzând. Am fost noi şi în alte dăţi în puterea unor oameni de zece ori mai
primejdioşi şi mai setoşi de sânge ca dumnealui şi nu ne-am prăpădit cu firea
— Asta nu-i cu putinţă! Zise Breton neîncrezător.
— Măsoară-ţi cuvintele, omule! Îl ameninţă Petre. Ceea ce spune domnul
George e adevărat Sau poate nu-i crezi destul de primejdioşi pe vânătorii de
capete din Malaita? Am fost prizonierii lor şi tot am scăpat cu faţa curată! Nu
care cumva să îndrăzneşti să mai pui la îndoială vreo vorbă de-a domnului
George.
Jack făcu o mutră înspăimântată. Se uită când la unul, când la altul,
apoi şopti cu teamă:
— Aha! Acuma ştiu, trebuie să fii domnul George Farrow, fiul căpitanului
submarinului „Dox”. Fireşte, şi Petre Uriaşul e cunoscut…
N-are importanţă ce şi cine suntem, zise George aspru. Mă numesc
George Rastow. După cum ţi-am mai spus! Te-aş ruga să nu sufli nimic despre
bănuiala d-tale. Prin mine ţi se oferă posibilitatea să te întorci la o viaţă
cinstită. Dar, ca să se întâmple asta trebuie să ştii să-ţi pui lacăt la gură.
— Aşa voi face, domnule Rastow! Făgădui bucătarul, privindu-l pe tânăr
cu un respect deosebit
— Şeful avea dreptate – zise George acum – avem nevoie de odihnă. Sunt
curios să văd că o să se petreacă la noapte. Ce zici, tu, Petre, ar avea haz să fim
luaţi pe bordul unui distrugător australian?
— În cazul acesta voi depune mărturie pentru dv., zise bucătarul cu
însufleţire. Ba cred că şeful însuşi o va face, căci e om drept. Acum veniţi, vă
rog, să vă arăt culcuşurile.
Îi conduse pe George şi Petre în ultima colibă, care era împărţită în patru
încăperi. În fiecare din ele se afla o masă mică şi trei paturi primitive, dar cu
multe pături. Nu trecu mult şi cei doi tovarăşi adormiră tun.
Spre seară, bucătarul îi trezi, le aduse cina apoi îi conduse în prima
colibă, care era construită ceva mai solid decât celelalte. Într-o încăpere
aranjată cu gust, cu mobile luate de pe corăbiile prădate, îi găsiră pe şef şi pe
cei cinci piraţi.
— Camarazi, aceştia sunt cei doi domni care se vor îngriji de maşini, zise
el ironic, când George şi Petre intrară. Mi-au declarat că se vor folosi de primul
prilej ca să-ncerce să fugă. Aşadar, trebuie să veghem puţintel asupra lor.
Acum însă să pornim, am presimţirea că în noaptea asta vom pune mâna pe o
pradă bogată.
Ieşiră cu toţii din colibă. George şi Petre trebuiră să meargă în spatele
şefului, care îi conduse pe o potecă îngustă şi bine întreţinută ce ducea prin
desiş spre nord. Insula nu era prea mare, după un sfert de ceas ajunseră la un
golf adânc şi atât de întortocheat, încât nu se putea zări marea, deoarece
desişul împiedica vederea.
La ţărm se afla o corabie mică, la a cărei pupă şi proră era câte un tun cu
tragere rapid. Piraţii îşi cunoşteau meseria, cu aceste tunuri puteau opri în loc
chiar vase mari de comerţ.
 Piratul îi conduse în sala maşinilor. Nu exagerase deloc spunând că vasul
lui e cel mai rapid din Oceanul Pacific, căci, pentru tonaju-i redus, maşina
gigantică era de două ori mai puternică decât ar fi fost necesar. George privi cu
admiraţie uriaşul motor Diesel, apoi zise:
— Da, acum cred, şefule, că vasul d-tale e foarte rapid. E o adevărată
plăcere să conduci o astfel de maşină, zău aşa!
Măgulit, piratul le mai dădu unele lămuriri, întrebă pe urmă prin
portavoce sus pe punte dacă totul e în ordine, apoi îi cern lui George să pună
motorul în funcţiune.
Tânărul îndeplini totul cum trebuie şi şeful se arătă foarte mulţumit. De
sus veni comanda ca elicea să fie pusă în funcţiune în sens invers: George
îndeplini manevra cât se poate de bine şi, când îşi dădu seama că vasul trebuie
să fi ieşit din golf, făcu un viraj spre est, iar şeful zise:
— Văd eu că vă pot lăsa singuri. Acu' mă bucur că aţi refuzat să luaţi
parte la jafuri. Un maşinist bun e mai de folos decât orice.
Zicând acestea, părăsi sala maşinilor. George continuă să se ocupe de
maşină, în vreme ce Petre începu să percheziţioneze încăperea. Într-un dulăpior
găsi tot felul de unelte trebuincioase pe o corabie; luă două pile ascuţite,
triunghiulare – din care îi dădu una lui George – apoi fabrică cu îndemânare
dintr-o sârmă de oţel câteva chei false. I le arătă lui George şi, când văzu mutra
mirată a acestuia, zise:
— Doar n-om părăsi insula fără să ne luăm înapoi armele! Am văzut că
ele se află într-un ungher al încăperii care serveşte probabil de cameră de lucru
şefului acestor piraţi. M-am uitat şi la broasca uşii, care e simplă de tot. Cu
cheile astea false o deschid eu. Şi în caz de nevoie, pilele ne pot servi de arme,
dac-or fi santinele noaptea pe insulă. Voi mai căuta şi un ciocan scurt, e mai
bun şi nu face zgomot.
George zâmbi mulţumit şi răspunse:
— Vrei, aşadar, să-ncerci să ne reluăm armele? Bine, sunt de aceeaşi
părere, ba chiar trebuie s-o facem, căci pentru nimic în lume n-aş lăsa
pumnalul Sanjei în mâinile acestor piraţi. Dar cum vom face ca să fugim apoi
de pe insulă?
— Cum altfel decât pe corabia asta! Bucătarul va merge cu noi, căci ne
poate fi de folos. Cei o sută cincizeci de kilometri până la „Insula odihnei” îi
străbatem lesne. Acolo ne îmbarcăm într-o barcă de salvare, întoarcem corabia
şi-i dăm drumul înapoi cu toată viteza, înţepenind cârma, e aproape sigur că va
ajunge unde trebuie.
— Ideea e minunată, Petre! Exclamă George cu însufleţire. Mă tem însă
că înainte de a pune planul în aplicare să nu fim înhăţaţi de un vas al
autorităţilor.
— Ar fi cam neplăcut, zise Uriaşul, dar cred că nu vom avea nenorocul să
fim prinşi chiar de la prima noastră… Piraterie.
De sus venise comanda să se dea viteză maximă motorului. George simţi
chiar aici, în sala maşinilor, cu câtă iuţeală alerga corabia. Poate că nici
submarinul lor n-ar fi fost în stare s-o ajungă fără să pună în funcţiune
compresoarele.
 Trecură vreo zece minute, apoi dădură comanda de oprire. Probabil că
ajunseseră din urmă vasul care trebuia să fie jefuit. După alte câteva minute se
auziră împuşcături repetate, ceea ce însemna că echipajul celuilalt vas se
apăra. În sinea lui, George dorea ca piraţii să fie învinşi, dar în curând
împuşcăturile încetară, iar corabia lor rămase liniştită locului. Din agitaţia care
se produse pe bord, din zgomotul şi comenzile care se auzeau, deduse că piraţii
învinseseră şi că erau ocupaţi cu transportarea mărfurilor de pe vasul străin.
Asta ţinu ca la vreun ceas, ceea ce însemna că avuseseră o pradă bogată.
În cele din urmă, veni comanda pentru continuarea călătoriei. Corabia făcu un
ocol mic, apoi o luă îndărăt spre insulă. Când ajunse la ţărmul golfului adânc,
şeful veni jos. Chipul îi strălucea de bucurie, zâmbi mulţumit şi zise:
— Păcat că n-aţi fost cu noi, domnilor, am pus azi mâna pe o pradă
neobişnuit de bogată. Numai bani numerar patru mii de lire sterline. Afară de
asta, kopra, cafea, tutun, sidef şi baga. Flecare din noi se alege cu peste două
mii de lire sterline. A fost o afacere minunată! Dar şi voi aţi condus bine maşina
Acum vă rog s-o curăţaţi şi să vă îngrijiţi să aibă combustibil. Corabia trebuie
să fie gata de plecare în orice moment. Jack vă va arăta unde se află depozitul
de ţiţei.
Când se îndreptară cu Jack spre coliba ascunsă de pe ţărm, unde se
aflau butoaiele cu combustibil, George îi zise încetişor bucătarului:
— S-o ştergem chiar în noaptea asta. Bănuiesc că piraţii vor sărbători
cum se cuvine izbânda, aşa că putem încerca ceva. Vom pleca cu corabia.
— Aşa domnilor, zise şeful mai târziu, puteţi bea un păhărel cu noi dacă
vă face plăcere. Sau sunteţi încă obosiţi de pe urma călătoriei de treizeci de ore
cu pluta? Mâine voi spiona puţintel prin sud, să aflu de unde aţi fi putut veni.
Dacă tatăl d-tale e într-adevăr atât de bogat, poate că e rost să fac vreo afacere
cu el, domnule George. Ce zici, bei?
— O, da un păhărel nu strică! Zise George, care nu voia să refuze pentru
a nu trezi bănuiala piratului. Trebuie însă să-ţi spun de la-nceput că nu prea
sunt băutor, sunt prea tânăr pentru asta, şi apoi sunt într-adevăr foarte obosit.
— Bine, domnule, atunci bea numai un pahar, zise şeful râzând. Cu cât
ne faci mai puţină cheltuială, cu atât e mai bine.
Ceilalţi piraţi se aflau adunaţi în jurul mesei şi George se bucură în sinea
lui văzându-i cum beau în lege. Vorbeau din ce în ce mai tare, vinul curgea în
valuri şi când tânărul se ridică, el nici nu-şi băuse paharul, ci-l vărsase pe jos,
în ascuns şi le făcu un semn lui Petre şi bucătarului, părăsind apoi împreună
încăperea nimeni nu-i luă în seamă.
Jack voi s-alerge imediat la corabie. Se-ngrozi de moarte când George ii
spuse că voia mai întâi să-şi ia armele. Afară de asta, bandiţii nu erau încă atât
de beţi ca să nu le poată încurca socotelile. Se duseră în coliba lor, se
dezbrăcară pe jumătate şi se furişară sub pături. Măsura aceasta de prevedere
era cât se poate de bună. De-abia trecu un sfert de oră, şi o lumină apăru la
ferestruica lor. Apoi se auzi glasul vesel al şefului.
— Adevărat, bobocii dorm. Aşadar, putem ciocni mai departe, camarazi!
Eu cred că indivizii ăia noi se vor răzgândi. De altfel i-am spus tânărului că voi
căuta să dau de urma locului de unde au venit. Poate că-l găsim pe taică-su şi,
dacă e într-adevăr atât de bogat, apoi… Va trebui să ne plătească o
răscumpărare, oricât oi cere pentru fiul lui şi însoţitorul acestuia.
Râzând şi chiuind piraţii se îndepărtară. George şi tovarăşii săi aşteptară
până când indivizii – care îşi aveau culcuşurile în celelalte încăperi ale colibei –
veniră şi ei să se culce. După vreo cinci minute se produse un concert de
sforăituri de ţi-era mai mare dragul.
Tânărul mai aşteptă o jumătate de ceas, apoi ieşi de sub pături şi-i
înghionti pe tovarăşii săi. Cu multă băgare de seamă ieşiră pe fereastră,
îndreptându-se spre coliba şefului.
IV.
ÎNCOLŢIŢI!
PETRE ASCULTĂ cu încordare la uşă, apoi şopti:
— Jack doarme aici, la stânga?
— Da, are acolo o cămăruţă.
— Cu atât mai bine.
Cu multă atenţie, apăsa clanţa. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi Petre
procedă acum ca un spărgător de meserie. După câteva minute de muncă
încordată, ferindu-se să facă cel mai mic zgomot, uşa se deschise. Cei trei
ciuliră auzul, apoi Petre se strecură înăuntru. Pipăi de-a lungul peretelui,
căutând s-ajungă unde văzuse armele, laolaltă cu alte obiecte, printre care şi
nişte lămpi de buzunar.
Spre marea lui bucurie dădu imediat de o astfel de lampă şi, la lumina ei,
cei doi tovarăşi îşi găsiră armele. Se pregăteau tocmai să părăsească coliba,
când se auzi patul scârţâind şi o voce aspră, răguşită, întrebă:
— Cine dracu e acolo?
Cei doi tovarăşi rămaseră nemişcaţi, nădăjduind că şeful va adormi din
nou. Dar, spre nenorocul lor, bucătarul, pe care-l treceau mii de sudori, şopti
cam tărişor din uşă, unde stătea la pândă:
— Nu le-aţi găsit încă? Veniţi odată!
Desigur că piratul auzise vorbele acestea, căci Petre şi George auziră la
rândul lor că sărise din pat şi se apropia de uşa cămăruţei. Uriaşul păşi
imediat înainte, în mâna stângă cu lampa de buzunar, în dreapta cu un
revolver întors.
Şeful deschise uşa cu putere, ieşi afară, dar, în aceeaşi clipă, lumina
lămpii îl orbi şi o lovitură puternică în tâmplă, cu patul armei, îl făcu să se
prăbuşească la pământ.
— Aşa, zise George calm către bucătar, care tremura din tot trupul, acum
avem armele noastre şi dacă se trezesc ceilalţi piraţi nu ne pasă nouă de ei.
Acum la drum, trebuie să ajungem la destinaţie înainte de a se face ziuă.
Trecură în grabă pe dinaintea colibei ce servea de dormitor şi ajunseră la
poteca îngustă care ducea spre coastă. Se urcară repede pe corabie, George luă
pe seama lui maşina, iar Petre trecu la cârmă. Vasul alunecă încetişor din golf,
coti apoi spre vest şi cu viteză maximă ocoli insula, îndreptându-se spre brâul
de corali, în interiorul căruia se afla „Insula odihnei”.
George veni pe punte, alături de Petre şi bucătar. Era o noapte minunată,
cu lună, cu adevărat ca-n basme.
 — Mergem mai comod şi mai repede decât la venirea încoace! Glumi
George. Îmi pare rău totuşi că n-am putut aduce cu noi rechinul-ciocan. Va
trebui să mai încercăm o dată, dar ceva mai bine pregătiţi. Tata trebuie să fie
îngrijorat, căci va fi aflat de aventura noastră de la fierarii care ne-au fabricat
cârligele. Nu face nimic, cu atât mai mult se va bucura când ne va vedea!
— Aşa e, răspunse Petre, dar eu mi-am propus să nu mai pornesc în
astfel de expediţii secrete. Cu totul altfel ar fi fost dacă am fi discutat mai
înainte cu domnul căpitan şi cu domnul doctor.
— Bine. A doua oară aşa vom face, făgădui George râzând. Dar ce-o fi
colo în faţa noastră, Petre – schimbă el vorba – vezi punctul ăla mititel, negru,
spre sud-vest?
— Hm! Pare să fie tot o corabie! Răspunse Uriaşul. Se apropie repede de
tot. Ce Dumnezeu! O fi pe aici o linie de navigaţie? Ei, pentru noi e totuna, ne
urmăm drumul nostru şi atâta tot! In trei ceasuri suntem la destinaţie!
— Cu puţin înainte de răsăritul soarelui vom fi deci acasă. Mă bucur de
pe acum! Zise George.
— Hm! Chestia aia nu-mi place deloc! Spuse Uriaşul. Vreau să zic
corabia sau ce-o mai fi. Prea înaintează repede şi după cât se pare se-ndreaptă
chiar încoace, spre noi. Mai că-mi vine să cred că e un distrugător australian!
— Petre, nu mai cobi! Zise George înspăimântat Asta ne-ar mai lipsi, în
loc s-ajungem acasă, ne pomenim în Australia! Petre, trebuie să-ncercăm să
scăpăm de el, cu orice preţ.
— Mai rău e dac-om încerca cu fuga. Da e un distrugător, văd bine! Se-
ndreaptă glonţ spre noi. O fi cunoscând el corabia piraţilor. Peste zece minute
suntem faţă-n faţă. Atunci vom vedea ce pofteşte de la noi. Dar va trebui să ne
schimbăm numele, domnule George. Jack, eu mă numesc Fred Light, iar
domnul George e Edward Rastow. Ţine bine minte! Dumneata ce zici, domnule
Rastow?
— Fireşte, Fred! Răspunse George cu seriozitate. Acum văd şi eu că pe
noi ne caută. Păcat că n-avem compresoare la maşină. M-aş lua atunci la
întrecere cu el.
— Da e păcat, dar n-avem încotro, la te uită ce mai goneşte! Aş vrea să
ştiu cam în ce fel are de gând să ne oprească.
Distrugătorul făcu brusc un viraj spre sud. Cu viteza-i enormă, tăie astfel
drumul corăbiei.
Uriaşul izbucni în râs şi zise:
— Pun rămăşag că tot nu ne va prinde, domnule George. Peste câteva
minute, se va lăsa o ceaţă că nu se va vedea om cu om. Trebuie să te duci în
sala maşinilor, domnule George; când vom fi în ceaţă, vom putea merge cu
viteza cea mai mică.
— Cobor imediat, zise tânărul, dar aş vrea să văd mai întâi cum se lasă
ceaţa
— Uite că s-a şi lăsat! Strigă Petre şi arătă spre distrugător.
George, văzu cum scheletul vasului urmăritor dispăru subit, apoi
coşurile şi antenele telegrafiei fără fir.
— Drace! Atât de repede se lasă ceaţa? Exclamă el.
 — Da, domnule George, răspunse Petre, de aceea am şi spus că suntem
salvaţi. Acu' va trebui să-ncerc dacă nu cumva mă pot face nevăzut în ceaţă.
Uriaşul dădu corăbiei direcţia spre apus. Observase înainte că ceaţa
venea dinspre răsărit. Voia acum să-ncerce să înconjoare zidul de ceaţă spre
apus. Dar numai câteva minute mai putu să vadă ceva, apoi corabia fu parcă
înghiţită de pâcla aceea groasă. George, care trebuia să coboare în sala
maşinilor, cu greu putu găsi scara, atât de deasă era ceaţa.
Abia ajunse jos că opri motorul aproape complet, apoi comunică prin
tubul acustic:
— Petre, cum e pe acolo? Poţi vedea distrugătorul?
— Nu, domnule George, e prea departe încă. Dar cred că va veni încoace.
Poate că ar fi mai bine să ne-ntoarcem şi să pornim spre est. Ceata se-ndreaptă
spre apus, aşa că, dacă mergem şi noi spre apus, rămânem învăluiţi într-unsa
— Ai dreptate, Petre – răspunse George – întoarce şi ia-o spre răsărit!
Viteza e de-ajuns sau să pornesc motoarele mai repede?
— Ceva mai repede n-ar strica.
Tânărul acceleră imediat mersul motorului.
Trecură vreo zece minute, când deodată Petre strigă în porta-voce:
— Mai încet, domnule George, aud distrugătorul. De fapt, nu prea ştiu
unde se află, căci ceaţa împiedică vederea îi aud însă elicea aproape de tot. Ah!
A pus în funcţiune reflectorul ei, asta nu-i va folosi la nimic. Acum ştiu măcar
atât, că se află la cel puţin două sute de metri spre sud de noi.
— Poţi vedea în ce direcţie merge? Întrebă George.
— Spre nord, adică direct în drumul nostru, răspunse Uriaşul. Va trebui
să trec prin faţa lui. Stai! O iau acum spre sud, direct spre insula noastră.
Corabia coti brusc şi alunecă spre sud, adică unde era „Insula odihnei”.
Petre observă cu atenţie distrugătorul, apoi zise în tubul acustic;
— Acum s-a liniştit, nu-i mai aud nici maşina. Ei, ce-o mai fi şi asta?
Coteşte, parc-ar vrea s-o ia şi el spre sud. Sau te pomeneşti că ne-a observat!
Nu, nu, asta e cu neputinţă, căci motorul nostru merge mult prea încet. Zău,
nu mai pricep nimic. Adevărat e că vine ca o săgeată asupra noastră… Ce ne
facem, domnule George?
— Sau îi dăm drumul cu viteza maximă sau ne oprim de tot, răspunse
tânărul, după ce chibzui puţin. Distrugătorul o fi având un foarte bun aparat
de ascultat sub apă, cu care poate auzi zgomotul elicei noastre, şi astfel e în
măsură să ne stabilească poziţia. Aşadar, să-ncercăm deocamdată să vedem
dacă ne putem face nevăzuţi, şi, dacă asta nu ajută, oprim motorul cu totul şi
facem un viraj larg. Numai aşa am putea scăpa de el.
— Da, domnule George, dă-i drumul cu toată viteza!
Câteva minute înaintară cu o iuţeală fantastică spre sud, apoi Petre
scoase o înjurătură şi strigă în acustic:
— E tot pe urmele noastre, domnule George. Văd din nou reflectorul. Să
facem câteva viraje sau să oprim motorul cu totul?
— N-are nici un rost să facem viraje, zise George. Voi opri motorul, apoi
vei face un ocol mare, în aşa fel încât să luăm din nou direcţia spre nord. Fii
atent!
 George opri motorul, apoi urcă pe punte. Nu-l putea vedea nici pe Petre,
nici pe Jack, doar îndărătul corăbiei, care făcea acum un viraj larg, spre
răsărit, zări punctul strălucitor al reflectorului, care se afla la cel mult trei sute
de metri depărtare. Nu auzea încă un zgomot de pe distrugător, dovadă că
australienii îşi opriseră maşinile, pentru a putea auzi zgomotele care veneau
dinspre corabie.
— Sunt curios sa vad ce va face acum, zise George.
— Suntem aici, domnule George! Strigă Petre îndată. Vrei să vii încoace?
— Nu, rămân aici, la intrarea spre sala maşinilor, poate că se iveşte
curând prilejul să ne continuăm drumul. Să sperăm că ceaţa va ţine mult timp,
astfel ca ofiţerii de pe distrugător îşi vor pierde răbdarea. Ia te uita, reflectorul
s-a stins, oare ce Dumnezeu or avea dă gând?
Ascultară cu încordare, dar nu putură auzi nici un zgomot. Deodată insă
răsună uruitul unei elice puternice. Zgomotul se apropia din ce în ce mai mult.
George tocmai voia să coboare din nou la maşini, când… Ceaţa se risipi brusc
şi, In clipa următoare, apăru numai la cincizeci de metri depărtare cercul
luminos al unui reflector puternic şi învălui într-o mare de lumina.
— Ne-am dus pe copca, mormăi Uriaşul furios. Acu trebuie să vedem
cum ieşim din încurcătura.
— Domnitor, eu mă pot legitima, zise Jack Breton. D-voastră păstraţi-vă
numele pe care vi le-aţi luat, de vorbit voi vorbi eu. Sunt sigur că s-a aflat
despre răpirea mea de pe corabia pe care am servit ca bucătar.
— Alo! Se auzi atunci un glas tunător deasupra mării, predaţi-vă sau de
nu deschidem focul!
— Ne predăm! Strigă Jack Breton. Suntem numai trei oameni, care am
scăpat din ghearele piraţilor folosindu-ne de propria tor corabie. Eu surit
bucătarul Jack Breton, care a fost răpit acum şase săptămâni de pe corabia
„Mary”.
O clipă domni tăcerea, apoi se auzi din nou glasul tunător
— Bine, venim!
Distrugătorul se apropie încet, opri lângă corabie şi, în clipa următoare,
câţiva marinari, conduşi de un ofiţer, săriră pe punte.
— Unde e Jack Breton? Întrebă ofiţerul.
— Aici, domnule locotenent! Răspunse bucătarul, care făcu câţiva paşi
înainte şi întinse ofiţerului hârtiile sale. Acesta le examină cu atenţie, i le
înapoie şi zise prietenos:
— Asta mă bucură, domnule Breton. Ni s-a vestit la timp răpirea d-tale
de pe „Mary”. Dar cine sunt ceilalţi doi?
— Domnii au fost aruncaţi ieri întâmplător pe insulă şi şeful piraţilor i-a
silit imediat să îndeplinească slujba de maşinişti pe corabie, răspunse Breton.
Ei sunt aceia care au pus la cale fuga, în vreme ce piraţii dormeau buştean,
după ce chefuiseră ca să sărbătorească o lovitură ce le reuşise.
Spuse numele false ale lui George şi Petre, dar ofiţerul era cam bănuitor,
aşa că întrebă:
— Dar cum de-au ajuns domnii „întâmplător” pe insulă?
 George povesti cum se petrecuseră lucrurile, fără să ascundă nimic şi
adăugă:
— Surit dispus să vă duc pe insulă, unde-i veţi putea prinde pe piraţi, iar
şeful vă va confirma că faptele stau astfel cum v-am istorisit eu.
— Da, domnule locotenent, aşa a fost! Interveni Breton cu însufleţire.
Sunt recunoscător soartei că aceşti doi domni au venit pe Insulă, căci eu singur
n-aş fi putut fugi niciodată.
— E ciudat că piraţii nu i-au dezarmat pe prizonieri! Observă,
locotenentul.
Breton povesti renghiul pe care cei doi îl jucaseră şefului bandiţilor şi,
când sfârşi, George luă din nou cuvântul:
— Domnule locotenent, după cum v-am mea spus, sunt gata să vă
conduc la insulă. Acolo veţi putea controla adevărul spuselor mele.
— Bine, rămâneţi deocamdată aici, pana vorbesc cu căpitanul nostru!
Zise ofiţerul.
— Nu mai e nevoie, locotenent Brown, se auzi atunci un glas potolit,
dinspre parapetul distrugătorului. Îl cred pe domnul acela tânăr. La ce
depărtare de aici se află insula, domnule Rastow? Îmi dai voie să mă prezint:
căpitan Hover.
— Socot să fie vreo douăzeci da kilometri, răspunse George. Vă
mulţumesc, domnule căpitan, că-mi daţi crezare. Bănuiesc insă că bandiţii
sunt preveniţi, căci „seful” se va fi trezit din „leşin”. De pe insulă nu pot pleca
acum, dar se pot pregăti pentru un eventual atac. După cât ştim noi, două
drumuri duc spre interiorul insulei. Noi am venit dinspre sud, dar portul
pentru corabie se află la nord. Aş propune ca o echipă, într-o barcă de salvare,
să meargă spre sud, iar alta de la nord, întâlnindu-se în ascunzătoarea bandei.
— Bine, domnule Rastow, primesc propunerea d-tale, zise căpitanul. Dar
în cel fel vrei dumneata să aduci la îndeplinire pianul?
— Distrugătorul nu trebuie să fie văzut de pe insulă, răspunse George; o
echipă puternică va merge pe corabia asta, cu care va intra de-a dreptul în
port. Dacă „şeful” o fi pus santinele acolo, voi spune, pur şi simplu că suntem
urmăriţi de un distrugător şi de aceea ne-am înapoiat. Voi da să se înţeleagă că
nu vrem s-avem de-a face cu autorităţile şi sunt sigur că va crede. La
momentul oportun apoi, marinarii dv. vor da să-şi facă apariţia Trupa de la sud
va trebui s-aştepte până vom da un semnal – o rachetă sau o împuşcătură – şi
numai atunci va putea înainta.
— Bravo, domnule Rastow, aşa vom face! Strigă căpitanul. Eu însumi voi
veni pe corabie; d-ta, locotenent Brown, vei conduce echipa de sud. Poţi să-mi
indici punctul exact de unde trebuie să pătrundă locotenentul, domnule
Rastow?
— Dacă permiteţi, domnule căpitan, mă voi alătura eu echipei domnului
locotenent, căci cunosc bine locurile, zise Jack Breton.
— Bine, în cazul acesta trebuie să izbutim! Aşadar, înainte! Locotenent
Brown, te înapoiezi pe distrugător, eu mă voi duce pe corabie! Câţi oameni sunt
acolo?
— Zece, domnule căpitan.
 — Bine, e de-ajuns, l-aţi şi d-ta zece oameni, locotenent Brown. Veţi pomi
când vom trage de trei on la rând.
— Am înţeles, domnule căpitan!
Căpitanul Hover veni pe puntea corăbiei şi-i întinse lui George mâna
Avea figură severă, îndulcită însă de un zâmbet ciudat. Tânărul avu deodată
impresia lămurită că omul acesta ghicise imediat că de persoana sa se lega o
taină.
Breton se despărţi de George şi Petre, le făcu un semn cu ochiul şi,
profitând de un moment când nu erau observaţi, îi şopti tânărului:
— Am distrus lacătele celor două bărci de salvare, aşa că le puteţi da
drumul pe apă când nu vă va vedea nimeni.
— Îţi mulţumesc, dragă Breton, zise George recunoscător, fireşte că mă
voi folosi de primul prilej favorabil. Rămâi cu bine!
Bucătarul se căţără pe distrugător, apoi cele două vase se depărtară,
unul de altul şi corabia pomi cu viteză spre nord-vest, unde se afla insula
piraţilor.
V.
FUGA.
GEORGE se apropie de Uriaş şi-i şopti:
— Petre, Breton a distrus lacătele cu care „şeful” a prevăzut cele două
bărci de salvare. După ce vom fi debarcat pe insulă, va trebui să ne folosim de
primul prilej favorabil ca să fugim. Nu cred că australienii să ne urmărească.
— Aşa vom face, domnule George! Zise Uriaşul calm. Breton le va istorisi
apoi cine suntem.
— Ce-o să se mai necăjească „şeful” când va afla! E lucru cunoscut că
vestitul căpitan Farrow e foarte bogat şi şeful ar fi putut renunţa la cariera de
pirat dacă ne-ar fi adus înapoi acasă.
— Mai bine aşa domnule George. Un pirat care atacă marinari cinstiţi
trebuie să-şi primească pedeapsa. Şi zi, peste vreun ceas începe piesa Eu sunt
de părere s-o ştergem de îndată ce marinarii vor fi păşit pe insulă, în felul ăsta
până să observe ei fuga noastră, noi vom fi departe.
— Fireşte, aşa m-am gândit şi eu! Încuviinţă George. Când se va lumina
de ziuă trebuie să fim în apropierea insulei noastre.
Căpitanul Hover se apropie de ei, aşa că fură nevoiţi să-şi întrerupă
discuţia. Australianul rămase tăcut vreo zece minute, apoi zise:
— După ce vom fi rezolvat treaba cu piraţii, va trebui să-mi povesteşti,
domnule Rastow, cum aţi pornit la vânătoarea împotriva rechinului-ciocan.
Asta e într-adevăr o aventură cum rar se întâmplă. Când am auzit de ea,
m-am gândit fără voie la căpitanul Farrow, care trece prin cele mai de necrezut
aventuri cu submarinul său. Cred c-ai auzit de acest Farrow?
George înghiţi în sec de câteva ori până să-şi recapete glasul:
— Da, domnule căpitan, cred că pe omul acesta îl cunoaşte oricine de
prin ţinuturile Pacificului.
— Se spune că în ultimul timp ar fi venit şi fiul său la el, urmă Hover.
Pare să fie un băiat grozav de viteaz. Cred că e cam de vârsta d-tale, domnule
Rastow.
 — Tot ce se poate, răspunse George fără să se tulbure.
Avea acum curajul disperării, cum s-ar zice, căci era încredinţat că
australianul îl recunoscuse. Trebuia însă să-şi joace rolul, până i se va oferi
prilej de fugă.
— Eu cred chiar că Farrow poate fi mândru de fiul său! Urmă Hover.
Păcat că vrednicul căpitan e urmărit de fostele Puteri aliate; noi, englezii şi
australienii, îl apreciem foarte mult. Aş fi bucuros dacă i-aş putea transmite cu
vreo ocazie stima mea.
George se simţi ca un şoarece cu care se joacă pisica. Căpitanul acesta îl
recunoscuse în chip neîndoios, poate că voia să afle de la el locul unde se afla
tatăl său, şi cuvintele sale de admiraţie nu erau decât o momeală. Nu se dădu
bătut însă, ci răspunse:
— Cred că asta va fi greu, domnule căpitan, deoarece probabil că Farrow
nu prea are poftă să vină în atingere cu vreun reprezentant al fostei Antante.
— Cred şi eu – răspunse Hover râzând – de aceea şi spuneam că aş dori
să-i transmit părerea mea despre el prin altă persoană. Cine ştie, poate că se va
ivi odată prilejul!
Tăcu din nou şi corabia îşi urma drumul. Atât George, cât şi Petre nu
prea erau în largul lor, căci amândoi simţeau nelămurit că amabilul căpitan nu
aştepta decât să pună mai întâi mâna pe piraţi, pentru a-i aresta pe ei apoi.
De-abia după vreo trei sferturi de ceas, Hover deschise iar discuţia.
Scoţând un carnet de notiţe din buzunar, după cum observă lămurit George în
lumina razelor de lună, întrebă liniştit:
— Cam când credeţi că vom fi pe insulă, domnilor?
— Peste un sfert de ceas ajungem în faţa portului, pe coasta de nord,
răspunse Petre.
— Bine. Mă duc acum puţin jos să dau instrucţiuni oamenilor mei.
Spunând acestea, Hover se întoarse şi se îndreptă spre deschizătura din
punte care ducea în interiorul vasului.
— Petre, cred că am dat de dracu! Şopti George, după ce căpitanul se
făcuse nevăzut. Mai mult ca sigur că ne-a recunoscut sau bănuieşte în mod
sigur că noi suntem. Ce-ar fi să dăm repede drumul unei bărci de salvare şi să
ştergem putina?
Uriaşul privi împrejur. În diferite părţi ale punţii stăteau patru marinari
şi înţelese că n-ar putea lăsa o barcă pe apă fără să fie observaţi. Apoi, asta ar
fi fost şi imposibil din cauza vitezei prea mari a corăbiei.
— Nu, domnule George – zise el – nu e cu putinţă ce vrei d-ta; trebuie s-
aşteptăm până vom fi pe insulă. Acolo vom găsi un prilej să fugim fără să fim
observaţi. Uite-l că vine înapoi, căpitanul!
Hover se apropie de ei şi zise încet:
— Va trebui să-mi spuneţi când să se retragă cei patru marinari de pe
punte. Dar cred c-o pot face chiar acum, căci nu e exclus ca cei de pe insulă să
ne observe cu ocheanele de noapte.
Căpitanul dădu un ordin scurt şi cei patru marinari se făcură nevăzuţi
sub punte. Apoi îi înmână lui George o hârtie împăturită şi zise:
 — Domnule Rastow, te rog să predai această scrisoare adresantului. Pe
de altă parte, te mai rog să citeşti adresa de-abia mâine la lumina zilei. Cred că-
mi vei face serviciul cerut, nu e aşa?
George luă scrisoarea codindu-se şi o vârî în buzunar, apoi răspunse:
— Nu ştiu însă, domnule căpitan, dacă-mi va fi cu putinţă să înmânez
scrisoarea. Nu vă pot făgădui în mod sigur.
— Sunt încredinţat că o vei face, răspunse Hover cu seriozitate. Nu cred
să ne mai întâlnim cândva în viaţă, altminteri aş fi făcut rămăşag că d-ta… Ah!
Schimbă el brusc vorba, acolo e probabil insula, punctul acela negru spre
proră?
— Adevărat, domnule căpitan, confirmă George. Când vom ajunge la
marginea de nord, v-aş ruga să vă retrageţi de pe punte, ca să nu fiţi văzut de
pe uscat.
— Fireşte, domnule Rastow, nu eu voi fi acela care să stric planul ăsta
atât de frumos. Să-mi spui numai când va trebui s-o şterg.
Trecu un sfert de ceas, în care timp George îşi frământa necontenit
mintea ce să însemne vorbele căpitanului. De vreme ce-i dăduse o scrisoare ca
s-o predea adresantului, era o dovadă că n-avea intenţia să-l ia prizonier.
Sau poate că această scrisoare era adresată vreunei autorităţi
australiene, căreia i se aducea ia cunoştinţă că predătorul este fiul mult
căutatului căpitan şi că trebuie să fie arestat pe loc? Exclus nu era, dar George
nu prea credea asta, deoarece căpitanul făcea o impresie de om sincer şi
binevoitor.
— Acolo e intrarea în port, zise Petre deodată. Domnul căpitan trebuie să
se retragă acum.
— Bine, domnilor, nădăjduiesc că totul va decurge aşa cum aţi prevăzut
dv., zise Hover prietenos. Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc.
Se îndreptă spre deschizătura care ducea în interiorul vasului şi dispăru,
înainte ca cei doi tovarăşi să se fi dezmeticit din uimirea pe care le-o produsese
aceste cuvinte ciudate. Sunau ca un fel de rămas bun. Avea oare intenţia să nu
se mai arate după ce vor fi fost arestaţi ei?
Nu mai era însă timp de gândit, căci George trebuia să coboare în sala
maşinilor, ca să stea de veghe la motoare, după indicaţiile lui Petre, care
rămânea la cârmă. Nu trecu mult şi Petre dădu comanda de stopare, George
opri repede motorul, apoi coborî scara care ducea pe punte.
— Aşa! Făcu Uriaşul. Acum suntem iar aici. Blestematul ăla de
distrugător ne-a stricat socotelile. Să coborâm pe uscat, ce zici?
— Cred că da, zise George, cu glas tare, „şeful” ne-a făgăduit doar că nu
ne va pedepsi dacă vom încerca să fugim. Şi apoi, unde mai pui că-i aducem
vestea că distrugătorul se află pe aproape!
— Nici nu e nevoie să mi-o mai spuneţi, căci o ştiu şi eu! Se auzi în clipa
aceea glasul piratului de pe ţărm. E ciudat însă că nu v-aţi legitimat în faţa
celor de pe distrugător aţi fi fost salvaţi în orice caz.
George râse, apoi zise codindu-se:
 — Ei, şefule, e un clenci la mijloc. Nu prea ne e la îndemână s-avem de-a
face cu autorităţile. Cred că ne vom înţelege noi între noi. După cum îţi
spuneam, tatăl meu te va răsplăti împărăteşte dacă mă vei duce înapoi acasă.
— Despre asta vom mai sta de vorbă, deocamdată vino jos.
Petre sări cel dintâi peste parapet şi se înfipse la un pas numai de pirat,
care se dădu fără voie îndărăt când făptura uriaşă căzu ca o săgeată drept în
faţa lui. Credinciosul servitor îşi şi făurise însă planul.
El ştia că „şeful” acesta trebuie făcut nevătămător înainte de toate,
altminteri ar fi fost îngreunată debarcarea marinarilor, şi prin asta fuga lor ar fi
devenit îndoielnică.
De aceea făcuse săritura aceasta de acrobat şi, fără să-i lase timp
piratului să-şi vină în fire, îl izbi în tâmplă cu patul revolverului, culcându-l la
pământ.
George sări şi el şi se apropie de credinciosul său tovarăş. Se pregăteau
să ne dea de ştire căpitanului că poate debarca, dar în aceeaşi clipă ramurile
tufişurilor din imediata lor apropiere foşniră.
Instinctiv, se dădură înapoi, şi se aplecară cu iuţeala fulgerului; numai
astfel scăpară de loviturile de cuţit ale celor doi piraţi care se ascunseseră
acolo. Dar bandiţii – cei mai sălbatici din bandă – se năpustiră din nou asupra
lor şi încercară să-i atace.
Mişcările lor erau atât de repezi, ivirea lor fu atât de neaşteptată, încât
George şi Petre nu se putură folosi de armele lor. Tânărul nu izbuti nici măcar
să-şi tragă pumnalul, căci uriaşul său potrivnic îi apucase mâna dreaptă
strângând-o ca într-un cleşte şi în acelaşi timp ridicase cuţitul să lovească în el.
George nu se putea aştepta la nici un ajutor din partea lui Petre, căci
acesta avea şi el de furcă cu duşmanul său. Şi, înainte ca marinarii de pe
corabie să vină, potrivnicul său l-ar fi dat gata.
Nu-i vorbă, şi George apucase mâna piratului şi o strângea cu toate
puterile, ca să înlăture lovitura de moarte, dar, oricât ar fi fost ei de
îndemânatic, faţă de duşmanul său nu era decât un copil. Izbuti totuşi prin
îndemânare să împingă în lături mâna dreaptă cu pumnalul acela ameninţător,
încât nici măcar nu fu zgâriat de tăişul ascuţit, apoi încercă să-şi smulgă mâna
dreaptă din încleştare, dar fără nici un rezultat. Dacă piratul n-ar fi fost atât de
furios, de mult i-ar fi dat lovitura de moarte.
Dar pe măsură ce el se înfuria, George îşi recăpăta sângele rece. Îşi dădea
bine seama că viaţa lui atârna de un fir de păr şi o singură clipă de neatenţie ar
fi fost de-ajuns pentru a-i curma zilele. Iar acum, piratul părea să-şi fi pierdut
cu totul minţile de furie. Scoase un răcnet de fiară şi aruncându-se asupra
tânărului îl târî în desiş.
— Aşteaptă, drăguţule! Gâfâi el, o să vezi tu acu' îndată cu cine ai de-a
face. Dacă n-ai vrut sa mori repede, vei avea parte de o moarte înceată. Ha, ha,
ha! Vino să vezi furnicile şi-o să-ţi placă…
George se cutremură de groază. Omul acesta trebuie să-şi fi pierdut
minţile din cauza furiei şi a alcoolului pe care-l băuse înainte. Dovadă era râsul
său sălbatic şi planul îngrozitor pe care părea să-l fi făurit, adică să-l predea pe
tânărul său duşman furnicilor, după ce-l va fi legat zdravăn.
 Era însă un noroc că piratul scosese răcnetul acela de furie. Desigur că
prin asta atrăsese atenţia căpitanului Hover, care nu va întârzia să-i vină în
ajutor. De asemenea, şi Petre va depune acum toate sforţările ca să sfârşească
repede cu potrivnicul său, căci ştia în ce situaţie primejdioasă se afla tânărul
său stăpân.
Piratul îl trăgea cu furie prin desiş. George rămase complet liniştit, nu
făcea nici o încercare de împotrivire, ştiind că totul ar fi în zadar. În felul acesta
îşi cruţa forţele, pentru lupta hotărâtoare ce trebuia să urmeze.
Banditul îl târî cam vreo sută de metri, apoi se opri într-un luminiş, la
marginea căruia George văzu nelămurit înălţându-se mormane de mărăcini.
George ştia că acum era momentul hotărâtor. Piratul părea să fi obosit puţin,
căci respira repede şi gâfâia Poate că voia să-şi adune puterile pentru ultima
sforţare.
Dar tânărul i-o luă înainte. Îşi smuci braţul drept, zvârli trupul înapoi,
continuând să ţină însă încleştată mâna banditului. Apoi, cu iuţeala fulgerului,
trase de la brâu pumnalul Sanjei şi se părea că minunata armă îi împrumuta
forţe noi. Piratul răcni fioros, încercă să-şi elibereze braţul drept, dar George
strângea din ce în ce mai tare.
Deodată uriaşul se aruncă cu toată greutatea trupului asupra lui, cu
gândul să-l trântească la pământ. George prevăzuse această primejdie. Cu
iuţeala fulgerului se dădu în lături. Prin mişcarea aceasta, potrivnicul său îşi
pierdu echilibrul şi asta fu de-ajuns pentru ca George să-i împlânte cuţitul
între coaste.
Piratul scoase din nou un urlet înfiorător şi rămase înţepenit în picioare.
George continuă să-i ţină braţul drept încleştat, căci se putea ca în ultima clipă
săi atace cu toată puterea Deodată banditul începu să se clatine, gemu ca un
taur rănit şi se prăbuşi la pământ. George îi dădu drumul imediat, sări îndărăt
şi trase revolverul cu mâna stângă, dar nu mai era nevoie, căci uriaşul începu
să se zvârcolească şi nu mai izbuti să se ridice, cu toate sforţările pe care le
făcea.
Frunzişul din spatele său foşni, George se întoarse repede şi întinse
revolverul…
— Slavă Domnului! Strigă Petre. Credeam că soresc prea târziu.
Potrivnicul meu mi-a dat mai mult de lucru decât mi-aş fi închipuit.
— A! Acum va veni trupa de la sud – se întrerupse el, auzind trei
împuşcături ia rând; haide să ne întoarcem repede! Aoleu, uite-l pe căpitan!
În fruntea marinarilor, căpitanul Hover înainta spre luminiş. Zărindu-l pe
George, zise cu glas vesel:
— Mă bucur din toată inima, domnule Rastow, că ai izbutit să-l dobori pe
vrăjmaşul acesta. Voi pune pe oamenii mei să-l ducă de aici, altminteri îl iau în
primire furnicile, cărora a vrut să te dea pradă, l-am auzit vorbele, dar mi-am
pierdut vremea căutându-i urma. Întoarce-te la corabie, ceilalţi oameni ai mei
au şi apucat-o pe poteca ce duce la luminiş, după cum îmi spunea însoţitorul
d-tale. Nu uita însă scrisoarea! Îmi faci un mare serviciu cu asta. Am dat ordin
să se lase pe apă una din bărcile de salvare, şi, te rog, să faci un ocol al insulei,
ca să observi dacă se zăreşte distrugătorul nostru. Fii, te rog, atât de amabil!
 Îi întinse mâna lui George, se înclină uşor în faţa lui Petre şi se îndreptă
spre piratul pe care marinarii îl ridicau de jos.
Lui George ii se păru că visează. Nu se aşteptase ca însuşi căpitanul – de
care se temuse până acum – să-i pună la îndemână putinţa de a fugi.
În pas alergător, George şi Petre se-ndreptară spre port. Acolo nu se
vedea nici picior de marinar, în schimb una din bărcile de salvare ale corăbiei
era ancorată la ţărm, prevăzută cu două perechi de lopeţi. Cei doi tovarăşi
săriră repede într-unsa, Petre o împinse spre larg, apoi începură să vâslească
amândoi cu puteri unite, ieşind din golf. Când cotiră spre apus, Uriaşul zise:
— Domnule George, nu cred să vedem distrugătorul. Aşadar, nu-i putem
comunica nimic căpitanului. Fireşte că trebuie să-i îndeplinim dorinţa
— Să mergem spre sud până-l vom vedea sau până dăm de vreo insula,
dumneata ce părere ai, domnule George?
— Eu nu ştiu ce să zic de căpitanul ăsta, răspunse George. Tot mai stau
la îndoială dacă ne-a întins numai o cursă, sau dacă… Ne-a mijlocit într-adins
fuga.
— Ce? Să ne fi mijlocit fuga? Nu, domnule George, asta nu pot crede în
ruptul capului! Strigă Uriaşul. O fi înţeles omul că noi i-am făcut un mare
serviciu, căci datorită nouă i-a stârpit pe piraţi.
— Eu însă sunt totuşi de părere că m-a recunoscut – zise George,
îngândurat. Prea era ciudat că a deschis deodată discuţia despre tata şi despre
mine. Ce spaimă am tras!
— Parcă eu nu! Zise Uriaşul. Mă şi vedeam într-una din celulele
închisorii din Sidney. Ciudat om în orice caz căpitanul ăla, ai dreptate. Ei, acu
trebuie să vedem dacă ne-a întins vreo cursă sau ne-a vrut numai binele.
Cu puteri încordate vâsliră înainte şi barca porni ca o săgeată. Insula era
mică şi după câtva timp ajunseră pe coasta de sud. Petre îşi plimbă privirea în
toate părţile şi zise:
— Nu văd nici un distrugător, trebuie s-o luăm ceva mai spre sud-vest,
poate dăm de el.
George râse, căci ştia că distrugătorul se afla la răsăritul insulei. Mai
vâsliră încă vreo jumătate de ceas din toate puterile, apoi Petre strigă vesel:
— Aici nu pare să fie, să mergem direct spre sud!
Apucară din nou lopeţile şi barca spintecă valurile liniştite. Puteau socoti
că vor avea nevoie de cel puţin douăzeci de ore pentru înapoiere. Când miji de
ziuă, erau atât de departe de insulă, încât cele mai perfecţionate ocheane nu i-
ar fi putut descoperi.
George îşi aminti atunci de scrisoarea pe care i-o dăduse Hover, o scoase
la iveală şi, citind adresa, scoase o exclamaţie de mirare. Adresa glăsuia:
„Domnului căpitan Farrow”
Arătându-i plicul lui Petre, acesta strigă uimit:
— Drace! Prin urmare, tot ne-a recunoscut şi ne-a ajutat la fugă. Nici că
se putea ceva mai frumos din partea lui, domnule George!
*
Sfârşiţi de oboseală, cei doi tovarăşi ajunseră în noaptea următoare la
brâul de corali, îndărătul căruia se afla „Insula odihnei”. După o jumătate de
ceas, Petre şi George se aflau în mijlocul tovarăşilor lor şi-şi istoriseau
păţaniile. Căpitanul Farrow uită de supărarea lui şi părea din ce în ce mai
mândru de isprava fiului. Entuziasmul său atinse culmea când citi scrisoarea
căpitanului australian.
Acesta îşi exprima admiraţia faţă de el şi cu deosebire faţă de George.
Încheia cu urarea ca Dumnezeu să-i dăruiască încă mulţi ani tatălui şi fiului,
spre binele semenilor lor.
— Ei, George – zise doctorul Bertram râzând, după ce tânărul sfârşi de
povestit – când vrei să mai prinzi un rechin-ciocan?
Să mă mai gândesc un pic, răspunse George râzând şi el.

SFÂRŞIT