CICLUL KREBS

Elena Petrescu

Ciclul Krebs (numit şi ciclul acidului citric sau ciclul acizilor tricarboxilici, descris de către
Hans Krebs) reprezintă calea de degradare oxidativă a acetil-CoA rezultată din catabolismul
glucozei, al acizilor graşi şi al unor aminoacizi; deci acest proces metabolic reprezintă o cale finală
comună pentru degradarea aerobă a celor trei categorii de combustibili metabolici. (#2)
Reacţiile ciclului Krebs au loc în mitocondrie, enzimele fiind localizate în matricea
mitocondrială, libere sau ataşate de membrana mitocondrială internă. (#3)

1. Condensarea acetil-CoA cu oxalacetatul, cu formare de citrat

Procesul debutează cu o condensare aldolică între acetil-CoA şi oxalacetat: carbonul metilic
al acetil-CoA este legat la carbonul carbonilic al oxalacetatului; intermediar se formează citril-CoA,
care este hidrolizat rapid la citrat şi coenzima A. Reacţia este catalizată de citrat sintază.
Hidroliza intermediarului tioesteric macroergic (citril-CoA) face ca reacţia să fie puternic
exergonică, deci echilibrul său este net în favoarea citratului; acest fapt este esenţial pentru
funcţionarea ciclului Krebs, întrucât concentraţia oxalacetatului în celulă este redusă.

2. Transformarea citratului în izocitrat

Aconitaza catalizează un proces reversibil de deshidratare a citratului la cis-aconitat, urmat
de adiţia apei la dubla legătură în aşa fel încât se formează izocitratul. Deşi citratul are o moleculă
simetrică, aconitaza reacţionează cu acesta într-o manieră asimetrică (are un situs activ asimetric),
astfel încât cei 2 C care vor fi pierduţi în etapele ulterioare nu derivă din acetil-CoA, ci din
oxalacetat (abia în rundele ulterioare ale ciclului Krebs se vor elimina cei 2 C ai acetil-CoA).

3. Conversia izocitratului în -cetoglutarat

Izocitrat dehidrogenaza (ICDH) catalizează oxidarea izocitratului în prezenţă de NAD +, cu
formarea unui intermediar numit oxalo-succinat, care apoi se decarboxilează la -cetoglutarat.
Există două izoenzime ale ICDH:
- ICDH - NAD+ dependentă, care se găseşte în mitocondrii şi acţionează în ciclul Krebs;
- ICDH - NADP+ dependentă, care are localizare dublă (mitocondrială şi citosolică) şi care
are rol în generarea NADPH (ce va servi ca agent reducător în reacţii anabolice reductive).

4. Decarboxilarea oxidativă a -cetoglutaratului la succinil-CoA

Acest proces este catalizat de  -cetoglutarat dehidrogenază (KG-DH), care este un
complex enzimatic asemănător, din punct de vedere structural şi funcţional, cu piruvat
dehidrogenaza (este alcătuit din 3 enzime şi 5 coenzime: TPP, acid lipoic, coenzima A, FAD şi
NAD+). În această reacţie, energia liberă degajată în procesul de oxidare este conservată sub forma
legăturii tioesterice din succinil-CoA (legătură de tip macroergic: G° pentru hidroliza succinil-
CoA este –8,6 kcal/mol).

5. Transformarea succinil-CoA în succinat

În această reacţie, energia eliberată prin scindarea legăturii tioesterice din succinil-CoA este
utilizată pentru sinteza legăturii fosfat-macroergice din GTP sau ATP. Reacţia este catalizată de
succinat tiokinaza (succinil-CoA sintetaza), care are două izoenzime:
- una specifică pentru ADP (distribuită în toate ţesuturile);
- o alta specifică pentru GDP (localizată în ţesuturile implicate în procesul gluconeogenezei
- ficat și rinichi - care utilizează GTP în una din reacţiile sale).
Acesta reprezintă un proces de fosforilare la nivel de substrat: energia eliberată prin
decarboxilarea oxidativă a -cetoglutaratului este conservată în legătura tioesterică a succinil-CoA,
fiind apoi utilizată pentru sinteza ATP din ADP şi Pi.

1
 GTP format în această reacţie (sub acţiunea succinat tiokinazei specifice pentru GDP) poate
ceda un fosfat ADP-ului, pentru a genera ATP, într-o reacţie reversibilă catalizată de nucleozid
difosfat kinaza: GTP + ADP GDP + ATP.

6. Dehidrogenarea succinatului la fumarat

Succinatul se dehidrogenează în prezenţa coenzimei FAD, sub acţiunea succinat
dehidrogenazei, cu formarea acidului fumaric (izomerul trans). Această enzimă este legată de
membrana mitocondrială internă şi reprezintă complexul II din lanţul transportorilor de electroni.

7. Hidratarea fumaratului la malat

Fumaraza (fumarat hidrataza) catalizează o reacţie de hidratare a fumaratului; enzima are o
stereospecificitate ridicată: acţionează numai asupra izomerului trans (acidul fumaric), nu
acţionează asupra izomerului cis (acidul maleic).

8. Dehidrogenarea malatului la oxalacetat

Malat dehidrogenaza catalizează reacţia de dehidrogenare, în prezenţă de NAD +, a
malatului, cu regenerarea oxalacetatului. În condiţii standard, echilibrul reacţiei este net spre
formarea malatului (G° = 7,1 kcal/mol). În condiţiile din celula vie, oxalacetatul este îndepărtat
continuu din reacţie prin angajare în reacţia citrat sintazei dintr-o nouă rundă a ciclului Krebs; în
consecinţă, concentraţia oxalacetatului este menţinută la valori foarte scăzute, ceea ce duce la
direcţionarea reacţiei malat dehidrogenazei spre formarea oxalacetatului.

 Rezultatul net pentru o rundă a ciclului Krebs:

- o moleculă de acetil-CoA intră în ciclu şi 2 molecule de CO2 sunt eliberate;
- o moleculă de oxalacetat este utilizată pentru a forma citrat (în prima reacţie a ciclului) şi o
moleculă de oxalacetat este regenerată (în ultima reacţie) → aceasta poate începe o nouă rundă de
reacţii;
- în consecinţă, o moleculă de oxalacetat poate asigura oxidarea unui număr considerabil de
molecule de acetil-CoA, întrucât se regenerează la finalul fiecărei runde a ciclului (s-ar putea
considera că oxalacetatul are un rol „catalitic” în cadrul ciclului Krebs); într-adevăr, oxalacetatul se
găseşte în celulă în concentraţii mici, dar aceste cantităţi mici de oxalacetat pot asigura degradarea
unor cantităţi mari de acetil-CoA.

 Ecuația globală a ciclului Krebs:

Acetil-CoA + 3 NAD+ + FAD + ADP + Pi + 2H2O →
2 CO2 + 3 (NADH+H+) + FADH2 + ATP + CoA-SH

ROLURILE CICLULUI KREBS

Ciclul Krebs are un rol central în cadrul metabolismului, care nu se limitează doar la
oxidarea acetil-CoA; el este un proces amfibolic, având caracter dublu: catabolic şi anabolic.
1. Latura catabolică a ciclului Krebs constă în degradarea acetil-CoA, cu generare de ATP.
(#5)
 Există 4 reacţii de oxidare în ciclul Krebs (3 NAD +-dependente şi una FAD-dependentă);
energia liberă degajată în aceste reacţii este conservată sub forma a 3 molecule de NADH şi a unei
molecule de FADH2; aceste coenzime reduse vor transfera echivalenţii reducători în lanţul
respirator, cuplat cu fosforilarea ADP => sinteză de ATP (3 molecule pentru fiecare moleculă de
NADH şi 2 molecule pentru FADH2, deci în total 11 molecule de ATP sintetizate în procesul
fosforilării oxidative).
 În reacţia succinat tiokinazei se sintetizează 1 moleculă de ATP prin fosforilare la nivel de
substrat.
 Bilanţul energetic global al ciclului Krebs este, deci, de 12 molecule de ATP.
2
 2. Latura anabolică a ciclului Krebs constă în faptul că unii intermediari ai săi servesc ca
precursori pentru o varietate largă de produşi, în cadrul unor procese de biosinteză. (#6)
 Rol în gluconeogeneză: toţi intermediarii ciclului Krebs pot fi folosiţi la sinteza de
glucoză; după transformarea în oxalacetat, ei se pot angaja în procesul gluconeogenezei. Scheletele
de C ale multor aminoacizi pot fi utilizate pentru sinteza de glucoză după transformare în diverşi
intermediari ai ciclului Krebs.
 -cetoglutaratul şi oxalacetatul se transformă, prin reacţii de transaminare, în glutamat şi
aspartat; aceşti aminoacizi vor servi ulterior la sinteza altor aminoacizi, precum şi la sinteza
nucleotidelor purinice şi pirimidinice (aspartatul ca atare, iar glutamatul după transformare în
glutamină).
 Succinil-CoA este utilizată la sinteza hemului, gruparea prostetică a hemoproteinelor
(hemoglobină, mioglobină, citocromi).
 Citratul joacă rol de transportor al radicalului acetil (din componenţa acetil-CoA
provenită din degradarea glucozei) din mitocondrie în citoplasmă, în vederea participării la
biosinteza acizilor graşi (după prânzurile bogate în glucide, în ficat).

ETAPELE DEGRADĂRII TOTALE A GLUCOZEI

 În anaerobioză, molecula de glucoză este degradată parţial (până la lactat), cu generarea a

2 molecule de ATP.
 În aerobioză, glucoza este degradată total, la CO2 şi H2O, cu implicarea mai multor etape:
1. Glicoliza până la piruvat;
2. Decarboxilarea oxidativă a piruvatului la acetil-CoA;
3. Oxidarea acetil-CoA la CO2 în ciclul Krebs.
Ca urmare a desfășurării celor trei procese se generează ATP în două moduri:
- prin reacții de fosforilare la nivel de substrat (două în glicoloză și una în ciclul Krebs);
- în reacțiile de dehidrogenare din cadrul celor trei etape are loc conservarea energiei
eliberate sub forma coenzimelor reduse NADH şi FADH 2; acestea se vor reoxida în lanţul
respirator, ducând la sinteză de ATP în procesul fosforilării oxidative.

 Bilanţul energetic al degradării totale, aerobe, a moleculei de glucoză: (#7)

1. Glucoză → piruvat (glicoliza):
- reacţiile de fosforilare la nivel de substrat → 2 ATP
- reacţia gliceraldehid-3-P dehidrogenazei: 2 x NADH → 2 x 3 ATP = 6 ATP în procesul
fosforilării oxidative
=> bilanţ al glicolizei desfăşurate în condiţii aerobe: 2 + 6 = 8 ATP.
2. Piruvat → acetil-CoA (reacţia piruvat dehidrogenazei):
- 2 x NADH → 2 x 3 ATP = 6 ATP în procesul fosforilării oxidative.
3. Acetil-CoA → 2 CO2 (ciclul Krebs):
- 2 x 12 ATP = 24 ATP.
Total: 8 + 6 + 24 = 38 ATP.

Realizând o comparaţie între bilanţul energetic al degradării anaerobe a glucozei, prin

glicoliză la lactat (2 ATP) şi bilanţul degradării totale aerobe (38 ATP), se observă că degradarea
aerobă permite eliberarea întregii cantităţi de energie liberă conţinută în molecula de glucoză şi
conservarea acesteia sub formă de ATP, deci are o eficienţă energetică mult mai mare în comparaţie
cu degradarea anaerobă, care eliberează doar aproximativ 5% din energia moleculei de glucoză.

 Ca o concluzie, în celule există două căi de sinteză a ATP-ului:

 În condiţii aerobe, cea mai mare parte a ATP-ului se produce în procesul fosforilării
oxidative: aceasta este calea majoră, d.p.d.v. cantitativ, de sinteză a ATP-ului în celulă;

3
  În condiţii anaerobe, fosforilarea oxidativă nu poate avea loc → singura posibilitate de
generare a ATP-ului este fosforilarea la nivel de substrat (deci această cale, minoră d.p.d.v.
cantitativ, dobândește un rol major în condiţii de anaerobioză).

REACŢII ANAPLEROTICE (#8)

Sunt reacţii care au rolul de a aproviziona ciclul Krebs cu intermediari care au fost
îndepărtaţi din acest proces pentru reacţii biosintetice (în limba greacă „ana” înseamnă „din nou”,
iar „pliro” înseamnă „a umple, a completa”). În condiţii normale, între procesele care îndepărtează
unii compuşi din ciclul Krebs şi cele care reintroduc aceşti compuşi înapoi în ciclu există un
echilibru, astfel încât concentraţiile intermediarilor din această cale metabolică rămân relativ
constante. Depleţia unora din intermediarii ciclului Krebs nu ar mai permite funcţionarea sa optimă.

1. Piruvat carboxilaza (PC) catalizează principala reacţie anaplerotică, ce duce la generarea

de oxalacetat necesar pentru angajarea acetil-CoA spre degradare în ciclul Krebs. (#9)
Reacţia de carboxilare a piruvatului se realizează cu participarea biotinei (o vitamină
hidrosolubilă) în calitate de coenzimă. Piruvat carboxilaza este activată alosteric de acetil-CoA
(enzima are o activitate foarte redusă în absenţa acestui modulator); astfel, pe măsură ce acetil-CoA
se formează prin catabolismul glucozei sau al acizilor grași, ea asigură automat propria sa degradare
în ciclul Krebs prin formarea de oxalacetat.

2. Malic enzima catalizează carboxilarea reductivă a piruvatului, în prezenţă de NADPH, cu

formare de malat. (#9)
Atunci când se desfăşoară de la malat spre piruvat, reacţia generează NADPH, care este
donor de echivalenţi reducători pentru reacţii de biosinteză reductivă.

3. Oxidarea glutamatului sub acţiunea glutamat dehidrogenazei (GDH) duce la formarea

de -cetoglutarat.

REGLAREA CICLULUI KREBS

Viteza de desfăşurare a ciclului acizilor tricarboxilici depinde de următorii factori: (#10)

1. Disponibilitatea de substrate: acetil-CoA şi oxalacetat.

Atunci când, în urma degradării glucozei (sau a altor substrate energogene), se formează
cantităţi mari de acetil-CoA, activitatea ciclului Krebs va fi crescută. Acetil-CoA are și rolul de
activator alosteric al piruvat carboxilazei, ce catalizează principala reacție anaplerotică, în care se
formează oxalacetatul necesar pentru angajarea acetil-CoA în ciclul Krebs.

2. Disponibilitatea de NAD+ (în forma oxidată), necesar în trei din cele patru reacții de
dehidrogenare din cadrul ciclului.
Menținerea unei cantități adecvate de NAD+ depinde de reoxidarea NADH (format în cele
trei reacţii de dehidrogenare) în lanţul respirator; viteza de desfăşurare a lanţului respirator depinde
de disponibilitatea de ADP, deci de starea energetică a celulei:
- stare energetică joasă (tradusă prin [ATP] ↓ şi [ADP] ↑) → disponibilitatea mare de ADP
va duce la creşterea vitezei fosforilării oxidative → accelerarea oxidării NADH în lanţul respirator
=> creşterea cantităţii de NAD+ în forma oxidată → aceasta va permite creşterea vitezei ciclului
Krebs;
- stare energetică înaltă (tradusă prin [ATP] ↑ şi [ADP] ↓) → scăderea disponibilităţii ADP
va duce la scăderea vitezei fosforilării oxidative → încetinirea oxidării NADH în lanţul respirator
=> ↓ cantității de NAD+ în forma oxidată → scăderea vitezei ciclului Krebs.

4
 Așadar, viteza de desfășurare a ciclului Krebs este strâns corelată cu viteza lanțului
respirator și a fosforilării oxidative.

3. Activitatea celor trei enzime care catalizează reacţiile exergonice din cadrul ciclului
Krebs: citrat sintaza, izocitrat dehidrogenaza, -cetoglutarat dehidrogenaza. (#11)

Enzima Modulatori pozitivi Modulatori negativi

Citrat sintaza ADP ATP

NADH
Citrat
Izocitrat dehidrogenaza ADP ATP
NADH
-cetoglutarat dehidrogenaza NADH
Succinil-CoA

a) Citrat sintaza - este modulată alosteric:

- pozitiv de către ADP;
- negativ de către ATP, NADH şi citrat (produs al reacției).
b) Izocitrat dehidrogenaza - este cel mai important punct de control al ciclului acizilor
tricarboxilici (etapa limitantă de viteză). Această enzimă cheie este modulată alosteric:
- pozitiv de către ADP;
- negativ de către ATP şi NADH.
c)  -cetoglutarat dehidrogenaza - este inhibată alosteric de către NADH şi succinil-CoA
(produs al reacţiei).

 Existenţa unor cantităţi mari de ATP în celulă semnifică satisfacerea necesităţilor energetice
ale celulei; ATP-ul determină scăderea vitezei de desfăşurare a ciclului Krebs prin inhibarea
alosterică a două dintre enzimele supuse controlului metabolic.
 Concentraţii mari de ADP în celulă semnifică depleţia rezervelor de ATP; ADP-ul determină
accelerarea ciclului Krebs prin activarea a două dintre enzime, în felul acesta generându-se noi
cantităţi de ATP.
 Acumularea de NADH (ca urmare a scăderii reoxidării sale în lanțul respirator) duce la
inhibarea activităţii celor trei enzime reglatorii.
 Acumularea de citrat (produs de reacţie al citrat sintazei) şi de succinil-CoA (produs de
reacţie al -cetoglutarat dehidrogenazei) determină inhibiţia feed-back a celor două enzime.

Ca o concluzie, principalii factori care reglează viteza de desfășurare a ciclului Krebs sunt
rapoartele [NADH]/[NAD+] și [ATP]/[ADP], care reflectă starea energetică a celulei:
- o stare energetică înaltă este asociată cu valori crescute ale celor două rapoarte, care
determină încetinirea ciclului Krebs, ducând la diminuarea producției de ATP;
- o stare energetică joasă este asociată cu valori scăzute ale celor două rapoarte, care
determină accelerarea ciclului Krebs, ducând la refacerea rezevelor de ATP ale celulei.
Această modalitate de reglare se încadrează în mecanismul general de corelare a ritmului
degradării combustibililor metabolici cu ritmul utilizării ATP ca sursă de energie.

5
 SISTEME DE TRANSPORT AL ECHIVALENŢILOR REDUCĂTORI
DIN CITOSOL ÎN MITOCONDRIE

În condiţii aerobe, NADH-ul format în reacţia gliceraldehid-3-P dehidrogenazei din glicoliză

(proces citosolic) este reoxidat în lanţul respirator mitocondrial. În acest scop, NADH trebuie să
treacă din citoplasmă în mitocondrie, însă membrana mitocondrială internă este impermeabilă
pentru NADH. Din acest motiv, sunt necesare sisteme de transport al echivalenţilor reducători din
NADH citosolic spre matricea mitocondrială pe o cale indirectă, cu ajutorul aşa-numitelor „navete”.
Funcţionarea acestor sisteme de transfer se bazează pe existenţa unor dehidrogenaze cu
localizare dublă, citosolică şi mitocondrială. (#13,14)

1. Naveta malatului:
- NADH reduce oxalacetatul la malat sub acţiunea malat dehidrogenazei (MDH) citosolice;
- malatul este transportat în mitocondrie cu ajutorul transportorului malat/-cetoglutarat;
- în matrice, malatul este oxidat la oxalacetat, echivalenţii reducători fiind transferaţi pe
NAD+ sub acţiunea MDH mitocondriale → NADH format va fi oxidat în lanţul respirator →
generarea a 3 molecule de ATP;
- oxalacetatul se întoarce în citosol sub formă de aspartat (format printr-o reacţie de
transaminare).

2. Naveta glicerol-fosfatului:
- NADH reduce dihidroxiaceton-fosfatul la glicerol-3-P sub acţiunea glicerol-3-P
dehidrogenazei citosolice (NAD+-dependentă);
- o glicerol-3-P dehidrogenază (FAD-dependentă) legată de faţa externă a membranei
mitocondriale interne transferă echivalenţii reducători de pe glicerol-3-P pe FAD, cu formare de
FADH2; ulterior aceştia sunt transferaţi pe coenzima Q din lanţul respirator, în final generându-se 2
molecule de ATP.

6
 GLUCONEOGENEZA

Gluconeogeneza (GNG) reprezintă procesul de sinteză a glucozei din precursori neglucidici.

Ţesuturile gluco-dependente necesită o aprovizionare continuă cu glucoză pentru a-şi
satisface necesităţile energetice. În anumite circumstanţe, aportul exogen de glucide nu asigură
necesarul de glucoză al ţesuturilor respective:
- lipsa aportului alimentar de glucide (în perioadele inter-prandiale şi în stările de post,
precum şi în cazul unei diete bazată pe lipide şi proteine dar săracă în glucide);
- efortul muscular susţinut.
În aceste condiţii se apelează la sursele endogene de glucoză:
 depozitele de glicogen hepatic: acestea pot asigura necesarul de glucoză pentru o perioadă
de 10-18 ore;
 sinteza de glucoză prin GNG: este activă, într-o anumită măsură, şi la câteva ore după un
prânz glucidic, dar rolul său devine foarte important după ce rezervele de glicogen hepatic s-au
epuizat.
 Gluconeogeneza are loc în ficat (90%) şi rinichi (10%).
Precursorii de la care se poate porni pentru a se realiza sinteza de novo a glucozei sunt:
- lactatul
- glicerolul (eliberat prin hidroliza trigliceridelor)
- aminoacizii glucogenici. (#17)

1. GNG din lactat

Lactatul provine din glicoliza anaerobă în muşchiul în activitate şi eritrocit → de aici este
eliberat în sânge → captat în ficat, unde este transformat în glucoză prin GNG → glucoza este
eliberată în sânge de unde este captată parțial de muşchi şi eritrocit, care o vor folosi ca sursă de
energie. În felul acesta se creează aşa-numitul ciclu lactat-glucoză între muşchi/eritrocit şi ficat
(ciclul Cori). (#18)
GNG din lactat are loc, în principiu, prin parcurgerea în sens invers a glicolizei. Însă
echilibrul global al glicolizei favorizează net formarea lactatului/piruvatului (procesul este puternic
exergonic); ca urmare:
- reacţiile reversibile din glicoliză pot fi parcurse în sens invers, în GNG, sub acţiunea
aceloraşi enzime (enzime comune celor două procese);
- trei dintre reacţiile glicolizei sunt ireversibile (fiind puternic exergonice), deci reprezintă
bariere termodinamice care împiedică desfăşurarea lor în sens invers → pentru depăşirea lor, în
GNG intervin enzime distincte de cele din glicoliză, care catalizează reacţii diferite de cele
glicolitice (enzime specifice gluconeogenezei).
Deci, deşi glicoliza şi GNG împărtăşesc mai multe etape (7 enzime sunt comune), totuşi ele
nu sunt căi identice care se desfăşoară în sensuri opuse. (#16)

GNG din lactat începe cu transformarea lactatului în piruvat sub acţiunea lactat
dehidrogenazei.
(1) Urmează prima etapă care constituie o barieră energetică: transformarea piruvatului în
fosfoenolpiruvat (PEP). În glicoliză, transformarea PEP în piruvat este realizată într-o singură
etapă, catalizată de piruvat kinază. În GNG, transformarea piruvatului în PEP are loc în două etape:
 Mai întâi, piruvatul este transformat în oxalacetat prin carboxilare sub acţiunea piruvat
carboxilazei (PC, piruvat carboxiligaza, enzimă din clasa ligazelor). (#19)
Biotina (o vitamină hidrosolubilă) intervine în calitate de coenzimă în această reacţie; ea
este legată covalent de apoenzima piruvat carboxilazei printr-o legătură de tip amidic cu o grupare
-amino aparţinând unui rest de lizină din centrul activ, formându-se biotin-enzima. CO 2 participă la
reacţia de carboxilare sub formă de anion bicarbonat; într-o primă etapă HCO 3− se leagă de o
grupare fosfat provenită din ATP, formând o moleculă carboxil-fosfat. Apoi are loc transferul

7
grupării carboxil activate pe biotin-enzimă, cu formare de carboxi-biotin-enzimă: aceasta este
donorul de grupare carboxil către piruvat, cu formare de oxalacetat. (#20)
Piruvat carboxilaza este o enzimă mitocondrială, iar restul enzimelor gluconeogenezei sunt
localizate în citosol; oxalacetatul nu poate fi transferat în citosol ca atare (membrana mitocondrială
internă nu conţine un transportor pentru oxalacetat), ci sub formă de malat: (#21)
- oxalacetatul este redus la malat sub acţiunea malat dehidrogenazei mitocondriale;
- malatul este translocat în citosol cu ajutorul unui transportor specific;
- în citosol, malat dehidrogenaza citosolică oxidează malatul înapoi la oxalacetat.

 Oxalacetatul este transformat în fosfoenolpiruvat sub acţiunea fosfoenolpiruvat

carboxikinazei (PEPCK), în prezenţă de GTP ca donor de grupare fosfat. (#19)

Reacţiile piruvat carboxilazei şi PEP carboxikinazei au, în anasamblu, G° = 0,2 kcal/mol,
dar G real este de aproximativ −6 kcal/mol, ceea ce face ca transformarea piruvatului în PEP să fie
ireversibilă la concentraţiile reale ale celor doi compuşi în celulă (PEP este consumat imediat în
reacţiile ulterioare ale GNG).

(2) PEP parcurge mai multe etape reversibile din glicoliză, sub acţiunea enzimelor comune
glicolizei şi gluconeogenezei, până când se ajunge la cea de a doua barieră energetică din glicoliză
ce trebuie depăşită: transformarea fructozo-1,6-difosfatului în fructoză-6-fosfat (care
corespunde reacţiei din glicoliză catalizată de fosfofructokinaza-1). În GNG, această transformare
are loc prin îndepărtarea hidrolitică a fosfatului sub formă de fosfat anorganic, sub acţiunea
fructozo-1,6-difosfatazei. (#22)
Fructozo-6-fosfatul este convertit în glucoză-6-fosfat sub acţiunea fosfohexoz-izomerazei.

(3) Ultima barieră energetică este transformarea glucozo-6-fosfatului în glucoză;

scindarea hidrolitică a fosfatului este catalizată de glucozo-6-fosfataza. (#22)

 Ecuaţia globală a GNG din lactat:

2 lactat + 4 ATP + 2 GTP + 6 H2O Glucoză + 4 ADP + 2 GDP + 6 Pi

2. GNG din lipide

Lipidele de rezervă (trigliceridele) din ţesutul adipos reprezintă o altă sursă de glucoză. Prin
hidroliza trigliceridelor rezultă glicerol şi acizi graşi.
a) Glicerolul este eliberat în sânge, de aici este captat în ficat şi rinichi, unde poate fi
transformat în glucoză în modul următor: este fosforilat sub acţiunea glicerol kinazei, după care
glicerol-3-P este oxidat în prezenţă de NAD+ sub acţiunea glicerol-3-P dehidrogenazei, cu formare
de dihidroxiaceton-fosfat (DHAP). (#23)
DHAP este un intermediar al glicolizei/gluconeogenezei: din 2 molecule de DHAP, una este
izomerizată la gliceraldehid-3-P (GA-3-P); cele două trioze formează împreună fructoză-1,6-
difosfat, care apoi parcurge etapele din GNG până la formarea de glucoză:
DHAP + GA-3-P F-1,6-P2 F-6-P G-6-P Glucoză

b) Acizii graşi cu număr par de atomi de C (cum sunt marea majoritate a acizilor graşi din
componenţa trigliceridelor depozitate în ţesutul adipos), eliberaţi în sânge după hidroliza
trigliceridelor, sunt captaţi parţial în ficat: aici sunt degradaţi prin -oxidare la acetil-CoA.
Pentru a se transforma în glucoză, acetil-CoA ar trebui să se transforme mai întâi în piruvat:
acest lucru este imposibil, datorită ireversibilităţii reacţiei piruvat dehidrogenazei (care catalizează
reacţia inversă, de transformare a piruvatului în acetil-CoA) → din acest motiv, acizii graşi cu
număr par de C nu constituie substrate pentru GNG (având în vedere că nici nu există o altă cale
prin care acetil-CoA să se transforme în piruvat sau într-un alt intermediar al GNG).

8
 3. GNG din aminoacizi

Din cei 20 de aminoacizi existenţi în structura proteinelor, 18 pot fi transformaţi în glucoză

(sunt glucogenici sau glucoformatori; excepţie fac leucina şi lizina). Pentru a se transforma în
glucoză, aceşti aminoacizi sunt metabolizaţi la: (#24)
- piruvat → acesta este convertit în glucoză;
- diverşi intermediari ai ciclului Krebs → aceştia, parcurgând ciclul, sunt convertiţi în
oxalacetat, care după transformare în fosfoenolpiruvat, intră în calea GNG şi generează glucoză.
Principalul aminoacid glucogenic este alanina: aceasta este implicată, alături de glutamină,
în transportul grupărilor amino ale altor aminoacizi de la ţesuturile extra-hepatice (muşchiul
scheletic, în cazul alaninei) spre ficat. Aici, alanina este transformată prin transaminare în piruvat:
(#23)
- piruvatul va genera glucoză în procesul GNG, glucoza fiind apoi trimisă muşchiului pe
cale sanguină;
- gruparea amino a alaninei va fi transformată, în cele din urmă, în uree.
Astfel, se formează un ciclu alanină-glucoză între muşchi şi ficat: mușchiul furnizează
ficatului alanină, ca substrat pentru gluconeogeneză, iar ficatul trimite o parte din glucoza formată
înapoi la mușchi, ca sursă de energie. (#18)

REGLAREA GLUCONEOGENEZEI

Viteza de desfăşurare a gluconeogenezei este reglată prin două tipuri de mecanisme, care
acționează la nivelul enzimelor cheie ale acestui proces: este vorba de cele patru enzime specifice
gluconeogenezei, care catalizează reacțiile ce corespund etapelor ireversibile din glicoliză. (#25)

1. Reglarea activităţii unor enzime-cheie prin modulare alosterică:

 piruvat carboxilaza: este activată de acetil-CoA;
 fructozo-1,6-difosfataza: este inhibată de fructoză-2,6-difosfat şi AMP.

2. Controlul sintezei celor patru enzime-cheie, în special a PEPCK (deci modificarea

cantităţii lor în celulă):
Glucagonul, adrenalina şi cortizolul: determină inducţia enzimelor. Glucagonul și
adrenalina acționează prin creșterea concentrației AMPc în celulă, iar acesta activează protein
kinaza A. Subunitățile catalitice ale PKA intră în nucleu și fosforilează o proteină numită CREB
(CRE-binding protein). Aceasta reprezintă un factor de transcripție, care se leagă la o secvență
reglatorie localizată în vecinătatea unor gene (cum este PEPCK), numită CRE (cAMP response
element) și activează transcripția genelor respective. (#26)
Cortizolul acționează prin mecanismul caracteristic hormonilor liposolubili. Pe lângă
activarea transcripției genelor care codifică enzimele cheie ale GNG, cortizolul stimulează și
catabolismul proteinelor musculare, aminoacizii rezultați fiind utilizați apoi în ficat ca substrate
pentru gluconeogeneză.
 Insulina: determină represia enzimelor cheie ale gluconeogenezei, având astfel o acțiune
inhibitorie asupra acestui proces.

REGLAREA COORDONATĂ A GLICOLIZEI ŞI GLUCONEOGENEZEI

Cele două procese cu caracter opus sunt reglate într-o manieră coordonată, reciprocă:
creşterea vitezei unui dintre ele are loc simultan cu scăderea vitezei celuilalt şi viceversa, astfel
încât ele să nu funcţioneze concomitent cu viteze egale. (#25) O asemenea situaţie ar duce la
irosirea substratelor celor două căi metabolice şi la consum de ATP fără realizarea de travaliu
metabolic (în glicoliză se generează 2 moli ATP per mol de glucoză degradată, iar gluconeogeneza

9
din lactat consumă 6 moli de ATP per mol de glucoză sintetizată). S-ar realiza, deci, un ciclu inutil
(„futile cycle”).
Pentru a evita formarea unui asemenea ciclu inutil, reglarea coordonată a celor două procese
este asigurată la nivelul a două puncte de control:

1. Primul punct de control determină soarta piruvatului din mitocondrie: (#27)

 sub acţiunea piruvat dehidrogenazei, piruvatul este degradat la acetil-CoA, care apoi va fi
degradată total în ciclul Krebs;
 sub acţiunea piruvat carboxilazei, piruvatul este transformat în oxalacetat, care se va angaja
în procesul gluconeogenezei.
În condiţii de depleţie glucidică, în ficat are loc o intensificare a degradării acizilor graşi
(ficatul îşi obţine energia pe această cale) → creşte formarea de acetil-CoA → acest metabolit
influenţează, prin modulare alosterică, activitatea celor două enzime de mai sus:
- inhibă piruvat dehidrogenaza → scade degradarea piruvatului (în felul acesta are loc și
diminuarea degradării glucozei ca sursă de energie);
- activează piruvat carboxilaza → determină orientarea piruvatului spre GNG.

 Între procesul degradării acizilor graşi şi gluconeogeneză există o relaţie concretizată în

faptul că degradarea acizilor graşi favorizează gluconeogeneza:
- acetil-CoA rezultată din acizii graşi activează piruvat carboxilaza;
- degradarea acizilor graşi furnizează ATP-ul necesar în gluconeogeneză.

2. Al doilea punct de control este situat la nivelul etapei de:

 transformare a fructozo-6-P în fructoză-1,6-P2 sub acţiunea fosfofructokinazei-1 (în
glicoliză);
 transformare a fructozo-1,6-P2 în fructoză-6-P sub acţiunea fructozo-1,6-difosfatazei (în
gluconeogeneză). (#27)
Aceste două reacţii opuse sunt reglate într-o manieră coordonată şi reciprocă; acelaşi
modulator alosteric (fructoză-2,6-disfosfat) influenţează activitatea ambelor enzime, dar în sensuri
opuse:
- activează fosfofructokinaza-1 → creşte viteza glicolizei;
- inhibă fructozo-1,6-difosfataza → scade viteza gluconeogenezei.

Cantitatea de fructoză-2,6-difosfat în hepatocit este modulată de insulină și glucagon, acesta

fiind un al doilea mecanism prin care se realizează reglarea hormonală a gluconeogenezei (pe lângă
fenomenul de inducție/represie a enzimelor cheie):
- în condiţii de abundenţă glucidică (post-prandial): creşte secreţia de insulină → aceasta
creşte cantitatea de fructoză-2,6-disfosfat → accelerarea glicolizei şi încetinirea GNG;
- în condiţii de depleţie glucidică (inter-prandial): creşte secreţia de glucagon → acesta
scade cantitatea de fructoză-2,6-disfosfat → încetinirea glicolizei şi accelerarea GNG.

10