Reflectii II - Din Caietele Arhiepiscopului Justinian (Caietele 184, 185 Si 190)

DIN CAIETELE
ARHIEPISCOPULUI
JUSTINIAN
Caietele 184,185 şi 190
*
Ediţie îngrijită de: Mircea CRIŞAN
Tehnoredactare: Ada FONAI
Lector de carte: pr. dr. Cristian ŞTEFAN, consilier cultural
pr. MihaiTira
JUSTINIAN CHIRA, Arhiepiscopul Maramureşului

şi Săcmarului
Reflecţii din caietele Arhiepiscopului Justinian / ediţie îngrijită
de Mircea Crişan ; lectori: pr. dr. Cristian Ştefan, pr. Mihai Tira.
- Baia Mare: Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi
Săcmarului, 2016.
Voi.
Voi. 2.: Caietele 184,185 şi 190. - 188 p. -
ISBN 978-606-93469-8-3.
I. Crişan, Mircea (îngr. ed.)

II. Ştefan, Cristian (lect.)
III. Tira, Mihai (lect.)
281.95
Tiparul executat la Tipografia CECONII Baia Mare

Dragostea de oameni în varianta ei
concretă: JUSTINIAN
înalt Preasfinţia Sa Arhiepiscop Justinian, acest Munte de

spiritualitate al Ortodoxiei Româneşti este un adevărat fenomen.
Şi spun asta pentru că despre el se vorbeşte peste tot atunci când
vine vorba de Biserica din Maramureş, începând cu oamenii din
satele maramureşene şi continuând cu cei din judeţele învecinate,
Bucureşti şi chiar pe Muntele Athos sau alte locuri sfinte din
lume. Toţi credincioşii îl iubesc pe Arhiereul Justinian, şi fiecare îşi
doreşte să-l vadă, să-l audă şi să aibă parte de o binecuvântare. Aşa
că nu este de mirare că ceea ce scrie şi tipăreşte înalt Preasfinţia Sa
trece „ca pâinea caldă". Majoritatea cărţilor pe care le-a publicat
şi-au epuizat de mult tirajul, însă, Arhiepiscopul Justinian nu se
concentrează pe retipăriri, pentru că întotdeauna are noi şi noi
cuvinte de învăţătură.
La un moment dat, vorbeam cu stareţul unei mănăstiri din
Ardeal care dădea Slavă lui Dumnezeu pentru puterea de muncă şi
energia arhiereului nostru, şi spunea că înalt Preasfinţitul Justinian
şi-a înţeles pe deplin misiunea în sensul că „un arhiepiscop are
obligaţia faţă de poporul pe care-l îndrumă să scrie şi să facă tot
posibilul ca gândurile lui să ajungă la cât mai multă lume pentru
a le întări credinţa, la fel cum orice preot are obligaţia ca după
puterile lui să rostească predici în faţa oamenilor în duminici şi
sărbători".
înalt Preasfinţia Sa face tot posibilul şi chiar imposibilul să se
întâlnească cu credincioşii, iar pentru dragostea sa pentru oameni,
Bunul Dumnezeu îi dă putere chiar şi atunci când nici arhiereul
nu-şi imaginează că va avea puterea să stea drept în faţa poporului
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI 3

şi să-i vorbească despre problemele actuale ale Neamului şi despre
Dumnezeu. Apoi, Arhiepiscopul Justinian ne oferă cuvintele sale
de învăţătură prin numeroase articole şi interviuri.
Dar dincolo de toate acestea, are o adevărată comoară de
gânduri şi cugetări pe care le ţine ca într-un fel de seif. Ei bine,
acest „seif" sunt Caietele cu Reflecţii, pe care arhiereul a început
să le scrie din tinereţe, de când a intrat pe poarta Mănăstirii Rohia.
Subiectul Caietelor este unul sensibil pentru înalt Preasfinţia Sa, nu
pentru că ar avea ceva de ascuns, ci pentru că aceste Caiete sunt
modul lui de a vorbi cu Dumnezeu şi cu sine. Caietele cu Reflecţii
sunt cea mai intimă formă de comunicare a Arhiepiscopului
Justinian, aşa că este normal să trateze acest subiect cu discreţie
şi sfială.
La jumătatea anului 2014 am îndrăznit să-i cer Arhiereului
nostru două dintre Caiete, numerele 186 şi 187, din care am
selectat pagini de care toţi credincioşii au nevoie pentru a-l
vedea pe Dumnezeu prin ochii Arhiepiscopului Justinian. în
final, la începutul lui 2015 s-a născut o carte care le-a adus mare
bucurie celor care sunt însetaţi de cuvintele înaltului Ierarh, care la
jumătatea anului 2015 scria în Caietul cu numărul 189. Şi uite-aşa,
am prins curaj să îi mai cer înalt Preasfinţiei Sale să îmi permită să-i
mai răsfoiesc un caiet sau două. Şi, cu sufletul strâns mi-a întins
Caietele cu numerele 184 şi 185 spunându-mi „hai să vedem
ce-o să iasă". în scurt timp, m-am scufundat în marea gândurilor
Arhiepiscopului Justinian şi am scos la suprafaţă adevărate comori,
despre care nu ştiu când vor vedea lumina tiparului, pentru că nu
am lucrat pe Caiete cu gândul de a le publica, ci pentru a-i arăta
înalt Preasfinţitului Justinian conturul gândurilor Sale, din care le-
am ridicat la suprafaţă doar pe cele adresate tuturor credincioşilor.
Sensibil, profund, foarte rugător, neliniştit din cauza proble

melor oamenilor, curios, înţelept, statornic dar şi surprinzător -
sunt doar câteva din calităţile care ies la iveală de la prima lectură
a Caietelor. Dar dacă stai să diseci textele, de fiecare dată poţi
descoperi noi sensuri şi idei menite să te facă să gândeşti la ceea
ce este cu adevărat important în viaţă.
4
în timp ce citeam Caietul 184 am găsit în mai multe locuri
"mi-a zis fratele meu" sau "mi-a şoptit fratele meu", aşa că l-am
întrebat pe înalt Preasfinţitul Justinian, la ce se referă, pentru că
oricine îi cunoaşte darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu în
zeci de ani de rugăciune se poate gândi că "fratele"care-i şopteşte
poate fi chiar un înger. însă, Arhiereul Justinian a răspuns cât
se poate de simplu: fratele meu este gândul care-mi vine la un
moment dat, conştiinţa. Iar în felul acesta a reuşit să inhibe orice
posibile speculaţii despre lucruri care ne depăşesc pe noi, muritorii
de rând. însă, pentru înaltul Ierarh, noi nu suntem deloc "muritori
de rând", ci adevărate minuni, fiecare în parte, pentru că el este mai
conştient ca oricine că suntem creaţi după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu. Aşa că pare oarecum firesc să găsim în Caiete, ca
un fir roşu, de la un capăt la altul, dragostea sa pentru oameni.
Oameni pentru care s-a rugat şi se roagă în permanenţă, oameni
cărora le-a slujit şi le slujeşte toată viaţa, oameni pe care i-a iubit
dintotdeauna şi pe care îi iubeşte pentru totdeauna, indiferent de
timp şi spaţiu.
Dincolo de gândurile profunde şi înţelepte pe care ni le
împarte mereu cu generozitate, o altă constantă a Caietelor
este: grija sa pentru oameni. Rar întâlneşti oameni pentru care
grija faţă de ceilalţi să fie mai puternică decât grija pentru sine
însuşi. însă înalt Preasfinţitul Justinian face asta în modul cel mai
firesc, arătându-i fiecăruia cât este de important pentru planul lui
Dumnezeu. Iar asta o face fără să se plângă vreodată sau să dea
vreun semn că este obosit, că nu are chef sau dispoziţia necesară
să se întâlnească cu cineva. Ba mai mult, Arhiepiscopul Justinian
are întotdeauna cuvinte de întărire şi mângâiere, cât se poate
de ancorate în realitate, lată şi un exemplu: "Acum ne aflăm pe o
mare cum era şi atunci când Tu, lisuse, peste valuri te-ai apropiat
de corabia în care se aflau ucenicii înspăimântaţi de valurile şi de
furtuna care lovea corabia din toate părţile. Erau înspăimântaţi
deşi încă nu se terminase din trupul lor pâinea prin care Tu le-ai
arătat că Tu eşti Dumnezeu. Cel de care ascultă şi valurile mărilor,
şi trăznetele cerurilor dar şi cele mai mari şi mai străine forţe ale
întunericului.„Nu vă temeţi!" s-a auzit glasul Tău atunci. "Eu sunt,
nu vă temeţi!" - se aude şi acum glasul Tău răsunând în istorie"
spune Arhiepiscopul în Caietul 184.
Ar mai fi multe de spus, însă vă las să savuraţi în linişte cuvin
tele şi gândurile înaltului Ierarh al Maramureşului şi Sătmarului,
care ne invită încă o dată să intrăm şi să stăm la masă de-a dreapta
Mirelui, şi să gustăm din adevărata fericire, cea de a fi prieteni ai lui
Dumnezeu. Şi "nu vă temeţi", pentru că Arhiereul Justinian este cu
adevărat "biletul nostru plin de rugăciuni"spre a ne găsi liniştea şi
pacea sufletească.
mircea crişan
ARHIEPISCOPULUI JUSTINIAN
Caietul 184
Ordine şi D isciplină
Sunt foarte impresionat când privesc cu atenţie în jur, în

profunzime, şi văd că totul e Ordine şi Disciplină. Şi aceasta mă face
să-mi dau seama că în întreaga existenţă nu domneşte hazardul, ci
Ordinea şi Disciplina. Deci, totul e condus de o Putere Supremă,
Eternă, Personală, plină de iubire, înţelepciune, şi infinită putere
şi dreptate, care este Dumnezeu. Pe această Putere eu o rog să mă
ierte că îndrăznesc să privesc şi să mă bucur de toată lucrarea Sa, -
în care eu văd o impresionantă Ordine după care toate se conduc.
De la măruntele şi neînsemnatele gânduri şi fapte ale noastre, ale
acestor modeste făpturi, până la marile stele, aştrii şi galaxii, pe toate
le cuprind cu gândul minunându-mă şi zic: „cât de minunate sunt
lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”
Cerurile spun Slava Ta Doamne! Cerurile spun Slava lui
Dumnezeu şi facerea mâinilor îi vestesc Slava Lui!
Dezordinea pe care o vedem în jurul nostru, în viaţa noastră,
noi o facem. Şi de această dezordine trebuie să ne căim întotdeauna
şi să ne îndreptăm. Să privim lucrurile mai adânc, să le admirăm şi să
ne bucurăm!
Mă cutremur ce s-ar întâmpla dacă mâna Ta, Doamne, s-ar
ridica, şi dacă Ordinea ar dispărea din Univers. Dacă mâna Ta s-ar
ridica deasupra creaţiei Tale? Dezordinea şi un haos nemărginit s-ar
răspândi din nemărginire în nemărginire.
Dar, acest lucru nu se poate întâmpla, pentru că Tu Exişti Etern!
Eternă Viaţă, Eternă Lumină, Etern Izvor de fericire şi bucurie, Eternă
Minune, Etern Miracol necuprins cu mintea noastră mărginită.
Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie, Slavă Ţie!
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI X 9

•
*><^f
”
.’ _. _'*7'__L го**: /
Щ :: ' *>— < p4~ tsX L ÿ " i- / .·£ / A ^yû .
_____ _ jjj* о»< ô P

i. ..fa.k3&.ţ&t· ^^^..ô/rürJS^:
^?A*ş*î*V ^îrr
ί ; V ^ -/Â&£Z+ r J&r ^-
___<3ÿ£* «C3g.g É â _ ·*■** ^C> -
Ц■ /g ^Ç eT ^ yU1*-+ ° ^ P (* _**îf<? <Of2 ^r о ^ «o-
j U + frfÇ b b · G s*Z 'м Г & с* A=» £^C /
Ю&гъЛ/Р ί**^+ <=>- O''

**-
' <o<Æ^
&Se . ___ ___

g^ ^ аЛт*. ■*- — _____
/><£? 7 ^ /jé- ·~^3~· <z/yj>f*fZ ^F - 7 ^ \ ____
c> ^ e^ / ^ < *?îsfëy- £- e^-/ σ- ^ _____
* <?'ïfë ' ă~>& <£is <^+с£&Ъ4f~4Ç
о es·? - ^ T <^à> .6r& ‘&&t<'c/ /
■
Am în faţă o minunată lucrare: Mica Dogmatică Vor
bită, a lui Dumitru Stăniloae. Mă bucur de toate încercările
pe care le fac oamenii să lărgească sfera de lumină - care este
de fapt fereastra deschisă spre Tine, Stăpâne!
***
Când mă uit la oameni, văd chipul negrăitului şi

necuprinsului Dumnezeu!
***
Nu ne lăsa, Doamne, strig mereu.

Dumnezeule iartă-ne pe noi păcătoşii!
Pentru liniştea pe care mi-a dat-o Dumnezeu în

ceasurile de acum la Mănăstirea „Sf. Ana” Rohia, cu umi
linţă mulţumesc Atotputernicului Dumnezeu şi Maicii
Domnului!
* * *
Este solstiţiul de vară. Din această zi şi timpul începe

să coboare spre sfârşitul anului, la care începe să privească
omul din binecuvântarea lui Dumnezeu. Acolo străluceşte
un Soare luminos, Naşterea Mântuitorului lumii, Naşterea
Domnului nostru Iisus Hristos.
<? /s& r ·
---- -**■ *ss-r—;
«_q € C ^xô -7
<lC2& y z ? y < - . 5^.■> ^
f * · ; , </<p v £&
> < o p / w c c·*/!^ _-
o d cr S7A-C? -6cs<st<^rn^reT4
C-6p
/ - / Ui
***
Omul trebuie să rămână OM indiferent de bucuriile

lui, de durerile lui, de ispitele şi greutăţile lui. Omul are
nevoie de Dumnezeu - pe care nu-1 cunoaşte. Omenirea are
nevoie de Hristos, iar noi suntem datori să ne rugăm şi să-i
binecuvântăm, şi pe Cel drept, dar şi pe cel nedrept, şi mai
ales să-i privim pe toţi cu încredere, cu milă şi cu dragoste!
***
La ora opt clopotele mănăstirii au sunat cu glasul

lor armonios. Au trezit pădurea din jur, iar la biserică,
obştea mănăstirii a început sfintele slujbe de dimineaţă,
binecuvântate şi iubite de Dumnezeu. Iar pe drumul care
12
vine de către sat, de către lume, au început să urce spre
mănăstire credincioşi >
- buni si
>
evlaviosi.
>
încărcată de Har este atmosfera de la Mănăstirea

Rohia! Cântările de la strană şi glasul preoţilor de la
altar, vin parcă de sus, din cer, de la Bunul Dumnezeu şi
de la Puterile îngereşti care luminează şi dau frumuseţe
Universului şi întregii creaţii miraculoase a lui Dumnezeu.
E Ziua Domnului!
E Ziua învierii Domnului!
E Ziua a opta, cu care a început Eternitatea. Ziua cu
care a început pe pământ Eterna împărăţie a Stăpânului
Cerului şi pământului - a lui Iisus Hristos.
La altar se aude un glas care face să vibreze totul. Vor
beşte Dumnezeu, vorbeşte Dumnezeu prin glasul bine
cuvântat al Preotului. Poporul ascultă impresionat. Este
glasul Rohiei, este glasul care în această mănăstire vorbeşte
de mult timp cu putere. Este glasul prin care am luminat şi
am schimbat atmosfera în acest spaţiu din Nord - Vestul
României.
Aceasta este lucrarea de care mă bucur că am facut-o,
cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu de la acest altar, şi eu,
umilitul slujitor al lui Dumnezeu.
* * *
Om potrivit la loc potrivit, zâmbind, îngerul îmi

şopteşte să ne dăruim.
Consider că am fost un martor imparţial la a doua

parte a secolului XX. La vârsta adolescenţei am susţinut
examenul de absolvire de şapte clase, iar Comisia s-a mirat
de elevul de cincisprezece ani, dintr-un sat modest şi mic
din Nordul Transilvaniei, unde nu existau nici ziare, nici
radio, care provenea din casa unor oameni modeşti, fără
ştiinţă de carte. Comisia s-a mirat pentru că Ioan Chira a
scris în lucrarea de absolvire a celor şapte clase despre starea
înapoiată a ţăranilor din satele din vremea aceea. Simplu
si
>
modest trăiam însă si >
frumuseţea
>
vieţii
>
mele inocente,
dar şi nevoile oamenilor de la sat, că pe cele de la oraşe nu
le cunoşteam. Nu ştiam nimic nici despre viaţa socială din
zonele industriale ale ţării.
In acea vreme eram doar un martor al timpului prin
care treceam împreună cu toată lumea, trăind bucuriile,
necazurile, nenorocirile, dramele prin care trecea pe atunci
lumea. Asistam lucid şi treaz la tot ce se întâmpla. Şi din
copilărie şi până azi nu mi-a scăpat nimic din cât poate o
minte de om observa. Fără prejudecăţi, cred eu, am reuşit
să trec fără să fiu strivit de evenimente, fără să fiu înghiţit
de monştri. Salvarea mea a fost încrederea în Dumnezeu si
înţelepciunea pe care Pronia a hărăzit să o am, de la început
prezentă în viaţă asupra mea.
Mărturisesc, nu am niciun merit pentru realizările pe
care le-am făcut, dar am meritul că am ascultat de conştiinţa
şi mintea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Reflectam cu mare
atenţie la zilele, anii, deceniile pe care le-am trăit. Şi am
ajuns să-mi dau seama că toate se petrec cu îngăduinţa lui
Dumnezeu.
Dumnezeu rânduieşte: om potrivit la timp potrivit,
om potrivit la locul potrivit. S-a văzut în istorie că atunci
când o tară se află într-o situaţie dezastruoasă, Dumnezeu
trimite un om neluat în seamă, un necunoscut, care ridică
ţara din starea în care se afla. Apoi reface oraşele, se ocupă
de îndrumarea învăţământului ca tinerii să îşi găsească
14
un rost. După care omul dispare, iar greşelile le ia cu el în
mormânt. Ţara răsuflând uşurată că a scăpat de el, îşi vede
în continuare de drum fără regrete faţă de cele trecute şi
uneori fără speranţe. Iată câteva aspecte pe care eu le observ
acum la o vârstă binecuvâtată, cu ani mulţi şi cu fapte
modeste, dar sfinte, plăcute şi bune.
Omul potrivit la locul potrivit este o mare binecu
vântare pentru societate, este un dar de la Dumnezeu, chiar
dacă oamenii nu-si dau seama de aceste lucruri.
Cu sfială îndrăznesc să spun că am fost un martor şi eu,
un martor treaz al timpului care a trecut. Un martor treaz
ce a asistat la un uriaş spectacol al istoriei, care se desfăşura
pe scena lumii, supravegheată de Dumnezeu.
„Om potrivit, la loc potrivit” - ca un ecou îmi sună
mereu în gând.
***
„Să vă aduceţi aminte de cuvintele lui Iisus, căci El a

zis: mai fericit este a da decât a lua”
„Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus
şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea
aceasta n-ar curprinde cărţile ce s-ar fi scris”
Aceste cuvinte sunt mărturii că nu tot ce a făcut

şi nu tot ce a spus Iisus Hristos sunt scrise în Sfintele
Evanghelii, şi nu toate cuvintele Domnului se află în Biblie,
ci sunt şi alte multe lucruri şi alte cuvinte ce s-au spus, care
nu sunt scrise în Biblie. „Sunt şi alte multe pe care le-a
făcut Iisus...”, şi multe din faptele sau cuvintele drepţilor,
proorocilor, Mântuitorului şi apostolilor au rămas nescrise,
dar se păstrează în Tradiţie. Biserica le-a păstrat dându-le
importanţă, şi cuvintelor nescrise în Biblie, în timp ce unii
nu le cinstesc.
Cuvântul acesta al Sfântului Apostol şi Evanghelist
Ioan este deosebit de impresionant şi important. Cuvintele
lui le vedem realizate acum, după două mii de ani, când au
apărut în lume atâtea cărţi despre Iisus Hristos şi despre
lucrarea Lui. Nu s-a scris atât despre nimeni de pe pământ,
iar aceasta este o mărturie vie că „Iisus este Hristos”!
♦**
La Rohia a venit o familie să le dau binecuvântare şi

un sfat duhovnicesc. Am rămas încântat de această familie,
şi după ce au plecat m-am rugat Atotbunului Dumnezeu şi
la Maica Domnului pentru ei.
* * *
Tăcerea este cea mai preţioasă datorie pentru mine.

„Tăcerea este cea mai sfântă datorie pentru tine” mi-a zis
fratele meu cu severitate.
* * *
După timpurile grele, după viaţa prin care am trecut

cu ajutorul lui Dumnezeu, acum, în atmosfera în care mă
aflu la Mănăstirea Rohia, toate mi se par mai frumoase, mai
fericite.
***
In 24 iunie 1944 l-am înmormântat pe ieromonahul

Nifon Matei, Părintele Stareţ al Mănăstirii Rohia, care a
adormit întru Domnul în 21 iunie, la vârsta de 32 de ani.
Părintele Nifon a condus Mănăstirea Rohia din septembrie
1940 până în 1944. A venit aici în 1929 din satul Gârda
16
de Sus - Munţii Apuseni. Acest moţ era orfan. Tatâl său
murise în război, iar mama lui a rămas văduvă cu două fete
şi cu Nicolae Matei, cel care urma să fie Părintele Nifon
Matei.
Părintele Nifon a fost un om de o deosebită frumuseţe
sufletească, blândeţe si bunătate. El mi-a fost îndrumătorul
pe care l-am avut pe calea duhovnicească la începutul
vieţii mele, în drumul Crucii pe care am fost chemat de
Dumnezeu şi de Maica Domnului. Nu sunt în stare nici
acum să-I mulţumesc pentru că m-a chemat şi pe mine
la slujba cea îngerească şi că m-a ajutat să îmbrac haina
cerească de preot şi arhiereu al Bisericii din această Ţară
binecuvântată, a Maramureşului si Sătmarului.
Mă găsesc acum aici, lângă mormântul a doi mari
sfinţi şi monahi. Protosinghelul Gherontie Guţu, care a
venit în aceste locuri din Basarabia, unde a slujit o vreme ca
stareţ la marea Mănăstire Căpriana, şi la schitul Rughi de pe
malul Nistrului. Părintele Gherontie este adevăratul ctitor
al Mănăstirii „Sf. Ana” Rohia. El, Părintele Gherontie este
o verigă de legătură a Mănăstirii Rohia cu marile şi sfintele
vetre duhovniceşti din Rusia, dar şi cu duhul Sfântului
Paisie Velicicovschi de la Neamţ. Părintele Gherontie
a plecat la Domnul în 1937 şi odihneşte până la a Doua
Venire în cimitirul Mănăstirii Rohia.
Al doilea mare şi binecuvântat părinte, care a plecat

la Domnul în 1944, la vârsta de 32 de ani, a fost înzestrat
cu o înaltă viaţă duhovnicească. Acesta a fost ieromonahul
Nifon Matei, care a lăsat o amintire frumoasă în memoria
creştinilor din Rohia si din toate localităţile din zona
y y y
Lăpuşului, Maramureşului, Dejului şi Bistriţei.

Amândoi aceşti slujitori sunt corifeii Rohiei. Ei,
amândoi, au fost tineri când au părăsit viaţa pământească
si
> s-au mutat în viata i cerească.
i Si Gherontie
i si Nifon au
plecat cu haina Botezului nepătată. Ei au fost feciorelnici
si
> de aceea ei sunt ocrotitorii vieţuitorilor
» feciorelnici
din această binecuvântată Mănăstire de la Rohia. Ca doi
stâlpi de lumină stau la poarta Mănăstirii şi Gherontie şi
Nifon! De aceea, eu, umilitul arhiereu şi stareţ al Mănăstirii
Rohia, cu evlavie, cu credinţă stau în faţa preamăritului
şi dumnezeiescului meu Stăpân - Iisus Hristos şi spun:
încununează Doamne pe robii tăi Protosinghelul
Gherontie si Ieromonahul Nifon cu harul sfinţeniei! Pentru
y y
care, eu, arhiereul Justinian cu încredere stau mărturie că

VREDNICI SUNT DO AM N E DUM NEZEULE să fie
număraţi în rândul sfinţilor şi marilor cuvioşi - pentru că
au haina Botezului şi haina de monahi nepătată!
Gherontie şi Nifon, rugaţi-vă pentru noi umiliţii, care
vă pomenim pe voi cu cinste şi multă evlavie!
* * *
Din zori şi până la amiază a căzut o ploaie deasă de

care ne-am bucurat pentru că ploaia este întotdeauna o
binecuvântare care mă face să tresalt.
După miezul nopţii, până la ora 4, a căzut din nou o
ploaie îmbelşugată.
Notez lucruri mărunte care-mi înseninează viaţa,
încărcată de problemele grele care însoţesc viaţa noastră de
azi.
18
-V- s ;
^ A cC? oc ^r oo . A> c? ĂÎ*3>—

^ O fajf&zde.__
^ 4^1 *» g> —
f -^v
■o* <p - aa * !._&_
-------AûLo^ a ^Sc* o
----- ^ 75
-------<LâO_ţjL
-------/ ^ î -CdsO-fer^*^
***
Ascultând cum cade ploaia, parcă ascult o muzică

cântată de mari maeştri, care mă linişteşte. Ce darnic este
Dumnezeu cu noi! Prin toate ne mângâie, ne luminează, ne
risipeşte pustiul şi tristeţea din viaţă! Aşa se întâmplă când
eşti înconjurat de marea singurătate ce copleşeşte fiinţa
omenească uneori.
***
M et ano ia!
Metanoia, Duhul îmi spune după această noapte mai

deosebită, în care tot timpul cerul a cântat, vărsând valuri
de ploaie. Consider că ploaia aceasta a fost de lacrimi, care
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI XJL 19
spală atmosfera de greşelile pe care le facem noi oamenii.
Duhul parcă şoptea, sau mai bine spus, murmura: metanoia,
metanoia, metanoia. Cuvânt străvechi şi sfânt, care tradus
în limba noastră înseamnă „pocăiţi-vă”. „Pocăiţi-vă, pocăiţi-
vă, pocăiţi-vă”, care tâlcuit în limba noastră românească
se înţelege prin „schimbaţi-vă firea”. „Schimbaţi-vă firea!
Schimbati-vă
) firea! Schimbati-vă
j firea!”
Când Sfântul şi marele profet Ioan, Inaintemergătorul
şi Botezătorul Domnului, îşi începea cuvântările, rostea
acest cuvânt: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!
Aceasta a încercat să ne spună când a strigat „pocăiţi-vă!”:
Schimbati-vă firea!
Schimbaţi-vă firea - am înţeles că ne porunceşte Dum
nezeu. Schimbati-vă
) firea! Asta îmi cere si
> mie azi: schimbă-
ţi firea! Schimbă-ţi firea! Acum este timpul să-ţi schimbi
firea, pocăieşte-te, luminează-te, căieşte-te, încălzeşte-te,
plânge-te de toate păcatele pe care le-ai săvârşit în viaţă!
Nepăsarea, răceala, răutatea sunt începutul păcatelor.
Incălzeste-ti
> y sufletul! Iubeşte> - Iubeşte> - Iubeşte!> Iubeşte
>
pe cel care te-a adus în viaţă, iubeşte pe cel care te iubeşte,
iubeşte toată creatura, iubeşte, iubeşte pe fraţii tăi pe care
prea mult i-ai supărat, i-ai rănit în viaţă!
Schimbă-ţi firea! Metanoia! Metanoia! Metanoia!
Pocăieste-te!
> Pocăieste-te!
)
Acum este timpul ca toată lumea să se pocăiască,

acum este timpul ca toată lumea să-şi schimbe firea, acum
este timpul ca toţi să ne pocăim, să ne schimbăm firea toţi,
toţi cei ce purtăm şi suntem chip al lui Dumnezeu!
Timpuri apocaliptice ne aşteaptă dacă nu ne pocăim,
dacă nu ne schimbăm firea!
20
r~-" %
--- A*~=-=
g/ q & D fcg/ A'P

o^>iy
♦* *
„Complexul de inferioritate” i-aîmbolnăvit pe români.

Dintre aceştia fac parte şi eu. Complexul de inferioritate
este boala românilor de care trebuie să ne vindecăm.
♦* *
Firea noastră, firea românului este împodobită de

fapte plăcute - de datini, de folclor, de viaţă trăită frumos.
De aceea, şi omul fără instruire prea multă este om de
omenie, om bun, şi de aceea românul este bun creştin.
***
Cu iconiţa în buzunar poţi intra în rai. Ea, iconiţa,

este biletul de intrare în rai dacă împlineşti ceea ce te învaţă
icoana!
♦* *
în aceste timpuri de profundă mutaţie şi de trans

formări sociale, este un mare semn că Hristos, înainte de
dumnezeiasca înălţare a spus ucenicilor şi credincioşilor:
„mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu
şi Dumnezeul Vostru”. De asemenea, la întâlnirea pe care a
avut-o cu ucenicii în Galileea, le-a spus: Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârşitul veacului. Aceste cuvinte să nu
le uităm! Să ne aducem aminte de ele în fiecare zi şi noapte!
De-a lungul anilor, pe cărţile personale am scris note
marginale şi am făcut sublinieri când le citeam. Acolo sunt
idei extrem de preţioase pentru mine, idei pe care le-am avut
în momentul lecturii şi pe care le-am notat. L-am îndemnat
pe părintele Macarie de la Rohia să le adune, pentru că le
consider „o comoară de aur”.
***
Vizita Preasfinţitului Justin mi-a făcut o mare

bucurie, pentru că prin această întâlnire am văzut că
mergem pe aceeaşi cale spre Hristos, spre Tatăl, spre Fiul,
spre Duhul Sfânt. Acelaşi drum pe care au mers toţi Sfinţii.
Preasfinţitul Justin şi toţi părinţii şi fraţii, toţi colaboratorii
si toti creştinii sunt mai buni decât mine. Si nu spun această
vorbă din smerenie. O spun pentru că aşa mi se pare mie.
Dacă greşesc sau nu greşesc atunci când spun asta ştie
Dumnezeu, dar mie aşa mi se pare. Şi de aceea mă lupt şi
încerc să mă ridic să mă alătur fraţilor mei, celor plăcuţi lui
Dumnezeu, sfinţi şi cuvioşi părinţi. Dar, oricât alerg, nu
ajung unde doresc, dar nu deznădăjduiesc. Ştiu că drumul e
lung, dar ştiu că sunt aşteptat, ştiu că şi pe mine mă aşteaptă
un Tată, iar lângă Tatăl este Fiul şi Duhul Sfânt, dar şi
Maica Domnului cu toate cetele îngereşti şi toţi sfinţii.
Dar eu zăbovesc mereu. Insă nu uit cuvântul fratelui meu,
care văzându-se înconjurat de o turmă de necuvântătoare,
şi-a revenit şi a privit la cer şi a strigat: Intoarce-mă-voi la
Tatăl meu! Tot aşa, suspinând, strig şi eu: Intoarce-mă-voi
la Tatăl meu despre care ştiu şi văd că mă aşteaptă.
M-am despărţit de fratele meu foarte mulţumit,
văzând că merge pe acelaşi drum pe care am dorit să merg şi
22
eu. Paşii pe care eu nu am reuşit să-i fac, îi vor face fraţii mei.
Pentru aceştia mă rog şi mă voi ruga mereu, ca ei să ajungă
mai repede în Rai. Pentru că fără fraţii mei, fără oameni
nimic n-ar avea pentru mine niciun farmec. Şi nici Tatăl
nu este mulţumit să ne rugăm şi să ne dorim să ne mântuim
singuri. Aşa că mă rog pentru toţi fraţii mei, colaboratorii
mei si
> toti
j fiii lui Adam.
* * *
Această zi binecuvântată şi luminată, mă rog să fie

miluită şi ocrotită de puterea Ta, Doamne!
***
Mănăstirile au fost Cetăţile de apărare ale împărăţiei

lui Dumnezeu din ţara noastră. Cetăţile de apărare ale
Bisericii lui Hristos din lume. Cetăţile de apărare şi de
păstrare a adevărului pe care Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe
care Sfânta Treime l-a trimis din cer în lume.
***
Primirea de care am avut parte la Mănăstirea Bârsana

(la Hramul din 30 iunie 2014 n.red) mi-a dat o sfântă tărie
ca să pot răspunde aşteptărilor credincioşilor, care aşteaptă
să mă vadă şi să mă audă, pe mine bătrânul şi neputinciosul.
La ora 9 am coborât de pe terasa din faţa casei mă
năstirii. Credincioşii adunaţi deja în număr extrem de mare
m-au întâmpinat cu dragoste, iar clopotele au început să
cânte. M-am tulburat puţin pentru că doream să cobor la
altar înaintea soborului condus de IPS Mitropolit Andrei şi
de PS Justin, pentru că voiam să particip la Sfânta Liturghie
fără să-i deranjez cu nimic pe slujitorii de la altar. Să
particip la Sfânta Liturghie şi să rostesc doar Mărturisirea
de credinţă - Crezul, asa cum obişnuiesc întotdeauna când
asist la Sfânta Liturghie, să mă împărtăşesc cu Sfintele şi
dumnezeiestile Taine, iar la sfârsit să rostesc un scurt cuvânt
pe care-1 aşteaptă credincioşii. Când am ajuns la altar m-am
închinat şi am sărutat Sfânta Evanghelie. M-am bucurat
enorm văzându-i adunaţi pe preoţii şi diaconii veniţi la
mănăstire din multe părţi, dorind să slujească la Hramul
Mănăstirii Bârsana. Clopotele au început să sune, iar corul
de la Catedrala Episcopală Baia Mare a început să cânte
puternic şi foarte frumos. Corul şi slujitorii împleteau ca
într-o cunună cântarea lor care-L preamăreau pe Măritul
Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Prea Curata
Fecioară Maria, pe măritele cete îngereşti şi pe toţi sfinţii,
realizând o Simfonie Cerească, într-o armonie desăvârşită.
Ascultam şi gustam fiecare cuvânt, fiecare mişcare, fiecare
gest al slujitorilor, pentru că toate au semnificaţii de o
importanţă sacră pentru Sfânta Liturghie. Fiecare mişcare
are frumuseţea şi importanţa ei. Cred că deodată cu gesturile
slujitorilor de jos, de pe pământ, de la altar, se transmite
totul până sus, până la Scaunul Celui Prea înalt, şi provoacă
o negrăită bucurie lui Dumnezeu, Puterilor şi sufletelor
celor care cu vrednicie L-au slujit pe Dumnezeu când au
trăit pe pământ.
Cerul se umple de cântarea celor de pe pământ, iar eu
nevrednicul stau uimit de darul de care m-a învrednicit cel
Prea Bun să am parte azi, aici la Mănăstirea Bârsana. în jur
s-au adunat mii de credincioşi, mii de feţe privesc soborul,
mii de fiinţe omeneşti ascultă măreţele cântări liturgice,
zeci de mii de mâini se închină şi fac semnul ce preamăreşte
Patimile, Moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Cerul al
bastru de sus şi Soarele ascultă de porunca ce i s-a dat să
24 / 7 L
lumineze şi să încălzească pământul, iar atmosfera blândă
legănată de un vânt de vară îi face pe toţi să se bucure de o
linişte deosebit de plăcută, pe toţi cei care s-au adunat aici
să-L preamărească pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii Lui.
La timpul potrivit, am invitat marea mulţime să
facem într-un glas Mărturisirea de Credinţă. Şi într-un glas,
o dată cu mine a rostit tot poporul cuvântul: CRED!... S-a
cutremurat parcă pământul când mii de oameni au zis într-
un glas „Cred!” Cerul mi s-a părut ca o perdea uriaşă ce s-a
dat la o parte, corpurile materiale s-au rărit, lăsând să apară
al doilea Cer. La rândul său, şi acesta şi-a subţiat zidurile şi
dincolo de acesta a apărut al treilea Cer, despre care spune
Sfântul şi Marele Apostol Pavel că acolo l-a văzut pe cel Prea
înalt. Şi de acolo, Cel Prea înalt a ascultat glasul ce venea
din adâncuri, glasul ce a rostit „Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl atotţiitorul, şi în Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu,
şi în Duhul Sfânt care din Tatăl purcede”. Ca un ecou venea
de cel Apropiat departele. Marea credincioşilor facea o
Mărturisire de Credinţă de la Sfânta Liturghie ce se săvârşea
la Mănăstirea Bârsana.
După Sfânta Prefacere, când a sosit momentul cel mai
important, când soborul a început să se apropie de altar să se
împărtăşească, m-am apropiat şi eu şi mi-am luat părticica
în care se afla întreg HRISTOS, după Sfântul Trup. M-am
plecat şi am gustat din Sfântul Potir strop din Sângele lui
Hristos. Acum, nu pâine şi vin am primit, ci dumnezeiescul
Trup şi Sânge a lui Hristos. Acest tainic lucru l-am simţit,
l-am trăit în aceste clipe în care m-am împărtăşit la Mă
năstirea Bârsana. Cu bucurie negrăită, fericit, m-am
retras, cuprins de mare grijă să nu greşesc cu ceva în faţa
Stăpânului care m-a învrednicit ca în mod real să primesc
P
înfricoşătorul lucru. Trupul lui Dumnezeu s-a făcut una cu

trupul meu. Sângele Stăpânului meu, Sângele lui Iisus, Fiul
Omului, Sângele lui Hristos - Fiul lui Dumnezeu s-a făcut
una cu sângele meu, umilitul. Primindu-mă prin aceasta să
fiu prin Harul cel Necreat, să fiu ridicat mai presus de îngeri,
să devin în clipele acelea şi eu de un neam cu Iisus Hristos,
şi prin El să fiu încredinţat că m-am îndumnezeit. Părtaş
dumnezeieştii firi - cum a spus marele Apostol Petru.
Toatea acestea cunoscându-le, sunt îndreptăţit să fiu
cuprins de mare îngrijorare, de foarte mare responsabilitate,
dar având încredere în puterea, mila şi bunătatea Lui.
îngrijorarea mea scade, mai mult, dispare. Responsabilitatea
o împart cu îngerii, cu sfinţii, cu minunaţii mei fraţi preoţi
şi credincioşi care se roagă pentru mine neputinciosul.
După ce s-a citit Sfânta Evanghelie, cum este rânduit
acum, IPS Andrei a rostit un frumos cuvânt pentru poporul
care se afla de faţă, un cuvânt de adevărat patriot care s-a
potrivit perfect poporului. Asta pentru că poporul din
Maramureş are o altă gândire, o gândire care vine de departe
de la strămoşii noştri daci. La terminarea Sfintei Liturghii
a vorbit Preasfinţitul Justin potrivit zilei şi momentului,
mulţumind în primul rând înalt Preasfinţitului Mitropolit
Andrei pentru bucuria duhovnicească pe care ne-a făcut-o,
acceptând invitaţia la Hramul Mănăstirii Bârsana, care
a împlinit 20 de ani de activitate. Preasfinţitul Justin a
mulţumit şi a felicitat în parte pe fiecare episcop care s-a
ostenit şi a venit din eparhia lui la Hramul de la Bârsana. Iar
în încheiere a vorbit şi Arhiepiscopul Iustinian, care a spus,
la început, că această zi este un dar de la Dumnezeu.
Apoi s-a oprit asupra unui cuvânt din Sfânta Evanghelie în
care apostolii vin la Mântuitorul şi îi cer: Doamne, învaţă-ne să
26
nc rugăm! Domnul răspunzând le-a spus rugăciunea „Tatăl
nostru”, şi a continuat să tâlcuiască rugăciunea, subliniind
toată importanţa ei. In partea a doua, a spus poporului
poruncile pe care trebuie să le cunoască şi să le împlinească
credinciosul, şi le-a amintit că Milostenia, Rugăciunea
şi Postul sunt numite de Evanghelistul Matei „Faptele
dreptăţii voastre”. In încheiere, a vorbit despre Milostenie.
A pomenit de o întâmplare dintr-o iarnă grea, când au venit
la mine la Cluj, unde eram episcop vicar, patru moroşeni.
Aceştia m-au „certat” că preoţii şi creştinii din satul lor
„n-au inimă”, spunând că la marginea satului, în vârful
dealului trăiau doi bătrâni. Şi că de o săptămână nu s-a
văzut ieşind fum de la căsuţa lor. Când s-au dus să vadă ce
s-a întâmplat i-au găsit pe bătrâni vii, dar nu aveau cu ce
să se încălzească sau să-şi facă o mămăligă. După ce mi-au
povestit această întâmplare, moroşenii au început să mă
certe şi să-mi spună că preoţii şi credincioşii n-au inimă şi
că nu se îngrijesc de cei săraci şi de cei bătrâni. I-am ascultat
si am văzut că sunt bine îmbrăcaţi si hrăniţi, deci se vedea
că sunt „găzdacii” satului. După ce i-am ascultat cu atenţie
şi cu durere, de mila celor doi bătrâni i-am întrebat: dar
domniile voastre unde ati> fost? Domniile voastre nu ati)
fost din acelaşi sat în care spuneţi că preotul şi creştinii nu
au inimă? Văd că domniile voastre sunteti bine îmbrăcaţi> si
y )
bine hrăniţi, se vede că sunteţi dintre „găzdaci”, adică dintre
bogaţii şi conducătorii satului. Domniile voastre unde aţi
fost de nu v-aţi îngrijit de cei bătrâni, de cei bolnavi, de cei
ce trăiesc în lipsuri şi în nevoi? Unde aţi fost de sărbători?
Domniile voastre care judecaţi şi condamnaţi pe alţii că nu
au inimă, unde ati> fost? Domniile voastre credeţi> că sunteti>
oameni cu inimă, adică oameni cu inimă bună? Sunt sigur că
aţi petrecut sărbătorile într-o casă bine încălzită, cu paturi
bune, cu haine bune şi cu hrană bună pe masă, şi aţi uitat sau
nu aţi vrut să vă amintiţi de cei săraci, bătrâni sau bolnavi,
de cei din spitale, din închisori, de cei ce sunt călători şi pe
drumuri în ţară sau departe în ţări străine. Când vorbiţi şi
îmi spuneţi că preoţii şi creştinii din satul vostru n-au inimă,
întrebaţi-vă dacă voi aveţi sau nu inimă! Nu judecaţi pe alţii
ci judecaţi-vă pe voi! Noi îi judecăm pe alţi, dar Dumnezeu
ne judecă pe toţi. El, Dumnezeu, nu-i împarte pe oameni
în bogaţi şi săraci, ci El ne vede pe toţi dacă avem sau nu
avem inimă. Fericiţi vom fi când ne vom îngriji de propria
noastră inimă dacă bate asa cum doreşte Hristos, cum ne
învaţă Hristos, dacă bate aşa cum ne învaţă timpurile în care
trăim ca toţi locuitorii să fie oameni cu inimă sănătoasă,
cu plămâni sănătoşi, cu mădulare sănătoase, cu minte
sănătoasă, cu trup sănătos. Dar, dacă ne îngrijim numai de
trup, de cele necesare trupului şi neglijăm şi nu avem grijă
de sufletul nostru, chiar dacă medicul spune că trupul tău
este sănătos, sufletul tău este bolnav. Atunci, şi mintea este
bolnavă, si viata este neliniştită, nefericită, nemulţumită,
profund nemulţumită.
Să ne îngrijim şi de suflet, sau să ne îngrijim şi de suflet
tot atât de mult şi la fel de atent cum ne îngrijim de trup.
învăţătura lui Hristos ne spune că sufletul este mai de preţ
decât trupul. Ce ar da omul în schimbul sufletului? De ar
dobândi cineva toată lumea dar îşi va pierde sufletul, ce folos
va avea? - se întreabă Hristos. Aşa că e timpul să ne întrebăm
şi noi, fiecare, şi să vedem că trupul este trecător. Ceva din
adâncul nostru ne spune că ceva din noi moare. Tot omul
crede că el este nemuritor şi cel mai păcătos om trăieşte
cu speranţa unei vieţi bune, mai fericite, cu speranţa unei
28
vieţi nemuritoare. Cu această speranţă, cu speranţa într-o
înviere, într-o viaţă eliberată de robia întunecată de orice
boală. Această boală se numeşte păcat aşa cum îl cunoaşte
orice om care vede că nu-i desăvârşit, că nu-i împlinit, că-i
lipseşte ceva ce-1 face nefericit. Aruncăm vina unul pe altul.
Bărbatul pe femeie, copiii pe părinţi, cei de jos pe cei de
sus. Societatea omenească întreagă este bolnavă. Salvarea
este numai o întoarcere la obârşia noastră, la izvorul vieţii,
întoarcerea la Hristos, întoarcerea la Dumnezeu. Pentru că
ea, viaţa, ne asigură că are un început, iar începutul vieţii
este dat de Cel ce a dat acest mare dar care este viata. Este
Etern şi El ne-a descoperit când a început timpul că El este
cel ce a dat timpului început, El fiind fără început. El a făcut
tot ce există acum şi este stăpân să oprească timpul şi să se
reîntoarcă toate în eternitatea de la un început fără timp.
Cel ce a creat totul nu va îngădui să dispară creaţia
Sa, care a luat fiinţă din iubire. Iar iubirea nu încetează
niciodată din Dumnezeu, Cel Ce Este El însusi Iubire!
Iubirea pe care am văzut-o arzând la Bârsana este în
stare să acopere tot întunericul răutăţii noastre care-L în
tristează pe Dumnezeu.
Când mă întorc cu gândul la toată mulţimea ce s-a
adunat la Bârsana, în 30 iunie 2014, mă cutremur. Pentru
că este mult să am în faţă un singur om, că mi se pare că am
în faţă un întreg cer cu toate stelele de pe el. Dar, când am
văzut în faţă mii de oameni, ca nişte făclii aprinse de har, de
dragoste şi de credinţă, nimeni nu va fi în stare să spună ce
am trăit şi ce am simţit. Şi aşa cum a fost la Bârsana am trăit
de multe ori în viaţă, slujind Poporul şi pe Dumnezeu.
Ln încheiere le-am spus celor de faţă: i-aţi făcut mare
bucurie lui Dumnezeu, şi pentru asta vă mulţumeşte!
Doamne, nu voi uita niciodată chipul vostru, fraţilor,
minunaţilor, binecuvântaţilor, iubiţilor! Vă rămân de-a
pururea recunoscător pentru bucuria pe care aţi facut-o lui
Dumnezeu, îngerilor, sfinţilor, când aţi venit la mănăstire.
Tuturor moşilor si strămoşilor care s-au mişcat în mor-
y y y y
minte, pentru că ţărâna din care a fost trupul lor s-a mişcat,
s-a încălzit, s-a însufleţit. Şi în felul acesta au preamărit şi ei
pe Dumnezeu.
♦* *
După masă, au venit toţi ierarhii la mine, şi cu bucurie

ne-am îmbrăţişat, după care fiecare a plecat spre eparhiile
lor, ducând în suflet crâmpeie din această zi luminată,
sfântă şi minunată, de la Sfânta Mănăstire Bârsana.
***
Am avut o noapte liniştită pentru care îi mulţumesc

Prea Bunului Dumnezeu, şi cu credinţă mă rog pentru
toată suflarea, pentru fraţii mei, pentru oameni, pentru
cei de aproape şi pentru cei de departe, pentru cei ce mi
au poruncit să mă rog pentru ei, şi pentru toţi cei care
au nevoie de milă şi de ajutorul lui Dumnezeu, Stăpânul
Cerului si Pământului.
y
Mă gândesc la toţi cei ce sunt pe drumuri, mă gândesc

la toţi muncitorii cu mare dragoste. La muncitorii de pe
ogoare, de pe şantiere, din fabrici, din birouri, de la catedre,
din soboare, dar şi la ciobanii care pasc turmele prin munţi,
prin văi, prin câmpiile ţării noastre prea iubite.
Am cuprins într-un cuvânt - spunând: pe toţi mun
citorii. Pentru că ei sunt cei mai mari slujitori, ascultători şi
împlinitori ai planului lui Dumnezeu, cu mintea, cu braţele,
cu toate mădularele lor sfinte, pe care omul le-a primit de
30 /rL & c sZ t
la Dumnezeu.
Ca o slugă şi ca un smerit slujitor al Lui, mă simt
dator să mă rog pentru toată Creatura, să o binecuvântez
mereu şi să-I mulţumesc mereu lui Dumnezeu pentru toate
binefacerile şi pentru toată lucrarea pe care a facut-o în
Univers, dar mai cu seamă pe acest Glob Pământesc, pe care
Creatorul l-a favorizat şi l-a înzestrat cu tot ce era nevoie,
pe care l-a preţuit şi l-a iubit, îndrăznesc să spun, mai mult
decât pe toate planetele ce există în Spaţiu.
In dimineaţa aceasta frumoasă de vară, în acest loc
ales şi binecuvântat de Dumnezeu - Mănăstirea Rohia,
m-am simtit > dator să înalt>un imn de slavă Creatorului si >
Creaturii. Văzând minunata Creatură, sufletul mi s-a um
plut de admiraţie faţă de Creaţie, şi de mare şi neîncetată
adoraţie faţă de Cel în Treime lăudat - Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt!
Amin
***
Mă minunez când văd cât de regulat răsare soarele într-

un an. După solstiţiul de vară, în zona noastră, soarele răsare
în stânga orizontului, spre miazănoapte, iar după solstiţiul
de iarnă soarele răsare spre miazăzi. Dar cât efort, câtă
muncă, cât studiu şi observaţie a depus omul să stabilească
faptul că nu soarele, ci pământul se mişcă în jurul soarelui.
Este o regulă deosebită şi deosebit de binefăcătoare pentru
planeta noastră, pentru viaţa noastră, chiar dacă oamenii
nu-şi dau seama, chiar dacă nu observăm şi nu înţelegem
că toate se mişcă neîncetat. Şi nu se mişcă la întâmplare,
haotic, ci într-o ordine precisă, după o regulă nemişcată.
Totul este într-un mod minunat, în mod tainic, iar acesta
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI / J ^ c 31
este un semn, este o dovadă că această mişcare, această
Ordine impresionantă este realizată de o Putere, de o
Persoană, de un Atotstăpânitor şi Veşnic. La timpul numai
de El ştiut a creat spaţiul şi lumea în care ne aflăm şi noi.
Această Persoană, această Fiinţă Infinită - omul a numit-o
Dumnezeu, nume mai presus de orice lucru. Această
Persoană când a binevoit a făcut un deosebit Pogorământ
şi s-a arătat omului, s-a arătat lui Moise care s-a numit în
lume „Omul lui Dumnezeu”. Iar când Moise, „Omul lui
Dumnezeu”, a întrebat Fiinţa ce a apărut în nor, în lumină
„cine eşti Tu?”, Persoana care a apărut îmbrăcată în lumină
şi în nor a spart tăcerea Lui eternă şi a răspuns: „Eu sunt cel
ce sunt!” Infinit nume, mărginit cuvânt. Doar atât putea
se i se spună omului, doar atât putea să primească omul,
doar atât putea să audă omul. Omul a primit însă poruncă:
„Spune poporului «Cel ce Este m-a trimis să vă vorbesc»”,
şi din clipa aceea omul a primit porunca să asculte pe cei ce
au fost trimişi să le comunice, să le vestească Poruncile lui
Dumnezeu. Aceştia s-au numit Drepţi, Patriarhi, Prooroci
sau Inspiraţi, până când a sosit timpul ca „Cel ce Este”
(care a fost numit Dumnezeu şi Tată), a trimis pe Fiul să se
nască pe pământ. Fiul care a îmbrăcat trup omenesc dintr-o
fecioară preacurată. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu nu a
fost din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, asa cum
Arhanghelul Gavril i-a spus Fecioarei Maria.
Fiul lui Dumnezeu care era aşteptat de tot neamul
omenesc a trăit pe pământ şi a primit nume omenesc Iisus
- ce înseamnă Hristos - Mântuitor. Nimeni n-a ştiut că
Iisus, fiul Măriei este Hristos, că El este Mântuitorul trimis
de Tatăl din Ceruri, că este Fiul lui Dumnezeu. Taina
aceasta mare nimeni nu o cunoştea în afară de mama Sa.
32
Nici îngerii, nici diavolii, nici oamenii nu ştiau că Iisus este
Fiul lui Dumnezeu, până când Iisus a împlinit vârsta de
treizeci de ani, vârsta de bărbat major. Atunci, Iisus a venit
la Ioan, marele profet cinstit şi ascultat de tot poporul. în
faţa lui Ioan, Iisus şi-a plecat capul şi a cerut să-L boteze în
numele întregului neam al lui Adam care era sub canonul
marelui păcat al neascultării de Dumnezeu, al înstrăinării
de Dumnezeu, al ascultării de Satan.
Când Iisus a coborât în apele Iordanului, când Pro
fetul Ioan a ascultat de porunca Lui Dumnezeu şi a împlinit
dorinţa lui Iisus, atunci Cerul s-a deschis şi Duhul Sfânt
în chip de porumbel a pogorât din Cer asupra lui Iisus şi
a rămas peste El. Atunci, din Cer, Tatăl a vorbit şi a spus
pentru toată Creatura din cer şi de pe pământ, dar şi celor
de sub pământ (adică diavolilor): „Acesta este Fiul Meu,
Fiul Meu cel iubit!”. Nici oamenii si nici diavolii n-au
înţeles marea Taină pe care Tatăl a vestit-o întregii Creaturi.
„Acesta este Fiul Meu cel iubit”, aceasta a fost marea
taină pe care Tatăl, „Cel ce Este” - cum i-a spus lui Moise, a
vestit-o în faţa întregului Univers. Dar pe care numai îngerii
au înţeles-o şi au început să-i slujească lui Iisus.
Asistat de îngeri, Iisus şi-a desfăşurat toată lucrarea
pe pământ. Iar când lucrarea Lui se apropia de sfârşit,
Iisus le vestise oamenilor Evanghelia Sa, Vestea cea bună,
că la orizont se vedea ca o umbră apropiindu-se Patimile
şi moartea. Domnul a luat cu sine pe trei dintre apostoli,
ce-I erau mai apropiaţi (Iacob, Petru şi Ioan) şi a urcat cu ei
până în vârful Muntelui Taborului. Şi acolo, ca în Muntele
Sinai, Tatăl se îmbrăcă într-un nor, şi din nor s-a auzit glasul
Tatălui vorbind tuturor timpurilor şi oamenilor: „Acesta
este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”.
Pe Tabor, Tatăl a completat, a desăvârşit mesajul pe
care l-a dat la Iordan, când Fiul şi-a început lucrarea pe
pământ. Pe Tabor, Tatăl, din nou a grăit zicând: „Acesta
,
este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, pe acesta sâ-L
ascultaţi!”
Pe acesta sâ-L ascultaţii - Aceasta este porunca su
premă. Ea va vindeca de păcatul neascultării lui Adam, care
i-a înstrăinat pe oameni de Tatăl, de Cel ce Este necuprins
de nicio creatură, de Cel Necuprins de mintea omenească.
Aceasta este Revelaţia supremă şi porunca supremă dată
tuturor creaturilor, şi mai presus de toate Omului. Omului
- pe care Creatorul l-a înzestrat cu daruri pe care numai
Dumnezeu le are: cu suflet nemuritor, prin care omul devine
moştenitor
> al Vieţii
> si) Fericirii Veşnice.
î Omul trebuie să
asculte de Fiul lui Dumnezeu, pentru că aceasta este porunca
şi condiţia sa. Să asculte Cuvântul lui Dumnezeu care este
Iisus Hristos.
Ascultarea.
Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este Vestea cea
Bună - pe care ne-a trimis-o Dumnezeu Tatăl, prin Iisus
Hristos, Fiul Său. Veste prin care ne mântuim de moarte, de
moartea pe care a primit-o Adam pentru neascultare.
Iisus este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu Tatăl.

Prin El ne vorbeşte Cel ce este iară început, etern şi fără
sfârsit.
>
Cuvântul meu este nevrednic să vorbească despre
Marea Taină, mai presus de toate tainele.
Azi, citind cartea lui Immanuel K ant, Critica raţiunii
pure, m-a impresionat cuvântul marelui filosof care-şi
34
mărturiseşte crezul lui. Asta după ce el, ca şi alţii, încearcă
să lămurească încâlcitele gânduri omeneşti. Cartea aceasta
este cosiderată de toate minţile > omeneşti) luminate una
dintre cele mai reuşite cărţi în care se fac speculaţii şi se
emit teorii omeneşti. Sunt zeci si zeci de teorii, unele fără
conţinut, altele mai înalte sau mai adânci decât le pot
cuprinde bietele puteri omeneşti. După ce scrie câteva
pagini cu impresionante şi savante teorii, K a n t mărturiseşte
în sfârşit crezul lui care se potriveşte de la copil până la cel
mai în vârstă om, înţelept: „Eu voi crede în m od inevitabil în
existenţa lui Dumnezeu si intr-o viaţă viitoare} si sunt sigur
că nimic nu poate clătina această credinţă, deoarece prin
aceasta ar f i răsturnate chiar principiile mele morale la care
eu nu pot renunţa fără a deveni demn de dispreţ chiar în ochii
mei proprii” (pag 640 ediţia din 1930).
Repet, acesta este crezul unui Om adevărat!
♦**
M-a vizitat cineva de la Bucureşti şi mi-a spus

„se spune că înalt Preasfinţia Voastră sunteţi ctitorul
Mănăstirii Rohia ...” La acest cuvânt i-am răspuns că eu nu
sunt ctitorul Mănăstirii Rohia, ctitor a fost altcineva, ci
sunt întemeietorul în duh al Mănăstirii Rohia. Dumnezeu,
istoria şi poporul român din nord-vestul României ştie că
Justinian Chira este întemeietorul sufletesc, întemeietorul
în duh al Mănăstirii Rohia.
Din 1944, de când stareţul mănăstirii a trecut la
Domnul, aşa a rânduit Dumnezeu ca ieromonahul Justinian
Chira, care avea 23 de ani, să rămână stareţ al Mănăstirii
Rohia. Dacă la acea dată ieromonahul Justinian ar fi plecat
din Mănăstirea Rohia, aceasta s-ar fi pustiit, Mănăstirea ar
fi rămas pustie.
Apoi, în noaptea de 30 octombrie 1959, când tot
personalul - părinţi şi fraţi - au fost forţaţi de autorităţile
comuniste să plece din Mănăstirea Rohia, dacă stareţul ar fi
cedat în faţa autorităţilor, Mănăstirea Rohia s-ar fi pustiit.
Atunci a venit primul secretar comunist al raionului
împreună cu colaboratorii lui şi i-a cerut stareţului să dea
o declaraţie în scris, că el, de bună voie vrea să plece de la
mănăstire. Altfel, spunea tovarăşul Rusu „avem noi şi alte
metode prin care te vom lămuri să părăseşti mănăstirea!”
Dar după răspunsul stareţului Justinian, prim secretarul
Rusul a plecat cu capul plecat.
Acestea sunt doar două momente, dar au fost şi altele
tot atât de misterioase, sau chiar miraculoase, pe care
stareţul Mănăstirii „Sf. Ana” Rohia a trebuit să le întâmpine.
In 1944 a fost ridicat de trei ori de la mănăstire si> dus sub
escortă, dar au venit momente şi mai grele în următorii
7 ani. Intre 1949 şi 1955 la fiecare hram, mănăstirea era
înconjurată de armată şi securitate care nu-i lăsa pe creştini
să se apropie. In acea perioadă, stareţul Justinian era în
mare pericol de a fi arestat şi făcut vinovat de tot ce se
întâmpla la mănăstire, pentru că mănăstirea era vizitată
de multe persoane. Apoi, împotriva tuturor ameninţărilor
autorităţilor care vroiau să-l aresteze pentru a doua oară
pe Nicolae Steinhardt, Justinian l-a primit pe acesta la
mănăstire. Dar, Justinian Chira fiind episcop vicar la Cluj,
împotriva tuturor ameninţărilor l-a luat pe Steinhardt sub
ocrotirea lui şi a Mănăstirii Rohia, iar datorită respectului
acestora din partea poporului, Steinhardt a fost lăsat să
scrie şi să le vorbească credincioşilor. Dacă Steinhardt nu ar
fi fost ocrotit şi încurajat să scrie, literatura noastră şi viaţa
36 /P u BlcJ oc
culturală a României ar fi fost cu mult mai săracă.
In concluzie, prin tot ce a făcut, cu ajutorul lui
Dumnezeu, pentru Biserică, pentru Mănăstirea Rohia,
pentru viaţa duhovnicească, prin cuvânt, prin viaţa modestă,
prin scris şi prin tot ce a adunat ca preţioasă zestre pentru
patrimoniul naţional şi în mod deosebit pentru Mănăstirea
Rohia (pe care a ajuta-o moral, spiritual şi financiar),
Justinian, întemeietorul în duh al Mănăstirii Rohia, este
mulţumit şi se poate întoarce în „pământul din care a fost
luat”, în „casa” pe care a dorit să i-o facă iubiţii lui fraţi la
poarta de intrare în ograda Mănăstirii Rohia.
Dar „întemeietorul” mănăstirii a fost şi el împreună cu
colaboratorii pe care i-a avut în toţi anii aceştia, din 1944.
Când vizitatorul de la Bucureşti mi-a zis „se spune că
sunteţi ctitorul mănăstirii”, am ţinut să îi spun că tot poporul
este ctitorul Mănăstirii Rohia, tot poporul care vine zilnic
cu trei bănuţi în mână, ca şi văduva pe care a lăudat-o
Mântuitorul. Iar acum, aici, văduve, orfani, bătrâni, bărbaţi
şi femei dau viaţă mănăstirii şi prin aceasta devin ctitori şi
binefăcători ai Mănăstirii Rohia.
* * *
In 1973, când Justinian Chira a fost ales de Sfântul

Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Episcop Vicar al
Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, stareţul
Mănăstirii Rohia a propus să fie numit stareţ ieromonahul
Serafim Man. Părintele Serafim Man a fost un vrednic
urmaş al lui Justinian. Serafim a continuat reîntemeierea
Mănăstirii Rohia, a adunat materiale şi după planurile
făcute de Justinian a construit Casa cu Paraclis pe stânca
din faţa bisericii Mănăstirii Rohia. Dar ceea ce este foarte
important, Serafim a continuat lucrarea duhovnicească a
lui Justinian, vestind Cuvântul lui Dumnezeu prin predici
inspirate. Iar prin ce a scris şi a tipărit a întregit atmosfera
şi rânduiala de viaţă liturgică, duhovnicească, misionară,
stabilită în Mănăstirea „Sf. Ana” Rohia. Părintele Serafim s-a
îmbolnăvit grav de cancer şi printr-un miracol dumnezeiesc
s-a vindecat. Dar s-a retras de la conducerea mănăstirii, şi
după aceea episcopul vicar de la Cluj a propus să fie numit
pe postul de stareţ al Mănăstirii Rohia, ieromonahul Iustin
Hodea, ucenicul părintelui Serafim. Părintele Iustin a fost
şi el un foarte vrednic întemeietor al Mănăstirii Rohia.
Părintele Iustin a adunat o obşte de tineri vrednici în jurul
lui, pe care i-a educat, i-a format, i-a trimis la şcoli şi i-a
ajutat să se formeze în duhul Rohiei. Aceştia au continuat
stilul de viaţă al Mănăstirii Rohia început în 1944.
Vrednici, foarte vrednici sunt aceşti fii ai Rohiei. După
eliberarea ţării, după eliberarea României de sub regimul
comunist, după ce viaţa bisericească a început să se dezvolte
liber, după ce s-a reînfiinţat Episcopia Maramureşului
şi Sătmarului, mănăstirile au început să se înmulţească,
ajungând în 2014 la un număr de 30 de mănăstiri şi schituri.
Aproape la toate aceste mănăstiri şi schituri sunt stareţi
formaţi la Mănăstirea „Sf. Ana” Rohia, si sunt conduse cu
rânduiala de la Mănăstirea Rohia. Aceasta este realizarea
cea mai importantă a întemeietorilor Rohiei: Justinian,
Serafim şi Iustin. Deosebit de sfântă şi preţioasă este această
realizare a Mănăstirii Rohia pentru viaţa creştin-ortodoxă
românească.
Privind viata,
> ' osteneala si
> munca obştii
» de la Rohia mi
se umple sufletul de lumină, de bucurie, de profundă mul
ţumire sufletească. Pentru că văd roadele. Văd în jurul meu
38
la Rohia, dar şi în toate mănăstirile, schiturile şi parohiile
frumoasa oaste de preoţi ai lui Iisus Hristos, vrednici,
tineri, luminoşi, slujind la cele peste cinci sute de altare ale
lui Hristos din această zonă, din această Eparhie în care
Dumnezeu m-a pus chiriarh.
Mă mişcă profund toate acestea, fiind conştient cât de
mare şi sfântă datorie am pentru sufletele tuturor.
Mereu mă gândesc la toţi, pe toţi îi văd cât sunt de
frumoşi, cât sunt de preţioşi şi de iubiţi de Iisus Hristos,
de Tatăl Nostru cel din Ceruri si > de toti
î Sfinţii Bisericii lui
y
Hristos. Stau în faţa acestui popor care este ca un munte de

lumină. Iar eu, sunt atât de mic, o slugă, un umilit slujitor
al Bunului Dumnezeu, Stăpânul Cerului şi Pământului.
Acum şi în veci eu sunt dator să spăl picioarele tuturor celor
ce cred, ascultă şi il iubesc pe Hristos!
Ca nişte vlăstare, ca nişte muguri sunt toţi ucenicii,
toţi colaboratorii, toţi cei care din 1944 s-au născut si au
crescut în ograda Bisericii noastre Ortodoxe. Aceasta este
adevărata comoară pe care am adunat-o!
***
„Există mântuire?” s-a întrebat un mare criminal.

Există, dacă te pocăieşti. Dar pentru cel ce se leapădă
de Hristos, de credinţă, pentru cel ce cade în erezie şi nu
se îndreaptă, nu este mântuire nici în veacul de acum, nici
în veacul viitor, zice cuvântul Evangheliei. Pentru că el a
săvârşit un păcat împotriva Duhului.
* * *
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI / c 39

Dumnezeu aşteaptă întoarcerea păcătosului!
Cuvântul spune că pentru cel care provoacă sminteală
mai uşor îi va fi dacă şi-ar lega o piatră de gât şi s-ar arunca
în mare!
***
Am fost întrebat ce părere am că unii insistă pentru

mărturisirea şi împărtăşirea deasă. Şi am răspuns că trebuie
să fie cu vrednicie, aşa cum ne învaţă Sf. Ap. Pavel. Cu
vrednicie, să ne împărtăşim întotdeauna!
* * *
Azi dimineaţă am umblat cu gândul din casă în casă

în satul în care m-am născut, unde mi-am petrecut primii
ani ai vieţii.
j Nu cunoşteam
j
decât două-trei localităţi
> înafară
de satul natal. Cât de strâmt era orizontul satului meu, şi
cât de largă este lumea prin care am trecut în aceşti 93 de
ani! Nenumăraţi sunt oamenii cu care m-am întâlnit si
pe care i-am cunoscut. Nu-1 uit niciodată pe Patriarhul
Teofilos al Etiopiei, care m-a vizitat şi care a fost ucis de
comunişti. L-am cunoscut pe Patriarhul Atenagora din
Constantinopol şi pe Bartolomeu, Patriarhul actual al
Constantinopolului, pe care l-am întâlnit de mai multe ori
la Bucureşti.
I-am cunoscut pe patriarhii Moscovei, pe arhiepis
copul budhist din Hiroshima - Japonia, care a făcut un
turneu în toate ţările din lume. Acest arhiepiscop m-a
vizitat şi pe mine la Cluj când a făcut acel turneu în fruntea
unei delegaţii, în scopul de a apăra pacea pe pământ. L-am
primit la Catedrala din Cluj să le arătăm că şi noi suntem
preocupaţi de marile probleme ale păcii, şi am dorit să le
dăm un semn că suntem alături de cei care au căzut victime
40
bombei atomice. Le-am spus celor din Catedrală să ridice
o mână în semn de susţinere, şi în mod impresionant, toţi
au ridicat mâinile. Acest gest i-a cutremurat pe cei din
Hirosima.
In 1976 am primit o delegaţie de la televiziunea din
Londra, care au făcut un film cu vizita pe care au facut-o la
Cluj, la Rohia, în Maramureş, iar acest film a fost difuzat în
toată lumea. Filmul făcut de cei de la BBC s-a încheiat în
Duminica Mironosiţelor, când am săvârşit Sfânta Liturghie
în Catedrala din Cluj, unde mi s-a cerut să vorbesc de la
amvon, şi am vorbit despre rolul deosebit de important al
Bisericii lui Hristos.
Altă dată, am fost vizitat de o mare personalitate reli
gioasă din Japonia, care fiind încântat de întâlnirea noastră
mi-a oferit ceasul lui de buzunar ca amintire. Era liderul unei
importante mişcări procreştine din sânul poporului japonez.
De asemenea, am fost vizitat de Mitropolitul Mănăs
tirii si Muntelui Sinai.
îmi este foarte vie în minte amintirea Patriarhului
Teoctist şi mai ales că la ultima întâlnire, după cină mi-a
luat mâinile în mâinile lui şi m-a privit îndelung în ochi,
fără să spună nimic. Şi aşa ne-am despărţit. Iar aceasta a fost
ultima întâlnire cu Patriarhul Teoctist, care m-a preţuit şi
m-a iubit ca pe un slujitor al Bisericii noastre, şi împreună
cu care am slujit mulţi ani pe Dumnezeu - pe timpul
Patriarhului Justinian, Justin în timpul păstoririi sale.
In aceşti ani importanţi şi grei pentru credinţă, pentru
Biserică, pentru Ţară, pentru Poporul Român, în acest timp
Patriarhul Teoctist, dar şi Justin, şi Justinian, m-au cunoscut
ca omul care nu am tăcut când a trebuit să se vorbească.
Am vorbit în şedinţele Sfântului Sinod, deşi alţii preferau
din prudenţă să tacă, pentru că era periculos să vorbeşti
într-o lume ce stătea cu uşile puşcăriilor deschise pentru cei
"îndrăzneţi”. Dar îndrăzneala mea îi bucura pe toţi, pentru
că Justinian vorbea în şedinţe ceea ce toţi gândeau, dar care
din înţelepciune nu se exprimau, ci răbdau, tăceau şi îşi
faceau datoria.
Mi-am amintit de toti aceştia în această dimineaţă, si
de toţi pe care i-am cunoscut de când am fost binecuvântat
de Dumnezeu cu darul preoţiei şi arhieriei. Dar mi-am
amintit şi de mulţi alţii, din toate categoriile sociale, pe
care, cu sfinţenie, cu profundă dragoste şi cu veneraţie îi
port în sufletul meu, în inima mea. Iar când inima mea se
va face pământ, acolo, în acel pumn de pământ numele lor
va rămânea, iar numele lor va rămânea imprimat în sufletul
meu în veci.
Am credinţa că în fiecare inimă omenească rămâne o
părticică din fiinţa omenirii, aşa cum există o părticică din
inima tuturor oamenilor şi în inima lui Hristos!
* * *
Am ascultat Sfânta Liturghie, Slujba Divină - în care

Sfânta Treime primeşte închinarea întregii Creaturi. Din
pridvoarele Mănăstirii Rohia Liturghia este mai înălţătoare
decât în cele mai luminoase altare de pe pământ. Cerul
albastru este bolta acestei Catedrale, codrul, dealurile,
poienile din jur cu zumzet dau cântările, vântul care
uşor cântă printre ramuri este ca şi cântăreţii de la strană.
Din pridvorul de vară al mănăstirii, sfântul sobor format
din preoţi şi diaconi, şi poporul dreptcredincios se dă la
întrecere cu oştirile care de acolo, din nemărginitul Cosmos
preamăresc pe Bunul Dumnezeu, al cărui nume este mai
presus de orice nume.
42
Cât bine a făcut Dumnezeu prin Mănăstirea Rohia!
De-a lungul timpului meu de slujire, în cei 73 de ani în
această Sfântă Mănăstire, mereu le-am spus oamenilor
să-şi amintească cât bine le-a făcut lor Dumnezeu. Drepţi
sau păcătoşi, credincioşi sau necredincioşi, bolnavi sau
sănătoşi, mereu au avut glasul Mănăstirii Rohia prin umiliţii
ei slujitori, care i-au luminat pe toţi să se întoarcă în satele
lor, în familia lor, în biserica din satul lor şi la preoţii care
i-au lepădat de satana şi care i-au împreunat cu Hristos.
***
După o noapte chinuită şi după un popas pe terasa

casei mele, numită ”Casa de stejar”, am scos câteva cărţi din
rafturile bibliotecii, unde s-au adunat mii de cărţi vechi
şi noi. Sunt multe cărţi apărute în anii grei din timpul
regimului comunist, dar şi cărţi tipărite de Biserică în
timpuri mai noi. Am constatat că şi în timpul regimului
comunist Biserica a scris şi a tipărit în editurile statului cărţi
foarte bune.
In România românii nu şi-au pierdut harul scrisului,
al gândului, al creaţiei - în toate domeniile - bisericesc,
ştiinţific, literar, artistic, liric etc. Şi ceea ce este foarte
important de reţinut este că multe din cărţile ce s-au scris şi
tipărit în timpul dictaturii şi al cenzurii severe a regimului
comunist, au apărut şi cărţi foarte bune. Cu atât mai im
portante sunt aceste cărţi, pentru că s-au scris şi s-au tipărit
sub regimul trecut.
Ultima carte pe care azi am scos-o din raft a fost
„Pagini alese” de N. Iorga, apărută în 1965, pe care am
cumpărat-o în 1967. Pe această carte, ca şi pe multe alte cărţi
din bibliotecă mi-am făcut ”note marginale”, interesante
si
> foarte îndrăzneţe j având în vedere că multe din aceste
note nu au fost întotdeauna în concordanţă cu gândirea
regimului care conducea în anii aceia România. Orice
inspecţie a organelor de ordine ar fi putut avea urmări foarte
neplăcute, dar Dumnezeu m-a ocrotit. Făceam fiecare notă
obiectivă, fără duşmănie sau teamă.
* * *
Ziua mi-o închei cu aceleaşi gânduri de mulţumire

sufletească pentru că şi azi am citit cărţi bune. Şi am
constatat că în cei peste 70 de ani de când am păşit la Rohia
am adunat o mare comoară spirituală şi culturală, pe care cu
bucurie o las urmaşilor
> noştri
) luminaţi. >
* * *
Ţara - Poporul şi Bunul Dumnezeu! Sunt trei mari

lumi de care îmi este legat sufletul. Două, lumi trecătoare.
Bunul Dumnezeu - Slăvită Lumină Veşnică pe care în veci
o voi preamări - Aleluia - Aleluia - Aleluia
Amin, Amin, Amin
Slavă Tie, Doamne, Slavă Tie!
Ţara şi Poporul - Doamne miluieşte-le, Doamne
miluieste-le, Doamne miluieste-le!
Doamne, multumescu-Ti, Doamne, multumescu-Ti,
Doamne, mulţumescu-Ţi pentru toate.
Doamne, mulţumescu-Ţi pentru această noapte
binecuvântată şi sfântă.
44
Z1^· •s^^g’V^gţ
s2S^>e^ ^<eO --e^ —_____
^7^/^ E-tScv^TTŞ
^-~ ^ *=>_» ^p £=\£^
p
« r § ^
Q&C^YsC/
5 v ^ ^ f ^ T < îrO < W ,p* C>C^-^ /^■e·'

V------ .__ ? O r «=> .£-»'
*5i-~ J^ -f ^
■^!y; ^ tr&Oc++*r
O * - <° **L&£-e^+-, - .s n
B t *—
*"^ <p x t^ ^ e ^ r .
-o-^S
'iş& evu*,? _ « /jT Ţ
*V ?W © ^ â f T V ^ < & ?*? < -U ~ ~
Azi (15 iulie 2014) a fost ziua de naştere a medicului

Grigore Botoi care m-a operat în 5 aprilie 2014. Bine
cuvântez mâinile tuturor medicilor din lume!
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI X J^ c
45
în anii 1920 - 1930 Protopopiatul Chioarului sau
„Cetatea de piatră” cum era numit în trecut, avea sediul
la Şomcuta Mare şi era condus de marele protoereu Vasile
Latiş. „Problemele de seară, lasă-le pe dimineaţă” spunea
protopopul Vasile Latiş. Mi-am amintit acest cuvânt foarte
înţelept şi l-am pus în aplicare, iar azi dimineaţă am privit
mai liniştit, mai realist, mai frumos şi mai constructiv
pentru toate părţile, problemele pe care le-am aflat aseară.
♦**
Bătrâneţea îi întristează de multe ori pe unii, dar nu

avem voie să ne lăsăm biruiţi de nicio slăbiciune, ci să îi
mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile pe
care ni le-a dat toată viata. Privesc, mă bucur, si cu umilinţă
şi credinţă îi mulţumesc Atotputernicului Dumnezeu
pentru toate!
** *
Sunt multe probleme în familii. Timpurile de acum

îşi spun cuvântul, iar lipsa de dragoste şi de fidelitate este
dureroasă. Episcopia şi episcopii au multe greutăţi cu
turma, cu credicioşii, cu societatea - o societate bolnavă şi
sufleteşte şi trupeşte. Văzând această situaţie, văzând starea
de acum, mă simt dator să mă rog. Să-mi îndrept gândul
către Domnul Dumnezeu cu încredere, de la care cer milă,
ajutor şi iertare pentru noi toţi, pentru tot neamul omenesc
de pretutindenea. Şi mă rog ca fiecare să împlinească
planul pe care i l-a dat Creatorul, fiecare cu mâinile lui, cu
mintea lui, cu voinţa lui, cu puterea lui. Fiecare trebuie să
împlinească planul pe care Creatorul i l-a dat atunci când
l-a creat. Acest lucru mă impresionează puternic şi mă
46
bucură. Deşi omul are multe şi mari păcate în zilele acestea,
şi a avut multe şi mari păcate întotdeauna împotriva lui
Dumnezeu, Dumnezeu ne-a răbdat, Dumnezeu ne-a iertat,
Dumnezeu ne-a ajutat. Dumnezeu luptă împotriva forţelor
răului şi duce spre triumful binelui, al vieţii, al dreptăţii şi
al adevărului. Şi pregăteşte ziua cea mare în care satan va fi
învins, răul şi întunericul va fi învins, moartea va fi biruită,
iar viaţa şi fericirea va fi pentru toată creaţia. Pentru noi,
oamenii, va fi desfiinţată moartea şi suferinţa, iar satana va
fi condamnat şi osândit pe veci!
***
Lupta cu gândurile este cea mai importantă luptă.

Gânduri deşarte, gânduri urâte, gânduri ticăloase - sunt
’’urâciunea pustiirii” pentru că satana le aduce în sufletul
omului, în locul cel sfânt care este sufletul omului. Pentru că
inima omului trebuie să fie Templul, Lăcaşul Duhului Sfânt.
* * *
Notez cu tristeţe că sunt indivizi total lipsiţi de

responsabilitate, de ruşine şi de frică de Dumnezeu, care
profită de oamenii creduli şi cu bun simţ, intimidându-i
că-si curmă viata. Din nefericire, sunt mulţi care-i întristează
pe oamenii care muncesc cinstit, care gândesc sănătos şi drept.
Dar cine se confruntă cu asemenea cazuri să nu fie scandalizat,
să nu se tulbure de aceste situaţii> ieşite
) din comun. Să-si y
amintească de faptul că nu există pădure fără uscături.
* * *
Intr-o lume în care apare câte o persoană de care se

ruşinează şi se scandalizează şi îngerii şi oamenii, sunt şi
mulţi copii de care se bucură şi îngerii şi oamenii.
In aceste zile zbuciumate, de multe o r i, scriu cuvinte
plângând, pe la miezul nopţii.
* * *
„Aici trebuie să intri plângând”, a zis odată cineva,

intrând într-o biserică ortodoxă să o viziteze.
♦**
Mame, sfintele noastre mame, au ţinut lumina

credinţei în sufletul copiilor şi în anii grei, de dictatură
materialistă, şi în România, şi în Rusia, şi în alte timpuri, şi
în alte ţări din lume. Mama a fost cea care a apărat credinţa,
mama a fost cea care a păstrat credinţa în sufletele plăpânde
ale copiilor, credinţa care a rămas peste ani în sufletul
copiilor lor, chiar şi după ce aceştia au crescut şi au devenit
conducători tari ai ţării lor.
Mama şi copilul au rămas fideli faţă de Biserică, faţă
de Hristos, faţă de Dumnezeu, faţă de Tainele cele mari ale
vieţii, faţă de sentimentul religios. Sentimentul religios este
născut, nu făcut în sufletul omului, sentiment întipărit în
sufletul omului de la creaţia sa, de Ia zămislirea omului, de
când Dumnezeu a dat viata, de când i-a dat omului Duh. Si
îl păstrează toată viaţa, iar atunci când sufletul se desparte
de trup, trupul se întoarce în pământul din care a fost luat,
iar sufletul se întoarce la Dumnezeu, cel care l-a dat, cum
zice în mod inspirat Sfânta Scriptură.
Mama, primind sămânţa vie de la Dumnezeu prin
bărbat, dă trup din trupul ei, carne din carnea ei, sânge
din sângele ei şi cu toate acestea deodată îi dă fătului şi
sentimentul religios. De aceea copilul este mai apropiat
48
sentimental de mama lui. Iar prin transmiterea Senti
mentului religios, mama şi copilul îndeplinesc împreună,
de la zămislire, lucrarea lui Dumnezeu.
Chiar şi Fiul lui Dumnezeu, care de la Duhul Sfânt
s-a zămislit şi ”nu din sămânţă pământeană, nici din poftă
bărbătească”, a primit sentimentul religios de la mama sa,
pentru că a primit de la ea, trup, carne şi sânge, le-a primit
de la Maria, Fecioara din Nazaret, şi de aceea Fecioara Maria
este supra-venerată de toată făptura omenească.
Mama şi copilul sunt minunea cea mai mare şi iubită
de Dumnezeu. Pentru că mama şi copilul îl ascultă şi îl
iubesc pe Dumnezeu. Aşa se face că nici cei mai aspri, mai
străini şi mai necredincioşi bărbaţi nu o poate refuza pe
mamă atunci când ea îi cere omului, bărbatului să-i slujească
şi el lui Dumnezeu. Şi aşa, mama, tata şi copilul formează
o familie, care îndeplineşte cea mai importantă lucrare de
pe pământ - de înmulţire şi stăpânire a lumii create de
Dumnezeu!
***
Cred că nici o limbă de pe pământ nu are un cuvânt

atât de frumos, cum avem noi în sfânta limbă românească,
prin care rostim numele fiinţei care ne-a dat trup din trupul
ei, sânge din sângele ei, sentimente din sentimentele ei
omeneşti şi dumnezeieşti:
MA-MA!
Două silabe care au un conţinut atât de profund şi
atât de cuprinzător cu toată simplitatea. Făptura aceasta
omenească, care nici ea nu se cunoaşte si nu se va cunoaşte
niciodată în totalitate, parcă rosteşte şi murmură în şoaptă,
înainte de a se naşte:
3 ma-ma,7 ta-ta.
Vă rogspuneţi-mi cei care cunoaşteţi mai multe limbi,
dacă mai găsiţi o limbă atât de frumoasă şi armonioasă prin
care să se exprime un cuvânt aşa de simplu şi de frumos,
cum ne rostim noi numele părinţilor!?
Să ştiţi că eu am credinţa că acesta este un cuvânt pe
care omul l-a moştenit din Rai, de la Dumnezeu.
Tata-Mama - sunt cuvinte pe care omul n-a trebuit să
se trudească să le rostească, să le exprime. Când Abel şi Cain
au deschis gura a şi ieşit un sunet şi s-a auzit un cuvânt. Tata
- Mama, iar părinţii noştri au înţeles că pe ei i-am chemat.
Ce frumos! Ce luminos! Ce armonios!
Iar în limba română, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
ne-a învătat ca celui ce ne-a făcut să-i zicem tot asa: Tata!...
Tatăl nostru care eşti
> în Ceruri...
Amin! Amin! Amin!
♦**
De-a lungul acestor ani, noi am vegheat, am supra

vegheat şi ne-am rugat. Şi am stat la picioarele Celui Bun,
Celui Puternic, care a binecuvântat smeritele şi fierbinţile
noastre rugăciuni. Alături am avut tot poporul care ne-a
ascultat şi ne-a urmat, toţi preoţii vrednici din aceste
timpuri.
* * *
Doamne!Vezi nevoia mea,3că suferinţele mi le cunoşti!

y y
Ajută-mă să-mi port crucea, şi acum şi întotdeauna să mă

rog pentru fraţii mei de aici şi de pretutindenea!
♦**
Creştinii
> au nevoie de educaţie si trebuie ascultaţi cu
y y y
toată atenţia şi dragostea. Pe toţi oamenii îi privesc cu milă,

50
cu dragoste şi respect şi ma rog pentru ei. Şi îi sfătuiesc:
când îţi pui capul pe pernă, ridică-ţi gândul Ia Dumnezeu!
* **
Cunoscând greutăţile vieţii, îmi este foarte milă de

oameni. Orice om, înstărit sau mai nevoiaş,* învătat
> sau mai
simplu, toţi avem nevoie de dragoste, de milă, de sprijin
moral şi spiritual. Avem nevoie de mila şi ajutorul lui
Dumnezeu, toţi!
____ < ? ; .0> — .

AZ? - _____i
î £ c i aşJ -a> yLOsO*'' ~__ O c Ă .
i-f - Ă Ă t'/ts 'Z T Z Z / ' O l/ __
c5> _J
__^ . rU i b '
_____
_____/ y £/fr~<9ţg_,<a/a ___
k? < j g / c ĂLă y ___ .
***
Părinţii şi fraţii trebuie încununaţi cu numele Rohiei.

Aceasta mi-a şoptit fratele meu în dimineaţa aceasta.
***
Vorbim în metafore uneori, vorbim într-un limbaj

criptic, ca cei ce mă aud vorbind să nu audă şi să nu priceapă.
Uneori, ca din altă lume mă adresez vouă, celor ce aţi rămas
în lume.
* * *
Faţa lumii se va schimba, dar va rămâne aceeaşi, sub

supravegherea lui Dumnezeu, cel Atotputernic şi Veşnic.
Lumina lui Hristos va lumina tot mai frumos pământul.
Modestele vestigii de azi vor bucura generaţiile viitoare,
iar generaţiile de atunci vor vedea că şi în timpurile noastre
a existat pe pământ credinţă şi dragoste de Dumnezeu.
Aceasta va fi cea mai mare bucurie pentru toţi urmaşii noştri
îndepărtaţi. Iar noi, pentru ei muncim, ca să le lăsăm mărturie
vie, care să le dea şi mai multă tărie, speranţă, încredere în
viaţa pe care o avem şi noi în Domnul Dumnezeu, în Iisus
Hristos, în Biserica lui Hristos care va dăinui în veac!
♦**
Gândurile reci, gândurile străine nu vin de la

Dumnezeu - ele sunt ispite, cum le zic Sfinţii Părinţi, şi îl
supără pe Bunul Dumnezeu.
***
Dumnezeu mi-a dat să slujesc, să mă rog şi să mă

întâlnesc cu fraţii şi cu Poporul lui Dumnezeu pe care-1 port
în suflet. Vârsta şi sănătatea nu mă ajută să-mi fac datoria
cum mi-aş dori, dar nu mă înstrăinez niciun moment de
turma binecuvântată, în mijlocul căreia am stat de când
am îmbrăcat haina de slugă şi de slujitor al Stăpânului şi
Dumnezeului meu Iisus Hristos.
Slavă Domnului pentru toate! Mă bucur de toate câte
mi-a dat Dumnezeu, şi de toate câte le-am făcut, şi mă rog
Bunului Dumnezeu să mă ierte de toate câte am fost dator
să le fac şi nu le-am făcut.
52
r- , <6 - o
, <
^ —i Se —
_ ţ^ Z Ţ
^ ts\s> /& £ tZ& 'gL T ^ţŞ ^ ^ L c \* ? & -y'

î5 >^0 -Z *~>.<9 -^ V /2Û-*
** *
In aceste zile, lumea parcă-i în delir! Lumea caută şi

nu găseşte o cale normală, o stare de echilibru, pentru că
s-ci înstrăinat de Cel ce este: Calea, Adevărul şi Viata. Din
păcate, inima omului s-a răcit. Lumina cea vie care a venit
din cer s-a umbrit şi ne găsim într-un profund crepuscul
spiritual. Omul şi omenirea au pierdut vigoarea spirituală,
morala normală. Omenirea s-a pierdut mai adânc decât a
început la Turnul Babei şi de aceea nu are pace şi armonie
în viaţă. Se face mult turism şi pelerinaje la locuri sfinte
pentru că oamenii nu-şi găsesc locul. Omul se simte de
multe ori străin şi pribeag în casa lui, în ţara lui se simte
mereu pribeag, surghiunit, nemulţumit, flămând şi însetat
spiritual.
Ca o binecuvântare sunt şi acum altarele, bisericile,
schiturile, mănăstirile - locurile sacre, binecuvântate de
Dumnezeu.
Acum şi întotdeauna Hristos este salvarea, mângâierea
şi pacea.
Credinţa Dragostea şi Speranţa - ascultarea de
pomncde kt Dumnezeu - aduc şi vor aduce armonia,
echilibru in viaţa oamenilor pe pământ.
<1a J <2^,
_______ 'ts c T f
<^J-y f t e> y .
•g^rv
***
Peste oraş s-a lăsat o linişte blândă, odihnitoare. Au

început să cânte clopotele, şi aici, şi în toată ţara, la toate
bisericile ortodoxe. încep Liturghiile! Soseşte momentul
Prefacerii, când, de pe altarele Bisericii lui Hristos,
pâinea şi vinul, după invocarea Duhului Sfânt, de către
sacerdotul binecuvântat de Dumnezeu, pâinea şi vinul se
transfigurează. Se preface în Trupul şi Sângele Domnului!
Apare Tainica Jertfa - pâinea şi vinul devin Trup şi Sânge,
în mod nevăzut Hristos este de faţă. Curge sânge din rănile
lui! Tatăl şi Duhul Sfânt primesc jertfa Fiului, care se aduce
pe toate altarele Bisericii lui Hristos, pentru toate neamurile.
Această jertfa transfigurează şi înseninează atmosfera în
oraşul acesta, în ţara aceasta, care este Ţara binecuvântată
de Dumnezeu, şi în toată lumea.
Am în fată> o uriaşă
> viziune acum. Harul lui Dumnezeu
îmbrăcând tot spaţiul românesc binecredincios.
Ce bucurie dumnezeiască, ce mângâiere pentru mine,
umilitul fiu şi slujitor al Bisericii lui Hristos, al Drept-
credinciosului Popor Român.
♦**
Smerenia
Când îl aud pe Iisus Hristos zicând cu deosebită
umilinţă:
> ”învătati-vă
>> de la mine că sunt blând si > smerit
cu inima...” mă cutremur. Mă cutremur când ascult pe
Stăpânul cerului şi al pământului spunând aceste cuvinte.
Iar noi păcătoşii, îndrăznim să vorbim şi să preamărim
faptele marilor nevoitori, preamărindu-i pe ei, lăudându-ne
pe noi, cum zice marele poet al neamului nostru românesc.
Slavă celor care preamăresc vieţile Sfinţilor şi cu mare
evlavie le urmează faptele.
„Luaţi jugul meu asupra voastră, şi învăţaţi-vă de la
mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă
sufletelor voastre”
Gândeşte-te ce cugeţi când scrii un cuvânt, pentru că

vei răspunde în faţa Domnului pentru tot ce ai scris sau ai
vorbit!
Sunt foarte conştient de sfânta şi marea răspundere pe

care o avem în zilele acestea şi în vremea aceasta, noi cei care
avem sarcina de a cârmui Corabia Bisericii lui Hristos. Pe
o mare ostilă, pe o mare învolburată trebuie să conducem
Corabia. Să ducem o caravană, o turmă de oi printr-un
codru plin cu fiare sălbatice, care pândesc la tot pasul
turma, oile, mieii şi pe păstori. Nu spun cuvinte fără temei,
ci vorbele mele reflectă lumea în care trăim.
Privesc în jur şi aud cum lupii urlă, leii răgnesc, viperele
şuieră - şi înafara şi înăuntrul vieţii noastre. La amurgul
vieţii
> mele,' eu aud mai clar ecourile care vin din adâncuri.
56
In fiecare zi vin oameni cu probleme serioase, impor
tante, cu greutăţi sufleteşti, familiale şi duhovniceşti, la
care aşteaptă răspuns adânc, temeinic, şi de alt conţinut:
nu lumesc, omenesc, pământesc. Toate acestea le primeşte
slujitorul lui Dumnezeu de la Dumnezeu, dar slujitorul lui
Dumnezeu se roagă cu umilinţă şi cu smerenie, de multe ori
văzându-se neputincios în faţa rănilor şi greutăţilor cu care
vin oamenii.
***
Am deschis la întâmplare cartea „Mica dogmatică

vorbită” a lui Dumitru Stăniloae, iar aceasta mi s-a deschis
la pagina 146 şi mi-a apărut în faţă un cuvânt al Părintelui
Stăniloae pe care-1 promovez mereu: „Timpul ne este dat
pentru a răspunde lui Dumnezeu şi oamenilor”. Această
frază o am mereu în fată, iar Părintele Stăniloae mi-a
amintit-o azi în mod minunat. Mulţumesc pentru acest dar
pe care mi l-a făcut Părintele Dumitru Stăniloae exact în
ziua de 2 august, Ziua Sfântului împărat Justinian, al cărui
nume l-am primit în 1942, în ziua tunderii în monahism de
la ieromonahul Nifon Matei, stareţul Mănăstirii ”Sf. Ana”
Rohia.
* * *
La această oră, în toată tara, în fata tuturor altarelor

din Bisericile Ortodoxe se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Nu
pot exprima în cuvinte ce am în gând, în inimă şi în suflet
când mă văd înconjurat de lumina ce se ridică în aceste
clipe de pe pământ spre cer. Cu emoţie şi cu dumnezeiască
sfinţenie îi privesc pe toţi slujitorii lui Dumnezeu, care într-
un glas preamăresc Sfânta Treime, şi sunt copleşit de slava
pe care o văd coborându-se asupra acestui modest pământ,
binecuvântându-1.
* * *
O stare greu de exprimat trăiesc gândindu-mă la

fraţii mei, în timp ce eu mă găsesc cu trupul departe de ei.
Nimeni nu-şi poate închipui ce înseamnă după o lungă
viaţă de slujire şi de trăire în mijlocul poporului, lângă
inima Nordului, să o aud cum bate acum de la distantă. De
la distanţă în timp şi spaţiu aud acum cum bate inima în cei
pe care i-am iubit atât de mult, în cei pe care îi iubesc atât
de mult.
Iubirea - acest dumnezeiesc si) ceresc DAR! Iubirea
desfiinţează
» si
> anulează distantele.
> Ii mulţumesc
> lui Dumnc-
zeu pentru acest lucru, pentru că iubirea alungă singurătatea
din sufletul nostru, din jurul nostru. Prin darul acesta, de
toţi ne simţim aproape, trăim aproape de toţi şi îi vedem
aproape pe toţi.
Dorul de toţi ne luminează viaţa la toţi şi ne sporeşte
bucuria de viată > la toti.
>
* * *
Dorul de Dumnezeu este o împlinire pentru toţi.

”Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul
veacului”. Amin
Este de ajuns nouă, este de ajuns! Doamne, este de
ajuns, Dumnezeule!
58
***
Orice copil care s-a născut are în faţă viaţa, iar eu

mă simt dator să-i dau slavă lui Dumnezeu pentru că a
binecuvântat să apară pe pământ un nou om. Dumnezeu
a săvârşit minunea aceasta de care s-au bucurat toţi îngerii!
***
Aleluia pentru cei fără nume! Aleluia pentru cei uitaţi

de oameni, dar pomeniţi mereu în gândul meu, şi de sfinţii
şi prea bunii îngeri ai lui Dumnezeu!
60
In această dimineaţă m-a mângâiat Bunul Dumnezeu
cu gânduri despre Cel de Sus, pe care nu m-am învrednicit
să le am până acum.
Frica de Dumnezeu este cel dintâi si > cel mai mare dar.
Frica de Dumnezeu, nu în înţelesul obişnuit al cuvântului,
pe care teologii se feresc să-l rostească, ci frica de Dumnezeu 1
adevărat. Nu este ca frica de un tiran, ci frica de slava, de
bunătatea, de dragostea, de mila, de desăvârşirea, de puterea
pe care o are Dumnezeu.
Omul nu este conştient de puterea şi slava numelui
Lui, de măreţia Celui ce este!
***
Cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu are o credinţă puter

nică. Dragostea de Dumnezeu este o virtute deosebit de
înaltă şi de rară. Iubirea este o virtute pe care nici îngerii nu
au avut-o toţi. O parte din îngeri au pierdut această virtute
si de aceea au căzut, s-au întunecat, s-au răcit si nu si-au
revenit. Şi în loc de iubire s-au umplut de răutate, de ură
de Dumnezeu si de toată lucrarea Lui, de toată creatura lui.
Iubirea creşte, sporeşte, se înmulţeşte. Iubirea pentru
cele de sus, adică pentru Puterile îngereşti, şi pentru cele
de jos, adică pentru creaturile de jos, din neamul lui Adam,
creat din carne şi os, din pământ înzestrat de Dumnezeu cu
suflet nemuritor.
Si în această creaţie a lui Dumnezeu, în Om, în omul
y y
înzestrat cu suflet nemuritor, focul iubirii creşte. Creşte

în cei ce ascultă de Dumnezeu. Şi creşte şi se desăvârşeşte
prim ind har peste har, putere din puterea necreată a lui
Dumnezeu.
62 /fL
Şi prin Harul lui Dumnezeu, pe care fiii lui Adam l-au
primit prin Fiul lui Dumnezeu, omul a devenit fiu al lui
Dumnezeu, care este mai presus de îngeri prin harul lui.
Harul se revarsă prin Duhul Sfânt în această creatură a lui
Dumnezeu.
Si
> în mod miraculos,’ omul se înrudeşte
> cu Dumnezeu
prin Iisus Hristos!
Pentru că prin Harul lui Dumnezeu, omul devine fiu
al lui Dumnezeu. Prin Harul Lui Dumnezeu, omul devine
sfânt, aşa cum Hristos le-a poruncit oamenilor: fiţi sfinţi,
după cum şi Tatăl vostru cel din Ceruri Sfânt este!
Şi aşa, prin dragoste, oamenii au cucerit cerul, iar
credinţa> lor a devenit asemenea cu neclintita credinţă ) a
îngerilor faţă de Dumnezeu Tatăl şi Stăpânul tuturor celor
văzute si > nevăzute. Si
1 asemenea Tatălui a devenit si } Fiul
Stăpân al Cerului şi al Pământului, după cum a mărturisit
în faţa apostolilor după ce a biruit moartea, după ce prin
Jertfa şi învierea Sa a zdrobit puterea satanei. Satana care
îndrăznise să se declare stăpânul lumii în faţa lui Iisus
Hristos, după ce Omul, Fiul Omului a primit confirmarea
de la Tatăl când acesta a primit botezul pocăinţei pentru tot
neamul lui Adam. Iisus Nazarineanul a primit confirmarea
Tatălui, care din Cer a declarat în faţa întregii sale creaţii:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit!”
întărind acest cuvânt, Tatăl a trimis si Duhul Sfânt care
s-a coborât în chip de porumbel din Cer, peste Iisus. Iisus
care a devenit Unsul - Hrisosul lui Dumnezeu Tatăl. Fiul
devenind Mântuitorul lumii, adică a întregii Creaţii văzute
şi nevăzute a lui Dumnezeu.
Dragostea este suprema virtute pe care a avut-o Crea
torul când a hotărât să creeze Universul, lumea materială.
Depăşind puterile creaturilor a apărut o putere care zideşte
credinţa. Şi aceasta este frica, frica de Dumnezeu. Frica de
Dumnezeu o are toată creatura în fata izvorului ei, fată de
puterea Celui ce este Creatorul tuturor.
Această frică este un dar pe care-1 are în mod firesc
orice existenţă, faţă de Cel ce a creat această existenţă. Şi
se primeşte o mare putere prin frica de izvorul tuturor
existenţelor, conştiente că ele n-ar exista dacă n-ar fi existat
Creatorul lor.
Iată, de aceea, Frica de Dumnezeu nu este o spaimă,
nu este o slăbiciune care slăbeşte, sau mai rău, desfiinţează
credinţa. Ci dimpotrivă! Frica de Dumnezeu este virtutea
care dă putere deplină credinţei noastre, slăbită din cauză că
s-a răcit iubirea, din cauza neascultării omului de poruncile
lui Dumnezeu.
Duhul mi-a revelat în dimineaţa y aceasta toate acestea,
spre marea mea fericire.
Frica de Dumnezeu - Mare bucurie mi-a adus acest
cuvânt pe care oamenii îl dispreţuiesc şi îl răstălmăcesc
împotriva credinţei. Şi mai grav, împotriva iubirii lui
Dumnezeu, care este izvorul tuturor binefacerilor. Toate
sunt izvorâte din dragostea lui Dumnezeu şi din infinita Sa
milă şi bunătate!
♦* *
Frica de Dumnezeu desfiinţează toate neputinţele

noastre.
64
2 lO L ·? c / 1P
£ -e-^
rut C «O O -^^ l
' f
j£__ / 2 / Q O î-iÔ ip
Un mare sfânt care se ridicase pe culmi înalte de desă

vârşire duhovnicească i-a spus ucenicului său: ”mai presus
de toate virtuţile este frica de Dumnezeu!”.
***
â.şn noştri nu vor cunoaşte eforturile care s-au

făcut pentru fiecare lucru în zona Maramureşului, care
a fost mulţi ani marginalizat, ignorat şi neglijat de mulţi
din alte regiuni ale ţării, cu concursul unor factori străini
de interesele sfinte şi superioare ale poporului român, ale
Sfintei Biserici Ortodoxe si’ ale locuitorilor din acest colt>de
ţară sacru şi străvechi. Eu sunt mulţumit că am trăit de când
m-am născut între aceşti » oameni care au o fire deosebită si >
binecuvântez atmosfera firească şi duhovnicească a acestor
locuri. Am trăit în mijlocul lor şi am dorit ca în mijlocul
acestor credincioşi să-mi fie şi mormântul. Ce fericire
pentru mine să am mormântul mângâiat de rugăciunile
şi de cântările duhovniceşti ale pelerinilor care vor vizita
Mănăstirea Rohia, a celor care vor intra şi ieşi pe poarta
acestui locaş> binecuvântat de Maica Domnului!
Obştea Rohiei - părinţii şi fraţii - mi-au luminat şi
mi-au mângâiat sufletul toată viaţa.

Gândul meu şi sufletul meu nu se vor despărţi de
locul acesta niciodată. Gândul meu si ) sufletul meu nu se va
înstrăina niciodată de Poporul Român.
In veci mă voi ruga pentru tine, popor iubit, care ai
în sânge stropi din sângele lui Iisus Hristos şi o lacrimă
din lacrimile Maicii Domnului, pentru că ai fost şi eşti un
popor blajin şi un neam de omenie. Omenia voastră este un
dar, este un har pentru care mă rog să nu dispară din viaţa
voastră, nici în anii, secolele şi mileniul care urmează. Şi mă
rog ca mileniul care urmează să fie unul luminat de lumina
lui Hristos.
Acum ne aflăm pe o mare cum era şi atunci când Tu,
Iisuse, peste valuri te-ai apropiat de corabia în care se aflau
ucenicii înspăimântaţi de valurile şi de furtuna care lovea
corabia din toate părţile. Erau înspăimântaţi deşi încă nu se
terminase din trupul lor pâinea prin care Tu le-ai arătat că
Tu eşti Dumnezeu. Cel de care ascultă şi valurile mărilor, şi
trăznetele cerurilor, dar si cele mai mari si mai străine forte
ale întunericului.
„Nu vă temeţi!” s-a auzit glasul Tău atunci. ”Eu sunt,
nu vă temeţi!” - se aude şi acum glasul Tău răsunând în
istorie.
Timpul - ca o furtună vine şi trece. Eu am credinţa că
timpul va fi depăşit. Puteri noi vor ridica capul împotriva
furtunii. Şi se va auzi glasul Tău, glasul lui Dumnezeu: viu
sunt Eu, Domnul Dumnezeu, nu vă temeţi!
Nu vă temeţi! Mulţi aţi părăsit corabia, mulţi v-aţi
făurit bărci şi bărcuţe sau locuri de refugiu departe de
altarele Mele, pe care le-aţi lăsat pustii. Dar, din inimile
oamenilor n-a dispărut speranţa şi încrederea şi aud ca un
66
ecou glasul Tău, glasul lui Dumnezeu strigând - ”Nu vă
temeti!”
* * *
în amurg, au plecat fraţii mei din curtea Episcopiei,

dar curtea n-a rămas pustie. Pentru că umbrele fraţilor mei
le întâlnesc mereu în memorie şi mă mângâi cu umbrele lor.
Ce dragi îmi sunt aceste umbre! Ce dragi îmi sunt umbrele
tuturor celor pe care i-am întâlnit în toată viaţa mea!
***
Creştinismului
> îi revine sarcina si
> datoria de a-i
ajuta pe oameni să cunoască învăţătura lui Iisus Hristos,
să-L cunoască pe Iisus Hristos, să cunoască faptele şi viaţa
supranaturală a lui Iisus Hristos, care ne dovedesc că Iisus
este Dumnezeu adevărat, Care a venit pe pământ de la
Tatăl. Tatăl - aşa îl numeşte Iisus pe Dumnezeu, pe Cel
care a creat Lumea, Universul, Cosmosul, toate cele văzute
si nevăzute.
Lumea creată de Dumnezeu are o parte văzută şi o
parte nevăzută de noi, cei care suntem limitaţi în cunoaştere.
Foarte limitaţi, după cum cunoaştem şi recunoaştem toţi.
Cei ce caută să ne reducă cunoştinţele
» > numai la lumea
văzută săvârşesc o gravă eroare, împotriva cărora religia
trebuie să lupte. Pentru că este o gravă eroare să se reducă
orizontul omului numai la lumea materială, ignorând sau
chiar negând lumea spirituală, care în mod vădit se arată
în viaţa fiecărei fiinţe omeneşti. Spre deosebire de regnul
vegetal şi de regnul animal, pe lângă trupul material şi
viaţa - pe care le au şi lumea vegetală şi cea animală, Omul
a fost înzestrat în plus cu un mare dar. Adică, Omului i-a
fost dăruit Suflet, Duh, care este din Dumnezeu şi care
este nemuritor. Când îşi pierde viaţa, toate se întorc m
materia din care au fost făcute, în elementul primar d i n
care a fost creat tot Universul. Insă, Omul a fost înzestrat şi
cu un element care este mai presus de materie, un e l e m e n t
neperisabil, nepieritor, nemuritor. Omul a primit Sufletul
direct de la Dumnezeu, din Dumnezeu. Acesta este Sufletu 1
Omului! Etern, în stare să moştenească o desăvârşire şi o
fericire veşnică. Despre acesta, Hristos zicea: ce ar da om ul
în schimbul Sufletului, de ar moşteni lumea întreagă (adică
lumea materială) ce folos ar avea? Pentru că toată lum ea
materială este pieritoare, trecătoare, toată se întoarce la
starea pe care a avut-o de la început, de la creaţie, fără nicio
zestre, fără niciun dar de trăire, de gândire, fără nicio putere
de creaţie, fără să se poată ridica, fără să poată progresa.
Dar, pe toate acestea le primeşte Omul de la Suflet. Acesta
se poate ridica în trepte, din slavă în slavă. Şi cu darul şi
harul primit de la Creator se poate transfigura. Materia
se înnobilează prin suflet, se transfigurează, se încarcă de
daruri, se luminează şi devine nemuritoare. Chiar şi materia
din care a fost făcut trupul. Pentru că se îndumnezeieşte
şi trupul şi se înzestrează şi acesta cu darurile pe care le-a
primit la creaţie Omul de la Dumnezeu.
Spre aceste înălţimi îl aduce pe om religia, credinţa,
faptele pe care Iisus Hristos ne porunceşte să le facem.
Neascultând de Iisus Hristos, omul este ca o lumină, are
existenţă, dar nu are trăire şi nici suprema bucurie pe care
o are omul prin trăirea cu Dumnezeu, în Dumnezeu, cu
Hristos, în Hristos.
Cu lumină fără lumină - asa ) trăieşte
) cel necredincios!
El, necredinciosul, se află şi trăieşte în ”întunericul cel
dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, cum zice
68
Iisus Hristos. Adică, într-o stare imposibilă de a fi percepută
de gândirea omenească. Această stare este numită de
revelaţia supranaturală: Iadul. Care este atât de înfiorător
încât Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să ne
salveze, ca să-l mântuiască pe om de robia iadului.
De iad se cutremură şi demonii, slugile infernului,
astfel încât umilindu-se şi ei încearcă să fugă de chinurile
de aici, şi se roagă de Iisus: Doamne, nu ne trimite în adânc.
Slavă Tie Doamne! Pentru mare mila Ta! Slavă Tie,

pentru că pentru noi toţi, fiii lui Adam ţi-ai dat viaţa şi i-ai
mântuit de întunericul cel dinafară şi ne-ai deschis Raiul!
★ **
Mi-e dor, mi-e foarte dor de toti Sfinţii!

Părinţi şi Martiri, Cuvioşi şi Sihastri - toţi cei ce în
haina călugărească - cu uniforma îngerească şi toţi care în
haina arhierească şi preoţească aţi slujit pe Stăpânul nostru,
pe Iisus Hristos - la toţi vă aduc darul meu, eu umilitul,
păcătosul, mă gândesc şi vă preamăresc, pentru credinţa şi
dragostea voastră, pe care eu nu sunt vrednic să o primesc!
Rugaţi-vă pentru mine la Stăpânul şi Domnul
Dumnezeul nostru, Cel Milostiv, să mă ierte că îndrăznesc
să-I pomenesc numele! Pe El, pe Cel care s-a jertfit pentru
toţi fraţii, pentru toţi oamenii, mult chinuiţii, rugaţi-L. Şi
mă rog să le deschidă Raiul!
Miluieste-ne
) Dumnezeule! Miluieste-ne!
>
MaicaDomnului, Maica Domnului, Maica Domnului
roagă-te pentru noi păcătoşii! Icoana Ta o cinstim cu
evlavie, cu dragoste, cu umilinţă şi credinţă. In zilele acestea
de post ne pregătim să cinstim Sfântă Adormirea Ta. Ajută-
mă Maica Domnului să merg şi să mă rog cu tot poporul în
Sfânta Mănăstire de la Rohia. Sunt îmbătrânit, dar sufletul
meu arde de dor de popor, de fraţii mei de la Rohia şi de la
toate altarele Tale din lume.
Cât sunt de iubite altarele Tale Doamne, strig şi eu
mereu, împreună cu David şi cu toţi proorocii şi sfinţii şi cu
tot binecuvântatul popor al lui Dumnezeu din lume!
Slavă Ţie Prea Binecuvântată Treime - în veci, Slavă Ţie!
Amin!
***
Liniştea
> sfântă de duminică mi-a cucerit sufletul
şi m-am pomenit cuprins de o mare şi deosebită bucurie,
pe care aş vrea să o prind în aceste cuvinte. Pentru că,
pentru mine, această deosebită linişte este un semn foarte
important. In acest timp zbuciumat, tulburat, străin de
darul sfânt al liniştii, uite că se mai găseşte câte un loc, un
spaţiu, în care, ca prin miracol, câteva ore se face linişte.
Şi asta se întâmplă când clopotele de la bisericile din oraş
încep să cânte. Iar atunci, toată atmosfera se schimbă, iar
oamenii îşi amintesc: începe Sfânta Liturghie!
Episcopia Ortodoxă a contribuit la schimbarea atmos
ferei din Baia Mare şi din toate zonele din jur.
Ascult atent tăcerea, liniştea, pacea din jur şi o bucurie
blândă şi sfântă mă cuprinde, pentru ceea ce Biserica noastră
străbună, cu Harul şi ajutorul lui Dumnezeu reuşeşte să
transmită lumii: puţin din lumina lină a lui Hristos.
De zeci de ani am păstrat aprinsă candela Bisericii lui
Hristos în acest spaţiu, în acest miraculos ţinut românesc
din Nord-Vestul ţării noastre, iar acum mă bucur şi cu
umilinţă îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru că,
70
credincioşii au început să cunoască mila lui Dumnezeu care
binecuvântează şi ocroteşte acest spaţiu, cu timpuri blânde
si
j bune.
Când priveam mulţimea credincioşilor care se adu
nau în jurul altarelor din bisericile noastre, mi se părea că
în jurul meu am o turmă de miei. Bărbaţii serioşi, femeile
evlavioase, tinerii cu trup şi suflet luminat, copiii curaţi,
zburdalnici si
> nevinovaţi) - schimbă locaşul
> lui Dumnezeu
într-un loc ceresc.
* * *
De asemenea, mă gândesc la faptul că istoria ne arată

ce rol important au avut familiile preoţilor, fiii preoţilor în
societate, în cultura şi în viaţa românească.
Am credinţa că în viitor familia va avea cel mai
important rol în viaţa omenească.
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” - am
strigat la un moment dat în biserică, după Sfânta Liturghie.
Este porunca lui Dumnezeu! Un mare număr dintre cei
prezenţi erau bărbaţi, iar aceştia, impresionaţi s-au luminat
de cuvântul bătrânului episcop şi au plecat fruntea. Pentru
că li se părea că despre zămislirea copiilor nu se vorbeşte în
Biserică, în faţa altarului. Dar au ridicat fruntea sus când
au auzit că legătura dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi
soţie, este sfântă. Au ridicat fruntea pentru că au înţeles
că legătura aceasta este o poruncă dată de Dumnezeu cu
scopul înmulţirii neamului omenesc.
***
Binecuvântate sunt aceste clipe pe care credincioşii din

Baia Mare, în zilele de duminică, le dăruiesc lui Dumnezeu,
şi împreună cu ei toţi fiii duhovniceşti din această Eparhie.
Sămânţa care a fost semănată a încolţit şi mi-a sporit
credinţa si speranţa că Dumnezeu mai are mulţi bărbaţi
care nu se închină la Baal.
* * *
Multe din paginile din Caietele cu Reflecţii le-am

scris în clipele grele din viaţă, când simţeam nevoia să-mi
fac gândurile mai uşoare, pentru că mă apăsau pe suflet. De
aceea, cuvintele mele sunt simple, dar serioase, aşa cum este
şi viaţa celor care şi-au dăruit existenţa pentru problemele
grele ale omenirii.
***
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este

în ceruri” - a spus Mântuitorul. De aceea, bucuria şi veselia
nu m-au părăsit niciodată. Tristeţea vine atunci când cazi
în fapte care-L rănesc pe Dumnezeu, iar atunci şi îngerii
se întristează şi plâng, deşi, ei sunt întotdeauna plini de
bucurie.
* * *
Toată viaţa am plâns după cei răstigniţi la Piteşti,

Aiud, Gherla şi în toate celelalte temniţe comuniste din
ţară, şi mă gândesc cu mare spaimă să nu se ridice tirani
care să aducă peste ţară lumea fără Dumnezeu prin care am
trecut noi, pe care am trăit-o noi. Sunt răni adânci din acele
vremuri, iar oamenii ce au suferit au devenit martiri, eroi şi
sfinţi. Aceştia i-au iertat pe cei care i-au chinuit, şi care au
plecat şi ei din viaţa aceasta. Iar prin pocăinţă, Dumnezeu
i-a iertat şi pe ei.
Pe cei care au profanat ţara i-am iertat, dar necredinţa
lor nu avem dreptul să o uităm, nici să o iertăm. Şi nimeni
nu are voie să stea nepăsător faţă de cei ce încearcă să-l
răstignească pe Hristos a doua oară, să răspândească ne
credinţa. Pentru că toţi cei care încearcă să-l răstignească
din nou pe Hristos prin pustiirea altarelor, toţi cei care
încearcă să-i sugrume pe credincioşi sunt de fapt ucigaşii
care pregătesc o nouă eră apocaliptică, prin care a fost ucisă
o parte din omenire în ultimele secole. Ciuma, lepra, holera,
cancerul şi bolile incurabile din zilele noastre au fost şi sunt
probleme care au ucis şi ucid oamenii. Dar, necredinţa
este cea mai mare nenorocire pentru omenire. Antihrişti
suntem toţi atunci când îl părăsim pe Hristos, atunci când
trăim în fărădelegi şi în păcat, antihrişti care-1 răstignesc din
nou pe Hristos.
Toate relele amintite ucid doar trupul omului, dar
necredinţa) ucide chiar sămânţa > vieţii
> din viata ) oamenilor.
Sămânţa vieţii care este Credinţa. Cei morţi cu trupul vor
învia iarăşi, dar pentru cei care au căzut prin necredinţă în
„întunericul cel dinafară” este foarte grav. Insă, Hristos îi
aşteaptă şi pe cei care au căzut, pentru că de s-ar prăbuşi
Cosmosul nu este aşa înspăimântător ca pierderea unui
suflet - zice Duhul care mişcă si dă viată lumii.
9 9 9
La Aiud se face un Sanctuar al Martirilor Neamului

care au fost executaţi la Aiud, Jilava, Piteşti, Gherla şi în
alte părţi ale României. Am discutat cu Părintele Augustin
Vărvăruc, stareţul de la Mănăstirea din Aiud, şi i-am spus
că poporul nostru se va vindeca greu de rana pe care i-a
provocat-o regimul comunist şi sistemul materialist. Am
avut convorbiri aprofundate cu Părintele Augustin, ctitorul
marelui aşezământ al eroilor de la Aiud, care are o trăire
şi o gândire profundă, mistică, creştinească, românească.
Părintele Augustin este temeinic pregătit în gândire şi trăire,
cu realizări deosebit de importante la „Râpa Robilor” de la
Aiud.
Cărţi precum „Cumplite încercări, Doamne!” a lui
Marcel Petrişor au menirea să deschidă mintea generaţiilor
tinere cu privire la ce înseamnă o viaţă fără Dumnezeu. In
tot acest timp al regimului comunist, au existat însă oameni
care şi-au păstrat cu fermitate credinţa şi integritatea sufle
tească. Acum toată omenirea este grav afectată de eve
nimentele care s-au petrecut în secolul XX pe acest pământ.
Privesc generaţia tânără cu deosebită milă pentru că fără
să-şi dea seama, poartă în suflet un trecut tragic, un trecut
foarte tragic, iar conştientizarea acestui lucru este necesară
pentru refacerea morală a omenirii. Salvarea este posibilă
numai prin reîntoarcerea la Hristos, iar acest lucru este greu
de realizat, pentru că în mare parte, credinţa şi dragostea
s-au răcit, aşa cum a prevăzut însuşi Iisus Hristos.
„Calea Crucii” a lui Aurel State, este o altă carte pe

care o consider ca o fereastră deschisă spre trecutul care
trebuie cunoscut, pentru ca toate acele lucruri să nu se mai
repete. Maturizarea se face însă greu, şi de aceea îl rog pe
Dumnezeu să ne ajute să ieşim din starea în care se află
azi şi ţara noastră, dar şi toată lumea. Am vorbit mult cu
domnul Marcel Petrişor, autorul cărţii „Cumplite încercări,
Doamne!” şi despre rolul pe care l-a avut şi îl are Biserica
lui Hristos în salvarea omenirii. Partidul Comunist a luptat
să extermine tot trecutul acestui neam, dar, cu o putere
negrăită, românii au rezistat şi şi-au apărat şi păstrat fiinţa,
sufletul şi viaţa lui dumnezeiască. Dar cu ce preţ? Sincer,
mă bucur că Marcel Petrişor a scris această carte, iar el,
74
cu modestia ce-i caracterizează pe toţi oamenii care sunt
oameni cu adevărat, a refuzat modestele mele aprecieri în
legătură cu opera domniei sale.
In timpul regimului comunist aveam certitudinea că
şi acest regim va trece, va dispărea aşa cum a dispărut orice
stăpânire lumească. Insă, religia, credinţa şi Biserica sunt
mai puternice chiar decât viaţa pământească.
Societatea de acum are greutăţile ei, neajunsurile ei,
iar modul ei lumesc ne tulbură pe toţi. Parcă nu mai există
desăvârşire pe pământ, iar lucrul acesta noi nu-1 putem
înţelege. Ne lăsăm furaţi prea mult de iluzii deşarte, pe care
ni le oferă diverse organizaţii politice terestre, care în mod
foarte greşit caută să-l îndemne pe om să uite de scopul real
al vieţii noastre. „Deşertăciunea deşertăciunilor!”
Dar Cel care l-a creat pe om încearcă prin toate
mijloacele să-l trezească pe om din somnul în care a căzut
când a părăsit calea pentru care a fost creat. Pentru că
omul nu a fost creat pentru un timp limitat ca şi plantele
sau animalele, ci i-a fost dat si suflet, a cărui existentă trece
dincolo de timp şi spaţiu. Prin suflet, omul moşteneşte
eternitatea.
Pentru eternitate a fost creat omul de Cel ce i-a
dat trup şi viaţă trecătoare, dar şi suflet care are existenţă
nemuritoare, desăvârşită în toate. Acea desăvârşire o dorim,
acea desăvârşire o căutăm, această desăvârşire ne-o dorim,
care ne aduce mulţumire şi fericire deplină.
Creatorul n-a creat o făptură incapabilă de a-şi câştiga

desăvârşirea, de aceea, omul are în sine dorinţa de progres
pe care o vedem realizată prin cultură, prin civilizaţie aici pe
pământ. Iar în continuare, desăvârşirea este prin mântuire.
Trupul şi sufletul se fereşte de dispariţie şi nu acceptă
moartea. Chiar şi materia se fereşte de moarte şi tinde spre
trasfigurare, înnobilare şi iluminare.
Aceasta desfiinţează cuvântul Eclesiastului „Deşer
tăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. Pentru
că, atunci când a strigat „deşertăciunea deşertăciunilor”, s-a
gândit la desfătările de care se săturase, la poftele şi plăcerile
după care omul aleargă şi în timpurile de azi.
***
Azi am pornit spre Mănăstirea Rohia să iau parte la

Hramul Sfintei Mănăstiri, care se prăznuieşte mâine, 15
august 2014, Adormirea Maicii Domnului fiind una dintre
cele mai mari şi mai frumoase praznice din an.
La această sărbătoare se mişcă toată tara, convoaie de
credincioşi pleacă în pelerinaj la mănăstiri pentru că acestea
sunt locurile sfinte ale Poporului Român, care însufleţeşte
şi înviorează viaţa spirituală din ţară. Pelerinajele sunt
străvechi şi au un profund rol în viaţa religioasă a omenirii.
Pentru că omul simte nevoia de pelerinaje, simte dorul
de călătorie - prin aceasta dovedind că el este călător pe
pământ, simţind nevoia de a căuta spaţii noi. „Spaţii sacre”
mai ales. Din timpuri străvechi existau dumbrăvi sacre,
munţi, poieni şi izvoare, în care divinitatea îi binecuvânta
pe oameni cu daruri, cu harisme binefăcătoare.
Unul dintre aceste locuri este şi Rohia. în acest
„munte” am slujit lui Dumnezeu din tinereţe şi am hotărât
ca aici să-mi fac şi locul de odihnă până la a doua venire a
Domnului Dumnezeu - Iisus Hristos, să facă o judecată cu
toată creatura.
în timp, drumul din locurile populate, spre vârful mun
telui s-a schimbat, s-a luminat, s-a îmbogăţit cu frumuseţi
76
noi şi mă bucură. Impresionante clădiri s-au înălţat aici în
ultimii 60 de ani pentru adăpostirea slujitorilor, pelerinilor
si turiştilor.
Aici, în inima codrului se trăieşte încă după pravilă.
Părinţii şi fraţii, sfioşi ca nişte fecioare slujesc sfântul şi
dumnezeiescul altar zi şi noapte, cu multă credinţă şi dra
goste. Ofrandele credincioşilor, modeste şi curate sunt
primite de Dumnezeu, binecuvântându-i pe toţi cei care de
bunăvoie prezintă la altar darurile cele mai sfinte, iubite şi
binecuvântate de Hristos la altarele Sale.
Am intrat cu sfială în curtea Cetăţii lui Dumnezeu

- Rohia. Ograda era plină. Un grup de pelerini cu glas de
copii săvârşea Paraclisul Maicii Domnului, repetând: Prea
Sfântă Născătoare de Dumnezeu - miluieşte-ne pe noi!
Chilia mea sobră şi curată în care mă adăpostesc şi
mă nevoiesc din 1966, de când am construit-o din lemn
de stejar, îmi zâmbeşte parcă atunci când mă primeşte în
spaţiul ei sfânt. Intru în ea ca într-un altar, pentru că aşa este
chilia mea pentru mine. Icoanele şi portretele de pe pereţi
parcă mă primesc cu dragoste şi prietenie, de acolo de unde
le-am pus eu de-a lungul timpului.
In fruntea casei se află Icoana Maicii Domnului -
Milostiva. în camere am multe umbre în icoane, iar pe
rafturi şi în jur am mulţi prieteni în cărţile de care-mi este
plină casa. Biblia este însă prima carte care mă cheamă şi mă
îndeamnă să stăm de vorbă.
Mai presus de toate sunt sfinţii care mă mustră că nu
încerc să-i întâlnesc si
) să le citesc cuvintele mai atent si
> mai des.
Sfânta Scriptură ne aşteaptă pe toţi să o deschidem în
fiecare zi.
* * *
De toate şi de toţi mă rog să mă ierte!

* * *
Mare dar am în jur - natura care-mi vorbeşte. Glasul

ei este profund, viu şi frumos. Ea îmi pătrunde în suflet.
De acolo mă lupt să nu lipsească glasul lui Hristos. Cea
mai mare dorinţă a mea este să aud cum din adâncuri îmi
vorbeşte Dumnezeu.
* **
Bunule şi milostive! Ajută-i şi binecuvântează râvna

sfântă pe care o au toţi slujitorii Tăi din jurul meu!
* * *
O binecuvântare a fost pentru mine această sărbătoare,

Hramul Mănăstirii Rohia (15 august 2014), la care Bunul
Dumnezeu mi-a dat putere, har şi ajutor să slujesc, să mă
împărtăşesc şi să vorbesc poporului adunat într-un număr
deosebit de mare din toate părţile, din judeţele din nord-
vestul tării
> si
» Ardeal.
O minune a fost ziua de astăzi pentru mine, pentru
care, cu adâncă umilinţă şi din toată puterea mulţumesc
Doamne, Ţie Doamne Dumnezeule în Treime lăudat şi
Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor îngeri. Mulţumesc
pentru puterea pe care mi-aţi dat-o şi pentru bucuria pe care
am avut-o, văzând mii de credincioşi ascultând emoţionaţi
cuvântul lui Dumnezeu.
Le-am vorbit credincioşilor despre familie, despre
viaţa pe care o trăim în aceste zile şi despre rugăciune, în
cele trei ipostaze: Rugăciune de laudă, Rugăciune de mul-
78
turnire şi Rugăciune de cerere. Cuvântul pe care mi l-a dat
Bunul Dumnezeu, mie neputinciosului, netrebnicului şi
păcătosului a fost atotcuprinzător şi inspirat.
Nu sunt în stare să descriu cât de multă bucurie si
) cât
bine mi-a dat astăzi Dumnezeu, mie şi întregului sobor şi
întregului popor.
Slavă Ţie Doamne pentru neaşteptata bucurie pe care
am primit-o azi!
* * *
O femeie din popor, ascultând cuvântul Domnului,

a preamărit-o pe Maica Domnului zicând ’’Fericit este
pântecele care te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai
supt”. Iar Iisus Hristos răspunde: „Aşa este, fericiţi sunt cei
ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstreză pe el”.Iisus
Hristos confirmă prin acest cuvânt un mare adevăr pentru
toate neamurile şi o mare taină pe care nu trebuie să o
uite nimeni. Domnul arată si confirmă că cea mai fericită
fiinţă, cea mai fericită femeie, cea mai vrednică de laudă a
fost femeia care a ascultat în mod desăvârşit y cuvântul lui
Dumnezeu - Fecioara Maria.
Groaznicul păcat al neascultării de cuvântul lui
Dumnezeu al evreilor, care au adus moarte pe pământ,
l-a vindecat Fecioara Maria prin ascultarea Ei faţă de
Dumnezeu şi prin Ea s-a vindecat neamul lui Adam şi al
evreilor de grozava pedeapsă a păcatului, care este moartea
trupească şi moartea sufletească. Prin ascultarea Măriei s-a
născut Domnul şi Stăpânul Vieţii, Fiul lui Dumnezeu. Iisus
Hristos, cel care a vindecat neamul omenesc si de moartea
sufletului şi de moartea trupului. De aceea, cea mai vrednică
de laudă din lume, Femeia care a adus fericire pentru toate
femeile care nasc copii este Maica Domnului.
De aceea a spus Hristos: adevărat!, când femeia din
popor a strigat: "Fericit este pântecele care te-a purtat şi
fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt”. Pentru că fără Fecioara
Maria, nici o fiinţă de pe pământ nu ar fi fost fericită şi nu
ar fi gustat vreodată adevărata fericire.
Fericirea este dorită de toti oamenii, dar ascultarea si
împlinirea cuvântului lui Dumnezeu este condiţia, izvorul
fericirii si
) fericirea veşnică.
>
Maica Domnului a devenit prin ascultare Maica lui
Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, mai preamărită
decât serafimii şi mai vrednică de cinste decât heruvimii -
asa
> cum o cinsteşte > toată suflarea.
O femeie din popor, deci nu o împărăteasă, nici una
dintre cele mai învăţate femei de pe pământ, ci femeia din
popor ne-a dat astăzi cea mai importantă învăţătură. Iar
noi, toţi suntem datori să-i învăţăm şi pe copiii noştri taina
cea mare şi să le spunem şi lor: fiţi ascultători de Cuvântul
lui Dumnezeu şi să împliniţi acest cuvânt al lui Dumnezeu!
* * *
80
DIN CAIETELE
C aietul 185
„Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat
de El ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului. Iar El,
răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc
vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se
risipească. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El
ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea
şi care este semnul venirii Tale si al sfârşitului veacului?....
Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge
toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului
venind pe norii cerului, cu putere si cu slavă multă.”(Mt.
24,1-3,30)
Sfânta Cruce şi icoana sunt un simbol, o prezenţă, o
mărturie văzută a celor nevăzute, prin care se descoperă,
grăiesc, se fac simţite şi se fac văzute cele nevăzute. Sufletul,
gândul, cugetarea, inima dreptcredinciosului, dacă sunt
neîntinate, simte, priveşte şi vede prin icoană lumina cea
nestricată, lumea luminată de har, lumea cea tainică şi
animată ce se află dincolo de hotarul lumii văzute.
Nici o fiinţă cugetătoare nu stă nepăsătoare, nu rămâne
nesimţitoare în fata icoanei sau a Sfintei Cruci. Chiar si
răufăcătorul, chiar si necrestinul, chiar si necredinciosul sau
păgânul, toţi simt prezenţa celor nevăzute în faţa Icoanei, în
faţa Crucii, în faţa acestora care sunt un simbol, sunt prezenţe
si
> mărturii văzute a celor tainice si> a celor nevăzute.
Pe un om dreptcredincios icoana şi Crucea îl înalţă,
îl luminează, îl înveseleşte duhovniceste, îl face să simtă
puterea nevăzută a harului lui Dumnezeu revărsându-se în
fiinţa lui. Tuturor celor ce se află sub stăpânirea celui rău,
icoana şi Sfânta Cruce le provoacă nelinişte, îi tulbură, aşa
cum l-a tulburat pe cel îndrăcit prezenţa lui Iisus Hristos.
Satana îl învaţă pe cel ce este robit de el să urască icoana,
să o hulească, să batjocorească Sfânta Cruce. Dar lucrul
acesta nici diavolul nu-1 face, pentru că, pentru satana, este
evidentă puterea lui Dumnezeu, care se manifestă şi prin
icoană şi prin Sfânta Cruce, ca prin toate celelalte semne
pe care Dumnezeu le-a aşezat în Biserica Sa, spre curăţirea,
luminarea, binecuvântarea, înălţarea, sfinţirea, mântuirea şi
îndumnezeirea omului.
♦* *
Păgânii sau necredincioşii privesc icoana şi Sfânta

Cruce ca pe nişte lucruri din alte lumi, dintr-o lume pe
care n-o cunosc, dar şi lor Crucea şi icoana le vorbesc, le
mişcă gândurile, le tulbură adâncurile fiinţei, le provoacă
o tulburare în adâncul fiinţei lor. Acesta este un semn că şi
prin icoană şi prin Sfânta Cruce Dumnezeu lucrează.
In Sfânta Scriptură se spune că “demonii cred şi se
cutremură” (Iacov2,19) de lucrurile cele sfinte, dar despre
eretici nu se spune că cred. Pentru că credinţa ereticului este
necredinţă.
> Este falsă credinţă > care nu duce la mântuire.
Ereticii, ca cei ce, răstălmăcind scripturile - după cum ne
vesteşte Duhul Sfânt-, răstălmăcirea pe care ei o dau cuvântului
lui Dumnezeu o fac “spre a lor pierzare” (II Pt. 3,16).
84
De aceea, după una sau doua convorbiri cu ereticii, să
fugi, să te îndepărtezi cu milă, zice Sf. Scriptură (Tit 3,10),
pentru că predică prin vorbele lor greşite, prin cuvinte şi
prin învăţături rătăcite, hulesc pe Duhul Sfânt, iar hula
împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată nici în veacul de
acum, nici în veacul viitor, spune Mântuitorul (Mt. 12,32).
Pentru că ei batjocoresc şi se leapădă de ceea ce nu cunosc,
de ceea ce nu înţeleg.
* * *
Imaginea (chipul) dă valoare şi sfinţeşte icoana şi

Crucea. Această imagine face ca fiecare icoană să fie făcă
toare de minuni, să devină izvorâtoare de har, izvorâtoare de
daruri, aşa cum o fotografie sau un tablou a unor persoane
iubite de noi (tata, mama, fraţi, prieteni sau binefăcători)
trezeşte şi generează în noi emoţii. Aceasta pentru că ne face
să trăim momente pline de bucurie, pline de dor după cei
pe care-i avem în tablou sau fotografie, dor după cei ce se
află departe de noi, departe de casa în care ne-am născut, sau
după cei care nu mai sunt în viaţă. Tot aşa este şi Icoana în
care-L vedem pe Cel în care credem, pe Iisus Hristos, despre
care toti ştim că este viu si că se găseste în mod real într-un
alt spaţiu, că se găseşte în cer, de unde ne aude, ne vede, ne
ascultă gândul şi cuvântul pe care-1 gândim sau îl rostim,
când stăm în genunchi în faţa crucii sau în faţa icoanei.
Imaginea, chipul, ne grăieşte, ne mângâie, ne sfinţeşte şi se
realizează o minune pentru cel credincios, adică pentru cel
ce are credinţă şi dragoste faţă de Cel pe care-1 vedem, faţă
de cei pe care-i vedem în imagine - în icoană, sau răstignit
pe cruce. Credinciosul este mişcat şi este ajutat să ia legătura
reală şi sfântă cu cei al căror chip îl vede în faţa lui pe icoană,
pe cruce, sau pe un alt obiect sacru, care se găseşte în biserică
sau pe pereţii din casa noastră.
** *
Pentru necredincios, pentru sectar, pentru cel ce este

neputincios sufleteşte, Crucea sau icoana nu-i vorbesc, nu-i
amintesc de nimic din cele ce se află dincolo de hotarele
lumii materiale, nu-i aminteşte de Hristos, de viata si de
cuvintele lui Iisus Hristos, nici de Patimile şi învierea Lui,
nu-i aminteşte nici de viata si suferinţele martirilor, nici de
cuviosii care s-au nevoit toată viata în sfinte mănăstiri. Nici
y y
icoana şi nici Crucea nu le spune nimic despre toate acestea

sectarilor, ereticilor, nici necredincioşilor şi nici păcătoşilor.
Nu le spune pentru că ei sunt aceia despre care Mântuitorul
Iisus Hristos zice: “aceştia sunt cei ce au ochi, dar nu văd
şi au urechi, dar nu aud... căci inima acestui popor s-a
învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca
nu cumva să vadă cu ochii si > să audă cu urechile si> cu inima
să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei ”
(Mt.13, 13-15). Insă credinciosul, care are ochii trupului şi
sufletului deschişi, vede şi înţelege lucrurile minunate despre
care chipul din icoană îi vorbeşte. In altare, la răspântiile
drumurilor, în casele sau în sânul creştinilor evlaviosi, toate
aceste Imagini îl ajută pe om să înţeleagă câte au fost şi câte
sunt în cer şi toate câte există pe pământ.
* * *
Ostaşul de pe front avea la piept un “semn”- o imagine,

o iconiţă, sau o cruciuliţă, care înainte de a muri îi amintea de
tata, de mama sau de soţia şi de copiii lui. Iar soldatul a murit
fericit pentru că semnul, crucea sau iconiţa, îi aminteau de
86
Dumnezeu, de Iisus Hristos, îi aminteau că el nu dispare ca o
umbră din lume, ci jertfa lui, numele lui, se scrie în ceruri şi
în memoria tuturor generaţiilor de pe pământ.
In temniţele
’ comuniste, când deţinutul
> era chinuit si
»
omorât de ucigaşii lui, deţinutul păstra în gură un semn, o
cruciuliţă, care-1 asigura că, atâta timp cât a fost în viaţă,
ucigaşii lui n-au putut să-i fure credinţa. Deşi ştia că cei
fără milă şi fără Dumnezeu, ucigaşii lui, îi vor zdrobi fălcile
când trupul său va fi mort, să-i răpească întemniţatului
comoara lui, cruciuliţa din gură, care-1 ajutase să sufere în
viaţă toate chinurile şi moartea. Dar, strângând între dinţi
cruciuliţa, întemniţatul adormea liniştit pentru că ştia că
are cu el un semn, semnul vieţii, Crucea lui Iisus Hristos,
Care este nemuritor. Ţinea cruciuliţa în gură ca pe o sfântă
cuminecătură, pe care nu a putut să o primească mai înainte
de despărţirea sufletului de trup.
Iată rolul pe care l-a avut şi-l are şi acum icoana şi
Crucea, care sunt făcătoare de minuni în viaţă, izvorâtoare de
bucurii şi desfătare pentru viaţa omenirii, care îmbogăţeşte
viaţa societăţii şi prin artă. Şi mai mult decât orice desfătare
pământească, Crucea şi icoana, arta creştină, sunt izvor de
speranţă, de credinţă şi de iubire pentru toţi cei ce privesc
icoana şi se închină în faţa Crucii şi iubesc imaginea, care
în mod minunat şi tainic sunt semne vii, semne materiale,
semne bune care vorbesc despre cele nevăzute. Dar în acelaşi
timp, sunt şi semne sfinte, care există pentru noi undeva
dincolo de hotarele acestei lumi materiale.
* * *
Arta şi cultura, cartea şi Scriptura - toate lucrează

în Biserica lui Hristos pentru împodobirea şi îmbogăţirea
sufletului nostru. In Biserica Creştină, care are Cruce, Altar
şi Evanghelia deschisă, aerul este plin de miros de smirnă
şi tămâie. Creştinii care intră în biserică spun că li se pare
că ar sta în cer, închinându-se şi binecuvântându-L pe
Dumnezeu. Creştinii, stând în biserică, spun: „In Biserica
slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta” (Slujba Utreniei).
* * *
Afară, în mijlocul naturii, toate ne vorbesc despre

Dumnezeu, pentru că toată natura este o minunată icoană
care ne vorbeşte despre Tatăl nostru. Fiecare floare, fiecare
frunză, fiecare fruct, fiecare plantă sau holdă de grâu care
ne dă pâinea, sunt darul lui Dumnezeu. Despre acest dar al
lui Dumnezeu ne vorbeşte icoana, crucea si toate lucrările
realizate de om cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu
nu l-ar fi înzestrat pe om cu suflet nemuritor şi creator,
zadarnic ar fi înflorit ţarinile, zadarnic ar fi rodit păşunile,
zadarnic ar fi crescut totul pe pământ, că nimeni nu le-ar
fi admirat pe toate acestea. Necuvântătoarele nu au suflet
nemuritor cum are omul, care a fost înzestrat de Dumnezeu
cu suflet viu, independent de trup. Trupul fără suflet nu
este decât o bucată de pământ nesemnificativă, în timp ce
sufletul este înzestrat în primul rând cu darul nemuririi.
* * *
Sufletul omului este înzestrat cu raţiune bogată. Toate

darurile primite îi dovedesc omului că în trupul său frumos şi
miraculos, există un suflet si mai frumos si mai miraculos decât
trupul. De aceea, Iisus Hristos a zis: “Ce ar da omul în schimbul
sufletului său ?” (Mt. 16, 26), iar acesta este glasul Celui ce
ne-a înzestrat trupul acesta trecător cu suflet nemuritor.
88
De asemenea, omul a mai fost înzestrat cu inimă,
care este un organ mic, dar care are un rol deosebit pentru
făptură omenească. Inima este primul organ, primul mă
dular, cum îmi place să spun, care apare în trupul mamei
şi care este pus în mişcare din clipa în care Dumnezeu
dă viata. Adică, hotărăşte ca din minuscula sămânţă
bărbătească să se zămislească o fiinţă omenească. Atunci,
în acea clipă, Dumnezeu dă un impuls seminţei bărbăteşti,
care ia legătura cu trupul femeii, iar sămânţa bărbatului ia
viaţă şi se formează o inimă care începe să bată. Iar această
mişcare a inimii nu se opreşte niciodată, până când sufletul
nu pleacă din trup. Şi, aşa cum omul este înzestrat cu
raţiune, miraculosul dar care pleacă tot de la suflet, inima,
pe lângă rolul pe care-1 are pentru trup, este înzestrată cu un
dar spiritual. Acest dar spiritual al inimii este sentimentul.
Acesta este izvorul care dă vieţilor
> tot ce este mai frumos si>
mai luminos - darul iubirii.
Iubirea este darul pe care fiinţa omenească l-a primit
de la Dumnezeu - Care este în totalitate un infinit ocean
de iubire, din care au izvorât toate. Creaţia, si viata si toate
esenţele
> cunoscute si
> necunoscute care există în Dumnezeu,
lucrează la infinit în Dumnezeiasca Treime, iar iubirea face
ca Cei Trei să fie una, să fie un Dumnezeu în trei feţe, de o
fiinţă şi nedespărţită.
De aici, din inima si din iubirea care domneşte si a
domnit din veci în sânul Sfintei Treimi, izvorăsc toate
planurile care conduc Univesul. Ca un reflex al lui Dum
nezeu sunt toate, toate frumuseţile naturii, toate câte există
si s-au dezvoltat în Univers. Iar omul, acum le observă si se
minunează murmurând: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu
şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18,1).
Pe lângă inimă, Dumnezeu l-a înzestrat pe om şi cu
creier, prin care omul dispune de raţiune şi de gândire -
care sunt daruri deosebite, pe care fiinţa omenească le-a
primit de la Cel ce l-a creat. Inima şi creierul sunt organe
trecătoare, materiale, din pământ, organe pieritoare, dar
prin care lucrează sufletul nemuritor al omului. Inima
lucrează prin sentimente, iar creierul lucrează prin raţiune.
In timp ce inima şi creierul sunt organe trecătoare, sufletul
este de natură spirituală, netrecătoare. Dar, prin aceste
organe trecătoare, Sufletul nemuritor al omului lucrează în
sensul că iubeşte şi este stăpânit de sentimente sfinte, curate
si nemuritoare: dorul de mamă, de tată, de fraţi si de surori,
de casa părintească, de locurile în care s-a născut şi a crescut,
de neamul lui, de ţara lui. Mai presus de toate acestea, inima
omului iubeşte şi îl face pe om să fie stăpânit de dor după
raiul pe care l-a pierdut. Acesta este un sentiment şi mai
sfânt. Dorul de îngerii din cer şi de sfinţii care au trăit pe
pământ, care, împreună cu Maica Domnului s-au mutat
cu sufletul în cer, după ce trupul lor s-a mutat în pământul
din care au fost făcuţi. Cu sufletul s-au mutat în cer, la
Dumnezeu, Cel care le-a dat suflet nemuritor. Omul, cu
sufletul curat şi liber de păcat, priveşte la cer cu mare dor.
Sufletul omului este plin de doruri şi de trăiri datorită
inimii şi a sentimentelor. Iar prin raţiunea cu care a fost
înzestrat de Dumnezeu, raţiune pe care o are în minte şi
în creier, omul gândeşte şi lucrează mereu. Face lucruri de
mare preţ, de mare valoare materială şi culturală.
Prin aceste puteri primite de la Dumnezeu, omul
s-a ridicat din peşteri şi locuri pustii, a întemeiat pe
pământ o cultură şi o civilizaţie cu care se mândreşte şi îşi
90
împodobeşte viaţa în mod deosebit pe păm ânt- acest corp
modest şi mic, situat în mijlocul tuturor marilor aştri lipsiţi
de viaţă. Nici o altă planetă nu a fost înzestrată de Creator
cu o persoană care să aibă inimă şi creier cum are minunata
făptură omenească, despre care ni se spune că a fost creată
după chipul şi asemănarea Creatorului său, a Celui ce-i
este Stăpân, adică Domn şi Dumnezeu al omului. Domn
şi Dumnezeu, adică Stăpân Absolut. Domn şi Dumnezeu
veşnic al tuturor câte există în spaţiu, care sunt create de El
din nimic si care vor dura atât cât va voi El.
* **
Omul este creaţia Lui, a Celui fără nume - pentru că

nu s-a găsit nici un nume vrednic să-i spună pe nume, pentru
că nici El nu a găsit un cuvânt pe care să-l poarte. De aceea,
când omul L-a întrebat: „cum te numeşti?”, Dumnezeu a
răspuns „Eu sunt Cel ce sunt” (leş. 3,14). Taina aceasta este
mare si nici o creatură nu va fi în stare să-I cunoască numele.
★ **
Religia, prin raţiune, caută să pătrundă tot mai adânc

în tainele care există în lumea creată, lume pe care religia o
adoră, iar ştiinţa o admiră, o cercetează şi o studiază prin
oameni aleşi. Acestea le face şi religia şi ştiinţa, prin cei cu
puteri mai mari în aceste domenii. Cei cu puteri mai mici
în religie şi ştiinţă nu sunt în stare să pătrundă şi să înţeleagă
tainele, lucrurile, în adâncime. Şi neînţelegând tainele
religiei şi tainele ştiinţei, aceştia cad în necredinţă în cazul
religiei sau în neştiinţă în cazul ştiinţei. Atât necredinţa cât
şi neştiinţa, deopotrivă, sunt rodul neputinţei omeneşti.
Icoana sau Crucea ne duc cu gândul la semnele de care
se foloseşte şi ştiinţa, dar şi întreaga societate. Cele dintâi
semne de mare importanţă au fost şi sunt literele. Alfabetul
este de fapt totalitatea literelor care nu sunt altceva decât
nişte semne prin care se poate exprima o idee, un gând.
Ce miraculos şi important este acest rol al alfabetului, al
semnului în viaţa societăţii! Folosindu-ne de acest cuvânt pe
care l-am pornit, vorbind de rolul semnelor, trecem la rolul
imaginii, pe care în religie o întâlnim în Cruce şi în icoană.
Ce bogăţie de învăţături ne oferă Crucea sau icoana! De
acestea se lipseşte omul care dispreţuieşte sau nesocoteşte
rolul imaginii, al icoanei şi al semnului lui Dumnezeu, care
este Crucea.
La fel de importantă este şi imaginea dintr-o foto
grafie, care este de fapt doar o umbră a icoanei. Dar nu este
numai o umbră, lipsită de importanţă, ci, aşa cum am spus
la început, această icoană ne dă posibilitatea să completăm
o persoană pe care o cunoaştem, despre care ştim că există, o
persoană vie, reală, eternă, care depăşeşte puterea noastră - de
făptură limitată în timp şi spaţiu -, de a cuprinde şi înţelege
misterioasa imagine care, printr-o imagine a icoanei, ne
luminează, ne desfată, ne mângâie şi ne încălzeşte inima,
sufletul şi gândul, binecuvântându-ne viaţa.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a rânduit ca Biserica
să lumineze viaţa prin cuvânt şi prin faptă, prin muzică şi
prin pictură, prin construcţii monumentale. Iar omul să
plece din peşteri şi din locuinţe primitive, şi încurajat prin
toate mijloacele, cu ajutorul ştiinţei şi tehnicii, să se dezvolte
si
> să-si
» îmbunătăţească
> viata.
>
92
în secolul XX omul şi-a depăşit nevoile, devenind rob
al lucrurilor. Din lucruri, omul si-a făcut zei si dumnezei,
neglijând viaţa spirituală, neglijându-1 pe Dumnezeul Cel
puternic şi etern, care-1 priveşte însă pe om cu milă. Se uită
ca la o joacă de copii zburdalnici şi neastâmpăraţi. Biserica,
acest aşezământ venerabil este chemată să-si facă datoria,
să bată toaca, cum zice înţeleptul: la urechea surdului să
tragă clopotele, să cânte psalmi şi să se roage. Să ştie cei
care fac acest lucru că nu-1 fac zadarnic, pentru că în marele
infinit se aud clopotele de pe pământ şi cred, hotărât cred,
că omul realizează o faptă sfântă, o faptă foarte plăcută lui
Dumnezeu. Pentru că noi oamenii, prin realizările noastre,
alungăm pustiul din universul în care satana, duşmanul
luminii şi al vieţii, este alungat din spaţiul divin, fiind
marginalizat şi de îngeri şi de oameni, în „întunericul
cel dinafară” care-1 întristează pe Dumnezeu. Acolo, în
„întunericul cel dinafară”, spune Cuvântul lui Dumnezeu,
“este plânsul şi scrâşnirea dinţilor”(Mt. 13,42 ). Adică,
acolo totul se află în suferinţă, într-o nemişcare absolută,
într-o suferinţă. De acolo şi diavolii ar dori să evadeze, dar
satana îi ţine în robie şi pe ei. De aceea, când se afla în ţinutul
Gadarenilor, diavolii se roagă de Hristos: Doamne nu ne
trimite în adânc! Adică, nu ne trimite în infern: “Dacă ne
scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”(Mt. 8,31).
în starea aceasta de acum, activitatea oamenilor,
progresul omului, îmbunătăţirile vieţii pe care le face omul
în dezvoltarea cu care acesta se luptă pe pământ, trebuie să
aibă ca scop înlăturarea răului din lume şi a întunericului,
a suferinţei şi a morţii de pe pământ. Iar când omul luptă
pentru aceasta, acest lucru îl mulţumeşte şi îl bucură pe
Dumnezeu. Pentru că în felul acesta, lucrarea satanei, de la
care vine tot răul de pe pământ, va fi înfrântă şi va deschide
cerul, făcând loc să vină Dreapta Judecată a lui Iisus Hristos.
Sfârşitul nu va veni până mai este o biserică deschisă,
până există o candelă aprinsă, până există un om care stă în
genunchi în faţa Crucii şi icoanei lui Iisus Hristos.
* * *
Ne aşteaptă încă multe încercări, multe ispite, multă

răutate. Biciul satanei este în mâna celor care II urăsc pe
Iisus Hristos. Nimic nu-1 supără pe diavol aşa de mult decât
faptul că se pomeneşte pe pământ numele lui Iisus şi a Maicii
Domnului, care a răsturnat planurile diavolului, planuri pe
care diavolul le începuse cu prima femeie. Satana spera ca
prin femeie să cucerească tot pământul, însă Eva a început
să nască prunci şi mulţi dintre fiii Evei au devenit sfinţi,
facându-se, prin ascultare, fii ai lui Dumnezeu Tatăl. Aceştia
sunt cei care L-au urmat şi-L urmează pe Iisus Hristos, Cel
care, facându-se ascultător faţă de Tatăl, pînă la moarte, “şi
încă moartea pe cruce” (Filipeni 2,8), a transformat Crucea
din cel mai infam, din cel mai dispreţuit instrument al
morţii,
> în cel mai venerat semn al vieţii.> Amin!
** *
Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este una

dintre cele mai importante învăţături rostite de Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în care ne descoperă
marea taină a vieţii tuturor, după despărţirea sufletului de
trup, şi trecerea sufletului nemuritor al omului în locaşurile
veşnice.
î Cuvântul lui Iisus Hristos - Fiul si) Cuvântul lui
Dumnezeu este cea mai mare şi mai puternică dovadă
94
a existentei
> nemuririi omului si > a vieţii
> noastre veşnice.
>
De aceea, această pildă trebuie să o citim cu deosebită
credinţă, atenţie şi umilinţă, pentru că prin această pildă
Dumnezeu ne vorbeşte direct prin Iisus Hristos. Când se
face pomenirea morţilor de toamnă, Biserica Ortodoxă a
rânduit cu mare înţelepciune să se citească această pildă, ca
o adevărată oglindă dumnezeiască.
* * *
în „Tatăl Nostru” se spune „Şi nu ne duce pe noi în

ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”. Trebuie ştiut că ispitele
care sunt încercări binecuvântate de Dumnezeu vin pentru
realizarea lucrării de desăvârşire, de luminare, de ridicare
a omului mai aproape de Hristos, de Dumnezeu Tatăl şi
pentru primirea darurilor Duhului Sfânt. De aceea, toţi cei
iubiţi de Dumnezeu şi chemaţi să urce pe scara sfinţeniei,
au trecut prin ispite şi încercări, pentru că în felul acesta se
realizează curăţirea de păcate, desăvârşirea şi îndumnezeirea
fiinţei omeneşti, lucru care se întâmplă cu ajutorul şi voia
lui Dumnezeu Tatăl. La acest nivel s-a ridicat Avraam si >
Moise şi alături de aceştia, cu binecuvântarea şi dezlegarea
Tatălui (Preaslăvit să fie numele Lui!) toţi bărbaţii vrednici
din Vechiul Testament: Profeţi, Drepţi, slujitori adevăraţi
ai Celui Prea înalt. Iar pe lângă aceştia, au fost şi mii de
femei a căror vrednicie a fost foarte mare, ale căror nume nu
sunt cunoscute, dar care au fost foarte iubite de Dumnezeu
Tatăl.
Toţi aceştia au fost primiţi în cortul plin de lume şi
plin de viaţă, dar stăteau în aşteptare. Drepţii, profeţii,
slujitorii lui Dumnezeu, femeile vrednice, fiicele bune, eroii
şi mulţi alţii aşteptau împreună cu sfinţii şi drepţii fii ai lui
Adam. Dar aşteptarea lor era în umbră, pentru că aşteptau
împlinirea Cuvântului Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Aşteptau în umbră dar nu în nefericire, pentru că
aveau garanţia că sufletele lor sunt luminate de speranţa şi
de credinţa > în Tatăl tuturor.
Sufletele tuturor, la ieşirea din trup, din vasul creat de
Dumnezeu, au coborât în iad, în aşa numitul iad. Toţi fiii
lui Adam au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, şi au
purtat în aceste trupuri un suflet nemuritor, dar la ieşirea
din trup au coborât la iad pentru că toţi aveau o vină, un
păcat greu: păcatul strămoşesc. Păcatul strămoşesc este de
fapt o răzvrătire împotriva Celui Prea înalt. Aşa că, toate
sufletele la ieşirea din trup, nu se înălţau spre cele de sus,
ci au căzut în „întunericul cel dinafară”, cum a numit
iadul Fiul lui Dumnezeu. Eu cred şi mărturisesc faptul că
toate aceste suflete create de Dumnezeu nemuritoare nu
şi-au pierdut nemurirea. Sunt convins că Dumnezeu nu a
pierdut niciun fiu al lui Adam. Şi luaţi aminte: având viaţa,
adică nemurirea, sufletele nemuritoare ale fiilor lui Adam
n-au pierdut iubirea, speranţa şi credinţa faţă de Cel ce le-a
dat nemurirea. Ci au rămas într-o formă necunoscută de
lumea creată, adică de diavoli şi oameni, o lume neînţeleasă
de lumea creată.
Omului care a căzut, fiind ispitit şi înşelat, i se iartă

vina de către Stăpânul şi Făcătorul tuturor.
♦* *
Când Cuvântul Tatălui s-a făcut om, a luat asupra

Lui păcatul lui Adam şi al celor născuţi din Adam şi Eva,
iar Iisus Hristos se află şi stă în fruntea tuturor Drepţilor şi
Sfinţilor. El este Eliberatorul tuturor fiilor lui Adam. Şi prin
ascultarea Lui, a lui Hristos, care a primit să fie ascultător
până la moarte, şi „încă o moartea pe Cruce”, creatura
omenească a primit de la Dumnezeu Tatăl darul suprem:
Darul iertării şi al împăcării. Darul păcii, al vieţii, al fericirii
veşnice, al vieţii nemuritoare prin jertfa de ascultare a
Mântuitorului lisus Hristos.
De aceea, cred, spun şi mărturisesc faptul că toate
sufletele care au căzut în iad înainte de întruparea Mântui-
rorului, toate sufletele omeneşti din iad purtau o lumină
tainică de speranţă, de credinţă şi de iubire faţă de Creatorul
lor, fată de Cel ce este Tată al tuturor celor ce au fost făcuţi
de Dumnezeu după chipul Său.
♦**
Dumnezeu nu uită creatura Lui. Tatăl ştie că în

fiecare om pe care El l-a creat în vasul acesta al trupului, a
pus un suflet nemuritor. Şi oricât de adânc ar fi iadul, Tatăl
tuturor va mântui sufletele din suferinţă, din chinuri si vor
fi readuse în faţa Tatălui lor.
Acest lucru l-a făcut Fiul lui Dumnezeu, care prin
întrupare, în mod tainic şi minunat a devenit şi Fiul Omu
lui, cum a primit şi Iisus Hristos să se numească.
***
In Dumnezeu nu există ură, nu există tristeţe, nu

există supărare. Cine zice că Dumnezeu s-a supărat pe noi,
să luăm aminte, că de fapt, supărarea aceasta s-ar putea să fie
un mare dar! O ispită, o încercare, o durere prin care Tatăl îşi
pune la încercare fiul pentru ca acesta să devină cu adevărat
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI /jL * Z * < + * c* * ' 97
bun. Ispitirea aceasta este un semn al iubirii părinteşti, aşa
cum s-a dovedit cu toti cei aleşi de Dumnezeu ca să devină
desăvârşiţi. Ispitirea i-a făcut pe ei să devină prin ascultare
fii adevăraţi ai lui Dumnezeu, atât la chip cât şi la asemănare
cu Făcătorul lor, cu Părintele lor. Adică, nu numai cu trupul
să aibă chipul Tatălui, ci să devină asemenea cu Tatăl lor,
Creatorul lor. De aceea, uneori Tatăl „ispiteşte” şi îi pune la
încercare pe cei iubiţi.
***
Tatăl i-a pus la încercare şi pe Adam şi pe Eva dându-le

porunca ce urma să se ridice dacă o respectau, şi să devină
nemuritori, liniştiţi si plini de daruri: viata veşnică si
fericirea veşnică. Adam era iniţial neliniştit, nemulţumit si
singur, aşa că Dumnezeu i-a dat ce a cerut. Darul pe care l-a
primit Adam era preţios şi frumos. Acest dar era Eva. Dar
Adam n-a ştiut să păstreze şi să-şi apere acest dar. Dumnezeu
a înzestrat-o şi pe Eva, pe soţia lui Adam cu aceleaşi daruri
pe care i le-a dat şi lui Adam: voinţă liberă, trup frumos,
inimă bogată în sentimente nobile, raţiune şi înţelepciune,
ochi sănătoşi cu care să vadă, să înţeleagă şi să se bucure de
frumuseţile creaturii, auz, miros şi gust. Toate sunt daruri
date de Dumnezeu lui Adam şi Evei, dar pe care ei n-au
înţeles să le preţuiască. Dumnezeu nu a lăsat pământul
pustiu în jurul omului, ci a făcut vieţuitoare cărora le-a dat
frumuseţe după felul lor. Dumnezeu i-a dat omului daruri
pe pământ, dar şi sub pământ, pe cer şi în atmosferă. Cerul
l-a împodobit cu nori, care nu sunt numai o ceaţă seacă şi
rece, ci sunt încărcaţi cu o mare cantitate de lichid dătător
de putere şi viaţă, care se revarsă din când în când asupra
pământului şi-l face să înverzească şi să înflorească. Toate
98
acestea le-a făcut Dumnezeu spre folosul omului şi pentru
viaţa omului. Şi în plus, Dumnezeu l-a declarat pe om
stăpânul tuturor, împăratul tuturor creaturilor. Dar omul
n-a înţeles că toate sunt darul lui Dumnezeu, Cel care le
supraveghează pe toate.
Pronia este o lege dată de Dumnezeu prin care
supraveghează totul. Pronia este o lege pe care Dumnezeu
nu o calcă niciodată, pentru că dacă Dumnezeu nu ar
respecta-o, în Univers s-ar produce un haos pe care
mintea omenească nu este în stare să-l înţeleagă. Totul este
supravegheat de Dumnezeu, de la cea mai mică particulă
cunoscută până la uriaşele corpuri ce există în Univers.
Toate sunt supravegheate de o Putere infinită şi veşnică, care
se numeşte Pronia lui Dumnezeu. Această Putere creează
permanent, gândeşte, lucrează şi iubeşte toată creatura lui,
aşa cum un om care lucrează îşi iubeşte opera. Aşa cum un
tată îsi iubeşte copiii si Dumnezeu îsi iubeşte creaţia. Iar
omul este creatura cea mai preţioasă a Lui.
Dar cum Adam n-a înţeles nimic din marile minuni
ce-1 înconjurau şi cum n-a respectat ce se petrecea în jurul
lui a făcut o foarte gravă greşeală. Repet, Dumnezeu i-a
împlinit dorinţa lui Adam şi i-a dat un dar, i-a dat soţie, i-a
dat-o pe Eva, un dar sfânt, un dar de mare preţ. Dar, Adam
n-a ştiut să păstreze şi să se îngrijească de darul primit de
la Dumnezeu. Şi în acel moment, satana, care a apărut în
lumea creată a abuzat de libertatea si infinita bunătate a
Creatorului cel veşnic. Puterea negativă a venit ca o umbră
peste creaţie şi s-a răzvrătit împotriva celui drept. Această
umbră s-a apropiat de femeie, de darul pe care Adam l-a
primit de la Dumnezeu, şi cu viclenie a înşelat-o pe Eva,
cea care era a doua creaţie după Adam. Şi întunecând-o a
îndrăznit să-i spună femeii că Dumnezeu i-a înşelat şi că
dacă vor gusta din pomul oprit nu vor muri, ci o să se ridice
mai presus de Dumnezeu. Deci, umbra puterii negative l-a
îndemnat pe om să săvârşească fărădelegea pe care o făcuse
umbra la început, răzvrătindu-se împotriva Creatorului.
Femeia a gustat din fructul pomului oprit şi Eva i-a oferit
şi lui Adam să guste din fructul primit de la satan. In felul
acesta, Adam si Eva au cunoscut răul si moartea, lucruri de
care înainte nu ştiau.
Deci, Adam şi Eva nu au rezistat, ci au fost biruiţi de
ispita diavolească şi căzând în această ispită au adus tot răul,
toate nenorocirile de pe pământ, toate relele din lume.
In timp ce ispita, încercarea primită de la Dumnezeu
ridică, luminează si desăvârşeşte creatura, îi sfinteste si-i
îndumnezeieşte pe oameni, ispitirea care vine de la satana
întunecă, înrăutăţeşte şi-l distruge pe om. Pentru că se
foloseşte de arma cea mai otrăvitoare şi periculoasă care
este minciuna. Scriptura ne spune că diavolul este „tata
minciunii”. Prin minciună şi prin vicleşug satana ucide tot
ce este curat, sfânt si adevărat în om. Diavolul a încercat
şi în trecut şi încearcă şi acum să spună că „Dumnezeu
este supărat pe voi”. Asta este cea mai mare minciună prin
care satana încearcă să-i ducă în rătăcire şi pe sfinţi, şi pe
cei drepţi , şi pe cei cu inima curată. Şi mai ales, diavolul
îi înşeală pe oamenii încercaţi de necazuri şi de boli,
şoptindu-le „Dumnezeu v-a părăsit, Dumnezeu nu vă
apără de duşmanii ce vă ţin în robie şi vă chinuiesc”. De
toate se foloseşte satana ca să-i înstrăineze pe oameni de
Dumnezeu, de Iisus Hristos, de altar, de Biserică, de viaţa
cinstită si> curată.
* * *
Trebuie să facem deosebire: ispitirea vine de la diavol,

iar de la Dumnezeu este „ispita”, adică încercări pentru
mântuirea şi înălţarea omului, nu pentru pedeapsă.
* * *
In timpurile de azi viaţa stă în cumpănă între bine

şi rău, iar satana se foloseşte de toate faptele şi plăcerile
întunecate. Părinţii îşi duc la pierzanie copiii umplându-se
casele de distracţii în detrimentul bisericilor. Bisericile sunt
părăsite de tinerii şi copiii cu inima curată şi cu suflet sănătos
şi bun. Mulţi se întreabă unde sunt tinerii de altădată, unde
sunt bărbaţii> care au soţii frumoase si sănătoase care nasc
y y
mulţi copii buni, cuminţi şi frumoşi.

Din ceea ce scriu eu acum s-ar părea că-i sfârşitul lumii,
că toti oamenii buni au devenit nebuni, adică oameni care
y
nu sunt buni. O societate fără oameni buni este o societate

plină de ne-buni, iar aceştia sunt cea mai mare nenorocire
pentru comunitate, pentru că nu vorbim de bolnavi psihic ce
trăiesc în spitale şi de oameni închişi în ospicii întunecoase.
Sunt multe pagini în caietele mele în care am găsit motive
de bucurie şi linişte pentru oameni, aşa că revin şi acum şi
susţin cu tărie că Dumnezeu nu doarme, că există în sate
şi oraşe mulţi oameni care cred, îl cunosc şi îl iubesc pe
Iisus Hristos, există copii frumoşi şi sănătoşi, există tineri
cuminţi, există bărbaţi si bătrâni care au credinţă mare si
tare în Dumnezeu. Există multe case de creştini adevăraţi
cu suflet bun, sănătos şi frumos!
Ţara Românească este o „ţară creştină”, iar acest
nume este suficient pentru România, în zilele acestea în
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI /& * & * * * '< * * * 101
care în Nord si Sud, în Est si Vest domneşte o lume ce se
caracterizează prin înstrăinare de Dumnezeu.
Să ne oprim şi să privim, ca să putem cunoaşte „ispi
tele” care vin de la Dumnezeu şi ispitirile care vin de la cel
viclean. Avem nevoie de discernământul care ne învaţă j
să
cunoaştem şi să putem deosebi binele, chiar dacă cineva îl
numeşte rău, si să cunoaştem răul, chiar dacă toată lumea
spune că-i bine!
Discernământul are explicaţie pentru toate!
***
Până dimineaţă la 7 mi-am petrecut noaptea printre

cărţile din bibliotecă, între cărţi. Am citit pagini care m-au
luminat sufleteşte. Noaptea a fost albă şi foarte grea, pentru
că în paginile cărţilor citite m-am reîntâlnit cu clipe din
anii trecuţi pe care le-am trăit cu fraţii mei. împreună cu
fraţii mei am urcat pe calea vieţii, cu pericole pe pământ dar
cu ochii ridicaţi spre cer.
***
Soldatul român a avut dintotdeauna fire de erou,

pentru că ostaşii români n-au fost mercenari, aşa cum au
fost şi sunt mulţi din armatele altor ţări. Ostasul român a
fost omul pământului, erou dintotdeauna, care a apărat
viaţa familiei, altarele şi mormintele părinţilor, moşilor şi
strămoşilor lui. Pentru că toate acestea sunt sfinte pentru
neamul nostru dreptcredincios, care de la zămislirea lui,
am fost fiii Bisericii lui Hristos. Desfiinţarea armatei după
modelul ţărilor din occident este o gravă greşeală, pentru
că, la noi, un tânăr devenea bărbat numai după satisfacerea
stagiului militar.
102
Acum, la începutul mileniului trei, tineretul este
chemat să-şi îndrepte ochii spre noi orizonturi, mai adânci
- orizonturi spirituale şi morale noi - orizonturi creştine.
Biblia, în general, şi Evanghelia lui Hristos în special,
trebuie să fie Charta Magna a noastră şi a voastră.
îmi permit ca cel mai vechi, adică cel mai bătrân să
binecuvântez gândul frumos al tinerilor de a se întâlni în
Biserică, de a participa la această Liturghie Cosmică şi să vă
salut cu sacrul cuvânt: Hristos în mijlocul nostru!
El, Hristos, care este Dumnezeu adevărat şi Om
adevărat, este supremul mentor, supremul îndrumător şi
învăţător al întregului neam omenesc.
Vă îndemn pentru toată viaţa: căutaţi-L, urmaţi-L,
ascultati-L, iubiti-L si veţi fi fericiţi acum si în veci!
* * *
Nu prea reuşesc să-mi aranjez cărţile pentru că mă

răpeşte cititul notelor marginale pe care le-am făcut de-a
lungul anilor - mă cucereşte. A înşira titlurile cărţilor
subliniate este cu neputinţă. Urmaşii vor avea mult de
parcurs şi de adunat gândurile de pe marginile cărţilor care
mi-au luminat anii. îmi simt sufletul încărcat de bucurie
si
> mă minunez de ce comoară s-a adunat la Rohia si > în
camerele din Reşedinţa Episcopală de la Baia Mare.
Când recitesc ce am scris pe aceste cărţi retrăiesc
momentele de care am avut parte atunci când am scris acele
note. Cărţile care apar acum mă atrag şi sunt tot aşa de
importante şi de multe ca şi în trecut.
In toate nopţile mă vizitează cei vii şi cei adormiţi.
Profetul Ioil a fost inspirat când a profeţit că bătrânii voştri
visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor avea.
** *
Mi-am amintit de câinii Ursu şi Lupuşor de la Rohia,

care mă întâmpinau în curte de fiecare dată când mă
întorceam acasă. Iar pisicile mă conduceau până la cameră.
Părintele Steinhardt spunea că şi-ar dori ca şi în rai să fie
animale. Şi este normal că Părintele Steinhardt spunea asta,
pentru că pentru oameni, animalele sunt un mare dar dat
de Dumnezeu. Sunt o mângâiere, un dar de mare ajutor, de
plăcere, de bucurie. Lupuşor şi Ursu erau doi câini rămaşi la
Mănăstirea Rohia de pe vremea Părintelui Stareţ Gherontie
Guţu. Lupuşor era un câine mai mic, cu părul alb şi cu pete
argintii, iar Ursu era mare şi negru dar foarte ataşat de noi.
Aveam şi un motan bătrân care îmi alunga şi celelalte pisici
şi fraţii. Eu îi spuneam Pisoi. Când ieşeam în curte, automat
apărea şi el şi mă însoţea până la cameră. El se simţea protej at
de mine.
Sunt amintiri deosebit de plăcute şi de binecuvântate
pentru viaţa noastră. Animalele sunt pentru viaţa oamenilor
fiinţe care n-au nimic negativ în firea lor, adică, nu au nimic
stricat, păcătos. Pentru că ele şi-au păstrat, aşa cum şi-au
păstrat toate creaturile lui Dumnezeu, firea pe care le-a
dat-o de la început Creatorul cel prea bun şi înţelept, care
pe toate le-a făcut ”bune foarte”, cum zice cuvântul nealterat
al Revelaţiei> Divine.
Mergi la furnică - ne spune profetul - mergi la
furnică, omule! Adică mergi la cele care nu au fost înzestrate
104
cu atâtea daruri precum omul. ’’Mergi la furnică, omule, şi
primeşte învăţătura”! De acest cuvânt trebuie să ne ruşinăm
şi să ne luminăm.
* * *
Biserica Ortodoxă este atacată în permanenţă, din

toate părţile, de forţe foarte periculoase, întunecate, distru
gătoare pentru suflarea omenească: ateism, francmasonerie,
materialism, sectarism, erezii, patimi şi fărădelegi, ură,
duşmănii, desfrâu, beţii, hoţii etc. Un nor greu de păcate,
care cel mai des, atacă tineretul.
Biserica, slujitorii sfintelor altare trebuie să lupte
cu răceala, nepăsarea şi indiferenţa faţă de credinţa în
Dumnezeu, în Iisus Hristos!
***
„Să nu ne răzbunaţi!” - au strigat sfinţii din temniţele

comuniste şi din morminte, pentru că ştiau că justiţia divină
are plata şi răsplata pentru fiecare faptă. Pentru că justiţia
divină este infinit mai mare şi mai dreaptă decât răzbunarea
omenească.
***
„Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!” - a strigat Iisus

Hristos înainte de a-şi da viaţa pentru suflarea omenească.
Un Dumnezeu care avea si fire omenească a rostit cuvântul
acesta, de care s-au cutremurat cerul şi pământul deopotrivă.
* * *
Oceanul nemărginit al iubirii dumnezeieşti acoperă

toate fărădelegile. Fărădelegile nu şi le iartă cei care le-au
săvârşit, pentru că din veac păcătosul este chinuit de propria
conştiinţă. Dar oceanul nemărginit al iubirii dumnezeieşti
acoperă toate fărădelegile când sufletul pleacă din trup,
dacă omul s-a pocăit pentru păcatele sale.
* * *
Mănăstirile noastre sunt vetre de lumină, care

încălzesc atmosfera duhovnicească din jur. Ele vor fi şi de
acum încolo locuri sfinte, iar pelerinajele vor fi din ce în ce
mai multe, pentru că omul are nevoie tot mai mare de un
spaţiu sacru.
* * *
In ziua de azi toţi sunt ocupaţi şi preocupaţi de fel de

fel de lucruri si
) din această cauză întârzie să stea de vorbă cu
bătrânii.
***
Cu sufletul si inima, cu toată fiinţa mea sunt alături

de voi, fraţii mei, copiii mei şi mă bucur că vă faceţi datoria.
Mă bucur că realizaţi lucruri deosebit de importante
pentru societate şi pentru Dumnezeu, iar pentru mine este
de ajuns. Pentru mine toate sunt împlinite din perspectiva
a ceea ce doream să se împlinească în Episcopia noastră, în
oraşele şi parohiile noastre, în viaţa preoţilor şi creştinilor
noştri. întâlnirile pe care le am zilnic cu creştinii şi preoţii
care mă cercetează îmi împlinesc zilele.
Gândurile mele sunt pe drum către cer, către
Dumnezeu pentru toţi cunoscuţii şi necunoscuţii, pentru
toţi cei vii, dar şi pentru cei plecaţi din lumea aceasta.
Ce bucurie îmi faci Doamne că mă ajuţi zilnic să mă
întâlnesc cu locurile şi oamenii vii şi adormiţi, cu soarele
şi luna, cu cerul albastru sau împodobit cu nori, cu stelele
106
ce împodobesc nopţile pentru noi, locuitorii pământului!
Slavă Tie!
9
* * *
Starea de fericire au dorit-o şi părinţii noştri, visând la

libertatea dătătoare de pace, de bunăstare şi de bucurie. A
fost o sclipire de libertate pe care a trăit-o poporul român
sub Mihai Viteazul, iar apoi în 1918 Poporul Român şi-a
împlinit visul pentru care a luptat atât. România Mare
o visăm însă şi acum, când mulţi români trăiesc înafara
spaţiului Daciei Felix, iar noi, cei dinăuntrul graniţelor ne
rugăm Bunului Dumnezeu s-o putem realiza.
* * *
Pacea şi credinţa din România va lumina tot Occi

dentul, Israelul, Palestina, Siria, Iranul, Irakul şi Turcia. Noi
ne vom ruga în continuare în familiile noastre, în bisericile
noastre, în şcolile noastre.
***
Toate cuvintele rostite de buzele Tale, Mântuitorule,

sunt cuvintele Tatălui şi ale Duhului Sfânt. Acum, în clipele
acestea am înţeles pe deplin acest lucru, Doamne, şi m-am
bucurat. Am avut o bucurie de care nu am mai avut parte
până acum. Aceasta este o Taină nespus de mare, şi mă
bucur că am înţeles-o acum, mă bucur ca de cea mai sfântă
si mare taină, de care-ti mulţumesc Doamne cu umilinţă si
cu credinţă!
Toate cuvintele rostite de buzele Tale, Iisuse Hristoase,
în grai omenesc sunt un semn extrem de important, pe care
le avem de la Cel veşnic, de la Cel necuprins, necuprins nici
de gând, nici de cuvânt, de nimic din tot ce este creat. Acest
lucru este de nepriceput pentru noi cei limitaţi în timp şi
spaţiu.
Exprim gânduri şi cuvinte de care mă înspăimânt, şi
mă rog să fiu iertat şi de îngeri şi de Cel bun, Cel drept, Cel
necreat.
Lumina mai presus de lumină, Adevărul mai presus
de adevăr, Viaţa mai presus de ceea ce se numeşte viaţă!
Amin! Amin! Amin!
** *
Le-am spus tinerilor că ar trebui ca toate armele să fie

aruncate la fier vechi, să înceteze războaiele şi să începem o
eră nouă, o eră a păcii. Am intrat în mileniul trei şi ar trebui
să facem din el un mileniu al păcii, al libertăţii şi al dreptăţii.
Ii binecuvântez pe toţi tinerii din lume care-şi poartă
tinereţea curată şi care-şi ridică fruntea spre cer, spre infinit,
unde se află scaunul Sfintei Treimi - al Tatălui, al Fiului
şi al Sfântului Duh, cel de viaţă dătător. Ii binecuvântez
pe toţi copiii din leagăn, darul bărbaţilor şi al femeilor.
Le binecuvântez pe toate mamele care au purtat pe braţe
un copil, pentru că aşa a fost purtat pe braţe şi Stăpânul
lumii, iar un copil purtat pe braţe este ca un stăpân al lumii.
Fiecare copil este stăpân al lumii pentru că a primit viaţă de
la Dumnezeu, cel care a dat viată fiecărei fiinţe omeneşti.
Suntem născuţi sub semnul statorniciei şi al păcii, iar acesta
este însuşi scopul dintotdeauna al poporului şi al neamului.
***
Amintindu-mi de toate faptele absurde şi de toate

suferinţele îndurate de Poporul Român în timpul regimului
ateu, mă gândesc la nedreptăţile şi grelele patimi ale lui Iisus
108
Hristos, Dumnezeul nostru. în liniştea care mă înconjoară
în camera mea mă gândesc la suferinţele prin care a trecut
omenirea în secolul XX, provocate de diavoleştile păcate
şi fărădelegi ale necredinţei. Şi mă cutremur şi cu mare
nelinişte mă gândesc la ce ne aşteaptă şi ce ne pregăteşte
lumea ce s-a înstrăinat de Dumnezeu care loveşte) cu ură
sporită în tot ce-i sfânt, drept şi adevărat.
***
Orele providenţiale
Orele providenţiale din viaţa mea, orele sacre mi

au fost dăruite de Dumnezeu, dăruite de Iisus Hristos,
de milostivul şi bunul Dumnezeu, care este Domnul şi
Dumnezeul tuturor. Un cunoscut mi-a cerut să-i spun
câteva minuni din viaţa mea.
9 septembrie este una din zilele deosebite din viaţa
mea, pentru că în această zi m-am învrednicit să primesc
cel mai mare dar. Trei ierarhi ai Bisericii lui Hristos mi-au
acordat darul arhieriei, cel de episcop al Bisericii lui Hristos.
Mi s-a cerut cu insistenţă să vorbesc despre unele
minuni din viaţa mea şi am răspuns că viaţa fiecărui om
este plină de minuni, numai că oamenii nu sunt conştienţi
de minunile dăruite de Dumnezeu. De aceea, cu umilinţă
voi spune că şi în viaţa mea sunt multe momente minunate,
care nu au fost întâmplătoare, şi nici nu m-am învrednicit
de ele prin meritul meu, ci au fost de la Dumnezeu. Au
fost momente de care a depins tot viitorul meu, altă dată
au fost momente miraculoase de care a depins situaţia unor
oameni din jur sau de care a depins situaţia aşezământului
pe care-1 slujesc.
Providenţa este prezentă în viaţa personală a tuturor
oamenilor, dar şi în istorie. De aceea, nu se cuvine să vorbim
grăbiţi de minunile de care ne-a învrednicit Dumnezeu să
le avem în viaţă. De multe dintre ele îmi amintesc pentru
că de ele a depins viaţa mea, viitorul celor din jur sau al
instituţiei pe care o slujesc din tinereţe. Dar multe nu mi le
amintesc, sau nu trebuie să mi le amintesc.
Pentru toate, cu multă umilinţă îi mulţumesc lui
Dumnezeu şi pentru bunătatea pe care mi-a arătat-o în
totdeauna.
***
Toate slăbiciunile mele dispar şi mă înalţ sufleteşte

când văd că Stăpânul nostru Iisus Hristos şi Maica Dom
nului dau mare har si) dar acestei vetre dumnezeieşti
» de la
Rohia, unde slujesc de peste 73 de ani.
* * *
Ca pe nişte chivernisitori ai casei lui Dumnezeu să vă

socotiţi, toţi cei care sunteţi slujitorii lui Dumnezeu. Slugi
ale fraţilor mei. Slugi nu slujitori. Slugă a lui Dumnezeu
şi a societăţii în mijlocul căreia trăiesc, mi-am dorit să fiu
întotdeauna. Si > m-am simtit> liber si
> curat cu inima. Dar si
>
fericit, de o fericire pe care nu o primeşti nici de la ranguri,
nici de la bogăţie sau de la plăceri trupeşti, lumeşti sau
pământeşti. Privind întotdeauna adânc viaţa, tainele vieţii
şi existenţa, în perspectiva eternităţii - m-am cutremurat
şi am binecuvântat pe Atotputernicul şi Bunul Dumnezeu
că ne-a creat, că ne-a dat suflet nemuritor şi speranţa vieţii
veşnice
> fericite.
110
Mare eşti Doamne, şi minunate sunt bucuriile Tale
- Doamne, strig, toate cu înţelepciune le-ai făcut, Tu, din
iubire ne-ai creat, şi ai creat lumea. Tu, din iubire doreşti
şi ne porunceşti să trăim şi noi. Iubirea dă sens vieţii şi
nemurire. Iar nemurirea este scopul vieţii.
Dumnezeule mult milostive ajută-mi să trăiesc în
iubire si în milă fată de fraţii mei, iată de toti si de toate,
pentru că în asta am găsit întotdeauna bucuria şi pacea!
** *
Prea Bunul Dumnezeu mi-a mai dat o zi în care să-I

mulţumesc pentru darurile pe care le-am primit de la El
toată viaţa. El m-a răbdat şi mi-a iertat greşelile şi păcatele
pe care le-am săvârşit cu gândul, cu fapta şi cu cuvântul.
”Vă rog să aveţi răbdare cu mine” - le-am cerut fraţilor
mei, ierarhi, preoţi şi credincioşi în cuvântul pe care l-am
rostit în ziua în care am fost învrednicit să primesc darul
arhieriei. ”Vă rog să aveţi răbdare cu mine” - am zis în ziua
aceea luminată şi sfântă pentru mine, zi în care trei ierarhi
m-au scos din turmă şi m-au pus în fruntea ei. Atunci nu
eram conştient de darul şi harul pe care le-am primit.
De răbdare şi de iertare m-am învrednicit mai presus
de toate de la milostivul Dumnezeu, care a avut răbdare cu
mine şi m-a iertat mereu, pe mine nevrednicul, netrebnicul,
neputinciosul şi păcătosul.
El, Puternicul, m-a apărat şi m-a salvat din multe
şi grele momente prin care am trecut de-a lungul vieţii.
Pieream de mult şi de multe ori dacă nu m-ar fi apărat El,
Stăpânul, Domnul şi Dumnezeul meu.
Niciodată nu voi putea să-i mulţumesc pentru toate
câte mi-a dat şi de câte clipe deosebit de grele m-a salvat.
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI in
Mă înspăimânt când mă gândesc în câte momente m-a
apărat Dumnezeu.
***
„Vă rog să aveţi răbdare cu mine” - am strigat şi

îngerilor şi oamenilor. La toţi le-a fost milă de mine şi de
toti> mi-a fost milă si
> mie.
* * *
Mă impresionează puternic zilele în care Mântuitorul

şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos s-a aflat aici cu trupul,
pe pământul în care ne aflăm noi. Acest lucru trezeşte în
sufletul meu stări ce nu pot fi exprimate, stări de dor şi
umilinţă, de credinţă, de durere, de mare durere pentru
întrăinarea lumii de azi de cer, de îngeri, de Iisus Hristos, de
Dumnezeu, de Tatăl nostru din Ceruri. Nu, nu omenirea
este vinovată, ci inima noastră îmbătrânită, mintea şi
raţiunea noastră trebuie trezite, ochii şi privirile trebuie
limpezite şi să ne uităm mai adânc la viaţă, la creatură, la
miracolul naturii şi la tot ce ne vorbeşte despre Dumnezeu.
Dumnezeule deschide porţile cele veşnice pentru to ţi!
Să-Ţi vadă toată lumea urmele paşilor Tăi, Iisuse Hristoase!
* * *
Icoana, Crucea şi Altarul sunt umbra urmelor Tale pe

pământ, Doamne!
* * *
Cercetându-mi bine viata

) realizez că mi-au venit de la
Dumnezeu mult mai multe bucurii decât am meritat!
112
Nu mi-am doric niciodată ranguri si distincţii si nici
nu le-am preţuit. Dar nu le-am refuzat pentru că mă ruşinam
să-i înfrunt pe cei ce mi le acordau, şi considerând că nu
mie îmi ofereau aceste distincţii, ci Bisericii şi slujitorilor
Bisericii, recunoscând prin acestea rolul pe care-1 are Biserica
în viaţa societăţii, în viaţa Poporului Român din prezent şi
din trecut. Iar acest lucru mă bucură, că am văzut respect
din partea statului laic şi chiar din partea autorităţilor din
trecut şi din prezent.
La fel ca şi Statul, Biserica este o moştenire veche în
viaţa Poporului Român, pe care neamul nostru a dobândit-o
de la Constantinopol şi pe care a păstrat-o şi după ce gloria
Constantinopolului a dispărut prin ocupaţia musulmanilor,
în secolul XIV, care l-au înlăturat pe Hristos - soarele cel
veşnic, şi l-au înlocuit cu luna, astrul mort ce a adus pe pământ
noapte adâncă, plină de halucinaţii îngrozitoare.
Constantinopolul care era ca un pom înflorit, dătător
de roade vesele, pline de viaţă şi dulceaţă, a devenit o cetate
fără har, fără speranţa nemuririi pe care Fiul lui Dumnezeu
a întemeiat-o pe pământ, dând lumii viaţă din viaţa Lui. El
a dat lumii speranţă netrecătoare facându-ne moştenitori
ai cetăţii netrecătoare a cerului, a împărăţiei dumnezeieşti
care dă sens şi scop vieţii noastre omeneşti.
Raza de lumină a lui Iisus străluceşte pe toate altarele
Bisericii lui Hristos din România. Neamul Românesc a
primit şi poartă veşmântul imperial pe care l-a moştenit
de la cetatea împărătească a Sfintei Ortodoxii primită de la
Hristos prin cei doisprezece Apostoli, prin Sfinţii Părinţi,
şi din neam în neam de la părinţii, moşii şi strămoşii noştri
dreptcredincioşi.
Biserica şi Statul nu se suprapun, dar nici nu se exclud.
Biserica noastră, Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, în
România nu se suprapune cu Statul. Pentru că respectă întru
totul gândul şi cuvântul lui Hristos, care a zis: împărăţia
Mea nu este din lumea aceasta, în care se respectă cuvântul
suprem al lui Dumnezeu dat primilor oameni: creşteţi şi vă
înmulţiţi
> > si
> moşteniţi
» > lumea. In Biserica lui Hristos, care
ascultă porunca lui Dumnezeu se nasc prunci, produce
fii pentru cer, se nasc şi cresc copii, care, prin Iisus Hristos
devin fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai împărăţiei lui
Dumnezeu.
Aceşti fii care se nasc, care sunt născuţi de Biserică,
sunt oamenii buni şi sănătoşi din care este format Statul,
din care s-au format şi se formează statele lumii, care apar şi
dispar. Dar peste toate, nemuritoare rămâne omenirea, care
în întregime este a lui Dumnezeu, fiind formată din fiinţe
omeneşti, din făpturi omeneşti create de Dumnezeu după
chipul şi asemănarea Sa, create din pământ şi înzestrate
cu suflet nemuritor. Prin Harul lui Dumnezeu, prin Iisus
Hristos, pe lângă chipul dat de Dumnezeu, omul trebuie să
se ridice si la asemănarea cu Dumnezeu. Aceasta este voia
y
lui Dumnezeu, aceasta este dorinţa lui Dumnezeu, acesta

este scopul vieţii omeneşti. Cu acest scop l-a creat pe om
după chipul Său, ca prin Harul lui Dumnezeu să devină şi
la asemănare cu Dumnezeu.
Aceasta este chemarea omului pe care ne-o face Iisus
Hristos. Trup şi suflet. Trup şi suflet nemuritor - acesta este
omul împlinit.
Omul este cu trupul din pământ, dar cu sufletul este
din Dumnezeu.
114
Prin trup, omul este legat de pământ şi este cetăţeanul
unul stat, iar prin trup şi suflet omul este membru al Bisericii
lui Hristos, şi prin Biserică devine cetăţean al cerului -
moştenitor al vieţii veşnice.
***
Un dar de la Bunul Dumnezeu sunt toti* cei care mă

înconjoară. De aceea, mă lupt mereu să nu deranjez şi să nu
fac greutăţi nimănui. Dar nu reuşesc şi nu sunt mulţumit de
mine. Ii mulţumesc Prea Bunului Dumnezeu care mă ajută
să-mi port crucea liniştit, cu răbdare, retras şi în tăcere,
şi să-mi amintesc mereu cât bine mi-a făcut Prea Bunul
Dumnezeu de când m-am născut şi până acum. Dumnezeu
m-a răbdat, m-a iertat şi m-a ajutat mereu. întotdeauna
Dumnezeu m-a apărat, m-a miluit, m-a mângâiat. Chiar
şi atunci când eram mâhnit de ce am făcut, gândindu-mă
la toate, a venit mângâierea sufletească de unde nici nu mă
aşteptam.
Cuvântul fraţilor mei de aproape şi de departe mă
asigură că nu sunt singur, că lumea nu este pustie, ci este
plină de Harul lui Dumnezeu, de mila lui Dumnezeu, de
bunătatea lui Dumnezeu.
Mila mă rog să mi-o dai, şi mie şi tuturor oamenilor,
Doamne Dumnezeul meu!
* **
Discreţia este necesară în toate. Suprema discreţie este

atunci când discreţia este respectată mai ales de duhovnic.
Toate le-am făcut spre slava lui Dumnezeu şi sunt mulţumit
şi fericit că am făcut ceea ce mi-a poruncit Dumnezeu.
Doamne, cu puterea Ta am făcut tot ce am făcut!
* **
Simt că am fost luat în braţe> de Dumnezeu de când

m-am născut. M-a luat în braţe Milostivul Dumnezeu, pe
mine, cel rău. Nu sunt vrednic să-mi fie acoperită răutatea şi
nevrednicia mea, de negrăita milă şi bunătatea Ta, Doamne!
Dar am înţeles că mila şi bunătatea lui Dumnezeu mi-au
acoperit şi mi-au împlinit lipsurile, ca să slujesc poporului
lui Dumnezeu din România.
Iartă-mă, Doamne, că am îndrăznit, acum, la sfârşitul
drumului, când văd ce am făcut în viaţă, să zic: simt şi cred
că m-a luat în braţe Dumnezeu, de când m-am născut.
După ce m-am născut, îmi spunea mama, plângeam
mereu şi nu ştia cum să mă mângâie. Cred că nu mă simţeam
bine în lumea în care eram venit din pântecele mamei mele.
Lacrimile mamei mele si > binecuvântarea tatălui meu,
pe care mi-a dat-o în clipa morţii, m-au ajutat să-mi port
crucea de-a lungul anilor.
Binecuvântăm lumea, viata si toată creatura lui
Dumnezeu, dar întotdeauna m-am simtit străin în lume.
M-am simţit şi mă simt străin pe pământ, străin între
oameni. Oamenii pe care i-am iubit şi îi iubesc din tot
sufletul, ca pe nişte fraţi de pribegie, surghiuniţi şi veniţi
parcă dintr-o altă lume care ne aşteaptă.
Aici a venit şi Fiul lui Dumnezeu, Fiul cel Slăvit al
Tatălui Cel Veşnic, ca să ne elibereze de robia spaţiului, din
robia păcatului şi a morţii. Plec să vă pregătesc vouă loc -
a spus Iisus Hristos, înainte de jertfa, moartea şi învierea
116
Sa. „Plec să vă pregătesc vouă loc!” Aceasta este speranţa
noastră, aceasta este bucuria noastră!
** *
Mângâierea mea este Omul! Bucuria mea este Omul!

Mândria mea este Omul! Tăria mea este Omul!
Omul, cel făcut după chipul lui Dumnezeu. Omul,
cel care-i poartă chipul lui Dumnezeu şi care-1 reprezintă pe
Domnul Dumnezeu, aici, într-un spaţiu pustiu, aici, într-un
univers gol, într-un univers fără viaţă. Pentru că înafară de
această fiinţă, înafară de această făptură creată de Stăpânul
Universului, după chipul Stăpânului, Făcătorul cerului
şi al pământului, nu există în tot spaţiul o altă făptură vie
asemenea omului.
Omul este reprezentantul Creatorului, pentru că
a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, repetă Moise în
Cartea Facerii. Şi nicio făptură asemenea Omului nu există
în tot Universul. Acest Univers a fost creat pentru Om, iar
acest Univers ar fi fără sens şi scop dacă nu ar exista omul.
Ar fi un Univers pustiu. Deci, omul este sensul şi scopul
spaţiului!
Zadarnic caută cei fără Dumnezeu alte fiinţe vii,
înafară de om. Pentru că în Univers, Dumnezeu l-a creat
numai pe om după chipul Lui. De aceea, bucuria mea
este Omul, mândria mea este Omul, mângâierea mea este
Omul. Podoabă si > frumuseţe> desăvârşită
> este Omul!
Când Dumnezeu le dă putere îngerilor să se facă
văzuţi, se fac văzuţi şi ei după chipul Omului, care este de
fapt slăvitul chip al lui Dumnezeu. Niciodată îngerii nu
apar sub chipul altor creaturi, decât numai după chipul
omului. Chiar şi demonii când apar, vin după imaginea pe
care o are omul, dar demonii se arată în chipul desfigurat
al omului. Prin aceasta se vede şi ni se arată că păcatul a
desfigurat chipul omului, chipul plin de măreţie al omului
de atunci când acesta este liber, adică nedesfigurat de păcat,
cel dat de Dumnezeu atunci când l-a creat.
* * *
Mă tot gândesc la fraţii şi surorile mele din mănăstiri

şi le doresc luptă binecuvântată de Dumnezeu şi admirată
de îngeri şi credincioşi.
* * *
Cei care se ocupă de problema martirilor din temniţele

comuniste deranjează, tulbură şi neliniştesc. Pentru că şi
în ziua de azi există vinovaţi de marile fărădelegi, crime şi
suferinţe ce s-au petrecut la Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava,
Sighetu Marmaţiei şi în toate celelalte locuri de detenţie
din România dictaturii comuniste. Vinovaţii > adevăraţi )
pentru suferinţele îndurate în acele timpuri au dispărut
în majoritatea cazurilor, însă a rămas amintirea zilelor de
atunci şi urmele răului ca nişte capete de vipere ce-i sperie
pe toţi cei care-şi amintesc de ororile ce s-au petrecut într-o
lume străină de Dumnezeu, într-o societate fără credinţă în
Hristos,7 în inimile fără credinţă
> în viata
> veşnică.
>
***
Sunt foarte îndurerat din cauza a ceea ce se întâmplă

în lumea de azi, o lume care este din ce în ce mai lipsită de
bucuria vieţii, pe care numai credinţa i-o dă omului. Pentru
că numai în credinţă se găseşte şi se regăseşte omul.
118
In jurul meu văd soborul tuturor preoţilor, diaconilor
şi credincioşilor preamărindu-L pe Dumnezeul cel în
Treime lăudat. închinat şi cu smerenie şi umilinţă mă rog:
Doamne primeşte slujirea şi închinarea tuturor! Şi strig ca
un arhiereu, aşa cum de peste 40 de ani am murmurat cu
sfială: Doamne, Doamne, caută din cer şi cercetează via
aceasta... şiobinecuvânteazăpeea! De aici, din camera mea,
sufletul meu suspină de durere şi mă mângâi că suspinul
nostru îl auzi, şi cu milă de noi îl primeşti!
***
Un grup de credincioşi m-a privit cu mirare când le-

am spus că mai ales femeile trebuie să aibă grijă de bărbaţii
lor şi de copii, pentru că bărbaţii timpurilor acestea sunt
foarte obosiţi luptând cu greutăţile vieţii, iar copiii sunt
obosiţi> din munca de la scoală. Oamenii nu sunt obişnuiţi
y y y
să li se vorbească depre greutăţile bărbaţilor, tinerilor şi

copiilor, pentru că nu vorbeşte nimeni despre greutăţile
acestora. Dar când realizează acest lucru, femeile îşi privesc
cu încredere bărbaţii şi copiii. Sfântă este sarcina pe care o
au femeile,’ soţiile
> si > mamele în viată!
>
* **
Ii mulţumesc
> Bunului Dumnezeu că mi-a dat ani
mulţi şi viaţă lungă, dar mi-a dat şi putere şi gândire bună să
pot sluji Biserica lui Hristos! Ii mulţumesc pentru scânteia
cu care m-a înzestrat si> care m-a luminat toată viata * să nu
cad în vicleana şi urâta patimă a mândriei. Pentru că am
ştiut că tot ce am bun este un dar primit de la Cel ce mi-a
dat viaţă, este un dar dat de Dumnezeu.
Modestia şi umilinţa sunt fapte omeneşti, dar smerenia
este un dar dumnezeiesc de care trebuie să ne bucurăm. O
simţim adânc în inima, în sufletul si în flinta noastră atunci
când devenim conştienţi că avem în firea noastră o scânteie
y y
care ne luminează si ne încălzeşte viata, o scânteie care dă

sens si rost vieţii.
y y
Viaţa noastră are întotdeauna un scop, de care trebuie

să ne dăm seama, chiar dacă îl înţelegem mai târziu. Cât
bine ne-a făcut nouă Dumnezeu, la toţi, care ne-am zămislit
şi am primit acest dar care este viaţa! Ne-a făcut oameni cu
suflet nemuritor şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu.
Repet, o scânteie am primit în suflet de la Dumnezeu
când ne-am zămislit, si aceasta mi-a luminat si mi-a încălzit
toată viaţa. Ca un vânt încearcă mereu vrăjmaşul lui
Dumnezeu să o stingă din sufletul nostru, de aceea, trebuie
în permanenţă să stăm de veghe.
* * *
Iubirea, iubirea, iubirea este untdelemnul de care

trebuie să avem grijă să nu lipsească din candelele noastre!
* * *
îngerul mă mustră şi acum că îndrăznesc să scriu în

caietele mele, de care nu ar trebui să vorbesc nici în şoaptă.
Gânduri şi cuvinte îmi vin în minte fără să le cercetez bine.
Ar trebui să iubesc mai mult tăcerea decât vorba, pentru
că, prin vorbă pot de multe ori să greşesc. Nu ar trebui
să îndrăznesc să rostesc gânduri şi cuvinte pentru că prin
acestea pot să rănesc adevărul, pot să-i rănească pe fraţii mei
şi să-L rănesc pe Dumnezeu. Vorbind, de multe ori devin
orgolios, prăpăstios, răutăcios sau în alte feluri, iar acest
lucru îmi otrăveşte viaţa mea şi a celor din jurul meu.
Pacea lăuntrică este cel mai de preţ lucru, dar pacea o
pierdem prin vorbe necugetate.
** *
Ne îndreptăm oare spre o prăpastie? Spre un ev apo

caliptic? Spre o pantă plină de întuneric? Sau omenirea se
va trezi la timp şi se va opri să-şi întoarcă faţa către lumină,
către cer, către Dumnezeu?
* * *
Timpul este sluga lui Dumnezeu. El le rezolvă pe toate,

rezolvă toate problemele vieţii, dacă tu ai răbdare. Dacă
omul are răbdare, dacă avem încredere în Dumnezeu, toate
problemele se rezolvă în timp. Asta dacă omul nu stă pe loc,
dacă omul lucrează şi face tot ce este dator să facă în fiecare
clipă, în fiecare ceas, în fiecare zi, lună şi an. Nu te tulbura!
Lasă timpului timp, pentru că timpul nu stă pe loc. El îşi
face datoria pe care i-a dat-o Dumnezeu. Fiecare dintre noi
suntem datori să ne folosim de acest lucru. înţelege ce vrea
să spună cuvântul acesta: Lăsaţi timpului timp!
***
Cruci, cruci, cruci. De cruci este plină viaţa. Mai

mari sau mai mici, mai grele sau mai uşoare, unele făcute
din lemn mai ordinar, iar altele făcute din lemn mai nobil,
dar toate sunt cruci care aduc cunună, plată şi răsplată la
sfârşitul drumului tău în viată.
7 7
Fiecare fiinţă omenească îşi are crucea ei. Important

este să ne cinstim crucea, să ne iubim crucea şi să ne amintim
că şi Iisus Hristos a avut Crucea pe care a primit-o de la
Tatăl să o poarte pentru noi. Şi să nu uităm că la înviere nu
se poate ajunge fără Cruce.
Chiar şi copilul poartă o cruce, chiar şi tânărul care
se ruşinează de trupul său ca Adam şi se acoperă cu sfială
poartă o cruce. Cei maturi îşi poartă altfel crucea: îi apasă
mai greu pe umeri, facându-i mai responsabili de viaţa
lor. Iar bătrânii, încovoiaţi sub cruce, păşesc dezbrăcaţi
de patimi, păşesc spre mormântul în care coboară goi, ca
un prunc atunci când iese din pântecele mamei lui - gol,
dezbrăcat de toate. Pentru că în mormânt se coboară
dezbrăcat si de sufletul care a dat o atât de mare frumuseţe
şi valoare trupului. Trupul rămâne gol, iar sufletul s-a
ridicat la Dumnezeu să primească haina ţesută din cele
mai frumoase materiale pe care le-a adunat când era încă
împreună cu trupul. La Dumnezeu, sufletul primeşte haina
de lumină şi de har în funcţie de faptele pe care omul le-a
urzit, în funcţie de materialul pe care omul a trudit să şi-l
agonisească o viaţă întreagă pe pământ.
Cruci, cruci, cruci - sunt imprimate pe veşmântul tău,
frate, când vei intra în altarele împărăţiei veşnice.
♦ **
Exerciţii duhovniceşti
9 9
-pentru repetarea în gând:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Iisuse, Fiul

lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă!
Post - Rugăciune - Milostenie! Post - Rugăciune -
Milostenie! Post - Rugăciune - Milostenie!
Credinţa fără faptă este moartă! Credinţa fără faptă
este moartă! Credinţa fără faptă este moartă!
Credinţă - Fapte bune - Harul lui Dumnezeu!

Credinţă - Fapte bune - Harul lui Dumnezeu! Credinţă -
Fapte bune - Harul lui Dumnezeu!
Doamne miluieste! Doamne miluieste! Doamne

> î
miluieste!
3
Slavă Ţie, Dumnezeule, Slavă Ţie!

Slavă Tie, Dumnezeule, Slavă Tie!
Slavă Ţie, Dumnezeule, Slavă Ţie!
Aleluia, Aleluia, Aleluia! Aleluia, Aleluia, Aleluia!

Aleluia, Aleluia, Aleluia!
♦* *
Prin post ne pregătim pentru mărire. Prin rugăciune

ne pregătim pentru miluire. Sunt trepte inverse. Sunt trepte
de urcare spre vârful muntelui pe care a urcat Iisus de la
Iordan, spre biruinţă.
Postul este prima treaptă. Apoi, prin rugăciune ne
apropiem de dăruire şi de jertfa, de sacrificiu, de Tatăl, de
lepădarea şi dezbrăcarea de toate interesele cele pământeşti.
***
îmi doresc să ne ajute Dumnezeu să biruiască dreptatea

şi să ne gândim că al tineretului este viitorul.
Credincioşii nu trebuie să fie îngrijoraţi, tulburaţi şi
speriaţi. Slujitorii lui Dumnezeu şi credincioşii să rămână la
datorie. Este greu pământul de oameni care se roagă.
* * *
Absurdul este greu să-l accepţi până te dumireşti că şi

absurdul face parte din viaţa noastră.
***
Prin viaţa mea au trecut mulţi nori, am trecut prin

multe furtuni si> trăznete. Asa > este viata
> fiecărui om, dar
seninul vine întotdeauna de la Dumnezeu. Mi-e milă însă
de toţi din jur când îi văd tulburaţi, trişti, ruşinaţi sau
decepţionaţi. Mi-e milă de toţi, mi-e foarte milă. Pentru că
oamenii au atâtea planuri frumoase şi bune.
Liniştiţi-vă, fraţii mei, Dumnezeu ne va ajuta!
* * *
Dumnezeu este prezent şi veghează. Supraveghează

viaţa Poporului Român aşa cum a supravegheat acest
spaţiu de milenii. Ca o zestre pentru Poporul Român,
pământul şi cerul de aici stau sub directa binecuvântare a
lui Dumnezeu, Cel Unul în fiinţă » si
> întreit în Persoane. In
toată România văzduhul vibrează de sunetul bisericilor lui
Hristos într-o armonie deplină, iar această simfonie este
ascultată de Dumnezeu cu mare bucurie. Aceasta este tara y
Maicii Domnului. Aici, îngerii cântă împreună cu toţi fiii

lui Hristos pentru că aici fiecare floare luminează cerul şi
fiecare izvor cântă slava lui Dumnezeu. Iar când oamenii
tac, murmură zorile şi vrăbiile, modestele păsări care nu
părăsesc aceste locuri niciodată.
Peste tot ce are România este harul şi binecuvântarea
eternă a Bisericii. Amin-Amin-Amin!
♦**
Toate activităţile omeneşti, tot ce fac oamenii în

serviciile lor lumeşti sunt de o frumuseţe şi de o importanţă
covârşitoare
j
* * *
Biserica şi preoţii nu trebuie să se îngrijoreze în

aceste vremuri, ci să-şi îndrepte toată speranţa în ajutorul
lui Dumnezeu şi în poporul dreptcredincios. Dragostea
creştinilor faţă de credinţă este marea mea speranţă şi
bucurie,7si
> acum,7 si
> care a fost întotdeauna.
* **
Am trăit mulţi ani în Mănăstirea Rohia fără ajutor,

fără salar de la stat şi Bunul Dumnezeu ne-a ajutat. Am
trăit modest si
> săraci. In cei 29 de ani cât am fost stareţul
>
Mănăstirii Rohia nu ştiu
> cum ne-am întreţinut.
> Mi-e ruşine
)
şi acum când mă gândesc la fraţii şi la părinţii din mănăstire
că nu aveam de unde să le dau bani pentru îmbrăcăminte
şi pentru haine de pat. Eu, stareţ fiind, aveam numai o
reverendă. Nu aveam camilafcă. Aveam un singur culion,
o singură pereche de pantaloni şi o singură pereche de
bocanci. La nimeni nu am spus acest lucru, dar aşa a fost
începutul, când Ardealul de Nord era ocupat de unguri, iar
apoi a venit regimul comunist. Mă ruşinez să spun acestea,
dar aducându-mi aminte de timpurile de atunci mă ajută
să nu mă îngrijorez nici de viitor, oricâte greutăţi ne-ar
face unii sau alţii. Astfel de timpuri rele nu cred că vor mai
veni. Avem o ţară, avem un popor şi mai presus de toate
avem credinţa în Dumnezeu. Mileniul trei va fi un mileniu
generos şi sperăm religios, credincios ’sau nu va fi deloc”,
dacă nu se va îmbunătăţi atmosfera de acum. Lumina va
creşte dacă vom încălzi atmosfera spirituală.
***
Hristos va avea grijă de noi. Dumnezeu este cu noi,

poporul este cu noi - ziceau tinerii în decembrie 1989, când
dictatura a căzut. Iar dictatura nu se va putea reîntoarce.
***
Indiferent de ce se întâmplă, Biserica Ortodoxă merge

pe un drum drept, aşa cum a mers de la început. Capul ei
este Hristos şi este condusă de Duhul Sfânt. De aceea,
Biserica Ortodoxă va birui de fiecare dată indiferent de ce
se întâmplă. Biserica Ortodoxă va rămâne şi în continuare
statornică în slujba lui Dumnezeu şi a Poporului Român.
* * *
Timpul le linişteşte pe toate. în timp, chiar şi moartea

se transformă într-un înger alb, dintr-un înger ce pare
îmbrăcat într-un veşmânt negru. Tatăl - Atotţiitorul -
îi primeşte pe toţi fiii lui Adam, cu negrăită bunătate,
iertându-i!
***
Toate rugăciunile noastre sunt ascultate de Dumnezeu.

Se apropie Crăciunul, se apropie Praznicul Naşterii Domnului,
126
care a adus o bucurie pe pământ care nu se termină de două
mii de ani şi care nu se va termina niciodată.
întruparea pe Pământ, coborârea Fiului lui
Dumnezeu în sânul lumii materiale este cea mai luminată
realizare a Tatălui, pentru că fără aceasta, fără întruparea
Fiului - Cuvântul lui Dumnezeu - creaţia Tatălui nu ar
fi fost completă, nu ar fi fost desăvârşită. Lumea creată nu
ar fi primit viaţă. Prin Naşterea Fiului s-a dat viaţă lumii
create, şi nu orice fel de viaţă, ci o viaţă deplină, o viaţă
nemuritoare, fericită.
Materia îndumnezeindu-se provoacă această bucurie
permanentă a Praznicului Naşterii Domnului.
* **
Lumină din lumină
Dumnezeul cel adevărat a dat lumii create dumnezeire

din dumnezeirea Sa. Acesta este darul suprem, e care cel
Atotputernic şi Veşnic l-a dat din dragostea lui infinită
creaturii Lui celei mai iubite - omului. Iisus Fiul s-a întrupat
să-l conştientizeze şi să-l ajute pe om să-l cunoască pe Tatăl.
Dar şi să-l ajute pe om să cunoască şi să preţuiască darul pe
care i l-a dat Dumnezeu: existenţa.
Existenţa este cel dintâi şi cel mai înalt dar pe care
omul l-a primit de la Dumnezeu. Aceasta este primul dar
pe care omul l-a primit de la Dumnezeu. Iar scopul cu care
Dumnezeu l-a creat pe om este ca omul să fie asemenea Lui.
Mai întâi Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul
Lui, iar acest lucru ni s-a descoperit prin Revelaţie supra
naturală. Şi tot prin Revelaţie supranaturală ne-a descoperit
Dumnezeu că l-a creat pe om liber. Adică, cu voinţă liberă,
ca prin aceasta să devină şi prin asemănare asemenea lui
Dumnezeu. Acesta este darul suprem pe care l-a primit
omul de la Dumnezeu.
Toată creatura se cutremură văzând darul pe care l-a
primit omul de la Dumnezeu. îngerii se cutremură văzând
voinţa liberă primită de om. îngerii se cutremură văzând câte
daruri i-a dat Dumnezeu omului, dintre care încununarea
creaţiei omului este: Libertatea.
Orice făptură omenească luminată se cutremură
văzând ce i-a dat Dumnezeu omului: liber arbitru, liber
tatea de a decide între viaţă sau moarte, între lumină sau
întuneric, între fericire veşnică sau nefericire veşnică, între
scaunul slavei sau robia eternă.
Dar să nu fie! Să nu fie robia eternă! Pentru că
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi
să fie viu - zice Cuvântul lui Dumnezeu.
Creaţia toată a lui Dumnezeu, natura creată de
Dumnezeu este un rai. Vibrează toată creatura de bucurie că
a fost creată. Totul este vibraţie, este armonie, este negrăită
simfonie si) tot ce există înaltă
> un imn de slavă Creatorului.
Când lumea abuzează de libertatea şi dreptatea
lui Dumnezeu se provoacă dezordine, haos, suferinţă şi
întuneric. Abuzul oamenilor este dovada că Dumnezeu
respectă libertatea. Până când va veni şi va judeca
nedreptatea, răutatea, minciuna, neascultarea de legile
date, legile drepte care se vor răzbuna pentru când au fost
călcate. Pentru când vor fi călcate!
***
Bucurie sufletească am pentru toţi slujitorii lui Dum

nezeu pe care i-am avut apropiaţi şi pe care i-am format
nz/(L<zicjct
cu binecuvântarea lui Dumnezeu ca preoţi şi monahi - în
frunte avându-1 pe Preasfinţia Sa Justin Hodea Sigheteanul,
Episcopul Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.
Cu aceştia mă voi prezenta cu bucurie în faţa Stăpânului şi
Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Aceştia sunt generaţia
de slujitori ai Bisericii, vrednici, cu care am trecut prin ani
grei de transformări sociale fundamentale, atât pe plan local
cât si naţional si mondial.
> y y
Am avut parte şi noi, şi Biserica, şi Ţara de toate

momentele importante de la sfârşitul mileniului doi şi am
intrat în mileniul trei dezorientaţi, neliniştiţi, tulburaţi.
Pe plan general, omenirea nu este pregătită pentru ceea ce
se întâmplă şi de aceea este neliniştită. Religia este pusă,
şi va fi pusă la mari încercări în mileniul trei. Valorile
fundamentale ale vieţii sunt contestate. Religia şi credinţa
sunt marginalizate. Evanghelia, cartea de temelie a lumii
noi - pe care însuşi Hristos a pus-o la temelia ei - este
desconsiderată şi în mare parte este necunoscută. Societatea
care nu are la bază această Piatră, care este dumnezeirea şi
credinţa în dumnezeirea lui Hristos, este ca o casă construită
pe nisip, care este în mare pericol să se prăbuşească, să cadă.
Si mare va fi căderea aceasta!
y
Prăbuşirea credinţei în Hristos va fi urmată de o lume

> y
apocaliptică şi se pare că mileniul în care va fi începutul

sfârşitului va fi mileniul trei. Va fi începutul sfârşitului.
Acesta va fi mileniul în care corabia va ajunge pe marginea
prăpastiei, mileniul în care corabia va sta în cumpănă să se
prăbuşească. Şi dacă nu va interveni o putere de dinafară,
o putere supranaturală, Corabia care atârnă deasupra
prăpastiei se va prăbuşi, ducându-i în adânc pe toţi cei din
interior.
Dar, Puterea veghează şi cel care a construit această
Corabie nu va lăsa să se prăbuşească. Corabia care stă în
cumpănă pe marginea prăpastiei. Ci va ridica braţul şi va
înlătura tot balastul, salvând Corabia.
Amin! Amin! Amin!
Speranţă, Credinţă şi Dragoste mai este încă pe

Pământ!
La întrebarea pe care şi-a pus-o Hristos în faţa
ucenicilor: ”Când va veni Fiul Omului va mai fi dragoste
pe pământ?”, cu umilinţă răspunde Biserica. Profeţii n-au
dispărut. Cu harul lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt
lucrează. In lume mai există sfinte altare, mai ard candelele,
mai există sfinţi care veghează, mai există oameni (bărbaţi,
femei şi copii) care sunt gata să-şi dea viaţa pentru Iisus
Hristos. Soarele, luna şi stelele n-au dispărut de pe cer,
limba şi gura noastră nu tace, iar icoana lui Hristos şi
Crucea împodobesc casele dreptcredincioşilor.
Iubitorule de oameni! Se ridică dintre păgâni şi din
mijlocul celor care nu te-au cunoscut şi vin spre Bisericile
Tale, preamărind numele Tău, lăudând şi mulţumind Tată
lui că te-a trimis, Doamne, pe pământ, şi adorând lumina
Duhului Sfânt!
Amin! Amin! Amin!

* * *
Mă rog să existe clipe binecuvântate şi mai departe,

până când Tatăl va hotărî să vii Doamne iarăşi pe pământ,
să ne chemi şi să ne ridici din nou, cu toate cetele îngereşti
şi cu sufletele tuturor credincioşilor adormiţi cu nădejdea
130
învierii şi a vieţii de veci. Vino, Doamne, Iisuse! Vino,
Doamne Iisuse! Vino! Amin!
***
Mă rog fierbinte la Dumnezeu pentru Ţara şi Poporul

Român. In Dumnezeu, în Ţară şi în Poporul Român am
încredere si acum!
** *
Tulburarea din lume nu este motiv de deznădejde, ci

este pentru omul credincios izvor de speranţă şi bucurie,
pentru că, mai presus de toate este Biserica, este împărăţia
lui Dumnezeu, pe care nu o pot pustii forţele răului, puterile
întunericului. Ceea ce a spus Hristos are putere veşnică:
”am întemeiat Biserica Mea, pe care porţile iadului nu o vor
birui”!
Mă simt calm, senin, plin de speranţe. îmi doresc să

nu ne pierdem calităţile străvechi, importante şi sfinte pe
care le are binecuvântatul popor român. Un popor care
are statornicie, răbdare şi înfrăţire ca niciun alt popor din
lume. Am mare speranţă în credinţa fermă în Dumnezeu
pe care a avut-o dintotdeauna acest neam, o credinţă
sănătoasă si ) adevărată. Neamul acesta n-a avut zei si> nici
dumnezei străini. El, neamul acesta, care acum se numeşte
neam românesc a trăit aici, pe acest pământ liber, fără sclavi
şi fără alte stricăciuni de care au avut parte popoarele din
alte spaţii. Dumnezeul lui a fost Dumnezeul nostru, fără alt
nume decât: Dumnezeul Cerului. De aceea, acest popor l-a
primit pe Iisus Hristos şi nu i-a ucis pe ucenicii Blândului
Pastor. Este Neamul care a recunoscut că pe Acesta l-au
aşteptat toţi ciobanii şi plugarii din Carpaţi şi cei din luncile
Dunării, Mureşului, Oltului, Nistrului, Tisei şi Someşului.
Râurile acestea au fost sfinte pentru neamul nostru din veac
în veac, de la Noe şi până azi, când aproape pe fiecare român
îl cheamă Ioan, adică, omul nostru, omul lui Dumnezeu.
Zilele acestea am trăit zile pline de linişte, în care am
revenit la statutul la care a spus Hristos că trebuie să revină
toţi creştinii: dacă nu vă veţi întoarce să fiţi ca pruncii, nu
veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu. Iar la Rohia mă simt
ca un prunc.
Cineva îmi spunea că trăim cu amintirile tinereţii, dar
eu nu trăiesc cu bucuriile care vin din amintiri, ci eu trăiesc
acum viaţa despre care a spus Iisus Hristos că trebuie să o
trăiască toţi cei care cred în El, toţi cei care cred că El este
Fiul lui Dumnezeu, născut, nu făcut, născut din Tatăl cu
puterea să facă toate câte s-au făcut.
Fiul lui Dumnezeu ne-a învrednicit să cunoaştem
eternitatea lui Dumnezeu. De aceea, noi nu îmbătrânim,
ci întinerim mergând către mormânt cu trupul făcut de
Tatăl din pământ, pentru că ne întoarcem cu sufletul la
Dumnezeu, Cel care ne-a dat acest suflet nemuritor.
Trăiesc cu bucurie acum, ca un prunc, trăiesc o viaţă
nouă, pe care preoţii mai tineri nu o cunosc încă, dar mă rog
ca toţi fraţii mei, cei care poartă haina îngerească de monah,
şi toţi cei care au îmbrăcat haina de fiu al lui Dumnezeu prin
Taina Sfântului Botez, să se învrednicească si să trăiască asa
cum Iisus Hristos a dorit să trăim toţi. Iar la sfârşitul vieţii
să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu, preamărind pe Tatăl,
pe Fiul şi pe Sfântul Duh! Amin!
132
Târziu, în chilia de la Rohia, reflectez la zilele şi anii pe
care i-am petrecut în sihăstria de la Rohia începând cu ziua
de 12 martie 1941. Cu umilinţă mă rog şi acum strigând:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
In seara aceasta cuvintele curg mai uşor de pe buzele
mele, parcă, şi regret că nu am pomenit numele lui Iisus mai
mult, mai cu umilinţă, cu dragoste mai multă şi cu credinţă
mai puternică. Stăpânul meu, Dumnezeul meu, cunoaşte
neputinţele sufletului meu şi îi va fi milă de mine. Amin!
De-a lungul timpului m-am silit să rabd toate faptele

rele, şi mă silesc în continuare să le primesc cu umilinţă,
pentru că aşa îmi cere datoria pe care o am faţă de Biserică,
faţă de interesele superioare ale Bisericii lui Dumnezeu,
care cere răbdare, iertare, pace şi dragoste faţă de toţi. Ii
mulţumesc Atotputernicului Dumnezeu pentru toate, lui
Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu care a avut răbdare şi
ascultare până la moarte. Privind la viaţa Mântuitorului
constat că sunt aşa de mici problemele noastre, necazurile
noastre, tristeţile noastre, care de fapt vin toate de la cel
viclean, de la cel prost şi rău, care este satan. Cel care ne
îndeamnă la rău şi care îi învaţă pe oameni să fie orgolioşi,
mândri si ) invidioşi.
>
Mândria şi invidia sunt cele două mari păcate, care au
adus societăţii multă nelinişte, mult rău. De aceea, primul
articol pe care l-am scris şi l-am publicat după ce am fost
ales şi hirotonit arhiereu, a fost un articol despre smerenie.
<7 *-
M-am luptat întotdeauna să nu pierd acest mare dar. Greu
este întotdeauna să nu pierdem darul smereniei.
***
Acum, în aceste zile zbuciumate, neamul nostru - neam

creştin - s-a pregătit pentru sfintele sărbători ale Naşterii
Domnului. Acestea sunt sărbătorile bucuriei şi speranţei,
sărbătorile în care noi creştinii preamărim Naşterea Fiului
lui Dumnezeu. Copiii noştri se pregătesc şi în acest an să-L
preamărească pe Iisus Hristos prin colindele străbune, pe
care le-am moştenit de la tata, de la mama noastră, de la
moşii si strămoşii noştri.
> > i i
Prin aceste colinde, creştinii alungă pustiul din casa

noastră, din satul si oraşele noastre, din tara noastră si din
7 * J 7 5 J
toată lumea. Colindele alungă pustiul de pe acest pământ

sfânt, creat de Dumnezeu, peste care Dumnezeu este Stăpân.
Si în anul acesta, noi creştinii, ne-am îmbrăcat în haină
nouă, curăţindu-ne sufletul, inima, gândurile şi conştiinţa,
de toate păcatele care aduc răul în lume. Ne adunăm toţi, cei
care credem în Iisus Hristos, în faţa sfintelor altare, de unde
primim dumnezeiesc har şi dar: însuşi Trupul şi Sângele
lui Iisus Hristos. Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele lui Hristos este cea dintâi faptă, care ne
va apăra în anul următor de întunericul ce se abate peste
lume din toate părţile, inclusiv peste ţara noastră. Avem
o ţară care a fost până acum curată, cu bătrâni înţelepţi şi
evlavioşi, cu bărbaţi drepţi şi cu suflete frumoase, cu tineri
sănătoşi la suflet şi la trup.
***
Acum, în ziua marelui Praznic al Naşterii Domnului,

să ne reculegem şi să ne pregătim să fim tari în credinţă,
134
puternici în dragoste de Dumnezeu şi cu mare speranţă
într-un viitor bun. Pe acestea trebuie să le căutăm si ) să le
cerem mereu de la Dumnezeu! Crucea lui Iisus Hristos să
ne apere de cel viclean!
Noi, credincioşii, nu încercăm să ne răzvrătim nici
împotriva autorităţilor statului, nici împotriva Bisericii
lui Hristos, nici împotriva fraţilor noştri de alt neam sau
de altă lege. Naşterea Domnului este sărbătoarea omeniei
şi a bucuriei. Iar noi, fiii Bisericii lui Hristos ne bucurăm la
Naşterea Domnului cum s-au bucurat păstorii din Betleem,
atunci când „îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava
Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu
frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.
Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul,
în cetatea lui David.” (Lc. 2,19-11).
Noi creştinii, ne bucurăm şi acum, aşa cum s-au
bucurat toţi îngerii din cer la Naşterea lui Iisus în Betleem,
când s-au deschis cerurile şi au început să coboare pe pământ
cetele îngereşti cântând, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură
că „deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de
oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru
cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni
bunăvoire!” (Lc. 2, 13-14).
Ne bucurăm cum s-a bucurat bătrânul Iosif,
ocrotitorul Fecioarei Maria, pentru că pe el l-a anunţat un
înger spunându-i: ’’Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua
pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de
la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui:
Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt.
1, 20-21). îngerul l-a încredinţat pe Iosif că Fecioara care
i-a fost dată în grijă nu a căzut în ispită, aşa cum a căzut
Eva, ci că Maria este curată. Ea a fost fecioară înainte de
naştere, a rămas fecioară la naştere şi este fecioară şi după
naştere! Pentru că Cel ce s-a zămislit în pântecele ei, nu
s-a zămislit din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt,
Care a fost trimis de Dumnezeu Tatăl. De aceea, Copilul
care S-a născut „Fiul lui Dumnezeu se va chema”. (Lc. 1,35).
El este Mesia, Cel care a fost vestit de prooroci că va
veni şi Care era aşteptat de tot neamul lui Adam, de tot
neamul omenesc, ca să-l salveze de păcatul neascultării, de
păcatul pentru care Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai,
pierzând viaţa fericită pe care au avut-o şi devenind ca nişte
exilaţi şi pribegi pe pământ, purtând în suflet nostalgia
paradisului pierdut. Dorul acesta de rai există şi acum în
sufletul omului de pe pământ, pentru că fiecare dintre noi
este un fiu al lui Adam.
* * *
După ce îngerul Domnului i-a grăit lui Iosif că din

Fecioara Maria se va naşte Fiul lui Dumnezeu, acesta
s-a bucurat cu o bucurie foarte mare, dar a păstrat taina
aceasta. Iosif, ocrotitorul Fecioarei Maria, a păstrat taina că
Iisus este Hristos, adică Mântuitorul lumii, că acest Copil
este salvarea omului din robia si frica morţii, că este salvarea
omului din tristeţea grea a vieţii înstrăinate de Dumnezeu.
Suferinţa sau boala aceasta îi chinuieşte şi astăzi pe cei care
au pierdut legătura cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos şi cu
cerul. Iar aceştia nu mai au nici bucurie, nici linişte, nici
fericire. Aceştia nu au nici sărbători sau pace în viaţă.
La Naşterea
) Domnului s-a bucurat mai ales Mama
lui Iisus. Pentru că ea, Fecioara Maria, a văzut împlinit
136
Cuvântul lui Dumnezeu, Care de la început i-a promis lui
Adam cava trimite pentru neamul lui un Mântuitor, Care-i
va elibera tot neamul din iad si care va deschide Raiul
pentru tot neamul omenesc, dacă acesta va asculta şi va fi
credincios faţă de Iisus Hristos. La Naşterea Domnului s-a
bucurat Maica lui Iisus şi pentru că a văzut împlinindu-se
cuvântul Arhanghelului Gavriil, care i-a spus la Bunavestire
„nu te teme Maria” (Lc. 1,30), atunci când Fecioara era
robită de îndoială. Fecioara a crezut că îngerul nu era o
arătare străină şi a primit vestea adusă de arhanghelul din
cer, ca de la însuşi Dumnezeu Tatăl.
Aşadar, încredinţându-se Maria că îngerul i-a adus
vestea, acum, la Naşterea Domnului, se bucura că s-au
împlinit toate profeţiile prin ea. Iar bucuria Fecioarei Maria
era ca o cântare dumnezeiască, pentru că a fost aleasă să fie
Mireasa Duhului Sfânt. De aceea, Fecioara Maria a strigat:
„Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul
meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu”. (Lc.l, 46-47). Iar
„cântarea” Măriei, plină fiind de Har şi de lumină, care
veneau de la Duhul Sfânt, a devenit o „cântare” profetică
zicând: „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că
mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele
Lui.” (Lc. 1,48-49).
** *
Bucuria Maicii Domnului, pe care a trăit-o când S-a

născut Iisus, s-a transmis la toate neamurile şi la toate mamele
de pe pământ, care nasc copii şi care, prin Botez, devin fii ai lui
Dumnezeu şi moştenitori ai Raiului, pe care l-au pierdut Adam
şi Eva. Fiecare mamă care naşte un copil, naşte un moştenitor
al împărăţiei lui Dumnezeu, de aceea Naşterea Domnului este
sărbătoarea tuturor mamelor din lume. Este sărbătoarea cea
mai mare a familiei, pe care Dumnezeu a întemeiat-o în Rai.
Fiecare familie este un colt de rai, mai minunat si mai luminat
decât Raiul pe care Adam şi Eva l-au pierdut.
Tata si> mama,' bărbatul si > femeia care zămislesc si >
cresc copii, realizează cea mai sacră lucrare a lui Dumnezeu.
Pentru că familia nu lasă să se pustiască pământul prin
zămislirea şi creşterea de copii. Toţi copiii şi toţi tinerii sunt
ca nişte îngeri miraculoşi. Copiii şi tinerii sunt o speranţă, o
sfântă speranţă de care se bucură şi Dumnezeu.
Naşterea Domnului este şi praznicul speranţelor
frumoase şi a iubirilor curate, care se realizează numai în
familie, când un tânăr împlinit, un bărbat, un om realizat
se căsătoreşte din dragoste şi trăieşte împreună cu soţia lui,
păstrând iubirea deplină până la bătrâneţe. Este ca un pom
frumos fecioara, care acum devine femeie şi mamă, bună
cu cei bătrâni. Cu bătrânii, familia se desăvârşeşte si este
foarte iubită de Dumnezeu. Acum, copiii buni şi frumoşi
sunt bucuria părinţilor, tinerii sunt mângâierea bătrânilor,
iar bunicul şi bunica sunt cea mai frumoasă podoabă în casa
în care luminează sărbătoarea Crăciunului. De asemenea,
bătrânii sunt si mândria casei care încălzeşte familia, atunci
când, din cauza greutăţilor, atmosfera din familie se mai
răceşte.
>
O casă cu copii, cu tineri, cu tată şi mamă credincioşi
şi sănătoşi, cu părinţi evlavioşi şi iubitori de biserică şi de
sărbători, este o casă fericită, este o familie respectată şi
iubită de toată comunitatea. Asemenea familii fericite
există si acum în tara noastră, atât la sate cât si la oraşe.
Avem familii frumoase şi realizate în toate păturile sociale,
din cele mai înalte şi până la cele mai modeste. Toate aceste
138
familii se realizează dacă au o credinţă sănătoasă, cu o bază
bună religioasă, dacă este cunoscut şi ascultat Iisus Hristos
- Cel mai bun si folositor Mentor, Dascăl si îndrumător
al nostru al tuturor. Cea mai bună şcoală este Biserica. De
şcoală şi de Biserică este nevoie, în familiile şi în timpurile
actuale. O familie care dispreţuieşte şcoala şi Biserica este o
familie nefericită, dezorientată şi neîmplinită.
★ **
Suntem în timpul marelui Praznic al Naşterii Dom

nului. Am petrecut zile frumoase şi este timpul colindelor.
Adevăratele colinde sunt legate şi inspirate din Naşterea
lui Iisus Hristos, pentru că fără această naştere cerească,
colindele nu au niciun rost. Zadarnic încearcă unii să
asocieze şi să lege colindele de unele sărbători păgâne.
Aceste încercări sunt foarte greşite, pentru că ignoră total
scopul colindelor creştine.
Colindele sunt legate de o naştere, dar nu de o naştere
oarecare, nu de naşterea unui om, nici a unui împărat, filosof
sau erudit, pe care i-a avut omenirea şi care prin rolul pe care
l-au avut în istoria lumii au fost declaraţi nemuritori, dar, pe
care, cu timpul, omenirea i-a uitat şi timpul i-a şters din viaţa
omenirii. Colindele sunt legate de Naşterea lui Iisus Hristos
dintr-o Fecioară sărmană, într-o peşteră şi în ieslea oilor, deşi
Naşterea acestui Copil este extrem de importantă.
Până la vârsta majoratului, din acea epocă, Iisus a trăit
şi a muncit ca un tânăr obişnuit, apoi, deodată, a apărut ca
un luceafăr sau ca un soare luminos pe cerul istoriei şi în trei
ani a realizat o lucrare, cu care s-a deschis un nou capitol
din viaţa omenirii. Acest capitol durează de două mii de ani
şi nu s-a sfârşit, ci dimpotrivă este tot atât de viu şi de actual
şi acum. Iar Naşterea lui Hristos are adoratori, admiratori şi
slujitori şi astăzi, are un număr uriaş de închinători pentru
care El, Copilul ce S-a născut în Betleem, este Dumnezeu,
Cel care a venit din cer şi S-a reîntors la Tatăl Său în cer,
promiţând întregului neam omenesc o viaţă fără moarte şi
un loc fericit pentru sufletul lor nemuritor.
***
Naşterea
> lui Iisus Hristos este sărbătorită cu bucurie
de tot pământul, cu dragoste şi cu încredere, iar oamenii II
întâmpină ca pe un Stăpân, viu, puternic şi dătător de noi şi
nemuritoare speranţe şi bucurii.
Colindele sunt un dar pentru noi, pentru creştinii din
ţara aceasta, care nu pot fi umbrite de nimic. Copiii şi tinerii,
bărbaţii şi femeile, credincioşi şi mai puţin credincioşi, cu
toţii au aşteptat Crăciunul, pentru că Naşterea Domnului
împrospătează şi întinereşte viaţa tuturor. Taina şi frumu
seţea
) acestei sărbători izvorăşte > din dumnezeirea lui Iisus
Hristos, în Care credem şi pe care II mărturisim cu credinţă,
că este Fiul lui Dumnezeu, Care dă un sens şi un scop vieţii
noastre omeneşti.
♦**
140
Caietul 190
II
^ CAIETUL 190
„Plec la Tatăl Meu şi Tatăl Vostru, şi la Dumnezeul

Vostru” - Este deosebit acest cuvânt pe care l-a spus Iisus
Hristos oamenilor, după ce şi-a îndeplinit pe pământ
datoria pe care a primit-o de la Tatăl, făcându-se ascultător
până la moarte, ”şi încă moartea pe Cruce”.
„Răstigneşte-L!” ”răstigneşte-L!” - se mai aud parcă
şi acum strigătele pline de ură şi răutate ale slujitorilor sata
nei, iar Domnul, cu supremă milă şi bunătate a strigat şi s-a
rugat Tatălui zicând: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!”
Făpturile omeneşti care nu sunt conştiente ce fac
atunci când săvârşesc fărădelegi şi păcate grele împotriva
lui Dumnezeu, împotriva Fiului lui Dumnezeu, împotriva
Cuvântului lui Dumnezeu, cel vestit de Evanghelie -
Iisus Idristos - nu ştiu ce fac, nu ştiu că lovesc în cea mai
importantă lucrare a lui Dumnezeu. Lovesc în ceea ce în
seamnă mântuire, nemurire si fericire. Lovesc nemurirea
sufletului fiinţei noastre, a neamului omenesc, care este
foarte iubit de Dumnezeu. Despre Dumnezeu toate
Scripturile spun că ”este iubitor de oameni”. Iar restul
creaţiei nu s-a învrednicit de acest cuvânt, ci numai această
făptură - Omul - cu suflet nemuritor. Toţi îngerii şi toată
creaţia strigă că Dumnezeu: este iubitor de oameni. Şi cu
toate acestea, numai dintre oameni s-au ridicat oameni
inconştienţi, care au cerut moartea Fiului lui Dumnezeu.
Dar în clipele în care sufletul a plecat din trupul lui Hristos,
Iisus, cu o negrăită iubire şi bunătate, a cerut Tatălui: „iartă-i î
Că nu ştiu ce fac!” Iar celor credincioşi, Hristos le-a spus:
„Eu plec la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Eu plec la Dumnezeul
Meu şi Dumnezeul vostru să vă pregătesc vouă loc”. „Eu plec
să vă pregătesc vouă loc”, a zis Iisus Hristos apostolilor. „Eu
plec să vă pregătesc loc”, a zis Iisus Hristos, Stăpânul cerului
şi al pământului, cum şi-a mărturisit numele Domnul în
Galileea, când s-a întâlnit Iisus cu apostolii după înviere.
„Eu plec să vă pregătesc loc!” a zis Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, tuturor martirilor, tuturor Sfinţilor Părinţi,
tuturor cuvioşilor şi fraţilor care s-au lepădat de toate cele
trecătoare şi s-au retras în pustie, în peşteri şi în munţi, dar
mai ales în schituri şi mănăstiri, lângă sfintele altare ale
Bisericii lui Hristos. Şi cu credinţă şi dragoste slujesc ziua
şi noaptea lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Slujesc
cu mare iubire pe fraţii lor care au rămas în familie, iar
familiile îi slujesc lui Dumnezeu, născând prunci, muncind
şi lucrând pământul, ajutând ca planurile lui Dumnezeu să
se realizeze în lume. Şi pentru aceştia a spus Hristos: „Eu
plec să vă pregătesc vouă loc!”
Nicio faptă, niciun gând drept şi bun, nu rămân
nerăsplătite de Dumnezeu. Dumnezeu le scrie pe toate în
Cartea Vieţii şi pentru toţi cei care ascultă de Cuvântul Lui,
Dumnezeu pregăteşte o plată, o răsplată, un loc de supremă
cinste şi slavă, despre care Hristos a spus când s-a înălţat la
cer după înviere: ”Eu plec să vă pregătesc vouă loc!”
Lumina, slava, bucuria, fericirea, acelui loc pe care-1
pregăteşte Hristos nu pot fi descrise! El este ETERN -
binecuvântat de Dumnezeu în vecii vecilor!
144
* * *
întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu este

mai importantă decât creaţia lumii pe care a făcut-o Dum
nezeu Tatăl. Slavă şi mulţumire infinită se cuvine Ţie,
Doamne, pentru tot!
Ce bucurie mai mare decât aceasta? - de a mărturisi şi
a mulţumi Atotbunului Dumnezeu, acum la miezul nopţii
şi la vârsta de 94 de ani pe care m-a învrednicit Domnul
Dumnezeu să-i trăiesc pe pământ.
De aseară şi până acum, gândul şi sufletul meu au
călătorit pe toate căile din cer şi de pe pământ. Am urcat cu
gândul în Rai şi am coborât apoi la porţile iadului şi mi-am
pus întrebarea: ce fac sufletele celor plecaţi acolo din lumea
aceasta? Şi acolo, la porţile Raiului şi ale iadului m-am
rugat implorând pe Stăpânul tuturor. M-am rugat pentru
toate sufletele, şi pentru cele din Rai, dar mai ales pentru
cele din iad, că toţi au nevoie de mila lui Dumnezeu!
Eu, umilitul, am îndrăznit să cerşesc milă, iertare şi
dezlegare pentru toţi, pentru cei din Rai şi din iad deo
potrivă, pentru că ştiu că Tatăl tuturor se bucură şi aşteaptă
ca noi, cei vii, să ne rugăm pentru toţi: vii şi morţi, pentru
cei drepţi şi pentru cei păcătoşi, pentru sufletele tuturor
fiilor lui Adam. Pentru că toate aceste suflete sunt create de
Dumnezeu, sunt iubite de Dumnezeu, iar El se pregăteşte
să primească rugăciunile noastre pentru toţi.
Mila lui Dumnezeu este fără margini, iar noi, n-avem
dreptul să limităm bunătatea lui Dumnezeu!
Aleluia! Aleluia! Aleluia!
Si
> mă bucur că Dumnezeu ne-a dat voie si > libertate
să ne rugăm şi să cerem iertare de păcatele noastre şi ale
tuturor fraţilor noştri care se află în cer şi pe pământ. Dar
şi să ne rugăm pentru iertarea celor de sub pământ, adică a
celor ce se află în iad. Cred că aceştia se află acolo, în Iad,
în mod provizoriu, până la Dreapta Judecată, când Marele
Judecător va hotărî starea tuturor sufletelor omeneşti.
Atunci, la Dreapta Judecată, Marele Judecător va zice
tuturor celor buni şi drepţi: veniţi binecuvântaţii Părintelui
Meu! Dumnezeu Tatăl este şi al celor buni şi al celor
ne buni, iar Marele Judecător, Hristos, va hotărî starea care
se va cuveni pentru toate sufletele omeneşti. Atât cei buni
cât şi cei ne buni sunt creaţia Lui, a Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh, de aceea, şi judecata va fi a lui Dumnezeu,
Cel preamărit, Adevărat, în Trei Feţe.
Mare este taina aceasta, de care noi nu avem dreptul să
vorbim, şi nici să ne gândim la ea. Dar suntem datori, repet,
suntem datori, să ne rugăm mereu şi pentru cei drepţi şi
pentru cei păcătoşi. Aleluia! Şi încă o dată zic: Aleluia! Amin!
Iar pe Dreptul şi Marele Judecător îl aud parcă
murmurând şi în şoaptă zicând: Eu pentru cei păcătoşi am
venit, Eu pentru cei păcătoşi am venit, că nu există om fără
de păcat pe pământ! Aleluia!
Maica Domnului va fi şi Ea prezentă. Va fi de faţă când
Fiul va face Dreapta Judecată. Vor fi de faţă şi toţi îngerii,
atât ai drepţilor cât şi ai păcătoşilor. Unii se vor bucura, iar
alţii se vor întrista şi vor plânge amar. De faţă va fi şi marele
vinovat! Acesta, marele vinovat nu va fi însă iertat pentru că
el este vinovat pentru tot răul, el este cauza tuturor relelor
care au apărut în sânul creaţiei. El s-a ridicat împotriva
Celui Prea înalt, şi a îndrăznit să stea împotriva Celui
Desăvârşit, Drept, Adevărat. El, cel întunecat a îndrăznit
să se ridice împotriva Dreptului Dumnezeu şi să strige:
„îmi voi pune scaunul mai presus de Cel Preaînalt”! Ca un
146
trăznet va cădea atunci de la Fiul - ce se va afla pe tronul de
drept judecător - şi pe cel rău îl va aunca în ’’întunericul cel
dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Şi cel rău
va fi judecat şi pedepsit pentru tot răul provocat. Pe satan va
cădea întreaga răspundere pentru toate relele, inclusiv ale
victimelor care au provocat tot răul.
Amin! Amin! Amin!
Şi toată Creatura lui Dumnezeu se va lumina atunci!
Aleluia!
In acest miez de noapte, doar timp de o secundă am
fost martor al celor scrise aici. O fiinţă dreaptă şi bună mi-a
şoptit acum: ”o mie de ani este ca ziua de ieri care a trecut...
nu uita că timpul în cealaltă lume se realizează după alte
măsuri - o mie de ani la Dumnezeu este ca ziua de ieri care
a trecut, iar tu nu ai trăit încă nici o secundă de când visul
tău a început.
Ceasul tău s-a oprit şi nu a mers, încă, nicio secundă.
Te bucură că şi tu, şi toată lumea mai aveţi de aşteptat.
Rugaţi-o pe Maica Domnului să vă repare ceasul!”
Aleluia! Aleluia! Aleluia! Aleluia!
(Ia aminte că am spus de patru ori Aleluia, şi nu o
singură dată Amin!)
***
La Marea Judecată pe care o va face Iisus Hristos,

răsplata sau pedeapsa o va da Bunul Dumnezeu. Răsplata
sau pedeapsa o va da Tatăl. Bunul, Bunul, Bunul - El,
Dumnezeu, El este şi se numeşte Bun. Iar asta a zis Fiul,
tânărului bogat care a venit şi I-a zis „Invăţătorule bun, ce
să fac să moştenesc
> viata
> de veci?”. Iubitul meu frate, citeşte
>
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI I^L*% +***C* * ' 147
pagina întreagă pe care am scris-o în noaptea trecută, ca să
nu rătăceşti si să nu greşeşti.
***
La Iaşi se face priveghere. Este hram. Cuvioasa Pa-

raschieva şi-a primit oaspeţii. Mii de credincioşi se închină,
se roagă şi-L preamăresc pe Dumnezeu. îngerii cântă,
diavolii tremură, iar credincioşii se bucură că e frig şi plouă
-şi sunt ispitiţi - dar nu se plâng, pentru că creştinul se
bucură că este pus la încercare şi suferă.
***
La Mitropolia de la Iaşi s-a adunat întregul sobor

de arhierei, preoţi, diaconi şi cântăreţi, iar în jur este
tot poporul preaiubit de Dumnezeu, şi săvârşesc Sfânta
Liturghie. In mijloc fiind Marele Arhiereu, Mântuitorul
care a zis: ’unde vor fi doi sau trei adunaţi> în numele meu,
voi fi şi Eu în mijlocul lor”.
Acesta-i cuvântul Domnului, cuvântul spus de Iisus
Hristos, iar noi credem că aşa este.
Dar, nici când suntem singuri, când ne rugăm în
camera noastră, în coliba noastră, în chilia noastră modestă
şi săracă, în peştera noastră din munţi sau în pustie, nu
suntem singuri. Nu suntem singuri nici când suntem
singuri, pentru că este cu noi îngerul nostru, este cu noi
preabunul nostru frate pe care ni l-a dat Dumnezeu când
noi am primit viaţă, când ne-am zămislit. Iar unde-i un
înger, îngerul nostru păzitor, el niciodată nu este singur, ci
este cu un sobor de îngeri şi puteri îngereşti, fiecare având
diferite sarcini care slujesc sufletul nostru, sufletul nostru
nemuritor care este mai preţuit de Dumnezeu decât tot
Universul.
Deci, niciodată nu suntem singuri. Mii de îngeri se
îngrijesc să putem gândi, să avem aer fără de care noi nu am
putea trăi, iar alţii se îngrijesc de fiecare mişcare şi lucrare
fără de care omul nu ar putea. Dumnezeu se îngrijeşte
să avem parte de ajutorul îngerilor fiecare dintre noi.
Fiecare om, credincios şi chiar necredincios, este asistat de
Dumnezeu prin Dumnezeiasca Pronie. Acest lucru ni l-a
spus Cuvântul lui Dumnezeu - Hristos - care a zis: ’’nici
un fir de păr din capul vostru nu creşte sau nu cade fără
ştirea lui Dumnezeu”. Aleluia!
Deci, noi umiliţii, nevrednicii şi neputincioşii
niciodată nu suntem singuri. Nu suntem singuri! Acest
lucru să nu-1 uităm! Şi pentru toate, toţi suntem datori
să-L lăudăm pe Tatăl nostru care este în ceruri, pentru că
însuşi Iisus Hristos ne-a spus că suntem datori să-L lăudăm
pe Dumnezeu şi mai ales să-I mulţumim lui Dumnezeu,
şi tot Lui, tot lui Dumnezeu să-i spunem toate nevoile pe
care Atotştiutorul le ştie, dar Cel PreaBun aşteaptă să i le
spunem ca nişte copii cuminţi. Iar Tatăl se bucură auzind,
ascultând şi văzând că noi nu-i întoarcem spatele. Acest
lucru îl aşteaptă şi Tatăl nostru cel din Ceruri ca şi tatăl
nostru cel de pe pământ.
Gândeste-te
j
cât de trist si
»
rănit s-ar simţi» Tatăl nostru
când copiii lui nu l-ar căuta şi nu i-ar cere minuni, ci l-ar
desconsidera şi l-ar dispreţul.
Mare bucurie îi face un copil tatălui său când îl roagă cu
încredere şi cu dragoste să-i asculte dorinţele şi nevoinţele!
** *
Cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu este

sufletul nemuritor! Chiar dacă am mai spus asta, insist şi
subliniez asta, pentru că trebuie să înţelegem foarte clar
faptul că sufletul nemuritor al omului este din suflarea lui
Dumnezeu, cum ni se spune în Cartea Facerii: după ce
Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ, nu l-a lăsat numai
cu trup din lut ca şi pe toate celelalte vieţuitoare şi cu viaţă.
Omul, pe lângă trup şi viaţă, omul a fost înzestrat şi cu suflet
nemuritor din suflarea lui Dumnezeu. De aici este sufletul
omului, sufletul nostru nemuritor! Acesta este cel mai mare
şi mai preţios dar pe care l-am primit de la Dumnezeu.
Deci, omul are trup şi viaţă trecătoare, muritoare, dar a
fost înzestrat de Dumnezeu cu suflet nemuritor. De aceea,
Cuvântul inspirat al Scripturii spune: „şi pulberea să se
întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la
Dumnezeu, care l-a dat” - Eclesiast 12,7.
Acest lucru este normal, aceasta este rânduiala dată
de Dumnezeu, o rânduială sfântă şi binecuvântată de
Dumnezeu. Pentru că sufletul nemuritor este din suflarea
Lui. Repet, repet! Pe lângă trup şi viaţă, care sunt trecătoare
si au fost date de Dumnezeu tuturor vieţuitoarelor, numai
omul a fost înzestrat cu suflet nemuritor, care este din su
flarea lui Dumnezeu!
Pe acesta trebuie să-l păstrăm cu grijă, pentru că sufletul
nemuritor este cel mai de preţ dar pe care l-am primit de la
Dumnezeu! „Ce ar da omul în schimbul sufletului său?” a
zis Iisus Hristos „că de ar dobândi lumea întreagă, dar îşi va
pierde sufletul, ce folos va avea?”, zice cu tărie Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu. Lumea toată este trecătoare după cum
vedem. Viaţa este frumoasă, a spus un mare om în clipa în
care sufletul s-a despărţit de trup. Trupul acesta este frumos,
miraculos pentru că este făcut de Dumnezeu şi poartă în el
multe si ) mari daruri. Dar toate darurile si ) toate frumuseţile
)
vieţii şi ale trupului vin prin suflet de la Dumnezeu. Viaţa şi
trupul sunt trecătoare în timp, dar sufletul rămâne în timp,
pentru că sufletul este nemuritor. De aceea, trebuie să ne
bucurăm şi să ne minunăm pentru că toate le primim de la
Dumnezeu prin suflet, care este nemuritor!
Iisus Hristos, care este Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a
revelat, ne-a vorbit, ne-a descoperit în Evanghelia Sa cât
de important este sufletul: „Ce ar da omul în schimbul
sufletului său?”
Cine cunoaşte cât de trecătoare sunt toate şi ce
minunat este sufletul pentru că este nemuritor, se bucură
de viaţă, nu se teme de moarte, se bucură de fiecare zi ca de
un dar al lui Dumnezeu, pentru că are credinţa că el este
nemuritor. Adică, este înzestrat cu un suflet nemuritor care
nu îmbătrâneşte şi care speră că la sfârşitul timpului pe care
l-a trăit pe pământ, va trece într-o altă lume, unde îl aşteaptă
Iisus Hristos, unde îl aşteaptă toţi sfinţii, unde îl aşteaptă
toţi părinţii, moşii şi strămoşii, tot neamul omenesc, toţi
oamenii care au fost drepţi, unde îl aşteaptă îngerii care
sunt cei mai buni prieteni, pentru că aceştia i-au fost daţi
oamenilor să-i însoţească pe tot drumul greu al vieţii, îl
aşteaptă Maica lui Iisus Hristos, îl aşteaptă la sfârşitul
timpului Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, îl aşteaptă
un spaţiu nemărginit, luminos, frumos, luminat de Soarele
Vieţii care este Iisus Hristos.
Toate acestea îl fac pe creştinul care are suflet nemu
ritor, mereu liniştit, fericit, plin de bucuria şi pacea Iui Iisus
Hristos. Aleluia, Aleluia, Aleluia!
* * *

Cruci, cruci, cruci - bogate în har, viaţă şi fericire
izvorăsc din Crucea lui Hristos! Amin!
** *
In acest mileniu, mileniul al III-lea, Dumnezeu are

foarte multe lucruri de spus. Şi va spune foarte multe lucruri
pe care nu le-a spus încă.
** *
Omenirea se află acum într-o fază foarte dificilă, pen

tru că nu cunoaşte încă marile taine ale lui Dumnezeu.
Omenirea este foarte îngrijorată, omenirea este foarte
speriată pentru că ne aflăm toţi într-o mare maşină care se
află pe marginea prăpastiei, gata, gata să se prăbuşească.
„Nu vă temeţi!”, a rostit Cel înviat, care, după întoar
cerea Sa a treia zi, cu faţa către măreţul şi înspăimântătorul
infinit, a spus în faţa ucenicilor „Datu-mi-S-a toată puterea
în cer şi pe pământ! Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi şi
botezaţi”. Ridicând mâna spre albastrul cerului a zis: „In
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului D uh”. Şi după
acest cuvânt, Cel ce biruise moartea cu jertfa şi moartea Sa,
a zis: Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului”. Amin!
Cu sfârşitul veacului începe eternitatea, pe care o

conduce şi pe care o stăpâneşte cel care mai înainte a spus:
”datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, cel ce a spus
în faţa tuturor făpturilor omeneşti: ”am fost mort şi acum
sunt viu, şi viu voi rămâne în vecii vecilor, împreună cu
Tatăl si cu Duhul: nu vă temeti”. „Nu vă temeti” - acesta
este cuvântul Testament pe care l-am primit de la Hristos,
Mântuitorul lumii!
îngerul s-a luminat când Cuvântul lui Dumnezeu a
spus asta în urmă cu două mii de ani. Acest cuvânt, ”Nu vă
temeţi!” îl zice Hristos şi la începutul mileniului al III-lea.
”Nu vă temeţi, ci bucuraţi-vă! Eu sunt viu şi împreună cu
Tatăl, Providenţa nu doarme”. Aşteptaţi ca cele 5 fecioare şi
vegheaţi. în candele să fie untdelemn, iar pe masă pâine şi
vin. Stăpânul vă aşteaptă. Eu, umilita slugă a Stăpânului, vă
spun că El nu glumeşte şi nu vorbeşte în parabole. Aşteptaţi
Stăpânul! Dacă nu va veni în amurg, când se termină ziua
de lucru, El va veni la miezul nopţii. Dacă la miezul nopţii
va întârzia, El va veni în zori, când răsare soarele sau de bună
seamă va sosi la amiază, şi atunci, soarele se va întuneca,
luna şi stelele de pe cer vor cădea, pe pământ vor ieşi din
morminte transfiguraţi cei vii, cântând toţi cu bucurie mare
cântarea îngerilor din cer. Iar de jos, din iad, urlete, strigăte şi
blesteme se vor înălţa împotriva Celui Prea înalt. Atunci se
va prăbuşi şi iadul, iar ’’întunericul cel dinafară” va cuprinde
şi va ucide tot răul şi pe toţi slujitorii răului şi ai morţii.
Satan, singur va răspunde în faţa Celui Prea înalt, înfrânt
si ruşinat, si suferinţele lui vor fi mai mari decât moartea
tuturor creaturilor pe care el le-a înşelat. Invidia şi ruşinea
va fi hrana diavolului pe veci.
La noi, speranţa ne va lumina viaţa. Speranţa şi Cre
dinţa vor fi cununa noastră. Dar şi dragostea, care niciodată
nu cade, aşa cum ne asigură preamăritul apostol Pavel.
Mileniul al III-lea va acoperi toate veacurile, din ziua
în care Domnul a zis „să fie lumină” şi până în clipa în care
lumina creată se va stinge, lumina necreată, lumina lui
Hristos le va umple pe toate. Din clipa în care Domnul a
poruncit să fie lumină, şi a fost lumină, şi până în clipa în
care Hristos va veni cu puterea harului, şi va înlocui lumina
creată cu lumina necreată, atunci, toată creatura materială
şi spirituală, de la începuturi, se va adăpa din lumina harului
necreat.
* * *
Puterea pentru un corp sporeşte prin unitate şi se

desăvârşeşte când se realizează o unitate adevărată.
***
Mă îmblânzesc atunci când privesc Crucea. Crucea

mă ajută şi să nu fiu orgolios.
***
îngerul meu cel bun mă mustră că mă las furat de

tot felul de închipuiri şi gânduri şi despre cel fără nume, şi
despre Cel ce este, care ne-a spus că El „este Cel ce este”, că
El este Făcătorul tuturor, Creatorul totului şi al tuturor câte
sunt. El a primit să se numească Tată, Părintele, Dumnezeul
tuturor. Acesta este numele cel plăcut să-l primească de la
om, creatura Lui cea mai iubită, care este făcută după chipul
si asemănarea Creatorului tuturor celor văzute si nevăzute.
Creatorul i-a dat omului suflet nemuritor, duh din Duhul
Său, şi a primit ca omul să-L numească cu numele cel mai
frumos, cu numele de Domn si > Dumnezeul tuturor. El este
Suveran, El este Stăpânul şi Tata tuturor. Iar cinstea şi toată
puterea Lui a dat-o Fiului care este deofiinţă cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt. Aceştia sunt taina necuprinsă de mintea
niciunei creaturi, nici îngeri, nici creaturi pământeşti.
PreaSfânta Treime - care este un Dumnezeu în trei
fete - Tatăl, Fiul si D uhul Sfânt - din acest Dumnezeu
a primit omul sufletul său care este nemuritor. Aceasta
este taina cea mare, de care neamul omenesc se bucură cu
bucurie mai mare decât bucuria pe care o au îngerii. Pentru
că omul prin Iisus Hristos a devenit şi omul care are suflet
nemuritor. Omul a devenit prin Iisus Hristos un fiu al lui
Dumnezeu.
Prin îndumnezeirea omului - care face parte din cele
două lumi create de Dumnezeu: lumea spirituală şi lumea
materială - s-a sfinţit toată creatura, s-a îndumnezeit toată
creatura cea neînsufleţită. Adică, toată lumea vegetală şi
animală, care nu are suflet ca omul, dar are trup şi viaţă ca
omul. Dar pentru că este fără suflet nemuritor, creatura
vegetală şi animală, sunt trecătoare, pieritoare, devenind
o lume minerală care serveşte lumea vegetală şi lumea
animală. Dar mai presus de toate, lumea minerală îl serveşte
pe om. Pentru că omul este cununa creaţiei lui Dumnezeu
şi scopul întregii creaţii, cel pentru care a fost creată lumea
şi întregul Cosmos. Pentru om a fost creat Pământul cu
toate cele existente aici, acest corp modest din Univers, care
este de fapt cel mai important corp material din Univers,
favorizat de Creatorul tuturor cu cel mai înalt scop: ca aici,
pe acest corp modest să vină şi să se întrupeze Cuvântul lui
Dumnezeu, numit Hristos, Cel prin care s-au făcut toate
câte s-au făcut. Cinstea şi mai ales scopul pe care l-a dat
”Cel ce este”, pe care le-a dat Dumnezeu Pământului sunt de
necuprins de mintea omului, de mintea noastră omenească.
Sufletul nemuritor al omului este cel mai mare dar
care a fost dat de Dumnezeu în Univers!
Aleluia! Aleluia! Aleluia!
***

Dacă omul nu ar avea suflet nemuritor, ar fi şi el o
umbră, trecătoare şi nefericită, lipsită de scop în sânul
creaţiei lui Dumnezeu.
** *
Fără suflet, omul este ca o buruiană netrebnică şi

trecătoare.
Sentimentul şi raţiunea pe care omul le are vin de la
suflet prin inimă şi creier. Inima şi creierul sunt din pământ
ca tot trupul, şi dispar o dată cu trupul. Sentimentul şi
raţiunea sunt calităţi, sunt daruri spirituale. Cu acestea
este înzestrat omul, care, numai el are suflet nemuritor.
Sentimentul si > raţiunea
> sunt dovada existentei> sufletului
nemuritor cu care a fost înzestrat numai omul, si niciuna
din celelalte creaţii din regnul vegetal sau animal. Omul
simte nevoia natural, simte ca o datorie să afirme că el nu
este numai trup de lut, numai o buruiană netrebnică, simte
că fără sufletul nemuritor nu ar fi cu nimic mai presus
decât cea mai neînsemnată vieţuitoare. Pentru că viata,
acest miraculos dar este dat de Dumnezeu si firului de
iarbă. Dacă omul nu ar dispune de suflet nemuritor, nu ar
dispune nici de dumnezeiescul dar al sentimentului, nici de
harul deosebit de important al raţiunii - care sunt rodul
sufletului nemuritor al omului. Acestea le are numai omul,
şi acestea lucrează numai prin inima şi creierul omului care
are suflet nemuritor dat de Dumnezeu numai omului.
Această taină, acest lucru este ignorat de unii oameni,
iar aceasta duce la o rătăcire, la o slăbiciune, la o boală
gravă în cazul unor persoane omeneşti, care insistă că ei
nu sunt decât un chip misterios de lut, numai o buruiană
156
netrebnică, care dispare când grădinarul fără milă o rupe şi
o aruncă fără milă din grădina lui.
Florile şi plantele şi toate vietăţile nu confirmă acest
lucru. Nu confirmă moartea fără urmă, cum pretinde că se
întâmplă cu omul, cum pretinde cel care spune că omul nu
are suflet nemuritor, lipsindu-1 prin această rătăcire de toate
bucuriile vieţii pe omul păcătos, pe omul necredincios.
Florile câmpului, holdele ţarinilor, turmele oilor, puii
păsărilor sau copiii care răsar din sămânţa bărbaţilor şi din
sânul sfânt al femeilor - toate acestea confirmă suveranitatea
vieţii pe pământ, perpetuarea bucuriei pe acest pământ iubit,
binecuvântat şi ocrotit de puternicul sentiment religios, care
este înăscut si
> nu făcut.
Sentimentul religios este înăscut în sufletul omului, în
firea omului şi din acest sentiment religios care este întipărit
de Dumnezeu în sufletul, în firea şi caracterul omului,
răsare credinţa în Dumnezeu, şi dragostea de oameni, care
dau farmec vieţii pe acest pământ, şi din care se adapă toată
suflarea de pe acest glob pământesc.
* **
Darwin - sinistra persoană care insistă pe o teorie

falsă (cum a dovedit ştiinţa), copilărească, susţinută numai
de cei ce doresc ca omul să se tragă din lumea animală, din-
tr-o maimuţă mai dezvoltată. Unii continuă să-i susţină
teoria, care de fapt, le justifică interesul politic de a domina
în mileniul al IlI-lea lumea. Alţii, au început să renunţe la
ideile darwiniste, marxiste, materialiste, şi să se orienteze
către gândirea orientală, care ajută omul să se apropie mai
mult de viaţa supramaterialistă. Au început mulţi să-l prefere
pe Buddha, Lao Tzu sau chiar hinduismul care este dominant
acum în India, desconsiderându-1 pe Mahomed şi mai ales
creştinismul, care este încă inaccesibil tuturor, deşi Hristos îi
copleşeşte pe toţi. Dar acest lucru nu se recunoaşte.
In India însă, dar si în China se simte o uşoară înviorare
religioasă creştină, oamenii venind spre Hristos, care aduce
o speranţă de eliberare a omului din chingile şi neputinţele
materialiste ale vieţii. Făptura omenească este făcută să se
dezvolte în libertate, în armonie şi pace.
Omul, fără Iisus Hristos, se simte singur şi neputincios.
El, omul, doreşte un mentor şi până acum nu s-a găsit un
om care să-i răspundă nevoilor asemeni lui Hristos.
învăţătura lui Hristos, viaţa Lui şi puterea Lui au
dovedit că El este cuvântul de care omul avea nevoie
disperată. Discipolii, care sunt creştini de toate neamurile
i-au mulţumit în totalitate pe oamenii care aveau nevoie
de un mentor adevărat, pentru că Hristos a întemeiat pe
pământ o Biserică (nu mai multe) care a dorit să fie numai
Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească. Dar, Biserica
lui Iisus Hristos s-a împărţit în mai multe confesiuni care se
duşmănesc reciproc, fiecare pretinzându-şi suveranitate şi
autoritatea supremă şi dreptatea proprie pentru a fi luată în
considerare. Se încearcă acum să se stea la masa negocierilor
pentru unitatea Bisericii lui Hristos, care înseamnă unitatea
neamului omenesc, care ar fi suprema realizare pe care ar
face-o omul. Omul, această fiinţă miraculoasă, frumoasă
şi misterioasă, aşteaptă acest lucru. Dar această aşteptare
întârzie tot mai mult, spre tristeţea noastră, a tuturor. Se
întârzie pentru că până acum, la masa negocierilor ce se
poartă pentru realizarea unei unităţi reale, n-a fost chemat
până acum omul. La negocieri vine fiecare cu soluţia lui
personală, dar care nu se potriveşte însă cu soluţia care să
reprezinte gândul tuturor, concretizată în sufletul, în inima,
în cuvântul Celui ce a înfiinţat împărăţia lui Dumnezeu pe
Pământ, adică Biserica lui Hristos în lume.
„Ecce homo” doreşte tot neamul omenesc să audă. Să
audă pe cineva zicând „Ecce homo” - „Iată Omul”. în cele
două milenii de istorie s-a dovedit că Hristos este Omul
căutat, care dispune de două firi - o fire dumnezeiască şi
o fire omenească - care îl reprezintă în totalitate pe Dum
nezeu şi care îl reprezintă în totalitate pe om, adică firea
complexă şi completă a neamului omenesc.
Omul are nevoie să facă parte din Biserica apropiată de
locurile în care s-a născut omul de care avea nevoie pământul
şi neamul omenesc. Omul are nevoie de El în concret, să
poată fi apropiat de locurile în care s-a născut Iisus Hristos,
să poată să calce pe pământul care a fost ales de Dumnezeu
să se ivească un popor din care s-au născut Drepţi, Sfinţi
Părinţi, Profeţi cu har şi cu chemare de mesageri ai cerului,
ce au primit vestea de sus, de la începătorul şi Creatorul vieţii
pe pământ şi al istoriei lumii. Toate acestea fiind cunoscute
de toţi cei ce laudă şi luptă pentru realizarea pe pământ a
unităţii şi păcii, îndrăznesc să spun că Biserica pe care o
slujesc este Biserica ce a păstrat cel mai mult din Duhul şi
Cuvântul lui Iisus Hristos. Şi de aceea, cred că este timpul să
ne întoarcem cu faţa către Ierusalim, acolo unde de două mii
de ani Dumnezeu trimite o lumină din cer, în văzul tuturor
confesiunilor şi neamurilor ca o chemare, care este dovada
materială că există un Dumnezeu, că Iisus Hristos nu a uitat
de locurile pe care le-a iubit foarte mult, şi care ne aşteaptă să
ne amintească faptul că va veni cum a promis atunci când s-a
înălţat. Atunci ne-a spus „Plec la Tatăl Meu şi Tatăl Vostru” -
de unde noi ştim
> si
j credem că va veni. Că odată va veni.
Se aşteaptă semnul necunoscut de nimeni, nici de
îngeri şi nici de Fiul. Toţi aşteaptă momentul în care Tatăl
va ridica mâna, se va ridica de pe scaunul pe care stă de o
eternitate „Cel ce este” se va ridica de pe scaunul slavei
şi împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, plutind deasupra
tuturor, va da semn sfârşitului timpului şi începutului
eternităţii. Atunci, toate puterile cereşti, toţi arhanghelii şi
îngerii vor anunţa neamul omenesc din trâmbiţe, că a sosit
vremea judecăţii, la care va fi chemată toată creaţia.
Şi îngerii, şi oamenii, şi duhurile cele dinafară vor tre
bui să iasă din bezna lor, să se prezinte la Judecata cea mare
şi dreaptă. Pe scaunul de judecător va sta Hristos, care a
primit de la Tatăl toată puterea şi slava de suprem judecător,
putere despre care Iisus a spus în Galileia în faţa ucenicilor:
„datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”. Când
îngerii vor începe să sune din trâmbiţele lor, va începe să se
cutremure toată creaţia pe care Dumnezeu a facut-o zicând:
să fie lumină! Iar întunericul cel ce domnea peste întreaga
nemărginire a dispărut, când Cel Prea înalt a poruncit să
fie lumină. Şi s-a făcut lumină! Atunci a apărut Universul,
atunci au apărut stelele, luna şi soarele.
Când îngerii vor suna din trâmbiţe, stâlpii iadului se
vor prăbuşi şi toate mormintele se vor deschide. Morţii vor
învia şi sufletele celor din iad vor ieşi. Şi împreună cu cei vii
de pe pământ vor sta în faţa lui Hristos la Judecată.
Vuietul ce se va provoca atunci când îngerii vor suna
din trâmbiţe va fi începutul înfricoşatei Judecăţi. Nu se poate
descrie şi nu se poate închipui de către o minte omenească ce
va fi atunci. După acele momente când Dreptul Judecător va
începe Judecata, se va strârni un vânt înmiresmat ca într-un
16
început de primăvară, un vânt blând şi noptatec, ce va crea
momente de vis.
Viata
* este un vis frumos când te întâlneşti
> cu momente
din trecut sau din viitor, momente care vor veni cu siguranţă
pentru că ele ne-au fost prevestite de Iisus Hristos, Stăpânul
meu şi Dumnezeul meu, la care nu sunt vrednic să-i rostesc
nici numele. Dar, iubirea mă ajută să-I rostesc numele, care
ne copleşeşte pe toţi.
***
In acest ceas de noapte târzie mă gândesc la faptul că

în sfârşit Biserica noastră şi Poporul Român au ieşit dintr-
un anonimat, în care a fost aruncată România prin cei 50
de ani de regim comunist ateu şi materialist. Să nu se uite
niciodată că în perioada dictaturii, ţara noastră a trecut
prin ani de oroare, ani îngrozitori, în care mii de oameni au
fost aruncaţi în temniţe şi ucişi, indiferent dacă erau copii,
tineri, bărbaţi sau femei. Toată floarea poporului român a
fost profanată, ucisă, desfiinţată. Profesori de mare valoare,
generali, ofiţeri, muncitori, ţărani etc. au fost arestaţi şi
chinuiţi îngrozitor, fără să se facă vreo distincţie dacă era
vorba de tineri, de bărbaţi, femei sau copii. Trebuie să ne
amintim şi că în acest măcel au fost pe primele locuri preoţii
şi monahii, care au suferit într-un număr uriaş.
Acum, în acest ceas de noapte târzie, în aceste zile
de singurătate, când stau retras din cauza bătrâneţii, mă
gândesc la furtuna prin care am trecut şi mă minunez: a fost
un adevărat miracol că Dumnezeu m-a salvat din multe
momente în care moartea a trecut prin faţa mea. Am trecut
prin acele momente zâmbind şi uneori chiar inconştient de
pericolul în care am fost, dar întotdeauna am fost conştient
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI
cr
că m-a salvat Dumnezeu cel milostiv. Am întâlnit si mulţi
oameni cu inimă bună, oameni cu răspundere în societate
care încercau să salveze ce putea fi salvat, să facă bine când
găseau posibilitatea, să scoată din ghearele străinilor ceea ce
pentru noi era sfânt şi bun. Atât cei din răsărit cât şi cei din
apus, nu ne-au cruţat ţara şi poporul. Atât ruşii cât şi nemţii
ne-au aruncat armata în cele mai periculoase locuri, unde
soldaţii
> români au fost martirizaţi ) fără milă.
Cunosc şi sunt cunoscute acele zile în care armata
română era dusă în mod vădit la dezastru, nejustificat. Ţara
ne-a fost oropsită întotdeauna de străini. Acest lucru îl
cunoşteau si conducătorii comunişti de la noi, si de aceea
uneori, unii dintre cei care conduceau căutau să salveze ceea
ce putea fi salvat. Străinii erau mult mai răi când ajungeau
pe funcţii de conducere, mai ales în lagăre, în puşcării, în
justiţie şi chiar în învăţământ. Cei din alte neamuri nu
cruţau, ci aplicau pedepsele cu cea mai mare cruzime şi
severitate. Notez aceste lucruri cu mare regret şi cu durere
pentru toţi cei ce cădeau pe mâna lor, mai ales în temniţe sau
în lagăre. Sunt foarte mulţi români care au căzut victimele
acestor străini.
Cei care vor ajunge să citească aceste pagini dureroase,
să le citească cu milă şi pentru victime, dar cu milă şi pentru
străinii care au fost ucigaşii românilor. îmi plânge inima
când mă uit în istorie şi văd cum au fost ucişi Brâncovenii,
Horea şi ostaşii lui şi toate celelalte victime ale răului
străinilor.
** *
După cum am mai spus, la mine nopţile sunt albe,

iar zilele sunt negre. Asta pentru că nopţile pot vorbi mai
162 /fe^ c/C C
mult cu Dumnezeu- Tatăl meu, cu Iisus Hristos- Stăpânul
meu, cu Maica Domnului-Maica noastră a tuturor fiilor
Evei şi ai lui Adam, cu toţi îngerii slujitori, care ne-au
fost daţi de Dumnezeu să ne ocrotească, să ne ajute şi să
ne izbăvească, apărându-ne de cel viclean şi rău. Nopţile
sunt albe pentru că ne întâlnim şi auzim vorbind prin
cuvintele lor scrise în cărţile minunat îmbrăcate de lumină,
de frumuseţi duhovniceşti. Nopţile sunt albe pentru că în
aceste nopţi ne putem întâlni cu părinţii şi fraţii noştri, cei
adormiţi în Domnul, ne putem întâlni cu toţi prietenii pe
care i-am cunoscut, i-am iubit, i-am preţuit foarte mult
când erau în viată, iar acum ne este foarte dor de ei. In
nopţile albe ne întâlnim cu toţi binefăcătorii noştri, care
au fost multînţelepţi şi buni şi acum prin somn putem să le
mulţumim, pentru toate bucuriile şipentru toate binefacerile
pe care ni le-au făcut atunci când au fost în viaţă. Acum pot,
în nopţile albe, să mă întâlnesc cu aşa-zişii duşmani şi să le
cer pace şi iertare, deşi dacă cercetez bine, eu nu am avut
duşmani în viaţă, pentru că i-am iubit pe toţi oamenii ca pe
nişte fraţi, ca pe nişte fii sau copii ai mei. I-am iubit pe toţi
oamenii pentru că am văzut că toţi sunt cum sunt eu, toţi
avem aceleaşi mâini, picioare, ochi şi urechi, aşa cum le-am
primit de la Dumnezeu. Diferenţa o facem noi, gândurile
noastre, faptele noastre şi pe acestea trebuie să le păzim.
Acestea îi dau fiecăruia dreptul să fie fericit sau nefericit, să
fim buni sau ne-buni. Iată câteva fapte ce dovedesc faptul
că toţi avem acelaşi suflet viu, nemuritor, avem acelaşi trup
frumos, creat de Dumnezeu, prin care ne deosebim de
toate celelalte făpturi pe care le-a făcut Dumnezeu. Omul
a fost făcut după chipul şi asemănarea Lui, după chipul lui
Dumnezeu si asemănarea cu Dumnezeu. Ani fost creaţi cu
y >

voinţă liberă pe care alte vieţuitoare nu o au, pentru că au
primit în schimb instinct, un dar foarte preţios prin care
necuvântătoarele să-şi apere carnea şi viaţa (pentru că ele
au primit trup şi viaţă). Dumnezeu a poruncit ca un Stăpân
şi toate s-au făcut după cum la început Stăpânul a poruncit
să fie lumină şi s-a făcut lumină. Lumina este un dar plin de
har dătător de viaţă. Toate acestea sunt taine de nepătruns,
au fost înţelese doar în parte prin raţiunea pe care oamenii
au primit-o de la Dumnezeu.
Acum văzând harurile si darurile cu care i-a înzestrat
Dumnezeu pe toţi oamenii, nu avem niciun motiv să nu ne
iubim, nu avem niciun motiv justificat să nu ne respectăm şi
să nu ne admirăm. Nu avem niciun motiv să nu zicem: „Te voi
lăuda Doamne Dumnezeul meu că m-ai făcut o făptură aşa
de minunată” (PS 138,14). Mândria, orgoliul, ura, răutatea,
duşmănia şi toate celelalte fapte rele prin care ne abatem de la
porunci II întristează pe Dumnezeu. Sunt păcate prin care II
rănim pe Dumnezeu şi care îi provoacă multă nelinişte . Sunt
suferinţa oamenilor si vin de la cel viclean, mincinos si rău.
Cu înţelepciunea pe care am primit-o de la Dumnezeu să ne
rugăm mereu aşa cum ne-a învăţat Iisus Hristos, zicând: „Şi
ne izbăveşte de cel viclean”.
Nopţile sunt albe pentru că în liniştea lor adâncă pot
să vorbesc cu mine însumi, pot să vorbesc cu cugetul meu,
cu conştiinţa mea, drept şi necruţător, fără milă. Pot să-mi
verific tot ce am făcut în ziua trecută, în săptămâna trecută şi
chiar în anii trecuţi şi în toată viaţa pentru că eu nu am uitat
şi îmi amintesc cu durere şi cu ruşine de ziua păcatului pe
care l-am făcut chiar şi inconştient. Că uneori fac un păcat
şi cu toate că acesta a fost doar ca o lacrimă nevinovată ce
164
s-a scurs din trupul meu, dar a fost un început care aş fi vrut
să nu existe în viaţa mea.
Uneori văd numai târziu în sufletul meu si > observ
că am făcut o faptă pe care Dumnezeu Atotştiutorul o cu
noaşte. Uneori doar târziu văd când, unde şi cum am săvârşit
greşeala e care inconştient am făcut-o. Prima greşeală pe
care o face omul, nu este însemnată în cărţile vieţii dacă nu
este urmată de alte greşeli mici sau mari, iar viaţa omului
devine chinuită.
Din mila lui Dumnezeu văd că prima lacrimă este
urmată de un râu de lacrimi în cazul multor tineri şi
credincioşi ai Bisericii lui Hristos. Asta îmi dă mie, duhov
nicului, mare şi multă pace şi bucurie şi îndrăzneală să
privesc mulţimea de tineri, femei sau bărbaţi, să privesc
omul cu dragoste, cu respect, cu încredere, pentru că
Domnul Dumnezeu -Iisus Hristos- a lăsat în Biserica
Sa o putere, o Taină, o Sfântă Taină -Taina Pocăinţei -
Metanoia, prin care fiul Bisericii lui Hristos după prima
Taină, Botezul, îşi spală cămaşa lui de păcate. Aceasta se
întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu -Iisus Hristos- din
ziua în care a biruit pe satana, a spart porţile iadului, a
desfiinţat puterea morţii şi a înviat. Iisus Hristos, la ceasul
înserării când ucenicii îşi faceau rugăciunile, El, Stăpânul,
Domnul şi Dumnezeul nostru a intrat prin uşile închise
la ucenici şi a salutat cu salutul „Pace vouă!” Apoi le-a zis:
’’Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi, şi
zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt,
cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine
vor fi ţinute” (In 20 19-22).
Aceasta este temelia, taina, bucuria cea mare a creş
tinilor, dorul cel mare, sfântul şi marele duh al învierii
DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI A 165
Domnului. Aceasta au primit-o ucenicii şi prin această
putere au dreptul de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor,
de a ierta păcatele sau nu. Şi a continuat „Mergeţi şi învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului
şi a Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă. Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului.” Iar Evanghelia lui Hristos se încheie cu cuvântul
„Amin”, care înseamnă ”Aşa să fie”.
Cuvântul, lucrarea lui Iisus, poruncile şi lucrarea lui
Dumnezeu-Tatăl, a lui Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu şi a
Duhului Sfânt nu a încetat nici după moartea ucenicilor, ci
continuă până la sfârşitul veacurilor, cum ne-a asigurat Iisus
Hristos prin Evanghelia împărăţiei Sale care se păstrează şi
lucrează până „la sfârşitul veacurilor”. Prin harul şi darurile
Bisericii pe care a întemeiat-o Iisus Hristos pe pământ, pe
Piatra cea din capul unghiului, care este Hristos, cred şi
lucrează cei 12 apostoli, şi apostolii din toate timpurile şi
din toate locurile.
Este bine să ne amintim că nopţile sunt albe pentru
că în liniştea lor pot să mă gândesc şi să vorbesc în gând cu
Dumnezeu şi să mă rog Lui şi să-i vorbesc despre fraţii mei,
despre oamenii pe care nu-i văd şi nu-i aud cu ochii şi cu
urechile cele de dinafară, dar pe care îi văd şi îi aud cu ochii
şi urechile cele dinăuntru, şi mă bucur. Singurătatea nu e
aşa pustie noaptea. Nopţile sunt albe pentru că sunt un dar
de la Dumnezeu.
Zilele sunt negre pentru că ele vin cu cele mai serioase
probleme care trebuie rezolvate bine, frumos şi cu multă
grijă, ca să nu răneşti şi să nu greşeşti. Dar aceste zile negre
sunt mai albe decât nopţile albe.
166
După înviere, Mântuitorul s-a arătat apostolilor care
erau speriaţi şi cuprinşi de îndoieli. Şi i-a vorbit lui Petru,
care încă mai avea îndoieli: „Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru
- adică te-ai îndoit de Taina că eu sunt Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu cel viu” (Mat. 16,16) „şi pe această piatră voi
zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor putea birui”.
** *
Pe duşmanii neamului şi ai credinţei noastre ortodoxe

i-am judecat şi i-am condamnat, dar personal nu am judecat
pe nimeni. Nu am avut niciun om pe care să-l urăsc, să nu-1
iubesc. Mărturisesc acest lucru acum, după ce din mila şi
bunătatea lui Dumnezeu am împlinit 94 de ani, şi peste 40
de ani de viaţă curată în sfânta arhierie.
** *
Să avem grijă ce facem în raport cu ceilalţi, pentru că

însuşi Mântuitorul spune: „e rea sminteala, dar vai de cel
prin care vine sminteala!”
***
Este deosebit de important să ne amintim toţi cât de

mari sunt urmările greşelilor mici, care dacă sunt repetate
devin patimi, vicii şi păcate mari şi foarte mari!
* * *
Prin fărădelegi ucidem sentimentul religios, pe care

Dumnezeu l-a dat sufletului nostru de la naştere. Iar când
dispare sentimentul religios în om piere credinţa, speranţa
şi dragostea de Dumnezeu, ajungând oameni cu suflete
moarte, care au pierdut viaţa fericită pentru vecii vecilor.
Hristos aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa. Dumnezeu
este îndelung răbdător, dar să nu profităm de asta şi să
zăbovim.
* * *
Prin cărţi vorbim direct cu Iisus Hristos, cu sfinţii

j >
apostoli, cu profeţii şi cu drepţii şi cu Dumnezeu Tatăl

nemijlocit, care, din când în când a tras perdeaua plină de
taină şi de mister a existenţei Sale.
***
Când omul a ascultat de satana, duşmanul celui

Prea înalt, Făcătorul tuturor nu s-a înstrăinat de om, nu a
devenit duşmanul omului, nu l-a urât pe om. Ci El a rămas
mai departe Tată al omului, a rămas mai departe ’’iubitor de
oameni”, a rămas ca un păstor deplin al omului.
***
După căderea omului în păcat, omul s-a ruşinat de

trupul lui gol şi al Evei. De aceea, omul a fugit şi s-a ascuns
de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu s-a scârbit de om, ci l-a
căutat. Atotştiitorul şi Cunoscătorul tuturor a început să-l
strige îndurerat pe om: Adame, Adame, Adame! Unde eşti ?
El, Dumnezeu l-a strigat pe om, l-a căutat pe om. Nu pe
Eva a strigat-o. Numele ei parcă îi dispăruse din memorie
Celui Prea înalt, din clipa în care diavolul i-a şoptit femeii
la ureche ”v-a m intit Dumnezeu”, si femeia l-a ascultat. Si
de atunci, minciuna a rămas cel mai mare păcat de care
satana încearcă să se folosească pentru a-1 înşela pe bărbat
şi pe femeie.
Aclame, Adame, unde eşti ? Strigătul acesta se aude şi
acum, pentru că şi acum Dumnezeu îl caută pe om când
acesta ascultă şoapta lui satan şi cade în păcatul greu al
neascultării.
***
Omul fără credinţă este o fiinţă nefericită, o fiinţă

care are în el un gol imens, un pustiu, o mare frică în suflet.
De toate acestea omul se vindecă prin speranţă şi mai ales
prin dragoste de Dumnezeu, dragoste de viaţă, dragoste de
toţi oamenii şi de toată creatura. Până la urmă, credinţa îl
salvează pe om de toate relele şi de frica morţii.
***
Omul care crede, ascultă şi-l iubeşte pe Iisus Hristos

nu se simte niciodată singur, pentru că ştie că Hristos s-a
jertfit pentru el, pentru fiecare om. Omul care crede, ştie
că Hristos este Mesia, adică Mântuitorul de moarte, de iad,
de părăsirea de toţi cei vii şi de toţi cei ce au fost fraţii lui.
Omul care crede ştie că Mântuitorul îl aşteaptă pe creştin la
porţile Raiului.
* **
Dumnezeu vrea să vorbească cu omul fată către fată,

aşa cum l-a căutat şi pe Adam. Dumnezeu vrea să vorbească
cu omul care a pierdut orice speranţă, care şi-a pierdut
curăţia şi sfinţenia. Dar omul să aibă puterea să vină căindu-
se în faţa lui Dumnezeu. Să-i spună: aici sunt, dar m-am
ascuns pentru că mi-a fost frică şi ruşine, pentru că sunt gol.
Gol şi pe dinăuntru şi pe dinafară.
Când omul vine în faţa Tatălui, lui Dumnezeu i se
face milă, şi îl iartă orice ar fi făcut.
** *
Din trupul femeii, în mari dureri şi suferinţe de la

Eva şi până astăzi s-au născut miliarde de copii, băieţi şi
fete, frumoşi ca florile câmpului, înţelepţi şi miraculoşi ca
îngerii, din care s-au ridicat mulţi sfinţi. Dumnezeu Tatăl se
bucură că de la Adam şi Eva încoace, se nasc Adami şi Eve
plini de calităţi, care luptă cu braţele, cu creierul şi cu toate
puterile lor, conştient sau inconştient, să facă din pământ,
dintr-un spaţiu pustiu, un loc mai frumos decât grădina cea
din Eden, de unde au plecat Adam şi Eva.
***
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a născut mai

înainte de toţi vecii. El este Mântuitorul, care după ce s-a
zămislit din Preacurata Fecioară Maria, de la care a primit
fire omenească pe lângă firea dumnezeiască (pe care o
avea de la Tatăl), s-a făcut om şi a trăit între oameni, unde
a gustat toate paharele greutăţilor omeneşti, înafară de
păcat. Şi după ce le-a dat oamenilor învăţătura prin care să
devină din fiii lui Adam, fii ai lui Dumnezeu, a primit să
fie judecat de oamenii care erau fiii diavolului. Pe Cruce,
Cel pe care-1 adora tot cerul şi toţi îngerii, era hulit şi
înjurat de oameni. Oamenii nu ştiau că au posibilitatea
să contemple un Dumnezeu, să-L contemple pe Stăpânul
cerului şi pământului. Oamenii au râs atunci şi au batjocorit
trupul lui Iisus, neştiind că va veni timpul când vor plânge
cu toate neamurile pentru că vor vedea semnul Fiului
Omului strălucind pe înălţimile cerului, mergând înaintea
împăratului care va coborî să judece lumea.
170
După înviere, Domnul i-a chemat pe ucenici să-L vadă
şi să-L audă cu spaimă spunând: ”datu-mi-s-a toată puterea”.
Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt i-a dat toată puterea şi slava,
i-a dat toată creatura şi mai ales pe om. I s-a dat lui Iisus
Hristos şi puterea să facă dintr-o bucată de pământ, dintr-o
fiinţă omenească, un fiu al lui Dumnezeu, un moştenitor al
întregii slave a lui Dumnezeu. Şi iată bucuria cea mare: Iisus
nu ne vrea singuri, nu ne lasă singuri, ci ne-a încredinţat că
va fi cu noi până la sfârşitul veacului. Amin. Amin. Amin.
Aleluia!
Iisus a adus pe pământ Legea Vieţii, adică Legea Iubirii

- care este temelia tuturor legilor de care aveau nevoie fiii
lui Adam, de care avea nevoie si are nevoie tot neamul
omenesc. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu cheamă oamenii
din lumea nouă: iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe
cei ce vă blestemă şi vă rugaţi pentru cei ce vă urăsc pe voi.
Iată suprema poruncă a lui Hristos! Cu această poruncă a
fost deschis Raiul şi a fost pustiit iadul.
***
Pe Muntele Sinai s-a purtat cel mai frumos dialog al

omenirii. Moise - omul lui Dumnezeu, a stat de vorbă cu
Dumnezeu. Prima întrebare pe care omul i-a adresat-o lui
Dumnezeu a fost „cine eşti Tu?”, iar lui Dumnezeu i-a plăcut
întrebarea, pentru că ştia că omul dorea să ştie cu cine s-a
întâlnit. Omul se întâlnise până atunci şi cu alte puteri, dar
care erau înşelătoare. Era plin Egiptul şi Orientul de puteri
înşelătoare, care îi spuseseră omului „eu sunt Domnul,
Eu sunt Dumnezeul tău”. Omul l-a întrebat pe Cel pe
care-1 văzuse în flacăra de foc, în nor şi furtună, în apă şi
în pământ „cine sunteţi voi”, şi pentru că îi crezuse, mult
timp s-a închinat lor. Era plin pământul de oameni, înainte
de Moise, ba chiar regi şi împăraţi, erau mulţi vraci care
aveau legătură cu puterile întunericului. Se faceau diferite
scamatorii prin care oamenii erau înşelaţi, cum de altfel se
întâmplă şi acum în ţările străine de Hristos, de Dumnezeul
cel adevărat. Fiii lui Adam sunt înşelaţi şi azi pentru că aud
„eu sunt Dumnezeu”, sau „Puterea lui Dumnezeu” şi cad
în grave rătăciri străine de Dumnezeu care s-a întrupat,
străine de Iisus Hristos care a fost mort şi viu este în veac.
De aceea, Dumnezeu i-a oferit lui Moise Tablele Legii
scrise pe piatră. Iar când omul L-a întrebat „cine eşti Tu?”
Dumnezeu i-a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt!” Adică, „Cel
ce este” stă de vorbă cu tine, Cel ce nu are nume pentru
că nu poate fi cuprins în vorbe omeneşti şi nici în gânduri
pământeşti - stă de vorbă cu tine. Pentru că „Cel ce este” e
mai presus de tot ce poate gândi omul, mai presus de toate
categoriile pământeşti. Este Cel care atunci când doreşte,
se apleacă şi ascultă şi cel mai uşor gând al nostru pe care i-1
adresăm, este Stăpânul absolut a tot ceea ce există, a tot ceea
ce a existat si a tot ceea ce va exista de acum înainte. Moise
y
s-a învrednicit să audă graiul lui Dumnezeu: „Eu sunt Cel

ce sunt”, şi după acest cuvânt Dumnezeu a tăcut.
Oamenii au încercat să-I dea diferite nume, fiecare
popor după puterea lui, după cum a înţeles că se apropie
mai mult de tainicul cuvânt „Eu sunt Cel ce sunt”. Toate
numele pe care oamenii le-au dat „Celui ce este”, sunt
frumoase, dătătoare de putere, de mângâiere, de bucurie,
linişte şi pace, de slavă, de iubire, de siguranţă că viaţa are
172 / fL t ic / Z t
un scop şi un rost pentru noi - OM UL de pretutindeni
este îngrijit şi creat de cineva.
„Cel ce este” - e Cel pe care-L numim, cu atâta plăcere,
iubire, veneraţie şi adulaţie, Dumnezeu. Este Cel despre
care ştim că este Tatăl nostru, Fratele nostru, Prietenul
nostru, Ocrotitorul nostru, Domnul şi Dumnezeul nos
tru. Şi pentru ca să fim şi noi mulţumitori, să căutăm să
cunoaştem voia Lui. Iisus Hristos ne-a spus că este drept, aşa
că să căutăm şi noi să fim drepţi. Ştim că Biserica este casa
Lui, asa că să căutăm să cercetăm această casă cât mai des si
să încercăm să găsim care sunt rânduielile şi regulile acestei
case. Să căutăm să nu călcăm nicio regulă sau rânduială a
acestei case, ştiind că în felul acesta vom avea pace şi linişte
în viată.
y
***
Cerul tace şi pământul geme şi aşteaptă ziua în care

Tatăl se va ridica şi va porunci să vină Dreapta Judecată.
Fericiţi sunt şi în cer şi pe pământ numai cei care ascultă
Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc! Amin! Amin!
Amin!
***
Şi acum, ca şi în anii trecuţi, viaţa duhovnicească de

la Rohia luminează tinutul, nord-vestul României şi ţara,
şi mângâie poporul creştin dreptcredincios din acest spaţiu
frumos si
j
binecuvântat de Dumnezeu. Bucuria mea este
extrem de mare că activitatea mea din acest ţinut a dat
roade. Toate s-au făcut cu ajutorul şi binecuvântarea lui
Dumnezeu.
***
Toţi oamenii ştiu că semnul Fiului Omului este
Crucea. Aceasta se va arăta pe norii cerului când va veni Iisus
Hristos să judece lumea. Crucea, semnul Fiului Omului va
străluci în mijlocul celor aleşi. Va fi semnul că prin Cruce a
venit mântuirea lumii.
** *
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului,

şi vor plânge toate neamurile pământului văzând pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, venind cu putere şi cu
slavă multă” (Mt. 24,30). Atunci vor vedea toate neamurile
puterea Crucii lui Hristos. Puterea Crucii, prin care Iisus a
adus mântuire lumii. Crucea este semnul Fiului Omului,
care este Iisus Hristos.
Cu puterea Crucii sunt alungate toate puterile dia
volului şi acum. Crucea este amintirea terestră a lui
Dumnezeu, ne aminteşte de Iisus Hristos, de viaţa, de
cuvântul, de patimile, de moartea lui Iisus Hristos, dar mai
ales de învierea lui Iisus Hristos, de înălţarea Lui la ceruri si
de a doua Sa venire pe pământ, ca să judece lumea.
Puterea Crucii lucrează de două mii de ani. Puterea
Crucii rodeşte ) de două mii de ani. Cu Puterea Crucii lui
Iisus Hristos sunt alungate din lume durerile, sunt
încrestinati oamenii, sunt născuţi din nou fiii lui Adam, sunt
sfinţite casele oamenilor, viata si munca si chiar animalele
cu care omul lucrează. Harul lui Dumnezeu lucrează prin
puterea Crucii.
Puterea Crucii sfinteste ţarinile - sfinteste,7eliberează
y y y y y
şi scoate de sub pământ puterea satanei, scoate pământul de

sub stăpânirea morţii!
Semnul Crucii, chipul Crucii vorbeşte direct în
sufletul omului. Crucea are puterea să trezească în conştiinţa
omului gânduri deosebite, gânduri mari şi grele. In acelaşi
timp, Crucea trezeşte duşmănie la diavoli, la necredincioşi
şi la duşmanii lui Hristos. Porneşte în ei o luptă grozavă, o
luptă dureroasă în inima păgână. Dar care se vindecă atunci
când aceştia îl înţeleg şi îl cunosc pe Hristos. Acesta este
triumful Crucii.
Crucea sfinţeşte sufletul păcătosului, vindecă de
necredinţă inima păgânului şi necredinciosului.
Nenumăraţi oameni străini de Dumnezeu au căzut în
faţa Crucii lui Hristos şi au udat pământul cu lacrimile şi
cu sângele lor când au auzit cuvântul lui Iisus Hristos, când
au înţeles mesajul tainic al lui Hristos adresat lumii prin
Cruce, prin suferinţă, prin încercări şi ispite grele.
Calea Crucii merge spre înviere. Calea Crucii, udată
cu sânge, suferinţă şi lacrimi ajunge întotdeauna la fericire
veşnică, bucurie şi pace. Pentru acestea este destinat omul,
nu pentru durere, nici suferinţă, nici pentru moarte sau
osândă veşnică.
Viaţa omului este scurtă. Mia de ani, zice Scriptura,
este ca ziua de ieri care a trecut. Dar viaţa ajunge să fie
fericită şi devine veşnică prin jertfa lui Iisus Hristos, prin
viaţa trăită în Hristos, cu Hristos şi pentru Hristos.
Viaţa este scurtă pe pământ, dar este frumoasă şi feri
cită dacă primeşti să mergi pe calea Crucii lui Hristos, la
care ne cheamă Hristos pentru că este calea dreaptă şi bună.
** *
Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, zice Iisus

Hristos. Oamenii de azi, toţi sunt osteniţi şi împovăraţi,
deci, Iisus Hristos pe toţi ne cheamă. Omenirea este parcă
îmbătrânită si> foarte ostenită. Omenirea caută linişte > si >
i
pace, caută siguranţă pentru ziua de mâine şi nu le găseşte.

Dar nu le află pentru că nu le caută unde trebuie. Pentru
că acestea sunt în ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu si
în împlinirea lui. Când scriu aceste cuvinte ştiu ce spun şi
cred în ce spun, pentru că ştiu cât le este de greu tuturor. Dc
aceea, cer să ne plecăm cu toţii urechea, inima şi sufletul şi
să ascultăm mai atent graiul Crucii.
* * *
Din dorinţa lui de cunoaştere, omul cere şi ajunge să-

şi dorească lucruri ce-i depăşesc puterile. Omul vrea în mod
necugetat să-L vadă pe Dumnezeu, fără să fie conştient că
tot ce este creat nu ar rezista să vadă puterea Necreatului,
puterea lui Dumnezeu.
In nebunia lui, această făptură limitată din perspectiva
puterii primite, încearcă să se ridice deasupra Necreatului.
Această nebunie se întâlneşte şi în Striptură, unde se zice că
o creatură limitată şi întunecată a zis ”îmi voi pune scaunul
mai presus de Cel Prea înalt”. Această dorinţă necugetată a
celui ce era limitat a provocat o catastrofa în lumea creată,
spun Scripturile, ce nu poate fi descrisă. A provocat o
cădere din lumina pe care o aveau puterile create, în haos,
într-un întuneric lipsit de viaţă. Dar căderea totală a lumii a
fost oprită printr-o intervenţie care a venit din partea lumii
create care a rămas fidelă puterii necreate, faţă de Cel Prea
înalt, care se numeşte
) Dumnezeu.
Noi, cei care ne numim oameni am rămas în fire cu o
dorinţă si o mare sete de cunoaştere, dar riscăm să cădem
alături de cel care a strigat împotriva Necreatului, ce are
puteri nelimitate. Trebuie să avem grijă ca noi oamenii să
nu facem din darul cunoaşterii, primit de la Cel Necreat,
j
o cădere în haos, în ’’întunericul cel dinafară”, de care ne-a
vorbit Fiul şi Cuvântul Celui Necreat, adică Fiul şi Cuvântul
lui Dumnezeu.
Dacă avem grijă, Dumnezeu va face din dorinţa
cunoaşterii (care este un dar dat tot de Dumnezeu) un dar
înalt, luminat de har. Dar să nu facem din darul cunoaşterii
o cauză de cădere, de răzvrătire împotriva Celui Necreat,
zicând: am căzut pentru că nu L-am cunoscut. Cel Prea
înalt ne-a dat mijloace prin care omul să-L cunoască. Adică,
Revelaţia naturală şi Revelaţia supranaturală.
Prin Revelaţia naturală Dumnezeu se face cunoscut
y
oamenilor prin natură - ’’Cerurile spun slava lui Dumnezeu

şi facerea mâinilor lui îl vesteşte pe Cel Prea înalt”. Toată
natura vorbeşte de Creatorul ei prin frumuseţea ei, prin
darurile ei, prin măiestria ei, prin desăvârşirea ei, prin tot
ce are miraculos. Toţi oamenii care cercetează şi studiază
natura rămân cutremuraţi şi se miră de legile pe care le
găsesc aici. Natura este o carte uriaşă şi minunată, plină
de taine, care vorbeşte de un mare maestru care a creat-o,
care vorbeşte
> de Dumnezeu. Noi toti » admirăm frumuseţile»
naturii si ne hrănim, trăim si ne îndulcim din darurile
ei bogate şi bune, fără să reflectăm la Cel ce a înzestrat
pământul cu aceste miraculoase daruri dumnezeieşti. Cea
mai luminată dovadă a existentei lui Dumnezeu ne-o dă
y
natura, prin toată frumuseţea şi bogăţia ei, iar în adâncul

ei, natura vorbeşte de Creatorul tuturor acestor minuni, de
la firul de iarbă până la cele mai frumoase fructe şi flori, în
toate culorile şi pline de toate miresmele şi aromele.
Prin Revelaţia supranaturală ne-a vorbit şi ne vor
beşte Dumnezeu direct, prin drepţi şi profeţi. Cel care este
Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi
nevăzute, Creatorul îngerilor şi oamenilor, El, Tatăl tuturor
ne-a trimis pe Fiul Său, pe Iisus Hristos. Prin Revelaţia
supranaturală, prin cuvinte şi prin fapte minunate, Iisus
Hristos ne-a descoperit tainele Tatălui. Iisus Hristos ne-a
făcut cunoscut nouă oamenilor tot ce omul este în stare
să cunoască, şi mai mult decât atât, ne-a descoperit că
avem suflet nemuritor prin care vom deveni moştenitorii
veciei, ai împărăţiei lui Dumnezeu. Copleşitor este ceea ce
ne-a vestit Iisus Hristos, ceea ce omul a primit de la Iisus
Hristos - darul cunoaşterii eternităţii Lui depline. Această
cunoaştere ne obligă să ne pregătim pentru scopul pentru
care am fost creaţi.
în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie Dumnezeu ne-a
descoperit ceea ce noi, cei creaţi, trebuie să devenim. Să
devenim ca Cel Necreat! Prin Hristos putem să devenim
cu adevărat fiii Celui Necreat! Amin! Aleluia! Aleluia!
♦* *
Când iubeşti oamenii te învredniceşti de cea mai

j y
mare si sfântă bucurie si fericire. De aceea, eu îi mulţumesc

lui Dumnezeu că mi-a dat acest miraculos dar - de a
iubi, respecta şi preţui această lucrare misterioasă. Pentru
că atunci când vezi un trup, vezi o viaţă şi vezi un suflet
nemuritor. Dacă ai dragoste de această creatură, nu iubeşti
ceea ce este trecător, ci iubeşti ceea ce este nemuritor. Si
mai presus de asta, îl iubeşti pe Cel ce a creat un lucru aşa
minunat, îl iubeşti pe Dumnezeu pentru toate. Viaţa este
alt dar tainic, creat şi dat omului de Dumnezeu. Deci, a iubi
viaţa presupune a-L iubi pe Dumnezeu, Cel care a creat un
lucru atât de mare,7 tainic si> frumos.
178
Zile şi nopţi m-am rugat şi am reflectat. Am coborât
cu gândul, cu inima şi sufletul până în adâncul cel mai adânc
al existenţei noastre, şi m-am ridicat până la marginile la
care este îngăduit unui om să se ridice. Şi ce splendori am
întâlnit peste tot! Atât adâncurile, cât şi înălţimile, sunt
create de Dumnezeu pentru noi, cei ce ne gândim, ne bu
curăm, admirăm si iubim lucrurile lui Dumnezeu.
* * *
Când ne cerem iertare trebuie să ni se facă dor, un

mare dor de oameni, de îngeri şi de Dumnezeu.
* **
Spaţiul este frumos pentru că nu este pustiu. Spaţiul

este plin de sufletele fraţilor care au plecat de pe pământ
în mormânt cu trupul şi în Rai cu sufletul, unde aşteaptă
toţi venirea lui Iisus Hristos, care s-a ridicat la Tatăl ca
să pregătească loc pentru toate sufletele fiilor lui Adam.
Omul stă pe pământ sau sub pământ cu trupul, iar apoi,
cu sufletul stă în Rai cu tâlharul, omul de pe cruce, care l-a
rugat pe Hristos: ”pomeneşte-mă Doamne când vei veni în
împărăţia Ta!”
★ **
Iisus iubea munţii şi Galileia, despre care îmi place

să cred că semăna cu Transilvania şi cu Maramureşul
feciorelnic. Eu caracterizez locurile de pe pământ după alte
legi decât cele cunoscute de oameni, după legi cunoscute şi
preţuite de Iisus Fiul Fecioarei Maria din Nazaret. Locurile
şi oamenii păstrează ceea ce s-a pierdut în cursul timpului,
chiar dacă faţa oamenilor şi a locurilor se schimbă. Pentru că
sufletul oamenilor din Galileia a rămas alături de Galileia,
pentru că sufletul oamenilor din Ardeal şi Maramureş a
rămas alături de Ardeal si
> Maramureş. >
* * *
Greu a fost pentru Fiul lui Dumnezeu surghiunul pe

care l-a suportat. A trebuit să petreacă 33 de ani pe pământ,
între oameni care aveau avere trup de pământ şi miroseau
a pământ, nu a cer. Niciunul dintre locuitorii pământului
nu se poate gândi exact şi nu poate cuprinde cu gândul cât
a răbdat Iisus pentru noi, cum a suportat jugul de om. Dar
aşa a dorit şi Tata şi Fiul.
***
Sufletul niciunui om nu s-a pierdut. Ştiu şi cred asta

pentru că sufletele oamenilor sunt nemuritoare. Pentru
mântuirea lor şi fericirea lor s-a jertfit Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. Alături de Iisus Hristos se află toţi eroii, toţi
oamenii care au trăit si au murit crezând în Dumnezeu.
* * *
Fiecare dintre noi ar trebui să ne notăm bucuriile pe

care ni le fac oamenii, pentru că le uităm prea repede.
* * *
Doamne miluieşte-mă, Doamne ajută-mă, Doamne

iartă-mă! Doamne binecuvântează şi mântuieşte Poporul
Român, pentru care cu umilinţă şi cu credinţă mă rog fier
binte, ca şi pentru lumea toată, Doamne! Doamne, te roagă
glasul de arhiereu al lui Iisus Hristos, te roagă Justinian,
180
Doamne, vezi cum arde inima mea de dorul altarelor
Bisericilor Tale, de dorul preoţilor Tăi, de dorul Poporului
Tău binecredincios şi sfânt! Inima mea, sufletul meu, gândul
şi toată firea mea le îndrept, le dăruiesc şi le închin slavei
Tale, Doamne! Tu ştii durerea mea, Tu ştii neputinţa mea,
Tu mă cunoşti Doamne! Ajută-mă Doamne, miluieşte-mă!
Mă vezi, mă auzi, mă cunoşti şi ştii că pentru toţi mă rog cu
umilinţă, cu dragoste şi cu credinţă! Amin!
* * *
Strig şi nu mă pot opri. Nu mă pot opri! Doamne,

strig şi mă rog pentru toţi: Doamne miluieşte-i, Doamne
miluieşte-i, Doamne miluieşte-i! Nu uita Doamne pe
niciunul dintre noi! Miluieşte-i pe toţi! Te rog, Doamne,
iartă-i pe to ţi! Hristos este mângâierea şi speranţa mea. Cred
că Hristos nu ne va uita, nu ne va lăsa în mâna duşmanului
Tău Doamne! Nu ne lăsa, te rog!
***
Este îngrijorător că în multe părţi din lume oamenii

s-au înstrăinat de Iisus Hristos. Aceasta este o rană gravă
pentru Biserica lui Iisus Hristos. Viaţa şi învăţătura lui
Iisus Hristos îi depăşeşte pe mulţi oameni din ziua de azi.
Societatea de azi este legată prea mult de pământ, de viaţa
materială, iar viaţa spirituală autentică, profundă şi reală este
greu de realizat. Societatea de azi parcă este societatea din
timpul lui Noe, despre care se spunea că este ’’numai trup”, că
petreceau numai în poftele şi plăcerile deşarte pământeşti,
uitând total de cele cereşti. Este o mare asemănare între
viaţa contemporană şi viaţa din timpul lui Noe. Numai că
fiii lui Adam de azi trăiesc cu o rază de lumină în suflet,
pentru că îl au pe Iisus Hristos. Pe cerul de azi străluceşte
soarele ce nu poate fî umbrit de nimeni şi de nimic, soarele
vieţii, soarele care este Fiul lui Dumnezeu întrupat. El ne
dă o negrăită speranţă, bucurie şi tărie pentru viaţă, la toţi
cei buni si la toti cei ne-buni, la toti credincioşii care-L
avem pe Iisus Hristos în suflete. Să avem grijă de casele,
satele si oraşele noastre, să fie luminate de multe altare în
care să rămână în veci preamărit Iisus Hristos şi numele lui
Dumnezeu, numele îngerilor şi al Sfintei Maria - Mama lui
Dumnezeu.
♦**
Zilele trecute am auzit un cuvânt: „Dumnezeu este

supărat!” Acest cuvânt m-a cutremurat profund.
***
Când a înviat Iisus Hristos a luat cu El din iad toate

sufletele care au adormit cu nădejdea învierii şi a vieţii de
veci. Şi împreună cu ele s-a prezentat în faţa Tatălui. Ca o
ofrandă a fost aducerea acestor suflete în faţa Tatălui, iar
bucuria Lui a fost fără margini.
* * *
In toate cuvintele mele mă simt dator să apăr cauza

cea mare, cauza lui Iisus Hristos, care este salvarea, fericirea
şi mântuirea noastră, şi pe care o hulesc slugile umbrei,
slugile satanei, robii diavolului care în aceste timpuri sunt
foarte neastâmpăraţi, mincinoşi şi neruşinaţi. îndrăznesc
să-l batjocorească pe Cel Prea înalt, care a creat cerul şi
pământul, Universul şi cosmosul, Creatorul a tot ce există,
Cel Bun, Cel Puternic, Cel Veşnic. Cel care după ce a
înzestrat pământul cu tot ce poate fi mai bun, ni l-a dăruit
nouă, omului, creatura miraculoasă a lui Dumnezeu. Dar
noi, omul, această minunată creatură a lui Dumnezeu, în
loc de recunoştinţă faţă de dragostea şi mila lui Dumnezeu,
vorbim şi pomenim numele lui Dumnezeu cu indiferenţă
şi cu nepăsare. Dar El, Dumnezeu este Creatorul, Stăpânul,
El ne va judeca, El îl va birui pe Satana! Hristos este şi va fi
în vecii vecilor Stăpânul!
* * *
Există semne pe care Dumnezeu le îngăduie să ne

trezim din starea de nepăsare. Semne care sunt de fapt
răni adânci pentru Ţară şi Biserică, dar toate acestea sunt
menite să ne avertizeze să fim cu luare aminte fată de legile
date de Dumnezeu. El este răbdător şi îndelung răbdător
faţă de fărădelegile şi păcatele pe care le facem toţi de la
tinereţe până la bătrâneţe. Cu tristeţe şi cu profundă durere
mă gândesc la ispitele prin care satana încearcă să-i facă pe
oameni să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să-i
facă să cadă în deznădejde. Dar să nu uităm că ţara noastră
este o ţară creştină, iar problemele vin de fapt să ne pună la
încercare încrederea şi dragostea românilor faţă de Hristos.
Cu adâncă umilinţă să ne plecăm fruntea, inima şi sufletul
în faţa semnelor pe care Dumnezeu le îngăduie să ne trezim
din starea de nepăsare.
***
Semnele vin pentru că oamenii l-au sfidat pe

Dumnezeu, îl înfruntă şi unii îl dispreţuiesc.
* * *

Părerile oamenilor nu coincid cu planurile Celui ce
le-a creat pe toate. „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile
voastre!” - zice Dumnezeu. De aceea, după toate câte se
întâmplă în jurul nostru, să ne plecăm genunchii şi să ne
întrebăm: de ce este supărat Dumnezeu? Oare de ce s-a
supărat Dumnezeu? Eu nu-mi mai pun această întrebare
pentru că ştiu că Dumnezeu este supărat pentru că a
dispărut iubirea. Sau mai bine zis, iubirea o avem dar nu o
mărturisim suficient.
***
După ce se întâmplă un rău, orice om rănit strigă,

se plânge, încearcă să se răzbune şi să caute vina. Vrea
să găsească vinovatul mai ales ca să se răzbune pentru
răutatea care i s-a făcut. Şi în felul acesta, după suferinţă,
se continuă să se provoace tulburări şi dureri şi mai mari
în societate. Se provoacă răni adânci, adesea persoanelor
nevinovate. Şi toate acestea din cauza neputinţei omeneşti,
pentru că nu ştim cum să ne raportăm la probleme. Dar
aceste situaţii cer momente de reculegere, de luciditate, cer
să le cântărim atent. Trebuie să ştim că dezastrul nu este
o pedeapsă de la Dumnezeu pentru fărădelegile noastre,
pentru că Dumnezeu este răbdător şi iertător. El nu este
absent, ci atotprezent. Şi tocmai de aceea lucrurile nu au
decurs şi mai rău. Indiferent de gravitatea situaţiei, trebuie
să vedem ce a fost salvat, câţi au fost salvaţi de la moarte si să
mulţumim pentru că Dumnezeu a ajutat ca dezastrul să nu
fie si mai mare. Să fim solidari cu cei care au fost victimele
unui dezastru, dar să ne adunăm toti cu recunoştinţă si
cu modestie să-I mulţumim marelui nostru Dumnezeu,
Binefăcătorului nostru, care ne-a salvat din moarte, pe noi
184
şi familiile noastre, din întunecata nenorocire. Iar dacă nu
am fost implicaţi direct în dezastru, să ne uităm cu atenţie
la cei care au fost salvaţi şi care spun „eu am fost salvat de
Dumnezeu de la moarte”, şi să învăţăm să nu fim răzbunători
ci să fim recunoscători Bunului Dumnezeu.
** *
Pentru ajutorul pe care l-am primit de la Dumnezeu

suntem datori să ne implicăm cu toate puterile pentru a
îndeplini misiunea pe care am primit-o de la Dumnezeu.
** *
Din pântecele mamei noastre am primit chemarea

pentru misiunea nostră, după darul şi harul care ne-a
fost dat. Mama şi tata au o mare răspundere pentru noul
om pe care l-au zămislit. Ei au dat trup pruncului, însă
Dumnezeu a pus suflet nemuritor în acest trup trecător. Ca
să-l conştientizeze pe om de scopul pentru care a fost creat,
Dumnezeu - Creatorul si » Făcătorul omului - a trimis de
la El soli, „luminători”. Şi l-a trimis chiar pe Fiul Lui să-l
mântuiască pe om. Prin Revelaţia supranaturală (cea prin
care Dumnezeu a intrat direct în contact cu omul) Tatăl
prin Fiul şi Duhul Sfânt, Dumnezeu în Treime a dorit să-l
transfigureze pe om şi să-l îndumnezeiască. Dar pentru
aceasta omul să-l urmeze pe Fiul lui Dumnezeu, pe Hristos,
pe care Tatăl l-a făcut Stăpân al cerului şi al pământului, şi
care s-a jertfit pentru mântuirea fiilor lui Adam. Prin jertfa
Lui, Hristos ne-a vindecat pe toţi. Iar pentru mântuirea
lumii i-a lăsat pe ucenici, cărora le-a poruncit: mergeţi şi
învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar noi, toţi cei care am primit
darul şi haina preoţiei, avem această sarcină până la sfârşitul
veacurilor. Este suprema slujbă a slujitorilor apropiaţi ai
Sfintei Treimi, iar de acest lucru trebuie să fie conştient
fiecare slujitor al altarelor Bisericii lui Hristos. De toate
acestea a fost conştient şi umilitul Justinian şi colaboratorii
săi. Pentru când voi fi chemat la Judecată şi mă voi întâlni cu
Arhiereul arhiereilor, cu Iisus Hristos, privesc cu mângâiere
şi speranţă că aceşti colaboratori buni vor fi martorii mei
care vor acoperi cu activitatea lor şi cu rugăciunile lor toate
greşelile mele. Iar atunci se va împlini dorinţa pe care am
avut-o în fiecare zi: să intru în Rai cu toti> colaboratorii si
* cu
tot poporul lui Dumnezeu pe care l-am slujit şi l-am sfinţit
cu darul preoţiei şi al arhieriei, pe care eu nevrednicul le-
am primit. Călătoria mea este acoperită de uriaşul val
de creştini cu care ne-am rugat şi am privegheat, cerând
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh să ne ierte păcatele pe care
le-am săvârşit în viaţă. Nu mă pot opri. Sunt uimit când îi
văd în faţa mea pe toţi fraţii mei, pe toţi ucenicii mei, pe
toţi cei care au venit în faţa mea neputincioşi şi întunecaţi,
iar cu harul Tainelor Bisericii lui Hristos i-am ajutat să
se dezbrace de hainele lor cele întunecate. Iar eu m-am
bucurat, dar nu m-am mândrit, nu m-am lăudat. Pentru că
toate câte le-am făcut, s-au făcut cu puterea şi cu harul lui
Dumnezeu. Pentru toate, lui Dumnezeu se cuvine slavă,
laudă şi mulţumire, întotdeauna! Aleluia, Aleluia, Aleluia!
Amin!
* * *
Loviturile care vin de la diavol împotriva credinţei,

împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Hristos, împotriva
Poporului Român dreptcredincios, loviturile din sufletele
copiilor, ale tinerilor, ale bărbaţilor şi femeilor credincioase
186
sunt un binefăcător leac împotriva nepăsării, indiferenţei şi
răcelii sufleteşti.
***
E grea Crucea noastră, dar privind atent, privind

adânc icoana marelui pictor El Greco în care îl văd pe Iisus
Hristos cu Crucea în spate, urcând Golgota dar nu privind
în pământ, ci cu faţa spre cer, privind cu ochii deschişi în
ochii Tatălui din ceruri, simt deodată că mi se uşurează şi
mie crucea. Şi atunci ridic fruntea spre cer, şi în albastrul
de toamnă blândă, de toamnă târzie, văd acolo în adânc, în
cutremurătorul infinit, ochii lui Dumnezeu, ochii Tatălui,
al Stăpânului spaţiului, pentru că Tatăl nostru este Stăpânul
absolut al timpului şi al spaţiului.
** *
îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor,

Scaunelor şi Puterilor bucuraţi-vă şi scoateţi toate trâmbi
ţele! Pregătiţi-vă glasul pentru că şi astăzi cântă oamenii pe
pământ, sărbătoresc şi îi închină laudă Celui Prea înalt! Vă
rog deplângeţi-mă pe mine neputinciosul că am glas prea
slab şi sunt nevrednic să pot pomeni cum se cuvine numele
Celui al cărui nume este mai presus de orice nume! Aleluia!
îngerilor, vă rogascultaţi-mă: iertaţi pe cel neputincios
şi nevrednic şi în locul lui preamăriţi-L pe Cel milostiv
şi drept! Aleluia! Acestuia, doresc acum să-I mulţumesc
neîncetat şi infinit. Să-I mulţumesc pentru binefacerile
pe care le-am primit eu şi toţi fraţii mei. Pentru toţi fraţii
mei, cei cu suflet şi cei fără suflet, îi mulţumesc acum! îi
mulţumesc pentru firul de iarbă, pentru toată frunza din
codru, pentru fiecare vieţuitoare. Pentru toate strig: Aleluia!
Pentru fiecare copil de pe pământ, pentru fiecare tânăr,
pentru fiecare bărbat şi femeie de pe pământ mulţumesc.
Aleluia! Cu glas care să se audă până dincolo de stele trebuie
să-I mulţumesc pentru toţi fraţii care au devenit pământ, a
căror ţărână care le-a fost trupul vibrează şi cu nerăbdare
aşteaptă glasul trâmbiţelor voastre, îngerilor, să cheme la
înviere. Şi pentru toţi cei adormiţi mă rog, mă rog, mă rog!
Amin! Amin! Amin! Aleluia!
* * *
Iubesc profund sarcina pe care mi-a dat-o Prea Bu

nul Dumnezeu. Sunt însă neliniştit > că nu am reuşit> să
fac mai mult pentru Dumnezeu, pentru Biserică, pentru
binecuvântatul popor al lui Dumnezeu, pentru bunii mei
fraţi care au fost aşa de buni cu mine, pentru toţi cei din
apropiere şi pentru toţi cei mai îndepăraţi, pentru clerici
şi pentru cei ce nu poartă haina clericală, dar care sunt tot
aşa de vrednici pentru că poartă în suflet numele lui Iisus
Hristos!
* * *
Să privim cu încredere la mâinile lui Dumnezeu,

rugându-L: Doamne, fie voia Ta!
Nu mă aştept la nimic rău pentru că am încredere în
Dumnezeu şi în bunul Popor Român!
188
*
De-a lungul acestor ani, noi am vegheat, am supravegheat

şi ne-am rugat. Şi am stat la picioarele Celui Bun,
Celui Puternic, care a binecuvântat smeritele şi fierbinţile
noastre rugăciuni. Alături am avut tot poporul care ne-a
ascultat şi ne-a urmat şi pe toii preoţii vrednici
din aceste timpuri.
*
Doamnei Vezi nevoia mea, că suferinţele mi le cunoşti!

Ajută-mă să-mi port crucea, şi acum şi întotdeauna
să mă rog pentru fraţii mei de aici şi de pretutindenea!
ISBN 978-606-93469-8-3.

Reflectii II - Din Caietele Arhiepiscopului Justinian (Caietele 184, 185 Si 190)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Reflectii II - Din Caietele Arhiepiscopului Justinian (Caietele 184, 185 Si 190)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIN CAIETELE

JUSTINIAN CHIRA, Arhiepiscopul Maramureşului

I. Crişan, Mircea (îngr. ed.)

Tiparul executat la Tipografia CECONII Baia Mare

înalt Preasfinţia Sa Arhiepiscop Justinian, acest Munte de

DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI 3

Sensibil, profund, foarte rugător, neliniştit din cauza proble­

Sunt foarte impresionat când privesc cu atenţie în jur, în

DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI X 9

Щ :: ' *>— < p4~ tsX L ÿ " i- / .·£ / A ^yû .

_____ _ jjj* о»< ô P

Ю&гъЛ/Р ί**^+ <=>- O''

&Se . ___ ___

Când mă uit la oameni, văd chipul negrăitului şi

Nu ne lăsa, Doamne, strig mereu.

Pentru liniştea pe care mi-a dat-o Dumnezeu în

Este solstiţiul de vară. Din această zi şi timpul începe

Omul trebuie să rămână OM indiferent de bucuriile

La ora opt clopotele mănăstirii au sunat cu glasul

încărcată de Har este atmosfera de la Mănăstirea

Om potrivit la loc potrivit, zâmbind, îngerul îmi

Consider că am fost un martor imparţial la a doua

„Să vă aduceţi aminte de cuvintele lui Iisus, căci El a

Aceste cuvinte sunt mărturii că nu tot ce a făcut

La Rohia a venit o familie să le dau binecuvântare şi

Tăcerea este cea mai preţioasă datorie pentru mine.

După timpurile grele, după viaţa prin care am trecut

In 24 iunie 1944 l-am înmormântat pe ieromonahul

Al doilea mare şi binecuvântat părinte, care a plecat

Lăpuşului, Maramureşului, Dejului şi Bistriţei.

care, eu, arhiereul Justinian cu încredere stau mărturie că

Din zori şi până la amiază a căzut o ploaie deasă de

^ A cC? oc ^r oo . A> c? ĂÎ*3>—

Ascultând cum cade ploaia, parcă ascult o muzică

Metanoia, Duhul îmi spune după această noapte mai

Acum este timpul ca toată lumea să se pocăiască,

g/ q & D fcg/ A'P

„Complexul de inferioritate” i-aîmbolnăvit pe români.

Firea noastră, firea românului este împodobită de

Cu iconiţa în buzunar poţi intra în rai. Ea, iconiţa,

în aceste timpuri de profundă mutaţie şi de trans­

Vizita Preasfinţitului Justin mi-a făcut o mare

Această zi binecuvântată şi luminată, mă rog să fie

Mănăstirile au fost Cetăţile de apărare ale împărăţiei

Primirea de care am avut parte la Mănăstirea Bârsana

înfricoşătorul lucru. Trupul lui Dumnezeu s-a făcut una cu

După masă, au venit toţi ierarhii la mine, şi cu bucurie

Am avut o noapte liniştită pentru care îi mulţumesc

Mă gândesc la toţi cei ce sunt pe drumuri, mă gândesc

Mă minunez când văd cât de regulat răsare soarele într-

Iisus este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu Tatăl.

M-a vizitat cineva de la Bucureşti şi mi-a spus

In 1973, când Justinian Chira a fost ales de Sfântul

Hristos. Stau în faţa acestui popor care este ca un munte de

„Există mântuire?” s-a întrebat un mare criminal.

DIN CAIETELE ARHIEPISCOPULUI / c 39

Am fost întrebat ce părere am că unii insistă pentru

Azi dimineaţă am umblat cu gândul din casă în casă

Am ascultat Sfânta Liturghie, Slujba Divină - în care

După o noapte chinuită şi după un popas pe terasa

Ziua mi-o închei cu aceleaşi gânduri de mulţumire

Ţara - Poporul şi Bunul Dumnezeu! Sunt trei mari

5 v ^ ^ f ^ T < îrO < W ,p* C>C^-^ /^■e·'

Azi (15 iulie 2014) a fost ziua de naştere a medicului

Sensibil, profund, foarte rugător, neliniştit din cauza proble

&Se . _ _

în aceste timpuri de profundă mutaţie şi de trans

De-a lungul acestor ani, noi am vegheat, am supra

Cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu are o credinţă puter

Un mare sfânt care se ridicase pe culmi înalte de desă