Sunteți pe pagina 1din 19

Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ

Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

Unitatea de învăţare 2

Uniunea Europeană – Creaţie Şi Dezvoltare

Cuprins
Pagina
2.1. Introducere ............................................................................................. 29
2.2. Obiective ................................................................................................ 29
2.3. Subiecte de studiu .................................................................................. 30
2.3.1. Mişcarea paneuropeană şi eforturile postbelice de creare a unei
Europe unite ........................................................................................... 30
2.3.2. Unificarea Europeană între 1960-1990 ........................................ 31
2.3.3. Unificarea paneuropeană azi ....................................................... 36
2.4. Rezumat ................................................................................................. 45
2.5. Test de autoevaluare .............................................................................. 46
2.6. Concluzii ................................................................................................. 46
2.7. Bibliografie obligatorie ............................................................................ 47

2.1. Introducere

În această unitate de învăţare discutăm despre etapele parcurse de


Uniunea Europeană de la creație și până în prezent.
Cunoştinţe preliminare: economie europeană, integrare economică,
obiectivele Agendei Lisabona
Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la
bibliografia obligatorie; instrumente de scris, calculator şi acces la
internet

Durata de învăţare: 240 de minute

2.2. Obiective

Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor de


identificare a etapelor construcției europene cu caracteristicile specifice
fiecărei etape.
Obiectivele operaţionale
După parcurgerea conţinutului, toţi studenţii vor putea să:
 prezinte etapele construcției europene;
 prezinte caracteristicile etapelor integraționiste.

Pagina 8
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

2.3.1. Mişcarea paneuropeană şi eforturile postbelice


de creare a unei Europe unite 1

Imediat dupa sfârşitul celui de-al doilea război mondial, primul ministru al
Marii Britanii, sir Winston Churchill, sublinia în cadrul unei ceremonii, ce a avut
loc la Zürich, în Elveţia, necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, luând ca
model federaţia reprezentată de Statele Unite ale Americii, în scopul evitării
atragerii statelor europene într-un nou război mondial. La 5 iunie 1947, Statele
Unite ale Americii decid aplicarea Planului Marshall, pentru reconstrucţia
economică a Europei şi introducerea unui sistem politic democratic în toate statele
europene devastate de război. Ţările aflate sub ocupaţie sovietică şi în care URSS
îşi impusese deja guverne marionetă, au refuzat să participe la Planul Marshall.
Aceasta a fost una din primele manifestări după Al Doilea Război Mondial, ale
divizării continentului şi a căderii „cortinei de fier” care avea să separe vestul de
estul continentului pentru o jumătate de secol.
Apoi, „calendarul european” s-a derulat implacabil: la 16 aprilie 1948 a fost
constituită Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană, în scopul
coordonării aplicării Planului Marshall. Din această organizaţie au făcut parte,
bineînţeles, statele ce au acceptat să aplice acest plan. La 4 aprilie 1949 s-a
constituit la Washington D.C. (SUA), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), dată ce semnifică începerea oficială a confruntării politico-militare,
denumită generic „Războiul Rece”.
La 5 mai 1949 s-a constituit Consiliul Europei prin Tratatul de la
Strasbourg. La 9 mai 1950, cu ocazia aniversării a cinci ani de la sfârşitul celui de-
Al Doilea Război Mondial, într-o cuvântare inspirată de Jean Monnet, ministrul
francez de atunci al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus ca Franţa,
Germania şi alte ţări europene, care doresc să li se alăture, să se constituie şi să îşi
administreze în cadrul unui cartel, resursele de cărbune şi oţel. Această luare de
poziţie s-a numit ulterior, Declaraţia Schuman. La 18 aprilie 1951, şase state,
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, au semnat Tratatul de la
Paris, prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO). Aceleaşi şase ţări au semnat, un an mai târziu, la 27 mai 1952, la Paris,
Tratatul de aderare la Comunitatea Europeană de Apărare (EDC). Tratatul CECO a
intrat în funcţiune la 27 iulie 1952: Jean Monnet a devenit preşedintele Autorităţii
Superioare de Conducere, iar Paul-Henri Spaak preşedintele Adunării Comune.
La 30 august 1954, Adunarea Naţională a Franţei a respins Tratatul de
aderare la Comunitatea Europeană de Apărare, dar la 20 octombrie, în acelaşi an, în
urma unei conferinţe care a avut loc la Londra, a fost semnat la Paris un acord cu
privire la modificările aduse Tratatului de Constituire a EDC (Tratatul de la
Bruxelles), astfel încât s-a semnat „certificatul de naştere” al Uniunii Europei

1
Ideile din acest subcapitol au fost prelucrate după site-ul
www.organizatiiinternationale.html Pentru detalieri, a se vedea şi Calendarul integrării din
prezentul curs.

Pagina 9
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

Occidentale (UEO). În zilele de 1 şi 2 iunie 1955, la Messina, în Italia, miniştrii de


externe ai celor şase state semnatare ale CECO, cad de acord asupra integrării
economice a ţărilor lor. Apoi, la 29 mai 1956, în urma reuniunii de la Veneţia,
miniştrii de externe ai celor şase ţări decid să înceapă negocieri
interguvernamentale vizând constituirea a două organisme: Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică
(EURATOM). Tratatele de constituire a ambelor organizaţii sunt semnate la Roma,
un an mai târziu, la 25 martie 1957.
La 1 ianuarie 1958, Tratatele de la Roma devin operaţionale. Comunitatea
Economică Europeană şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică îşi
stabilesc sediile la Bruxelles. Comisia Comunităţii are nouă membri, iar primul
preşedinte este ales Walter Halstein, în timp ce Louis Armand este primul
preşedinte al Euratom. Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie sunt instituţii
comune tuturor celor trei comunităţi europene: CECO, CEE şi Euratom. În 1958 se
pun bazele unei politici agricole comune, iar în 1959 se întreprind primii paşi
pentru renunţarea la obligaţiile vamale şi la cotele admise la exporturile din
interiorul CEE. În 1960, în urma Convenţiei de la Stockholm, se constituie
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând şapte state (Austria,
Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord).
__________________________________________________________________________________________________________________________

Sarcină de învăţare

Utilizând surse bibliografice adecvate, realizează o periodizare a


principalelor etape care au stat la baza inițierii procesului de integrare
economică europeană.
__________________________________________________________________________________________________________________________

2.3.2. Unificarea Europeană între 1960-1990

După ce Grecia solicită aderarea la CEE, în 1961, încă trei state, Irlanda,
Danemarca şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord întreprind acelaşi
demers. Tot în 1961 se adoptă primele reglementări vizând libertatea de mişcare a
muncitorilor în cadrul CEE, iar în 1962 politica comună în domeniul agriculturii
este dezvoltată într-o manieră ce va permite crearea unei pieţe unice pentru
produsele agricole, realizându-se şi solidaritatea financiară necesară în acest
domeniu, prin constituirea Fondului European pentru Orientare şi Garantare în
Agricultură (FEOGA). Tot în 1962, Norvegia solicită aderarea la Comunităţile
Europene, iar în 1965 se semnează la Bruxelles, un tratat ce prevedea unificarea
celor trei comunităţi europene (CECA, CEE şi Euratom). Aceste prevederi intră în
aplicare începând cu 1 iulie 1967, dată de la care există o singură Comisie şi un
singur Consiliu, dar acestea continuă să acţioneze în concordanţă cu regulile

Pagina 10
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

specifice fiecăreia dintre cele trei comunităţi, acum unificate din punct de vedere al
conducerii.
În 1968, uniunea vamală a statelor membre ale Comunităţilor Europene
(CE) devine efectivă. Taxele vamale intra-comunitare sunt eliminate în termen de
18 luni, iar un tarif vamal comun este introdus pentru a înlocui tarifele vamale
naţionale, în relaţiile economice avute cu statele nemembre. În 1970, Consiliul
Comunităţilor Europene decide introducerea graduală a unui sistem ce permite
Comunităţii să primească sumele rezultate din taxele vamale asupra importurilor
din ţările necomunitare, precum şi din aplicarea impozitului pe valoarea adăugată.
De asemenea, este decisă extinderea puterilor bugetare ale Parlamentului
European. În acelaşi an, statele membre aprobă Raportul Davignon referitor la
cooperarea în domeniul politic. Obiectul cooperării în acest domeniu constă în a
face ca Europa de vest să adopte o poziţie concertată şi unitară în toate problemele
internaţionale majore.
În 1971, Consiliul Comunităţilor Europene adoptă Planul Werner, destinat
întăririi cooperării în domeniul politicii economice. Statele membre decid să ia
măsuri pentru a-şi armoniza politicile bugetare şi pentru a reduce fluctuaţiile ratelor
de schimb ale monedelor lor naţionale, în raporturile dintre ele. Se introduce, de
asemenea, un sistem monetar compensatoriu, cu aplicabilitate la comerţul cu
produse agricole între statele membre, pentru a menţine unitatea pieţei agricole
comune. Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie acced în Comunităţile Europene.
Parlamentul Norvegiei însă, al cărei guvern solicitase de asemenea aderarea,
respinge ratificarea tratatului de aderare.
În 1972 se instituie, în urma Acordului de la Bâle (Elveţia) un „şarpe”
monetar care limitează fluctuaţia cursului de schimb între monedele naţionale ale
statelor membre la 2,25 la sută.
În zilele de 19 şi 20 octombrie 1972 are loc reuniunea de la Paris a şefilor
de state şi de guverne ai ţărilor membre, care defineşte noile domenii de acţiune în
comun ale statelor lor, referitoare la politicile regionale, sociale, precum şi în
domeniile mediului, energiei şi industriei, reafirmând necesitatea ca până în anul
1980 să se ajungă la o Uniune Economică şi Monetară (UEM).
Începând cu 1 ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie sunt
admise în CEE, care are de atunci 9 membri. Ca urmare a crizei energetice din
1973, cauzată de cel de al patrulea război dintre ţările arabe şi Israel (Războiul de
Yom Kippur), are loc o conferinţă la nivel înalt la Copenhaga, unde se decide
introducerea unei politici comune în domeniul energiei.
În 1974, la summit-ul de la Paris al şefilor de state membre ale
Comunităţilor Europene s-a decis ţinerea de reuniuni, de trei ori pe an, sub forma
Consiliului European, organizarea alegerilor pentru Parlamentul European şi s-a
ajuns la un acord asupra constituirii Fondului European pentru Dezvoltare
Regională (FEDR). Consiliul European, întrunit la Roma, în 1975 decide ca
Parlamentul European să se constituie prin sufragiu universal, până în 1978. În
acelaşi an, primul ministru belgian, Leo Tindemans prezintă un raport referitor la
Uniunea Europeană (fiind prima dată în istorie când se utilizează oficial acest

Pagina 11
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

termen), propunând o serie de măsuri, precum o politică externă unică, o uniune


economică şi monetară, politici sociale şi regionale pe baza unei concepţii unice şi
comune, întărirea instituţiilor comunitare, precum şi politici comune în domeniul
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. La 3 noiembrie 1976, statele membre ale
Uniunii Europene au căzut de acord asupra extinderii zonei de pescuit în Marea
Nordului şi Oceanul Atlantic, ceea ce a marcat începutul unei politici comune în
domeniul pescuitului.
În martie 1977, Portugalia a solicitat începerea negocierilor în vederea
aderării la Comunitatea Economică Europeană. În acelaşi an, în aprilie,
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia Europeană au semnat o declaraţie
comună referitoare la respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Tot în 1977,
Consiliul European a adoptat o directivă care pune bazele unei evaluări comune şi
unitare a taxei pe valoarea adaugată în ţările membre. Comisia Europeană propune
crearea unei noi comunităţi, capabile să susţină restructurări financiare majore. În
luna iulie 1977, Spania solicită şi ea admiterea în Comunităţile Europene. În
octombrie se constituie Curtea de Audit a Comunităţilor Europene, care înlocuieşte
organismele specializate în audit ale CEE, CECO şi Euratom-ului.
Consiliul European reunit la Copenhaga în aprilie 1978 stabileşte ca
primele alegeri directe pentru Parlamentul Europei să aibă loc între 7 şi 10 iunie
1979. Consiliul European întrunit la Bremen ajunge la un acord referitor la o
strategie economică comună în scopul creşterii economice mai rapide, astfel încât
să se reducă rata şomajului în ţările membre. De asemenea, se pune piatra de
temelie a unui sistem monetar european unic. Aceasta ultimă problemă este din nou
pusă în discuţia următoarei reuniuni a Consiliului European ţinut la Bruxelles, unde
se stabileşte că moneda europeană folosită pentru transferuri financiare, să poarte
numele ECU (european currency unit). Acest sistem financiar intră în aplicare la 13
martie 1979.
La 10 ianuarie 1981, Grecia este admisă oficial în Comunitatea Europeană,
devenind al zecelea stat membru. În 1982, Groenlanda care devenise membră a
Comunităţii Europene, în calitate de parte a Danemarcei, se retrage oficial din
cadrul acesteia. În iunie 1983 se semnează la Stuttgart, Declaraţia şefilor de state,
guverne sau ale miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor membre, în legătură cu
Uniunea Europeană. În acelaşi an, Consiliul European adoptă o rezoluţie referitoare
la cercetare, dezvoltare şi tehnologie.
Proiectul Tratatului cu privire la constituirea Uniunii Europene este aprobat
la 14 februarie 1984, de către Parlamentul European, cu o mare majoritate de
voturi. La 1 ianuarie 1985 sunt eliberate primele paşapoarte ale Comunităţii
Europene. La 12 iunie 1985 se semnează tratatele de acces în cadrul Comunităţii
Europene a Spaniei şi Portugaliei. Comisia Europeană trimite Consiliului European
o Cartă Albă asupra evoluţiei pieţei interne, care avea ca orizont anul 1992.
În iunie 1985 se constituie un comitet ad-hoc, sub denumirea de „Europa
oamenilor", care a elaborat un raport final asupra CE. În decembrie acelaşi an, în
cadrul Consiliul European desfăşurat la Luxemburg, cele zece state membre

Pagina 12
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

considerau necesară revitalizarea procesului de integrare europeană şi amendarea


Tratatului de la Roma privind Comunitatea Economică Europeană.
La 1 ianuarie 1986, Spania şi Portugalia intră oficial în Comunitatea
Economică Europeană, iar la 29 mai 1986 drapelul european, adoptat de către
instituţiile comunitare, flutura pentru prima dată în faţa clădirii Berlaymont – sediul
Comisiei Europene – în sunetele Imnului european – Simfonia a IX-a, „Odă
Bucuriei”, scrisă de Ludwig van Beethoven. Tot în 1986, Parlamentul, Consiliul şi
Comisia Europeană au semnat Declaraţia împotriva rasismului şi xenofobiei.
În februarie 1987, preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Jaques
Delors a prezentat programul acestei instituţii în faţa Parlamentului European, sub
denumirea „O nouă frontieră pentru Europa”, stabilind prin acesta condiţiile şi
obiectivele unui nou Act Final şi propunând continuarea reformei iniţiate în
problemele agriculturii comunitare, cât şi instrumentele structurale ale noii politici
financiare comunitare. În aprilie acelaşi an, Turcia solicită aderarea la Comunitatea
Europeană. În septembrie 1988 se semnează al doilea acord de cooperare
economică cu o ţară comunistă (Ungaria; primul acord fusese semnat în 1972, cu
România).
În 1989, Comitetul Delors prezintă un raport cu privire la construcţia
Uniunii Economice şi Monetare, iar Parlamentul European adoptă Declaraţia cu
privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor. Şefii de state şi de
guverne participanţi la summit-ul economic din iulie 1989, de la Paris, solicită
Comisiei Europene, să ia măsuri pentru a acorda asistenţă procesului de
restructurare economică din Polonia şi Ungaria; aşa este creat programul PHARE
(acronim care înseamnă „Polonia şi Ungaria – Ajutor economic pentru
restructurare”). Austria solicită şi primeşte în acelaşi an acordul de aderare la
Comunitatea Europeană. Comunităţile Europene semnează un acord de cooperare
economică şi comercială cu Polonia, similar cu cel semnat cu Ungaria, cu un an
mai devreme. În octombrie, la Paris, Comisia Europeană şi 26 state participante la
Conferinţa pe tema audiovizualului, semnează o declaraţie comună prin care se pun
bazele unui sistem european în acest domeniu – „Audiovizual Eureka”. La 9
noiembrie 1989 este dărâmat Zidul Berlinului, iat fosta Republică Democrată
Germană îşi deschide frontierele cu Germania Federală. La începutul lunii
decembrie, Consiliul European se întruneşte la Strasbourg şi decide convocarea
unei conferinţe internaţionale, care să redacteze un amendament referitor la stadiul
final al Uniunii Economice şi Monetare. Şefii de state şi de guverne din cele 11
state ale Comunităţii Europene adoptă Carta Drepturilor Sociale Fundamentale ale
Muncitorilor.
__________________________________________________________________________________________________________________________

Sintetizare:
Etapele integrării europene:
 9 mai 1950: Declaraţia Schuman (citită de Robert Schuman,
elaborată de către Jean Monnet)

Pagina 13
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

 În aprilie 1951 se semnează tratatul de la Paris prin care se


constituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
din care fac parte 6 state: Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg.
 În martie 1957 se semnează tratatele de la Roma prin care cele 6
state creează Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa
Comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
CEE îşi propunea desfiinţarea definitivă a barierelor din calea liberei
circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, iar
EURATOM îşi propunea să dezvolte colaborarea ţărilor membre în
producerea energiei atomice.
 În anii 1960 are loc fuziunea instituţiilor de conducere ale CECO,
CEE şi EURATOM.
 În 1973 are loc prima lărgire importantă a CEE prin aderarea
Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei.
 În 1981 Grecia aderă la Comunitatea Economică Europeană.
 În 1986 aderă la CEE Spania şi Portugalia.
 La 7 februarie 1992 se semnează tratatul de la Maastricht prin
care se înfiinţează Uniunea Europeană. Acest tratat se bazeată pe trei
piloni:
 comunităţile europene (sau cele 4 libertăţi: libertatea de
circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor);
 politică externă şi de securitate comună;
 cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
 Uniunea Europeană a început să funcţioneze la 1 noiembrie 1993.
 În 1995 au aderat la UE alte 3 state: Finlanda, Austria şi Suedia.
 La 1 noiembrie 1999 s-a lansat moneda EURO, ca monedă de cont
pentru început, intrând în circulaţie abia la 1 ianuarie 2002.
 La 1 mai 2004 a avut loc „megaextinderea”, au aderat 10 state:
Cipru, Malta, Polonia, Slovacia, Republica Cehă, Slovenia, Malta,
Estonia, Lituania şi Letonia.
 La 1 ianuarie 2007 au aderat alte 2 state la Uniunea Europeană,
România şi Bulgaria.
 La 13 decembrie 2007 s-a semnat tratatul de la Lisabona care a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 2009.
 La 1 iulie 2015 – Croația devine țară membră a Uniunii Europene.
 23 iunie 2016 – Referendumul asupra menținerii Regatului Unit în
Uniunea Europeană – Brexit.
__________________________________________________________________________________________________________________________

Sarcină de învăţare

Pagina 14
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

Analizează periodicitatea și componența valurilor de integrare


economică europeană.
__________________________________________________________________________________________________________________________

2.3.3. Unificarea paneuropeană azi

Consiliul European, întrunit în 1990, la Dublin, aprobă un punct de vedere


comun referitor la unificarea Germaniei, cât şi la relaţiile cu ţările din Europa
Centrală şi de Est. La 29 mai 1990 este semnat la Paris, un acord prin care se
stabileşte ca BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) să
acorde sprijin financiar noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est. După
numai douăzeci de zile (19 iunie 1990) se semnează Acordul de la Schengen cu
privire la eliminarea controlului paşapoartelor cetăţenilor la graniţele dintre statele
membre ale Comunităţii Europene. Acordul de la Schengen (parafat în localitatea
omonimă din Luxembourg) a fost semnat de Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg
şi Olanda. Grupul Statelor Schengen a fost mărit în 1990 prin aderarea Italiei.
Portugalia şi Spania se alătură acestora în 1991, iar Grecia în 1992.
La 20 iunie 1990 au început negocierile pentru constituirea Spaţiului
Economic European, iar o săptămâna mai târziu, Consiliul European decide
organizarea unei conferinţe interguvernamentale consacrate Uniunii Politice
Europene, în paralel cu cea consacrată Uniunii Economice şi Monetare. La 1 iulie
1990 începe aplicarea primei faze a Uniunii Economice şi Monetare, iar la 4 şi 16
iulie, Cipru şi, respectiv, Malta solicită aderarea la Comunitatea Europeană. La 3
octombrie are loc reunificarea Germaniei, în timp ce la Paris, 34 de şefi de state şi
de guverne ai ţărilor membre ale Organişaţiei pentru Securitate şi Cooperare
Europeană semnează Carta pentru Noua Europă.
Anul următor 1991, aduce câteva evenimente semnificative pentru viaţa
Comunităţilor Europene. La 14 aprilie se inaugurează Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare. În iulie, Suedia solicită aderarea la Comunitatea
Europeană. În noiembrie, Comisia Europeană decide înfiinţarea unui Birou
European pentru Ajutor Umanitar. La 10 decembrie, Consiliul European întrunit la
Maastricht ajunge la un acord asupra primei versiuni de lucru a proiectului
Tratatului cu privire la Uniunea Europeană. Tot în decembrie se semnează un
„Acord asupra Europei”, cu cele trei ţări central şi est europene considerate cele
mai avansate pe drumul integrării europene, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. La
17 decembrie este semnată Carta Europeană cu privire la energie.
La 7 februarie 1992, la Maastricht (Olanda), miniştrii de externe şi de
finanţe ai statelor membre au semnat Tratatul de Constituire a Uniunii Europene,
urmând ca parlamentele ţărilor respective să ratifice acest tratat. La 1 iunie,
Consiliul European impune embargo-ul împotriva Serbiei şi Muntenegrului, ca
răspuns la războiul declanşat pe teritoriul fostei Iugoslavii, în special datorită
situaţiei din Bosnia-Hertzegovina. De-a lungul anului, statele membre ratifică
Tratatul cu privire la Uniunea Europeană, cu excepţia Danemarcei, unde va fi
necesară organizarea unui nou referendum.

Pagina 15
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

Anul 1993 este, de asemenea, un an important în istoria Comunităţii


Europene. La 1 ianuarie intră în funcţiune Piaţa Europeană Unică. La 1 februarie
încep negocierile de aderare cu Austria, Finlanda şi Suedia şi se semnează acordul
comercial cu ţara noastră, un acord asemănător cu cele semnate cu Ungaria şi
Polonia în 1988 şi, respectiv, 1989. Acelaşi acord este semnat în luna martie cu
Bulgaria. Populaţia Danemarcei acceptă după un al doilea referendum, Tratatul cu
privire la Uniunea Europeană. Consiliul European întrunit în iunie la Copenhaga
confirmă că admiterea Austriei, Finlandei, Suediei şi Norvegiei va fi finalizată până
în anul 1995 şi dă asigurări ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est (inclusiv
României), că vor putea deveni membre depline ale Comunităţii Europene imediat
ce vor fi satisfăcute condiţiile politice, administrative şi economice necesare. La
Conferinţa comună a Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei Europene,
reunite la 25 octombrie 1993, a fost adoptată Declaraţia cu privire la democraţie şi
transparenţă şi s-a aprobat Proiectul cu privire la condiţiile generale ale
îndatoririlor Avocatului Poporului. La 29 octombrie, Consiliul European întrunit la
Bruxelles declară intrarea în acţiune a prevederilor Tratatului Uniunii Europene şi
confirmă aplicarea, începând cu 1 ianuarie 1994, a Uniunii Economice şi Monetare.
La 1 noiembrie, procedurile de ratificare a Tratatului Uniunii Europene fiind
îndeplinite, acesta intră legal în funcţiune. Consiliul European, reunit la Bruxelles,
în 10 şi 11 decembrie, trasează un plan de acţiune pe termen scurt şi mediu, bazat
pe Carta Albă a Comisiei Europene, referitoare la creşterea economică, competiţie
şi politica utilizării forţei de muncă şi un plan iniţial referitor la justiţie şi afaceri
interne. De asemenea, s-a convenit convocarea unei conferinţe internaţionale în
vederea încheierii unui pact de stabilitate pentru Europa Centrală şi de Est. La 13
decembrie, Consiliul European dă forma definitivă Acordului de Creare a Zonei
Economice Europene.
La 1 ianuarie 1994 acest acord intră în aplicare. Totodată, începe etapa a
doua a Uniunii Economice şi Monetare, iar Institutul Monetar European îşi
deschide porţile. În luna martie, Comitetul Regiunilor, stabilit prin Tratatul cu
privire la Uniunea Europeană, îşi ţine sesiunea inaugurală. Tot în această lună,
miniştrii de externe ai ţărilor membre ale Uniunii Europene adoptă o decizie prin
care se stabilesc regulile de urmat în vederea luării deciziei de primire a noilor
membri. Concomitent, cu continuarea negocierilor de aderare care au loc între
Uniune şi Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia, două alte ţări îşi depun
candidatura: Ungaria şi Polonia. În zilele de 26 şi 27 mai, la Paris are loc conferinţa
inaugurală a Pactului de Stabilitate în Europa. Uniunea Europeană aprobă primirea
Austriei, Suediei, Finlandei şi Norvegiei ca membri ai săi; dacă însă parlamentele
şi populaţia Austriei, Suediei şi Finlandei aprobă intrarea în Uniune, populaţia
Norvegiei respinge la 28 noiembrie, prin referendum, această decizie (în ciuda
hotărârii luate de guvernul acestei ţări). Parlamentul European, Consiliul şi
Comisia Europeană adoptă programul financiar pentru perioada 1995-1999, care
ţine cont de perspectiva lărgirii Uniunii. La 30 noiembrie, Consiliul European
adoptă primele acţiuni în baza prevederilor Tratatului Uniunii Europene, în cadrul
cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. La 10 decembrie 1994,

Pagina 16
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

Consiliul European întrunit la Essen (Germania), stabileşte orientările generale de


acţiune pentru consolidarea strategiei în domeniul creşterii economice şi a
competitivităţii produselor, a creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă,
făcând referire asupra modului de combatere a şomajului. Se cade de acord, de
asemenea, asupra unei strategii destinate strângerii legăturilor cu ţările asociate din
Europa Centrală şi de Est, precum şi a ajutării acestora să devină mai apropiate de
standardele Uniunii. Se reiterează hotărârea de a stabili un parteneriat euro-
mediteranean. Tot în decembrie se semnează la Lisabona, Tratatul cu privire la
Carta Europeană a Energiei.
Începând cu 1 ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale
Uniunii Europene. La 1 februarie, Acordurile Europene de Asociere între Uniunea
Europeană, pe de o parte şi Bulgaria, România, Slovacia şi Republica Cehă intră în
funcţiune. La 21 martie, la Paris, se semnează Pactul de Stabilitate în Europa. La
sfârşitul aceleiaşi luni intră în aplicare Acordul de la Schengen, încheiat între
Belgia, Franţa, Germania, Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania. În aprilie, la
acest tratat se alătură şi Austria. În luna mai, Comisia Europeană stabileşte măsurile
practice necesare pentru introducerea unei monede unice. La 22 iunie 1995,
România solicită oficial aderarea la Uniunea Europeană, fiind urmată la 5 zile de
Slovacia. La 12 iulie, Parlamentul European numeşte Avocatul Poporului
(Ombudsman). La sfârşitul aceleiaşi luni se semnează un acord cu privire la
cooperarea în domeniul politicii între statele membre ale Uniunii Europene.
Letonia solicită în luna octombrie să fie admisă în Uniune. La 2 octombrie 1995 se
semnează de către miniştrii de externe ai statelor Uniunii Europene, Tratatul de la
Amsterdam, ce completează Tratatul cu privire la Uniunea Europeană. În
noiembrie, Comisia Europeană adoptă norme referitoare la regenerarea surselor de
energie, iar în decembrie, o Cartă Verde cu privire la realizarea convergenţei în
domeniile comunicaţiilor, mass-media şi al tehnologiilor informaţionale. La Ottawa
se semnează Convenţia cu privire la minele terestre anti-personal, la care este parte
şi ţara noastră. Tot în decembrie 2005, Consiliul European interzice reclamele
făcute produselor din tutun. Consiliul European întrunit la Luxemburg la 12 şi 13
decembrie ia decizia de a lansa procesul de lărgire a Uniunii Europene şi de
introducere a monedei unice europene, Euro, începând cu 1 ianuarie 1999.
La 1 ianuarie 1996, Republica Cehă solicită aderarea la Uniunea
Europeană. La aceeaşi dată se semnează Acordul cu privire la uniunea vamală
dintre Turcia şi Uniunea Europeană. În martie, Curtea Europeană de Justiţie
hotărăşte că atunci când un stat membru al Uniunii Europene violează o lege
comunitară, acel stat este responsabil pentru pierderile sau pagubele cauzate unei
persoane particulare. La 29 martie, la Torino, se inaugurează Conferinţa
interguvernamentală destinată revizuirii Tratatului de la Maastricht. La 1 iunie,
Slovenia solicită aderarea la Uniunea Europeană. În zilele de 14 şi 15 iunie, la
Roma, are loc o conferinţă tripartită, cu participarea instituţiilor comunitare, a
statelor membre şi a partenerilor sociali, cu privire la creşterea economică şi
ocuparea forţei de muncă. Între 27 si 29 iunie la Lyon are loc o reuniune a Grupului
G7, care adoptă trei documente: o declaraţie cu privire la terorism, un comunicat cu

Pagina 17
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

privire la economie („să facem un succes din globalizare, spre beneficiul tuturor”)
şi o declaraţie referitoare la securitatea internaţională („spre sporirea securităţii şi a
stabilităţii într-o lume mai cooperantă”). La 1 iulie 1996, Consiliul European
adoptă cadrul normativ necesar acordării de ajutoare pentru reconstrucţia statelor
rezultate din dezmembrarea fostei Iugoslavii. În septembrie, cele 15 state membre
ale Uniunii Europene semnează o convenţie cu privire la extrădare şi un protocol
referitor la protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene. În octombrie
2006, Consiliul European aprobă un plan de acţiune pentru interzicerea totală a
minelor anti-personal. La 5 decembrie, la summit-ul de la Londra se adoptă un plan
pentru a consolida pacea în fosta Iugoslavie. Danemarca, Finlanda şi Suedia
semnează acordul de la Schengen cu privire la libera circulaţie a persoanelor.
În 1997, Consiliul European stabileşte o convenţie referitoare la
documentele judiciare şi altele decât cele judiciare în probleme de drept civil şi
comercial, în scopul uniformizării procedurilor legale şi juridice în aceste domenii.
De asemenea, în luna mai se semnează o convenţie cu privire la lupta împotriva
corupţiei care implică funcţionari de stat. În iunie se adoptă de către Consiliul
European o hotărâre cu privire la înfiinţarea unui Centru European de Monitorizare
a Rasismului şi Xenofobiei. Tot în iunie se adoptă un nou plan de acţiune referitor
la Piaţa Unică Europeană. La Amsterdam, Consiliul European aprobă trecerea la
cea de a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare şi adoptă o rezoluţie cu privire
la creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă, două direcţii de acţiune
prioritare în domeniul integrării europene şi nu numai atât, două domenii cărora li
se acordă mare atenţie atunci când se elaborează direcţiile strategice de asigurare a
securităţii şi stabilităţii regionale. În iulie, Comisia Europeană prezintă programul
„Agenda 2000 – Pentru o Europă mai puternică şi mai largă”, cât şi opiniile
Comisiei referitoare la cererile celor zece state care au solicitat aderarea la Uniunea
Europeană.
În martie 1998, Comisia Europeană recomandă ca numai 11 state din cele
15 membre să adopte euro drept monedă unică de la 1 ianuarie 1999. La 30 martie,
la o reuniune la nivelul miniştrilor de externe se ia decizia de a se lansa procesul de
lărgire a Uniunii Europene prin luarea în considerare a celor 10 state solicitante şi,
în plus, a solicitării făcute de Cipru. Un Consiliu special ţinut în luna mai 1998
decide că 11 state membre ale Uniunii Europene întrunesc condiţiile necesare
pentru adoptarea unei monede unice. Urmând acestei decizii, guvernele acestor 11
state au ales preşedintele, vicepreşedintele şi pe ceilalţi membri ai Consiliului de
Administraţie ai Băncii Centrale Europene (BCE), cu sediul în Germania, la
Frankfurt pe Main. BCE a fost înfiinţată la 1 iunie 1998. În 15-16 iunie are loc o
reuniune a Consiliului European la Cardiff, stabilind elementele esenţiale ale
strategiei Uniunii Europene pentru continuarea dezvoltării economice şi a reformei
economiei, astfel încât să se promoveze creşterea economică şi prosperitatea, să se
creeze noi locuri de muncă şi să sporească protecţia socială. S-au identificat căile
prin care instituţiile europene să fie mai aproape de oameni, s-a stabilit cadrul
general pentru negocierile cu privire la Agenda 2000 şi s-a lansat o nouă dezbatere
cu privire la dezvoltarea viitoare a Uniunii.

Pagina 18
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

La 1 ianuarie 1999 se lansează oficial moneda unică europeană – Euro,


adoptată oficial de Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia,
Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania. La 15 martie, toţi membrii Comisiei
Europene demisionează ca urmare a acuzaţiilor de fraudă, proastă gestiune şi
nepotism. În 24-25 martie are loc la Berlin o sesiune specială a Comisiei Europene,
unde se stabileşte un acord general cu privire la programul „Agenda 2000”. La 1
mai 1999 începe aplicarea oficială a Tratatului de la Amsterdam. La Köln,
Consiliul European adoptă prima strategie comună a Uniunii Europene cu privire la
relaţiile cu Rusia, o declaraţie cu privire la Kosovo, cât şi o decizie cu privire la
întărirea politicii internaţionale comune a Uniunii. Se dezvoltă parteneriatul dintre
Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii şi Japonia pe de o parte, dintre
Uniunea Europeană şi Grupul G8 (cele şapte state puternic industrializate, plus
Rusia), dintre Uniunea Europeană şi statele din alte regiuni, precum America
Latină, pe de altă parte. În octombrie 1999, la reuniunea specială a Consiliului
European, care a avut loc la Tampere, în Finlanda, se decide întocmirea unui
proiect al Cartei Uniunii Europene a Drepturilor Fundamentale. Tot în luna
octombrie se publică de către Consiliul European, primul raport anual cu privire la
drepturile omului. În discuţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia un loc important
îl ocupă situaţia din Cecenia, în special cea a populaţiei civile, inclusiv a
refugiaţilor. Astfel de discuţii vor continua şi pe parcursul anului următor, 2000. În
decembrie Comisia Europeană decide constituirea unei asociaţii comunitare, care
să acorde asistenţă destinată reconstrucţiei în zona Balcanilor Occidentali
(Programul CARA). Între 10-11 decembrie 1999 are loc o reuniune a Consiliului
European la Helsinki, care ia o decizie de importanţă majoră în ceea ce priveşte
ţara noastră. La reuniune s-a decis începerea concomitentă a negocierilor destinate
admiterii în Uniunea Europeană a României, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei,
Bulgariei şi Maltei şi să îi fie recunoscută Turciei cererea de admitere în uniune.
Cele 6 ţări cu care au început astfel negocierile se alătură unui grup de alte şase
state (Ungaria, Slovenia, Polonia, Estonia, Cipru şi Slovacia), cu care convorbirile
începuseră anterior. În acest fel nu se mai face o departajare a candidaţilor la
aderare înainte de negocierile propriu-zise. Durata acestora va fi însă determinată
de performanţele fiecărei ţări candidate în parte şi apreciate în mod individual.
Uniunea Europeană avea atunci 15 state membre, cu o populaţie de aproximativ
375 milioane locuitori, la care se putea adăuga prin aderarea celor 10 ţări central şi
est-europene, alte 108 milioane locuitori (şi peste 1 milion kmp), ceea ce
reprezenta o piaţă şi o putere economică şi ştiinţifică (ulterior poate, politică şi
militară) uriaşă. În această perspectivă, toate instituţiile comunitare intră în plin
proces de restructurare şi transformare.
Încă din 1994, Maurice Allais, reputatul economist francez, laureat al
Premiului Nobel, arată că în absenţa unor măsuri corespunzătoare pentru o nouă
structură instituţională, inclusiv pentru o uniune politică, continuarea procesului de
integrare pe modelul abordat în prezent ar reprezenta o sinucidere pentru Europa.
Indiferent de costuri, Uniunea Europeană va trebui să se lărgească – declara în

Pagina 19
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

toamna anului 1996, la Bruxelles, Jacques Santer, pe atunci preşedinte al Comisiei


Europene.
Conform hotărârii Consiliului European, întrunit la Copenhaga în 1993,
aderarea fiecărei ţări trebuie să aibă loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să-şi
asume obligaţiile ce-i revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe
care le implică aderarea. Calitatea de membru implică rezolvarea următoarelor
probleme:
 ţara candidată să aibă instituţii stabile, care garantează
democraţia, primatul legii, drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor;
 existenţa unei economii de piaţă funcţionale, având capacitatea de
a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul Uniunii
Europene;
 capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce rezultă în urma aderării,
inclusiv aderarea la obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii.
Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a recunoscut
importanţa vitală a pieţei interne, dar şi faptul că alinierea la aceasta reprezintă o
grea sarcină pentru ţările asociate.
A fost elaborată o Cartă Albă – prima încercare de descriere coerentă a
pieţei interne – a cărei anexă de 450 pagini descrie legislaţia-cheie a pieţei interne
în 23 de sectoare diferite, cu precizarea măsurilor pe care Comisia Europeană
consideră că ţările asociate ar trebui să le adopte în mod prioritar. Carta Albă indică
şi ce structură trebuie implementată în vederea aplicării legislaţiei. Unele ţări
asociate au considerat că, în fapt, Carta Albă stabileşte standarde mai înalte pentru
ele decât pentru ţările deja membre; astfel, stadiul de implementare a unor
prevederi legislative este departe de a fi satisfăcător în statele deja membre.
Acelaşi Consiliu de la Essen a stabilit şi calendarul aderării ţărilor asociate
central şi est-europene. Acesta urma să devină operaţional după rezolvarea unor
probleme interne vizând perfecţionarea mecanismului de funcţionare a Uniunii
Europene. După părerea Barbarei Von Qw, perspectivele de integrare ale ţărilor
asociate au rămas la fel de îndepărtate. Uniunea Europeană nu are încă elaborată o
strategie realistă privind extinderea către răsărit. Un astfel de scenariu ar fi trebuit
să fixeze un orar mai concret al sosirii „trenului european” în fiecare staţie de pe
parcursul central şi est-european.
În anul 1996, experţii europeni au constatat o ameliorare netă a stării
generale a economiei europene, care a intrat într-o „fază de creştere pozitivă”, pe
fondul căreia s-a desfăşurat şi Conferinţa Interguvernamentală de la Torino,
denumită şi „Maastricht II”. S-a emis chiar părerea că evoluţia Europei unite ar
putea fi simplificată dacă această conferinţă ar convoca o Adunare Constituantă
care să elaboreze Constituţia Uniunii Europene.
La Consiliul European de la Dublin, din decembrie 1996 s-a hotărât că
CIG să se termine la sfârşitul lunii iunie 1997, urmând ca la şase luni după aceasta,
adică la începutul lui 1998, ţările aflate în faza de preaderare să înceapă negocierile
de aderare. Într-un comunicat de presă, emis la 21 ianuarie 1997, Comisia

Pagina 20
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

Europeană afirma că negocierile cu ţările central şi est-europene vor fi dificile şi de


lungă durată.
În iunie 1997, la încheierea CIG, „cei 15” hotărau la Amsterdam o
revizuire a Tratatului de la Maastricht, care nu fusese aprobat iniţial de Danemarca
(prin referendum naţional, abia al doilea referendum aprobându-l). Tratatul de la
Amsterdam promovează principiul „cooperării întărite”, care deschide porţile
Europei cu „două viteze” sau cu „geometrie variabilă”. Belgia, Franţa şi Italia –
deci ţări de „primă viteză”, au sprijinit anexarea la Tratat a unei declaraţii „în care
să se specifice că negocierile de lărgire a comunităţii nu vor putea fi încheiate
înainte ca reforma instituţiilor Uniunii Europene să fie dusă până la capăt”.
Documentele privind reforma Uniunii Europene au fost prezentate la
întrunirea de la Dublin, din luna decembrie 1996, a Consiliului European.
Principalele divergenţe care trebuiau soluţionate au fost: reducerea sau sporirea
numărului de comisari europeni; ritmul reformelor comunitare (mai lent sau mai
rapid); susţinerea drepturilor naţionale în favoarea celor supranaţionale; rolul
parlamentelor naţionale. Ex-cancelarul Helmuth Kohl a propus lansarea unui nou
ciclu de negocieri „Maastricht III”, fapt care a produs îngrijorare printre şefii de
guvern ai „celor 15”.
La 29 martie 1996 au început, la Torino, lucrările Conferinţei Inter-
Guvernamentale (CIG) a Uniunii Europene care îşi propunea: a) să elaboreze un
proiect de reformă a actualelor instituţii comunitare, pentru a putea face posibilă
extinderea Uniunii Europene; b) să definitiveze o politică externă şi de securitate
comună; c) să instaureze un spaţiu juridic şi poliţienesc comun. În luna aprilie
1996, Parlamentul European a adoptat raportul redactat de Arie Oostlander privind
integrarea ţărilor central şi est-europene şi viitoarea lărgire a Uniunii Europene.
Raportul Oostlander avertiza asupra „unei lărgiri prea grăbite”, care ar putea
periclita funcţionarea pieţi unice europene. Potrivit CIG (Torino, iunie 1996),
Uniunea Europeană trebuia să încheie, până la reuniunea la vârf de la Amsterdam
(iunie 1997), propria sa reformă. Apoi, după alte zece luni ar fi trebuit să înceapă
negocierile de aderare cu cele 10 zece ţări din estul continentului european
(Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovenia,
Slovacia şi Ungaria), Cipru şi Malta. Partidul Laburist din Malta a câştigat alegerile
generale de la sfârşitul lunii octombrie 1996, respingând prin programul lor
electoral aderarea ţării la Uniunea Europeană. Mulţi experţi ai Uniunii Europene
puneau atunci accentul pe integrarea flexibilă, care se sprijinea pe competenţe şi nu
pe ţări şi combina, pe o bază comună, un set bine definit de politici comune la care
toate ţările membre trebuiau să participe, cu posibilitatea de a se integra în
dimensiunile altor politici, în interiorul unui parteneriat voluntar deschis.
La întâlnirea la vârf din decembrie 1997 s-a lansat propunerea ca, anual, să
fie făcute reevaluări ale progreselor fiecărui stat candidat pentru a elimina în acest
fel nu numai discriminările dar şi posibila lipsă de informare. S-au stabilit
modalităţi clare de analiză a ritmului de evoluţie al fiecărei ţări aspirante şi s-au
propus instrumente specifice de apropiere între Uniunea Europeană şi statele
candidate. S-a reiterat faptul că edificiul european se bazează pe aplicarea aşa-

Pagina 21
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

numitului „principiu de subsidiaritate”. În virtutea acestui principiu, Uniunea nu


intervine decât în domeniile ale căror probleme nu pot fi rezolvate pe o bază
exclusiv naţională sau regională.
„Planul Schuman”, care a condus la constituirea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, apoi „Euratomul” (Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice), „Piaţa Comună”, devenită ulterior, Comunitatea Economică Europeană
sau Comunităţile Europene, cele trei tratate de bază (de la Roma, Maastricht,
Amsterdam), la care aveau să adere succesiv celelalte state din Europa Occidentală,
nu au fost de-a lungul ultimilor mai bine de cincizeci de ani, decât etapele unui
proces federativ, bazat pe principiul în virtutea căruia reconstruirea, dezvoltarea,
consolidarea şi, mai ales, supravieţuirea ţărilor europene, nu puteau fi concepute
„unul fără celălalt”, ci, numai „unul împreună cu celălalt”. Complexul de
culpabilitate al Germaniei (nevoită să-şi „asume” şi, mai ales, să compenseze
monstruozităţile nazismului), „miracolul” german (datorită căruia Republica
federală devine un „uriaş” economic), precum şi francofilia renanului Helmut Kohl
şi militantismul proeuropean al liderilor celor două naţiuni au asigurat timp de mai
multe decenii buna funcţionare a maşinăriei europene, bazată pe aşa-numitul motor
franco-german.
Între timp însă, situaţia în Europa a evoluat datorită, în principal, noii
atitudini britanice faţă de Uniunea Europeană. Laburistul Tony Blair, care a preluat
guvernarea după mai bine de 18 ani de „domnie” a partidului conservator
(Margaret Thatcher, urmată de John Major, se opusese implicării mai active a Marii
Britanii în procesul de unificare europeană), s-a afirmat ca un „euro-optimist”
convins. În acest context se profilează „trinomul” Franţa-Germania-Maria Britanie,
ale cărui decizii pot influenţa în mod esenţial, evoluţia europeană.
Disonanţele Uniunii Europene, dificultatea de a se exprima „ca o singură
voce” în dezbaterile mondiale se datorează, în primul rând, divergenţelor de fond
care există între principalii parteneri, privitor la anumite probleme „sensibile”. Este
vorba de aşa-numitele „excepţii” care sunt, în realitate, crizele ce se produc în
sânul celor 28 de ţări membre, în diverse momente ale evoluţiei cooperării
europene, fie pe plan intern, între ele, fie pe plan extern, în relaţiile cu restul lumii.
Analiştii şi comentatorii politicii internaţionale îşi amintesc de faimoasa
întrebare pusă cândva de ex-secretarul de stat al SUA, Henry Kissinger: „Europa,
ce număr de telefon?”. Totuşi, noul elan, noul „suflu” al Uniunii pare evident în
măsura în care s-a reuşit depăşirea crizelor din ultimii ani: „căderea” Comisiei
Santer pentru probleme de corupţie, criza politicii agricole, încordările între
anumiţi parteneri etc. Atât din punct de vedere politic, cât şi pe terenul competiţiei
economice a mondializării, Uniunea Europeană are acum la început de mileniu, în
ciuda diferenţelor şi „excepţiilor” care o slăbesc, şansa de a se exprima, mai mult
ca niciodată, ca o singură voce.
Acordul privind Spaţiul Economic European, semnat în mai 1991, a intrat
în vigoare în ianuarie 1994 şi cuprinde toate statele membre ale Uniunii Europene
şi statele parte la Acordul European de Liber-Schimb (AELS): Norvegia, Islanda şi
Lichtenstein, cu excepţia Elveţiei. Acordul permite extinderea celor trei libertăţi

Pagina 22
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

fundamentale ale Uniunii Europene (libera circulaţie a bunurilor – mărfuri şi


servicii, persoanelor şi capitalurilor) la statele membre AELS, în schimb, statele
AELS fiind obligate să adopte acquis-ul comunitar pe domeniile acoperite de
acord.
România a trimis pe 27 iulie 2005, solicitarea sa de a adera la Spaţiul
Economic European, în conformitate cu prevederile Tratatului de Aderare a
României la Uniunea Europeană, articolul 6, paragraful 6. Obligaţia oricărui stat
candidat de a adera la Spatiul Economic European este prevăzută şi în articolul
128 din Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE), în conformitate cu
care: „orice stat care aderă la Uniunea Europeană trebuie să solicite să devină
simultan membru al SEE”.
Între 1 iulie şi 31 decembrie 2005, preşedinţia rotativă a Uniunii Europene
a revenit Regatului Unit al Marii Britanii, care a încercat să dezvolte agenda
moştenită de la preşedinţia luxemburgheză, în cadrul prevederilor din Programul
Strategic Multianual al Consiliului European, pentru intervalul 2004-2006.
Preşedinţia britanică a Uniunii Europene a avut ca priorităţi recunoscute: rolul
Europei în lume; continuarea Programului/Agendei Doha în domeniul comerţului;
dezvoltarea unei strategii pentru Africa; analiza schimbărilor climatice; reforma
zahărului; întărirea relaţiilor cu Rusia şi Ucraina; întărirea cooperării în vederea
asigurării păcii, stabilităţii şi reformei în Orientul Mijlociu; reforma economică şi
justiţia socială; îmbunătăţirea sistemului legislativ din Uniunea Europeană; analiza
directivei privind serviciile; iniţierea unui program de implementare a Planului de
acţiune privind serviciile financiare; asigurarea dezvoltării durabile şi a protecţiei
mediului; analiza regulamentului privind produsele chimice; întărirea relaţiilor
între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii; securitatea şi stabilitatea
continentului (sau, altfel spus, contra-terorismul şi extinderea); continuarea luptei
împotriva terorismului; analiza procesului de extindere a Uniunii Europene;
viitorul mijloacelor financiare ale Uniunii Europene.
Procesul de extindere continuă: „Uniunea Europeană este pregătită să
înceapă negocierile cu Croaţia, dacă aceasta va coopera cu Tribunalul Internaţional
pentru crimele de război comise în fosta Iugoslavie. În ce ne priveşte, sprijinim şi
aspiraţiile de aderare ale altor state din vestul Balcanilor, dar acestea trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii realizate de toate ţările candidate”, spunea minstrul
de externe Jack Straw, nuanţând unele aspecte ale politicii Marii Britanii faţă de
Uniunea Europeană. Astfel de nuanţe au existat şi în discursul primului ministru
britanic, rostit pe 24 iunie 2005, în parlamentul englez. Tony Blair şi-a început
expunerea punând degetul pe rană, mai exact pe criza prin care trece Uniunea: „În
fiecare criză există o oportunitate”, a spus el, adăugând că această oportunitate
există şi acum, dacă Europa are curajul să o folosească. Blair a argumentat că orice
proiect, orice ideal supravieţuiesc doar prin schimbare: „După 50 de ani de
existenţă, Uniunea Europeană trebuie să se înnoiască, împletind valorile europene
cu cele ale lumii în care trăim”. Cuvântul cheie din discursul premierului britanic a
fost „modernizarea”. Tony Blair a vorbit despre necesitatea de a moderniza bugetul
european, modelul social şi strategia economică a Uniunii. Toate acestea sunt

Pagina 23
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

esenţiale pentru creşterea Europei. Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel


Barroso, este de părere că problemele ridicate de divergenţele privind bugetul
european demonstrează că e nevoie să se atingă un consens pentru a se evita
„paralizarea Uniunii Europene”. Uniunea se afla într-un „moment decisiv”, iar
Marea Britanie este pusă în situaţia de a-şi testa „pragmatismul” demonstrat în
diferite momente istorice.
Premierul Blair a apreciat că cei care vorbesc despre îngheţarea extinderii
se înşeală: „Procesul nu trebuie văzut ca un joc închis, în care membrii vechi pierd,
iar cei noi câştigă. Dacă am opri extinderea, s-ar putea ca pe termen scurt să
păstram nişte locuri de muncă, dar, pe termen lung nu ajungem nicăieri”, a mai
spus Tony Blair. „Statele Unite ale Americii sunt singura superputere a lumii. Dar
China şi India vor fi, în câteva decenii, cele mai mari economii ale lumii, fiecare
dintre ele având populaţii de trei ori mai mari decât cea a întregii Uniunii
Europene. Ideea Europei unite şi lucrând împreună este esenţială pentru ca
naţiunile noastre să fie destul de puternice pentru a ne păstra locul în această lume.
Acum, după aproape 50 de ani, trebuie să ne reînnoim. Nu e nici o ruşine în asta.
Toate instituţiile trebuie să o facă. Şi putem să o facem. Dar numai dacă reunim
idealurile europene în care credem, cu lumea modernă în care trăim”.

2.4. Rezumat

Este mult mai uşor să explici ce nu este Uniunea Europeană, decât ceea
ce ea este, de vreme ce nu avem de a face nici cu o confederaţie dar nici
cu o federaţie, nici cu o organizaţie internaţională dar nici cu un stat. Ca
atare, aprecierea extrem de plastică făcută de fostul preşedinte al
Comisiei Europene, Jacques Delors, conform căruia avem de a face cu
un „obiect politic neidentificat” („un object politique non-identifie” /
„un unidentified political object”) nu face decât să accentueze caracterul
original al construcţiei europene, fără precedent şi respectiv fără un
model în evoluţii anterioare, care depăşeşte cadrul stabilit de conceptele
tradiţionale şi impune utilizarea unor concepte noi.

Cuvinte cheie: calendar european, val de integrare europeană, proces


de extindere
__________________________________________________________________________________________________________________________

2.5. Test de autoevaluare


(Răspunsuri la pagina 130)

1 Prezintă pe scurt evoluția procesului de integrare europeană [max.


200 cuvinte] (6p).

Pagina 24
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

2 Care au fost particularitățile procesului de integrare europeană de


după 1990? [max. 150 cuvinte] (3p)

__________________________________________________________________________________________________________________________

2.6. Concluzii

Extinderea Uniunii Europene se referă la aderarea pe parcursul timpului


a noi state la Uniunea Europeană. Extinderea este un proces sui generis
în comparație cu celelalte provocări ale UE. Ca politică, extinderea este
mai mult decât o preocupare a organelor comunitare. Procesul de
extinderea depinde de pregătirea internă a țărilor candidate, pregătirea
internă a Uniunii Europene și negocierile de aderare propriu-zise.

Pagina 25
Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ
Specializarea Administrarea Afacerilor și Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor

2.7. Bibliografie

[1]. Constantin, Daniela Luminița, Introducere în teoria și practica


dezvoltării regionale, București, Editura Economică, 2000.
[2]. Gavrilă-Paven Ionela, Economie europeană, Editura Grinta, Cluj-
Napoca, 2013.
[3]. Gavrilă-Paven Ionela, Investiţiile în economia contemporană,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010;
[4]. Popescu Duduială, Lorena, Economie europeană, Târgu Jiu, Editura
Academica Brâncuși, 2009.

Pagina 26