RECUPERAREA POSTINFARCT

MIOCARDIC

Infarctul miocardic acut este o necroză de origine ischemică, masivă şi sistematizată pe

o porţiune mare de miocard.

Fiziopatologie
Apare cel mai adesea în cazul unei ocluzii pe o stenoză coronariană şi produce. o
anoxie miocardică.

Epidemiologie:
- Este mult mai frecvent la bărbaţii (între 50 şi 70 de ani).
- Se întâlneşte rar înaintea menopauzei la femei.
- Atinge în jurul a 5% din subiecţii cu cardiopatie ischemică.

Diagnostic pozitiv
Cel mai adesea se manifestă prin durere: cu debut brutal, în afara oricărui efort, retro
sternală şi rezistentă la Trinitrină, cu o durată prelungită, febră tardivă (24-48 h), iar
inconstant, semne asociate: transpiraţii, agitaţie, greţuri şi/sau vărsături etc. La auscultaţie
se remarcă asurzirea zgomotelor cardiace.
Ca examene complementare se folosesc:
-electrocardiograma:
-bilanţul biologic;
-gazele sangvine;
-radiografia toracică.

Complicaţii
1, Precoce:
a) hemodinamice:
 Insuficienţă ventriculară stângă;
 insuficienţă ventriculară dreaptă (mult mai rară);.
 şoc cardiogen.
 stopul cardiocirculator: prin asistolie, fibrilaţie ventriculară.
b) tulburări de ritm;
c) mecanice;
d) trombolitice;
e) moartea subită.
2. Tardive:
a) inflamatorii – sindrom Dresler, sindrom umăr-mână;
b) dischinezii;
c) angină restantă.

1
O persoană cu risc crescut de infarct miocardic are următoarele caracteristici:
 este un om în plină maturitate;
 hipertensiv;
 diabetic;
 mare fumător;
 valori crescute în sânge de: colesterol, trigliceride şi betaproteine;
 se supraalimentează simetric;
 bea sistematic alcool;
 are antecedente în familie;
 în condiţii cotidiene stresante are un comportament ce se exprimă prin: logoree,
gestică excesivă, grabă excesivă, verulenţă, nemulţumire generalizată, activitate
dezordonată;
 au insatisfacţii profesionale reale, fiind frânaţi în dezvoltarea şi plasarea
socioprofesională;
 au insatisfacţii deseori imaginare;
 ocupă poziţii superioare pregătirii şi posibilităţi lor de decizie;
 au stimulare psihologică excesivă.

Atitudinea în faţa unui infarct miocardic

Când apare durere toracică intensă coronarianul are de parcurs următorii paşi:
 Întrerupe efortul fizic – se aşează sau se culcă.
 Pune sub limbă un comprimat de nitroglicerină, sau aplică un puf de nitromină
spray şi durerea trebuie să dispară în 1-5 minute.
 Dacă durerea dispare bolnavul îşi poate relua activitatea.
 Dacă durerea nu dispare se mai ia o tabletă de nitroglicerină şi se mai stă culcat
sau aşezat 10 minute.
 Dacă durerea nu dispare nici acum se sună la salvare, se face EKG şi pe tot timpul
drumului se ia nitroglicerină din 5 în 5 minute.
 Apare anxietatea mare şi senzaţia morţii iminente – de aceea pacientul trebuie
sedat.
În spital se i-au următoarele măsuri:
 Repaus la pat – obligatoriu în primele zile (se face masaj uşor, mobilizarea
membrelor şi toaletarea la pat).
 Oxigenoterapie – care este obligatorie iniţial.
 Se dau analgezice şi sedative.
 Alimentaţia în primele zile este compusă din lichide cu valoare calorică redusă,
nesărată şi nefermentescibilă.
 Mobilizarea începe chiar din zilele 1-3 postinfarct, făcându-se mobilizări pasive şi
active ale membrelor, numai sub controlul pulsului, tensiunii arteriale şi a
respiraţiei, care trebuie dirijată.
 La sfârşitul primei săptămâni: pacientul participă la alimentaţie şi igienă, 10-15
minute, trunchiul este ridicat şi sprijinit, ridicări din pat şi plimbări prin cameră şi
la toaletă, dar şi ieşiri progresive din cameră şi urcare progresivă pe trepte.
Această perioadă durează 3-4 săptămâni.
Postinfarct se recomandă:

2
 - renunţarea la tutun;
- combaterea sedentarismului;
- scăderea greutăţii corporale;
- alimentaţie austeră;
- controlul reacţiilor psihoemoţionale;
- controale periodice.

Readaptarea fizică şi combaterea sedentarismului

Antrenamentul ocupă un rol esenţial în asistenţa coronarienilor prin: mobilizări precoce,
antrenament fizic progresiv, programul de readaptare şi activitate fizică sunt valabile
toată viaţa.
Antrenamentul fizic în stadiul precoce: scade frecvenţa cardiacă şi accelerarea acesteia la
efort, creşte debitul bătaie, creşte reţeaua de circulaţie sangvină colaterală, scade excesul
colesterolului şi al adrenalinei şi vâscozitatea sângelui, dar efortul trebuie bine dozat.
Antrenamentul fizic are şi contraindicaţii:
 infarctele complicate cu pereţii ventriculari cu anevrism;
 insuficienţă cardiacă;
 enfizemul pulmonar, bronşita cronică – la fumători;
 bolile pulmonare cronice, în antecedente;
 hipertensivii netrataţi, nedisciplinaţi;
 tulburări de ritm cardiac – extrasistole;
 angorul spontan;
 vârsta – 65 ani este limita rezonabilă;
Contează condiţia fizică precedentă a pacientului şi de acea trebuie făcută o evaluare
strict individualizată;
Trebuie ţinut cont de următoarele aspecte:
 Activitatea care implică un factor emoţional, o stare comportamentală deosebită,
contraritate sau disconfort psihic să fie evitată, întrucât poate creşte activitatea
inimii.
 Mersul şi alte activităţi fizice trebuie să fie realizate înaintea mesei sau după o oră
şi jumătate după masă.
 Orice activitate care necesită efort susţinut şi important la nivelul braţelor este mai
solicitantă.

Recuperarea propriu-zisă
Faza I – recuperarea intraspitalicească:
Spitalizarea medie este de 8-14-21 zile. Pentru formarea cicatricei de infarct sunt
necesare 4-6 săptămâni.
Faza I are ca obiective:
- limitarea efectelor generale ale decubitului;
- combaterea repercusiunilor psihice;
- pregătirea funcţională a aparatului cardiovascular pentru următoarele
etape – constă în reluarea de către bolnavul asistat de medic,
kinetoterapeut şi cadrelor medii, a măsurilor de autoîngrijire, a unor
eforturi mici, în ortostatism, de mers pe scări.

3
Recuperarea în faza I cuprinde 7 trepte – câte 3 zile pentru fiecare treaptă, unele putându-
se întrepătrunde. Să nu se uite însă principiul de aur al idividuarlizării ”există numai
bolnavi şi nu boli!”
Recuperarea în faza I începe în terapie intensivă şi se termină la salon. Frecvenţa maximă
de repaus nu trebuie să depăşească 120 bătăi/minut şi tensiunea arterială sistolică să fie
peste 90 mm Hg.

Treapta I – zilele I-2:

- mobilizări pasive ale membrelor;
- ridicarea la 45 de grade cu patul;
- pacientul stă în şezut pe marginea patului, sau în fotoliu, odată de două
ori pe zi;
- se alimentează singur de două ori pe zi.

Treapta II – zilele 3-4

Este permis să continue programul din prima treaptă la care se mai adaugă:
- mişcări active ale membrelor de 10-15 ori pe zi;
- stă în fotoliu de 2-3 ori pe zi câte 20-30 minute;
- îşi face toaleta singur;
- la sfârşitul treptei a II-a bolnavul este ridicat în ortostatism.

Treapta III – zilele 5-6:

- continuă exerciţiile din treapta II;
- stă în fotoliu;
- se deplasează în salon în scaunul cu rotile;

Treapta IV – zilele 7-8:

- se continuă activităţile treptei III şi în plus:
- pacientul merge singur la baie;
- se deplasează singur prin salon de 2-3 ori pe zi:
- se plimbă pe hol, asistat, 60 minute, de 2 ori pe zi.

Treapta V
Începe din ziua 9:
- exerciţiile se efectuează de 3 ori pe zi, până la energia de 3 MET;
- se plimbă singur şi pe holul spitalului de 2 ori pe zi;
- la sfârşitul treptei poate face duş.

Treapta VI:
- continuă exerciţiile din fazele anterioare;
- creşte distanţa de mers de la 250 la 400 metri
- coboară singur un etaj şi urcă cu liftul.

Treapta VII
Desfăşoară toate activităţile anterioare şi în plus:
- urcă şi coboară singur câte două etaje;

4
 - parcurge câte 500 de m, de 2 ori pe zi.
La sfârşitul testului este supus unui test de efort, preexternare, pentru a vedea dacă va fi
încadrat în clasa de risc crescut sau scăzut de infarct. Testul se face cu cicloergometrul
sau covorul rulant. Frecvenţa maximă nu trebuie să depăşească 140 bătăi pe minut.

Faza a II-a
Reprezintă recuperarea propriu-zisă, sau faza de convalescenţă. Se desfăşoară
între săptămânile 4-12, după externare, după reluarea activităţii obişnuite inclusiv a celei
profesionale.
Această fază reprezintă recuperarea propriu-zisă, cu scopul de a reda pacientului
maximum posibil din capacitatea sa fizică compatibilă cu starea funcţională a cordului.
Consumul energetic al etapei este de 5-7 MET.
Prima săptămână este considerată perioada de tranziţie de la faza I la faza II-a.
Programul de recuperare se desfăşoară în centrul spitalizat de recuperare sau ambulatoriu,
dar este important ca în sală se existe defibrilator pentru resuscitare.
Reluarea muncii este permisă pentru infarctele miocardice acute mici, la o muncă
sedentară, după 6-8 săptămâni, iar la cele complicate după 12 săptămâni.
Programul de antrenament se întocmeşte individual şi cuprinde 3 faze: încălzirea,
antrenamentul propriu-zis şi răcirea (revenirea).

Încălzirea
Are ca scop pregătirea aparatului cardiovascular şi a musculaturii membrelor pentru efort,
iar frecvenţa cardiacă nu trebuie să depăşească mai mult de 100-110 bătăi pe minut.

Antrenamentul propriu-zis
Efortul este de anduranţă, iar intensitatea efortului depinde de: vârstă, starea funcţională a
aparatului cardio-vascular, starea fizică anterioară a bolnavului.
Frecvenţa cardiacă în efort nu trebuie să depăşească 135/minut – sub 40 de ani şi 120-
130/minut – peste 40.
Intensitatea antrenamentului este scăzută, iar durata creşte de la 5-10 minute la 30
minute.

Răcirea
Exerciţiile pot fi diferite sau nu de cele din perioada de încălzire. În această perioadă
aparatul cardio-vascular revine treptat la starea de repaus.

Antrenamentul poate fi continuu sau cu intervale. Cel continuu este mai eficient, dar
oboseşte bolnavul atât fizic cât şi psihic. Intervalul de odihnă este de maxim 3 minute,
pentru a nu solicita organismul cu mecanismele periferice de adaptare la efort.
Tipurile de efort folosite în recuperarea post infarct sunt:
a) Efortul izometric – este introdus doar în partea a doua a fazei II-a, fiind evitate
ridicarea de greutăţii şi împingerea unor obiecte grele. Izometriile au fost
introduse recent în recuperarea postinfarct miocardic şi constă în ridicarea de
greutăţi de 1-2 kg la început, ajungându-se până la maxim 3-4 kg şi se
efectuează exerciţii fizice sau mers cu aceste greutăţi.

5
 b) Efortul izotonic – poate fi obţinut cu ajutorul: bicicletei ergonomice,
cicloergometrul, aparatul de vâslit, covorul rulant.
 Bicicleta ergometrică – este utilă pentru că antrenează multe grupe de muşchi ale
membrelor inferioare, dar are dezavantajul că pacienţii se plictisesc repede. În
general pe parcursul antrenamentului de 30 de minute se efectuează 2-3 reprize de
câte 4 minute.
 Aparatul de vâslit – are avantajul că interesează întreaga musculatură a corpului.
Exerciţiile de acest gen se introduc după două săptămâni de la începerea fazei a
II-a, pentru că este greu de monitorizat frecvenţa cardiacă.
 Covorul rulant – este echivalentul mersului cu viteză variabilă şi reprezintă atât
mijloc de antrenament cât şi unul de testare a efortului. Covorul rulant se foloseşte
indiferent de vârstă sau starea fizică de antrenament, anterioară.
 Cicloergometrul de braţe – este util mai ales pacienţilor care au activitate
profesională cu membrele superioare. În timpul unei şedinţe se efectuează o
singură perioadă de 4 minute, deoarece acesta este mai solicitant.
 Exerciţiile de gimnastică – sunt de durată mai lungă şi mai puţin viguroase. Se
folosesc în deosebi în perioada de încălzire şi răcire şi constă în exerciţii: de
respiraţie, pentru creşterea mobilităţii articulare, creşterea forţei şi rezistenţei
musculare, izometrii şi de relaxare.
 Mersul rapid şi joggingul – se introduc la sfârşitul fazei a II-a deoarece sunt mai
solicitante, iar la pacienţii învârstă sunt mai puţin indicate pentru că pot provoca
crize de dispnee.
 Săritul corzii – se introduce doar la sfârşitul fazei a II-a din cauza consumului
mare de energie 7-8 MET.
 Hidrokinetoterapiea şi înotul – se recomandă exerciţii fizice uşoare şi mersul în
apă, iar înotul doar în faza III-a şi pe scurtă durată deoarece consumul de energie
este mare 7-8 MET.

Probleme speciale ale recuperării în faza a II-a le întâlnim la :

- persoanele vârsnice, de peste 65 ani;
- pacienţii cu ischemie miocardică restantă;
- insuficienţa ventriculară stângă;
- tulburările de ritm cardiac;
- diabeticii.
La sfârşitul fazei a II-a pacienţii trebuie să:
- fie în stare să depună o energie de 7 MET:
- se pot reîntoarce la serviciu;
- deficitul aerobic miocardic să fie cât mai mic.

Faza a III-a
Începe la 8-12 săptămâni post infarct, imediat după faza a II-a. Pacienţii, cei care au atins
un consum energetic de 7 MET, se pot reintegra profesional şi creşterea capacităţii de
efort se face treptat în 6-12 luni.
În primele 4-6 săptămâni se practică exerciţiile din faza II-a, şedinţele se fac de 2-3 ori pe
săptămână, timp de o oră şi sunt cuprinse tot din încălzire, antrenament propriu-zis şi
răcire. Cu cât se va avansa în faza a III-a cu atât efortul fizic se apropie tot mai mult de

6
cel al omului sănătos. Se recomandă zilnic 10-15 minute de gimnastică pentru a contribui
la efectul de antrenament, plimbări lungi pe jos sau mersul cu bicicleta.
Această fază, a III-a se prelungeşte pentru toată viaţa. Este necesară în continuare
supravegherea bolnavului, prin refacere TE maxim la intervale de 3 luni.
Sporturile care se recomandă, dar nu în exces sunt: nataţia, ciclismul, patinaju,
schiul nordic şi vâslitul.
Sporturi care sunt contraindicate: alpinism, atletism, pilotaj, baschet, fotbal, judo,
sărituri, ruygbi şi yahting.

Bibliografie
 Carmen Buşneag, „Recuperarea în afecţiunile cardiovasculare” - Editura
România de Mâine, Bucureşti 2006;
 Francois Aubert, Philippe Guittard, „Esenţial medical de buzunar” – Editura
Libra.