În tezaurul spiritual al românilor Doina, alături de Horă, Căluşari, Mioriţa şi

alte bijuterii folclorice, este una din cele mai desăvîrsite creaţii populare, un cîntec
ce vine din adîncurile istoriei noastre.
Specia a liricii populare şi a folclorului muzical românesc, Doina exprimă
profunde sentimente de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc. Ea dezvăluie
lumea interioară, complexă a omului, trăirile si dispoziţiile sale.
Din punct de vedere muzical Doina este un cîntec cu multiple funcţii şi, fiind
bazată pe improvizaţie, dispune de numeroase şi inepuizabile ornamente melodice.
Ca specie literară, Doina a fost preluată în poezia cultă. A fost studiată de V.
Alecsandri, A. Russo, C.Negruzzi, M.Eminescu, B.P.Haşdeu, B.Bartok, C.Brăiloiu,
inspirînd pe mulţi poeţi consacraţi.
Din timpuri imemorabile strămoşii noştri şi-au măsurat timpul cu Doina – de
le-a fost rău – şi-au doinit durerea, suferinţa, jalea, dorul si tristeţea; de le-a fost
bine – prin doina şi-au cîntat bucuria împlinirilor şi a speranţelor:
Doină, doină, cîntec dulce,
Cînd te-aud, nu m-aş mai duce…
Originea şi vechimea Doinei, de astfel, ca şi etimologia acestui cuvînt, nu sunt
cunoscute, ele fiind acoperite de vălul misterului. În acest sens există numeroase
ipoteze care, pîna în prezent, nu au fost comfirmate.
Cercetătorul Petre Brîncusi mărturisise că ”A fost o vreme cînd, dintre toate
genurile folclorice, doina reprezenta gloria cea mai înaltă, sinteza străbătută de
unică vibraţie care dă imaginii muzicale şi poetice unicitate de miracol…
Întruchiparea cea mai desăvîrşită a genului poporului român o regăsi în ea".
George Breazul considera că Doina – cea mai autentică si mai caracteris- tica
formă de expresie a muzicii populare românesti – are aceeaşi funcţie ca şi plînsul,e
tot atît de legată de natură, tot atît de pură din punct de vedere psihic, tot atît de
spontană, tot atît de originală şi de adevărată ca şi o exclamaţie, ca şi un geamăt, ca
şi un strigăt; atît de naturale sunt aceste expresii ale unui melos popular, încît ţie
teamă să le destrămi pura lor candoare şi simplitate şi cu greu cutezi să le
denumeşti cu obişnuitul cuvint Muzică.
 Nu ştim cu certitudine de unde vine şi ce înteles poartă in sine cuvîntul doina.
O seamă de cercetători, printre care şi Aron Densuşeanu, susţine că
doina provine de la Gheorghe Bariţiu atestase pe la 1842, în Transilvania, forma
daina, folosita în cîntecele maramureşene.Tiberiu Brediceanu, în calitate de
culegător de folclor, a descoperit în Maramureş, în anul 1910, ambele forme doina
şi daina.
Cu trei ani mai tirziu, in 1913, Bela Bartik a întîlnit in Maramureş şi forma
doinam. Scriitorii Alecu Russo şi Vasile Alecsandri au constatat că doina, ca
termen tehnic folclorice, pot fi utilizate pe un anumit fel de cîntare.
“De la Alecsandri încoace cuvîntul (doina- n.n.) a dobîndit o largă popularitate,
precum observa Tibetiu Alexandru, ajungînd simbolul celei mai neaoşe poezii şi
muzici orchestrale a românilor”. Meditînd asupra notiunii doină, Tibetiu
Alexandru crede, ca si alţi cercetători, că aceasta este imprumutată din altă limbă.
Unul din argumentele sale întru susţinerea acestei ipoteze este mărturia ţăranilor
din mai multe localitaţi, care confirmau că nu cunosc obîrsia doinei. Cu timpul
noţiunea doină s-a încetăţenit. Doina, după spusele lui T. Alexandru, era numită “
orice fel de melodie vocală sau instrumentală cu ritm liber, tărăgănat, cu caracter
oarecum melancolic”.
În reflecţiile sale despre doină, Tiberiu Alexandru, consultînd opiniile mai
multor cercetători ai muzicii populare românesti, conchide că prin doina se
înţelege “ o anume cîntare, prin excelenţă lirică, o melopee de forma liberă bazată
pe improvizaţie, folosind în acest scop o seamă de elemente melodice tipice. Este o
melodie infinită a carei arhitectură este fără contenire recreată de interpret, cu
ajutorul unor formule tradiţionale, mai mult sau mai puţin fixe, pe care le variază,
le transfigurează, le orînduieşte, le repetă ori le omite după plac, nu însă fără a
respecta prescripţiile unor canoane statornice de legi nescrise ale tradiţiei. Anumite
formule introductive şi conclusive alcătuiesc hotarele în sînul cărora, pe anume
trepte se aştern pasaje cu caracter recitativ, se stabilesc cadenţe (opriri), se
desfăşoară ample întorsături melodice ornamentale”.
 Ca atare, definirea acestei importante categorii folclorice a fost făcută pentru
prima dată de Bela Bartok pe la 1923, el numind elementele care alcătuiesc doina
propriu zisă.
Investigaţiile întreprinse de numeroşi cercetători au demonstrat cu lux de
amănunte că doina era cîntată în ţinuturile locuite de români :Oltenia, Muntenia,
Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureş, Ţara Oraşului, Ţara Bîrsei, Ţara
Oltului, Năsăud etc. Numite “ cîntec de jale”, “ cîntec haiducesc”, “cîntec lung “,
“cîntec de codru”, “ cîntec de ducă”, “ cîntec oltenesc”, “ horă lungă”, “hora
frunzei”…, doinele se deosebeau de la localitate la alta, ele “ îmbracînd”
specificul ţinutului respective, al tradiţiilor caracteristice zonei, interpretului
concret. Dar, precum sublinia Tiberiu Alexandru, “ prin structura lor, doinele
noastre vădesc o pregnantă unitate. Ele apartin unui stil de cîntare omogen”.
Este foarte diversă şi foarte bogată tematica lilterară a doinilor. Ea include
preocupările, trăirile şi aspiraţiile poporului. În doine şi-a gasit reflectare întreaga
viaţa a românilor, doina fiind deosebit de cuprinzătoare în acest sens. Precum
menţiona Peter Brîncusi “doina nu are graniţe limitative, ca expresie şi altitudine
este spontană, aparţine individualităţii interioare a omului, relevînd fie propria lui
fericire, fie propria lui durere”.
Cercetători din diverse ţari au indicat că şi în cultura altor popoare există
cîntece asemănătoare doinei românesti. Astfel, precum menţiona şi Tiberiu
Alexandru, cîntece de tipul doinelor noastre au fost atestate “ la ucraineni, la evrei
din Galaţia, în întraga Peninsulă Balcanică în Orientul turco-perso-arab, în India,
Indochina, Indonezia, în Tibet, în ţinuturi ale Chinei, în Mongalia ş.a.
Cum se explică faptul că doina s-au cîntecele asemănătoare ei au un areal atît
de vast?
Probabil au dreptate cercetătorii care susţin ideea că mai multe popoare, aflate
în condiţii de dezvoltare asemănătoare, au creat condiţii similare.
Costache Negruzzi, înca în 1840, în “ Cîntecele populare ale Moldovei” scoate
în evidenţa că “aceea ce caracterizează pe românii moldoveni, sunt doinele sau
cîntecele “muntele”, adica cele cîntate de oameni de la munte”.
 Doina figurează şi în limba lituaniană cu înţelesul de cîntec popular daina.
Savantul austriac I.Sulzer, chemat in Moldova de Al. Ipsilante pentru a organiza o
şcoală de drept, a observat că numele doina cu aceeaşi formă există şi la slovaci,
utilizindu-se şi în Panonia si Macedonia. Termenul doina este foarte vechi. Atît
mărturiile istoricilor, cît şi cercetările muzicologilor, ne orientează spre concluzia
că doina s-a constituit originar ca specie melodică strins legată de viaţa păstorească
şi de intrumentale muzicale tipice: fluier, tilincă, cimpoi, nai, caval etc.
Se ştie că strămoşilor noştri traco-geto-daci le plăceau mult muzica şi dansul,
pentru că în majoritatea scrierilor ce se referă la lexicologie, numaidecît se
vorbeşte, aproape întotdeauna, ba despre dans, ba despre cîntec. Unii lexicografi,
oameni în genere scumpi la vorbă, ca Hesychius sau Suidas, le citează în
dicţionare. Probabil că acele nume de jocuri şi melodii trace intraseră în acea epoca
în limbajul comun al traco-geto-dacilor. Din aceleaşi lexicon aflăm şi despre “
jalnica zicătură” cu fluierul, denumită “ Torelli”. Sensul acestui cuvînt este
următorul: “cîntarea jalnică cu fluierul tracilor. Poate că acest cîntec de durere al
tracilor, care a sunat cindva şi pe meleagurile noastre, se numară printre strămoşii
minunatei doine românesti”.
Doina este cea mai apropiată şi mai pură expresie muzicală ce caracterizează
sufletul românesc. “În lumea culturii naţionale românesti doina este specia cea mai
cunoscută din lirica populară, însa a ajuns să constituie pentru foarte mulţi un
sinonim al cîntecului popular însuşi”.
Spre deosebire de baladă şi cîntecul de lume care sunt expresii colective şi se
adresează unei comunităţi mai mici sau mai mari, doina, dupa cum am mai spus,
este cea mai desăvîrşită expresie a Orfeu-lui românesc, un cîntec melancolic şi
trist, un cîntec al singurătăţilor triste. Din punct de vedere Mioriţa are o structură
baladescă, dar expresia sa intima este o doina sau o varianta a străvechii cîntari a
băstinaşilor. Doina este cîntecul durerii, forma poetică si muzicală a jalei noastre
istorice, a poporului nostru, adesea lipsit de libertate si independentă, care n-a
putut să nu lase pecetea durerii, dar şi a eroismului, a energiei şi patriotismului
inflăcărat atît în doina străbună, cît şi în baladă, în cîntec popular.
 “Doinele şi cîntecele noastre de dor, afirma cercetătorul Mihail Vulpescu, ne
dezvăluie una dintre cele mai bogate laturi ale sufletului nostru românesc: poezia
unita cu muzica, dupa cum dansul ne dezvăluie o alta latura a capacitatilor artistice
ale poporului român, simţul ritmul şi al gestului şi care-i tot atît de valoros”.
Prima atestare a doinei aflăm in “ Descrierea Moldovei”. Dimitrie Cantemir
admite că dacii ar fi numit pe Marte sau pe Belona prin cuvîntul doina, iar
moldovenii încep toate cîntecele, inclusiv cele în care se cînta fapte războinice, tot
prin doină. Marele savant admite această origine, fiindcă doina ca şi hora este un
adevarat simbol şi temelie muzicală, coregrafică, poetică a culturii noastre
naţionale. Creatorii şi interpreţii tezaurului folcloric românesc, rămaşi pentru
totdeauna anonimi, şi-au pus în doină tînguirea sufletului cuprins de dor, durere,
tristeţe, amărăciunea, credinta in dreptate, focul dragostei, meditaţiile despre
sensul a tot ce ne înconjoară.
Avem certitudenea că la început muzica a fost aceea care a reluat arta spirituală
a fiiniţei traco-geto-dace de sorginte arhaică şi antică, de la care, în epoca
romanizării, iarăşi se vor ramifica toate celelalte căi şi expresii creatoare: cîntec,
dans, muzică, obicei, tradiţii, port etc. De asemenea, avem dovezi că românii au
descoperit pe acest picior de plai al traco-geto-dacilor tradiţii muzical-coregrafice
bine închegate. Românii, care s-au contopit cu băştinaşii geto-daci, au ştiut să
păstreze frumosul autentic al băştinaşilor, să-l îmbogăţească şi să-l transmită
generaţiilor succesoare. Astfel, şi-au făcut drum prin noianul anilor minunatul
cîntec al “doinitului”, baza autenticului melos românesc, ajuns pîna la noi.
După afirmaţia savantului Gabriel Negri,” Dimitrie Cantemir este primul
cărturar care s-a încumetat să explice geneza termenului doină. Cercetătorii români
şi străini au constatat că existenţa termenului doine dacice se va extinde pîna în
sfera muzicală a folclorului românesc, mai mult, că din motivul său este posibil să
se compună şi recompună variantele pentru “joc“, ceea ce ne poate conduce la
concluzia că aceste melodii doinite (fara cuvinte), care se află la geneza doinei,
erau dansate. Faptul respective va avea înrîuriri asupra armoniei laice şi a
nuanţării de natură coregrafică, din perioada specifică daco-română. Tezaurul
sonor al traco-geto-dacilor, din care se propulsează şi dansul lor, işi gaseşte o
diversificare in primele etape ale romanizării”.
Din vremurile de demult la români se declamau şi se cîntau imnuri, ode,
balade, doine, în acompaniamentul fluierului sau a naiului, sustinute armonios de
lira sau cobza, cimpoi sau alt instrument muzical, specific unei regiuni. Ele erau
cîntate şi dansate în ritmul acelor dansuri de “hore străbune”, ale căror mişcări
evocau legendele de vitejie ale eroilor naţionali. Acelaşi sens era inclus şi în
cîntecele care proslăveau puterea Soarelui, a recoltelor şi anotimpurilor, se cînta şi
se celeba măreţia unui rege sau a unui zeu ca Sabazios al tacilor sau Zamolxes al
dacilor. Pe meleagurile acestui neam de origine traco-daco-romană a trăit şi trăieşte
şi în zilele noastre un popor, care dispune de tezaur în care au adunat cîntece,
muzică, dansuri, obiceiuri şi tradiţii de înalta cultură şi de certa valoare artistică.
Antoniu Rogules leagă doina de elegie, odă şi baladă. În schimb, C.Negruzi
îi dă sensul expresiv de jale, de dor şi de puternic accent social. B.P.Haşdeu
consideră doina un simţămînt de “tristeţe şi bucurie, amor şi ură, entuziasm şi
disperare, pace şi război, dar întotdeauna avînd în ea o notă de dor, de dorinţă, de
aşteptare”.
O minunată caracteristică a doinei e dată de Alecu Russo în cîntul 50 al
poemului “Cîntarea Romaniei”, dovedind o largă înţelegere a liricii populare:
“Doina şi iar doina! Cîntecul meu e vers de moarte a poporului la şezătoarea
priveghiului… pămîntul e de lipsă… şi aerul îl îneaca… văzut-am flăcăii
scuturîndu-şe pletele… şi fruntea lor a se încreţi fără de vreme… Cîntecul, pentru
Russo, e trist din cauză că “birul e greu” şi se termină prin blestemuri, fiindcă
fiecare bucăţică de pămînt este ”colorată” de sîngele lui. E tristă doina, pentru că
românul munceşte brazda, dar rodul nu-i aparţine: mai mult… "trupul tău se va
gîrbovi sub bătaie şi partea ta în lume va fi ocară". Vitejia s-a tocit “de sărăcie şi de
stricăciune”. Profetic, Russo conchide: “ Doina şi iar doina!... Suntem pribegi în
coliba părintească… şi străini în pămîntul răs- cumpărat cu sîngele nostru!... Dar în
cîmpie creşte şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite…
Nădejdea”.
 Diverşi scriitori, istorici şi cercetători au descries, admirînd şi apreciind
patrimonial folcloric, arta cu adevărat autentică şi de mare valoare artistică şi
însemnătate educativă. Scriitorul şi culegătorul de perle folclorice consideră, că
anume în melodiile doinei poporul şi-a concentrat toate sentimentele, seninătatea
gîndurilor şi aspiraţiile sufletului, şi de acea Doina, alături de Horă şi Căluşari,
este cea mai iubită, dar cea mai greu de interpretat, ca şi balada Mioriţa, pentru că
ea este încarcată cu broderii musicale pline de fineţe şi colorit national, care cere
de la executanţi acel ceva ce nu se vinde şi nu se cumpără: măiestria, fantezia,
inspiraţia, talentul…
Înca de la vîrsta de 7 ani, aflîndu-mă ca instrumentist printre lăutarii susleneni
(1937- 1957), am cîntat la hore-jocuri în aer liber şi la nunţi care ţineau cîte 3-4, iar
uneori chiar cîte 5 zile. Fiind născut la ţară, am ascultat trilul păsărilor, glasul
codrului şi al pămîntului, mă simţeam fericit cînd ascultam doinele sătenilor şi le
priveam dansurile pline de viată. Ţăranii cîntau şi dansau pe la nunţi, serbări şi
petreceri cu atîta patimă sufletească, încît puteai să-l asculţi şi să-l priveşti zile
întregi fără să te plictiseşti. De la aceşti oameni ageri la minte şi întotdeauna
îndragostiţi de neam şi de frumos am învăţat şi am înţeles ce înseamna să fii bun
interpret al doinei, al baladei şi al horei, fiindcă în cîntecul popular, ca şi în dans,
nu poţi face nimic, dacă nu ai har din faşă. Ţi-l educă mama, tata, bunica, surorile,
satul întreg. Şcoala doinei sunt cîmpiile, codrii, luncile cîmpului, necazurile vieţii,
dragostea de ţară etc. Doina nu se învaţa, doina trebuie să fie născută în sufletul
omului şi atunci cînd o ţăranca bătrînă sau una tînără o cîntă, ţi se topeşte inima de
duioşie, deoarece cîntecul ei nu e poluat, ci e sincer şi curat ca zorii dimineţii, e
liber, neîncorsetat de diverse canoane. El este o expresie a celor mai fine palpitaţii
ale sufletului:
Doină, doină, glas de jele,
Tu îndulceşti zilele mele.
Doină, doină, glas de dor,
Tu nu mă lăsa să mor.

Cine-a zis doină, doină,

 Rău l-a durut inima.
Cine-a zis daina, dainu,
Rău l-a durut sufletu!
Doinele sunt făurite timp de milenii de sufletul uman şi merită să fie adunate în
antologii, culegeri, monografii pentru a fi păstrate şi popularizate. Diverşi călători,
printre care scriitori, istorici,cercetători ai folclorului, ne-au vizitat plaiul în diferite
timpuri şi au fost surprinşi de doinele melodioase şi pline de jale, de horele pline
de foc. Astfel, în secolul trecut scriitorul rus Vladimir Korolenko, vizitind
Moldova, a fost profound impresionat de farmecul doinei strămoşeşti, pe care o
include în una din povestirile sale “Nirvana”. “În largul stepelor dunărene şi pe
pajiştile muntoase ale Carpaţilor el (ciobanul) creează doine melodioase, la care va
vibra orice inimă omenea- scă. În cîntecul lui adie vîntul de stepa şi de foşnetul
ierbii, freamătă vînturile copacilor, şi pe lîngă toate acestea, plînge, se alină şi
tînjeşte sufletul uman”.
Scriitorul Barbu Delavrancea, în afirmaţiile sale despre străbuna doina,
consideră că această specie a liricii populare “este una din cele mai grele probleme
ale trecutului nostru”. Iniţial doina sau daina înseamna probabil cîntec în genere.
Treptat cuvîntul doină se repeată ca un preludiu “ la începutul tuturor cîntecelor
privitoare la faptele războinice”.Vom observacă în timpurile vechi doina avea o
sferă mai restrînsă, acea a cîntecului de vitejie şi eroism, ea nu e "plîngere, ci
strigăt de bărbătie". Nu e melancolică, ci energică. Prin doină se exprimă nu numai
dorul, iubirea, jalea sau tristeţea, ci şi energia etnică a unui popor viteaz. Astfel, de
ce s-a gîndit D.Cantemir la zeul Marte, cînd căuta origenea doinei? De ce oare lega
doina de “ faptele războinice” ale moldovenilor? Probabil din cauza că şi în
cîntecele populare bătrîneşti, doina reînvie şi exprimă lupta poporului nostru, lupta
pentru o viaţă dreaptă, liberă, statornică-adevărat ecou al trcutului.
În popor se zice:” Cînd un voinic cîntă o doină “ văile clocotesc”, “codrii se
înfioară”, iar “muntii se clatină”. Deci” un astfel de cîntec nu e nici de jale, nici de
iubire, nici de plăceri uşoare”. Bărbaţii care prezentau fondul nostrum de energie
spirituală, n-au plîns; ei şi-au cîntat doina dupa împrejurările vieţii, păstrind însă în
toate epocile caracterul viguros al strigătelor din vremurile de altădată. Cîntăreţul
popular, cel din cîmpii sau vii, din livezi sau codri, de la munte sau de oriunde, s-
au ridicat dîrji împotriva nedreptaţii sociale, această luptă găsindu-şi şi reflectare şi
în continutul mai multor doine.
Doina, unul din cele mai vechi întece populare, răspîndită geografic şi în timp
pe o arie intinsă, a oglindit zbuciumul şi flămîntările neamului românesc. Tematica
doinei este cuprinzătoare. Poetul anonim a căutat prin diferite forme să
înveşnicească preocupările şi problemele ce-i erau aproape de suflet.
Pornind de la idea că românii au fost la origeni un popor de păstorişi că
folclorul nostru cuprinde un substrat real, Ovid Densuşianu a tratat în cărtile sale
"tema păstorului în cîntecul popular, oglindind momente caracteristice pentru viaţa
românilor pe întegul areal românesc ori continuităti ale ei:transhumanţa, ciobănia
şi hăiducia, primăvara cu frumuseţile ei, dorul cu imagini de o rară frumuseţe
poetică ş.a. Cîntecele populare păstoreşti în majoritatea lor, doine de dor, de iubire,
de înstrăinare, de singurătate etc., povestesc în nenumărate creaţii instrumentale
sau vocale viaţa păstorilor, cu aspiratiile de libertate:
Munte, munte, piatră seacă,
Lasă voinicii să treacă,
Să treacă la ciobănie,
Să scape de sărăcie.
Sau:
Du-mă, Doamne, du-mă iară
În poiana cea rotată
Să mai fiu ce-am fost odată:
Să fiu ciobanaş la munte,
Să pasc oile cornute,
Să cînt doina ciobănească
Mîndre să mă iubească.
Notiunea de dor este foarte des utilizată în doina ciobănească:
Nici un dor nu vine greu
Ca dorul din satul meu.
Nici un dor nu vine rău,
 Ca dorul de la străin.
Nici un dor nu vine iute
Ca de la cioban din munte.
Sau o tînără fată îndrăgostită de cioban, zice:
Tu te duci, bade, sărace,
Eu cu dorul ce-oi mai face?
Ciobanul îi răspunde:
Face-vei, mîndruţo, bine
Că mai sunt voinici ca mine,
Numai eu voi face rău,
Că mă duc cu dorul tău.
Mă duc în straină,
Unde nu cunosc pe nimeni,
Numai frunza şi iarba
Că sunt în toată lumea.
Ciobanul este om mîndru, frumos, viguros şi dornic de libertate. Uneori el are o
fire aspră, mai ales cînd se luptă cu fiarele din pădure. În asemenea caz el zice:
De ai turme mari de oi,
Ai şi turme de nevoi,
Că pe unde-s turme mari,
Sunt şi lupi, sunt şi tîlhari.
Tînăra fată care îl iubeşte pe cioban, mărturiseşte:
După ciobănaş m-oi duce,
Că guriţa lui e dulce.
El stie a cînta frumos,
Şi a săruta duios.
Ciobanul, petrecîndu-şi viaţa mai mult printre turmele sale- din ziua de 23
aprilie, de la sfîntul Gheorghe, pînă toamna tîrziu, la 26 octombrie, de sfîntul
Semedru- trăieşte în mijlocul naturii, în codrii înverziţi, pe colinele munţilor, prin
dumbrăvi şi imaşe, viaţa sa înfrăţindu-ne cu natura şi cu oile, singurele lui tovarăşe
în pustietate înconjurătoare. Pentru românul păstor, afirma Ovidiu Densuşianu,
"primavara" era anotimpul aşteptat cu nerăbdare, era visul lui ca să pornească cu
turmele la iarbă verde. Sufletul lui tresărea cînd vedea codrul înverzit şi cucul lin
în cîmp cîntînd. Era fericit să iasă cu turmele la păscut, cîntînd duios "frunză
verde", sau zicînd doine la fluier, cimpoi, nai ori caval. Cîntecele erau de dor, de
dragoste, de jale, de înstrăinare, de voinicie. Viaţa ciobanului este adesea
comparată cu cea a cucului singuratic, de aceea el adesea, doinindu-şi cîntecele, i
se adresează acestei păsări:
Cîntă, cuce, că ţi-i bine,
Frunza şi codru-i cu tine-
Jalea şi doru-i cu mine.
Cîntă, cuce, că nu-i rău,
Frunza şi codru-i al tău.
Jalea şi dorul-al meu.
Jalea ciobanului pornea de la faptul că el se depărta de sat, de casă, de cei dragi
şi apropiaţi. Ciobanul îşi mărturiseşte sentimentele ce-l copleşeau tot cucului:
Aşa-mi cîntă-un pui de cuc
Să-mi las satul, să mă duc,
Să mă duc în ţari străine
Unde nu cunosc pe nimeni.
Şi atunci ciobanul roagă pasărea în felul următor:
Cucule, cucuţule,
Cucule, drăguţule,
Cîntă dimineţile,
Pe la toate porţile.
Cînd vei fi la poarta mea,
Taci, cuce, şi nu cînta
Că mi-i inimioara rea.
Lirica păstorească înclină spre o poezie de nelinişte şi suferinţă, ciobanul fiind
învăluit de melancolie şi nostalgie care-i leagănă gîndurile, de presimţiri, care ba îi
întunecă sufletul, înnegrindu-l, ba îl luminează, mîngîindu-l cu noi speranţe.
Acestui sentiment puternic, care macină sufletul omului neîncetat, ciobanul i-a
zis"dor".
Mîndra, îngrijorată de soarta iubitului, îi mărturiseşte prin cîntec:
Măi bădiţă, pană verde,
Rău mă tem că eu te-oi pierde,
Că te-am mai pierdut o dată
Şi te-am cătat lumea toată,
Sus, în vîrful muntelui,
La curţile dorului.
Dorul ce mistuie sufletele celor ce se iubesc, este reliefat prin diverse şi
multiple aspecte. Astfel, tînărul care tînjeşte după fata dragă şi căreia îi duce dorul
cîntă:
Nici nu bea, nici nu mănîncă,
Nici trăieşte, nici nu moare,
Ci se usucă pe picioare.
Dorul are o mare putere, fiind în stare de orice. Se zice adesea că dorul este mai
iute ca vintul, e ca "fulgerul, ca gîndul" şi
Dorul unde se pune,
Face inima cărbune.
Puterea dorului este redată şi în versurile:
Cine n-are dor de vale,
Nu ştie luna cînd răsare
Şi noaptea cîtu-i de mare;
Cine n-are dor de vale,
Nu ştie luna cînd răsare
Şi noaptea cîtu-i de mare;
Cine n-are dor de luncă
Nu ştie luna cînd se culcă
Şi noaptea cîtă-i de lungă!
Noţiunea"dor", conform mai multor afirmaţii, nu poate fi închistată nici într-o
definiţie, care să poată reda cu adevărat esenţa sa. Astfel, cercetătorul Ion Pilat
susţinea, pe bună dreptate, că dorul "nu-i poate da dealminteri nici o definiţie în
proză, căci îi scapă tocmai acel imponderabil, acea emoţie de caracter poetic, fără
de care dorul n-ar fi dor". Ori " adevărata definiţiea dorului ne-o dă singură poezia
populară".
Dorul ocupă un loc aparte în viaţa spirituală a românului şi, după cum observa
scriitorul A:Russo, "...dorul este al doilea suflet ce au dat dumnezeu românului,
pentru a răsplăti cu durere relele ce făptuieşte şi are a făptui pe pămîntul românesc,
dorul numai nu se şterge..."
Cultura populară cunoaşte nu lirism pur care sondează adincimi necunoscute şi
nebăinuite ale sufletului, scoţînd la ivială, în formele simple şi armonioase, o mare
bogăţie de sentimente. În mai multe cîntece de dor şi jae este doinit sentimentul
"urîtului", care reflectă o stare a sufletului însingurat:
Eu mă duc, urîtul vine
Tot alături de mine
Eu gîndesc că-s singurea,
Urîtu-i alăturea.
Eu mă duc să nu m-ajungă,
Urîtul îmi ţine umbră.
Acest sentiment profund este redat şi într-un alt cîntec:
Unde şade urîtul,
Se-negreşte pămîntul;
Unde şade dragostea,
Se-nverzeşte pajiştea.
Stările de "dor", "jale", "dragoste", "urît" sunt considerate de Lucian Blaga
drept ipostaze româneşti ale "existenţei umane". Dorul, după afirmaţiile poetului,
"a fost din totdeauna candela veşnic aprinsă ce ne-a luminat cărările în restriştile
noastre prin veacuri, cîntare pornită din adîncuri spre a străpunge pîlca de mistere
şi a îngădui sufletului să se afunde nu în abisuri ale nefiinţării, ci în fîntîni cu apa
nemuririi. Dorul este pulsul adînc al trăirii... Dorul este tinereţe, visare,
nelinişte..."Străbuna noastră doină constituie temelia de spirit al melosului
românesc. Plină de seninătate şi înţelepciune, duioasă şi nostalgică, ţesută din fire
de dor şi dragoste, doina a fost şi rămîine a fi oglinda în care românul îşi vede
chipul cel de ieri şi cel de azi. În doină s-au adunat bucuria şi necazul, dragostea şi
ura, veselia şi tristeţea, pacea şi dorul.Alături de Hora, Mioriţa, Căluşari, Doina
constituie unul din pilonii de rezistenţă a creaţiei folclorice româneşti, de la ea au
luat naştere toate celelalte genuri ale cîntecului popular.
Doină, doină, vers cu foc,
Cînd te-au, eu stau pe loc,
Doină zic, doină suspin,
Tot cu doina mă mai ţin.

Doina este definită ca fiind un stil melodic prin excelenţă liric; o melopee de
forma deschisă, bazată pe improvizaţie, prin folosirea unor elemente melodice
tipice mai mult sau mai puţin variabile.
Cuvântul „doina” a fost menționat de D. Cantemir în Descriptie Moldoviae și
Franz Joseph Sulzer în lucrarea „Istoria Daciei Transalpine” și capătă valențe
precise odată cu publicațiile de folclor ale lui V. Alecsandri.
Termenul ce desemnează genul muzical respectiv, diferă de la o zonă la altă,
indicând de multe ori și forma, conținutul sau caracterul cântecului, în funcție de
zona respectivă
În aceeași diversitate și bogăție, întâlnită în cântecul propriu-zis se etalează și
repertoriul de doină, cu denumirile tradiționale: de cuc, de jale, de codru, de plai,
haiducesc, de dragoste.
Originea dacă a doinei este susținută de către cărturarii D. Cantemir care
consideră că, la daci, zeul Marte purta numele de Doină, iar B. P. Hasdeu justifică
aceasta prin însăși natura artistică a traco- daco-geților.
Doina exprimă o multitudine de trăiri sufletești: bucurii și necazuri,
nemulțumiri și revolte, dragostea pentru cei apropiați, nostalgia locurilor natale,
dorul - sentiment ( și termen) nemaiîntâlnit la alte popoare. Aceste creații cântate
de roman pentru sine, separat parcă de restul universului, printr-o profundă
interiorizare.
 Ea exultă o puternică trăire sufletească precum și o interiorizare profundă și
este cântată fără public, în mod individual. Din punct de vedere muzical se
caracterizează prin formule de largă cantabilitate împletite cu recitativele de
factură lirică, trasatură (recitativul) ce face ca doina să fie comparabilă altor genuri
lirice: bocete, cântece ale miresei din Muntenia și Moldova sau cu anumite cântece
din ciclul calendaristic cum ar fi Caloianul (Muntenia și Dobrogea). Dar diferă de
acestea prin funcție, doina fiind un gen prin excelență neocazional.
Doina mai este asemănată cu balada datorită amploarei discursului muzical
improvizatoric dar se deosebește prin conținutul acestuia care determină tipurile de
recitativ- liric în doină, epic în baladă, fără a se face o delimitare netă între acestea,
constatându-se elemente epice în recitativul liric și elemente lirice în recitativul
epic, mergându-se până la a se folosi poezii epice pentru doina și invers.
Cercetatori ai muzicii populare românești au constatat asemănâri între doină și
alte genuri muzicale tradiționale cum ar fi: cântecul de leagan, cântecul propriu-
zis,etc.
Cu toate acestea se desprind câteva caracteristici specifice doinei, cum ar fi:
 sufletul larg al frazelor muzicale, cu o bogată melismatică;
 ritmul liber, în parlando-rubato ( doinit)
 forma arhitectonică liberă, în care alternează improvizatoric recitative cu
formule melodice ample;
 fraze inegale ca dimensiuni, dar care se mulează pe un tipar metric octosilabic;
 lărgirea versului cu interjecții, refrene, etc.;
 reecutrarea netemperată a unor sunete;
 accelerarea sau rărirea unor fragmente melodice;
 interiorizare, profunzime, lirism.

De multe ori interpretarea (individuală) și creația muzicală se contopesc,

sensibilitatea și simtul artistic al interpretului, creatorului, determină o mare
varietate tematică și imagistică, diversitate ce derivă și din numeroasele aspecte de
viața, atitudini și trăiri legate de realitățile vieții. Astfel s-au conturat câteva teme
ce fac din doina un gen muzical aparte:
 1. tema înstrăinării;
2. tema despărțirii de cei dragi;
3. tema norocului;
4. tematica de dragoste;
5. tematica haiducească;
6. tematica noua ce reflectă transformările actuale ale societății;
7. tema relației cu natura, cu mediul înconjurător.
Versurile doinei se muleaza întotdeauna pe tiparul octosilabic (tetrapodic) în
interiorul lor putând apărea silabe suplimentare, intercalate, lărgind astfel arcul
melodic și contribuind la varietatea dimensională a frazelor muzicale. Silabe
precum: of, măi, hai, doină, hei, apăi, le, se pot intercala între rândurile melodice
îndeplinind funcțiile de: anacruze melodice sau melismatice, completări ale
versurilor, interjecții, refrene.
Structurile sonore în doina:
 de tip arhaic, sunt preponderent prepentatonice, uneori prepentacordice și
pentatonice;
 în cele mai evoluate structurile se amplifică în hexacordii și moduri heptacordice,
de regula
 dorianul cu treapta a IV mobilă (ascendent), cu inflexiuni ale cromaticului l;
 aceasta mobilitate a treptei a-IV-a apare si in structurile sonore de tip arhaic;
 în tipurile evoluate, relativ recente inflexiunile și modurile cromatice sunt
definitorii, determinând realizarea muzicală a cântecelor respective.
Doina se caracterizează prin formulele de recitativ recto- tono și cele melodice
( rar parlato) ce reprezintă acele tipuri de formule inițiale, mediane și finale.
Versurile și rândurile melodice corespunzătoare formează unități ritmico-
melodice distincte ce se individualizează atât prin sunete diferite cât și prin
recitativ de tip recto- tono.
Specific doinei este persistentă anumitor trepte, atât în recitativ, cât și în
cadențe și anume: IV, II, I, V, VI, cadențele finale făcându-se de cele mai multe ori
pe treapta I.
 Arcurile melodice sunt bogate în melisme, cu emisii vocale specific locale,
colorări de vocale și se muleaza pe un ritm parlando- rubato, specific stilului
doinit.
În doină se produce un adevărat travaliu tematic ( în spiritul traditiei locale) cu
preferința pentru anumite formule de recitativ precum și o succesiune specifică a
motivelor. Strofele sunt inegale ca dimensiune, cu fraze muzicale a căror
succesiune nu respectă formula inițială decât rareori dar elementele de versificatie
cu caracter improvizatoric sunt inserate dupa bunul plac al interpretului. În cadrul
acestor perioade muzicale mobile sau strofe elastice, anumite formule se menţin,
altele se elidează, unele se repeta întocmai sau variat, dând naştere unuia sau mai
multor sunete noi pentru ca apoi să se revină la un pasaj enunţat anterior.
Improvizaţia lirica are loc în cadrul unor formule-pilon de o mare sensibilitate,
întâlnite de regulă la începutul şi sfârşitul strofelor muzicale. Alteori, doina se
încadrează într-un tipar prestabilit, îmbrăcând o formă arhitectonică stabilă, ceea
ce determină după unii cercetători similitudini cu cântecul propriu-zis. Structurile
şi mijloacele de expresie specifice fiecărui gen cum ar fi: elementele intonaţionale,
scările modale, formulele ritmice, emisiunile vocale definesc fiecare gen în parte,
rolul recitativului în construcţia arhitectonică a doinei fiind definitoriu.
Strofa melodica „elastică” a doinei are trei părți:
a) o parte introductivă ce începe, sau nu, cu o interjecție introductivă
(arpegiu ascendent, unul sau mai multe sunete alungite, salt de 3 ță sau 8 -vă sau
un desen melismatic) și se desfășoară, de obicei, pe unul, sau mai rar pe mai multe
rânduri melodice, se bazează pe alternarea repetata a două trepte ( V
cu IV sau VI- V) sau este formată dintr-un recitativ recto-tono;
b) o parte mediană-doina propriu-zisă ce se conturează prin libera alegere a
interpretului în baza motivelor tradiționale; reliefând cerințele expresive ale
conținutului literar.
Maiestria interpretului constă în echilibrarea elementelor recitative cu cele
cantabile, modul de ornamentare, de îmbinare și alternare a elementelor
tradiționale, precum și capacitatea de exprimare sincera a sentimentelor, într-o
exteriorizare reținută, fără exagerări
 c) partea concluzivă ce este precedată de: o largă formulă ornamentală, de o
coroană aflat pe un sunet neafirmat suficient în partea mediană, de o pauză, și
îmbracă forma unui recitativ recto- tono cu un profil descendent, sau a unui pasaj
bine conturat și individualizat față de discursul muzical anterior, are l sau 2 randuri
melodice.
Criteriul diacronic se împletește cu cel sincronic, tipurile arhaice ce au o
frecvență inegală coexistă cu tipurile evoluate, în unele regiuni fiind atestate numai
cele din urmă. Aceste straturi, arhaice și mai evoluate sunt identificate în funcție
de: materialul sonor utilizat, după modalitățile de intercalare a unor elemente
poetico - muzicale (interjecții, refrene, silabe etc.), după forma recitativelor și
structurile arhitectonice.
Astfel întâlnim:
 tipuri arhaice, într-o frecvență puțin cunoscută;
 tipuri mai evoluate: prezente aproape în toate regiunile țării, inclusiv în
Muntenia;
 tipuri „de dragoste” - întalnite cu precădere în Muntenia.
În zona dâmbovițeană, se cântă unele tipuri de doină mai evoluate a căror
denumire și diferențiere stilistică reflectă relația dintre muzică si conținutul poetic.
Structurile modale care stau la baza acestora sunt: dorianul, mai rar eolianul și
mixolidianul, persistența fiind mobilitatea treptei a IV ceea ce oferă frazelor
muzicale, inflexiuni cromatice. Rareori dorianul apare ca structură modală
cromatică.
Ambitusul este generos, mergând pana la undecimă, frecvența sunetelor
mergând pe sunetele cuprinse între treptele I și VI care este zona preponderentă în
cântare. Pe lângă formulele cantabile, melismatice, apare recitativul recto-tono pe
treptele: I, II, IV,V,VI.
Partea introductivă a acestui stil muntenesc, se realizează prin alternarea
treptei a șasea cu a cincea, cadențând pe treapta a cincea sau a patra.
Structura ritmică este evidențiatp prin iambul augmentat
 Partea introductivă este precedată de multe ori de o interjecție cu sens
ascendent, pornind de cele mai multe ori de la treapta întâi:

Sau în stilul arhaic, de un sunet lung situat pe treapta a cincea deasupra sau
dedesubtul fundamentalei.
Partea mediană, doina propriu-zisă, evoluează într-un cadru melodic și
ritmic foarte variat, evidențiind formule sau celule generatoare, repetate sau
transformate voit de interpret, generând acest specific melodico - recitativ liric.
Partea finala cuprinde, pe primele silabe, elemente melodico - ritmice mai
rar întâlnite până la acest moment și se încheie printr-un recitativ recto - tono pe
treapta intii.
Doina „de dragoste” este întâlnit frecvent în Muntenia și s-a personalizat ca
un gen aparte prin adaptarea conținutului muzical la textul poetic. Ea se execută
vocal sau instrumental și aparține categoriilor neocazionale, având un caracter
distractiv, solicitând existența publicului. În perioada modernă ea este interpretată
de lăutari, mai ales la petrecerile sătești.
Diapazonul doinei este larg, depășind spațiul octavei preferându-se registrul
acut.
Din punct de vedere muzical sunetele se organizează în structuri modale
cromatice sau cu inflexiuni cromatice, în care dorianul diatonic alterneză cu cel
cromatic. Treptele mobile, IV și V, care generează intervale mărite și micșorate,
secunda mărită, cvinta micșorată, li se alătură altele care sunt cromatizate pasager
precum treptele: a doua, a șasea, a șaptea.
 Ritmul liber, rubato se aseamănă cu cel al altor stiluri. Acestora li se alătură
o ritmică măsurată, uneori 6/8 impunându-se ca unitate metrică optimea, pătrimea
sau patrimea cu punct. Sunt însă și exemple muzicale care combină cele doua
sisteme ritmice.
Melodicitatea și ritmul măsurat sunt impuse când doina este acompaniată de
lăutari.
Fiind un gen improvizatoric, doina „de dragoste” împletește momente
cantabile, melismatice cu recitativul. În situațiile în care cantilenele sunt
predominante, melodica se apropie de cântecul propriu-zis.
Cunoașterea modului de organizare ale legilor ce guvernează folclorul
muzical, oferă posibilitatea unor delimitări, în funcție de valoarea artistică, unele
din exemplarele prezentate pot contribui la îmbogățirea fondului muzical folcloric
românesc.
Alături de doina de tip clasic au luat naștere și tipuri intermediare de cântec
și doină. În general stilul doinei este pe cale de dispariție fiind interpretată mai ales
de bătrânii satului.