1.4.

Cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este o piaţă specifică. Obiectul tranzacţiei pe o asemenea piaţă îl

formează moneda – numerar, a cărei producere cade în sarcina Băncii Centrale,
şi/sau banii de cont, crearea cărora este asigurată de băncile comerciale.

Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, prin confruntarea

specifică dintre cererea şi oferta de monedă, în funcţie de preţul ei exprimat prin rata
dobânzii.

Cererea de 1.4.1. Cererea de monedă. Motivaţiile cererii de monedă.

monedă
Populaţia doreşte moneda pentru funcţiile pe care aceasta poate să le îndeplinească,
şi nu pentru calităţile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare, fie ele chiar de
aur. Mărimea cererii de monedă în economie depinde de utilităţile acesteia, care sunt
exprimate de facilităţile pe care le pot asigura disponibilităţile băneşti.

Atunci când moneda a îndeplinit mai ales funcţii pasive – de mijlocire a

schimburilor de bunuri economice, când circulaţia bănească reprezenta un reflex al
fluxurilor economice reale – masa monetară era condiţionată mai ales de nevoile
agenţilor economici de a achiziţiona bunurile materiale şi de a plăti serviciile
necesare. Acesta este motivul tranzacţional al cererii de monedă.

Factori Cererea generală de monedă, ca şi cererea pentru fiecare agregat monetar sunt
obiectivi si condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi:
subiectivi În primul rând, masa monetară în circulaţie depinde de volumul total al
schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia. Aceasta
înseamnă că masa monetară (M) se află în raport direct proporţional cu volumul
bănesc al bunurilor economice schimbate, rezultat din potenţarea volumului fizic al
bunurilor şi serviciilor vândute – cumpărate (T) cu nivelul preţurilor (P). În acelaşi
timp, ea evoluează în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V),
adică numărul de acte de sehimb pe care le facilitează o unitate monetară în
orizontul de timp pentru care se calculează masa monetară.

Mărimea masei Mărimea masei monetare în circulaţie, la acest nivel de analiză se deduce din ecuaţia
monetare cantitativă a schimbului (Fisher):

MV = PT, de unde rezultă M = TP/V

În al doilea rând, masa monetară depinde de amploarea creditului,

respectiv, de raportul între vânzările pe datorie, şi plăţile făcute în contul creditelor
ajunse la scadenţă în perioada de referinţă, luându-se în considerare şi cealaltă
componentă a masei monetare - banii scripturali.

Macroeconomie 26
 Piaţa monetară

Pornind de la influenţele acestor elemente, masa monetară necesară circulaţiei

mărfurilor (M), este egală cu valoarea mărfurilor aflate în circulaţie (PT), minus
valoarea mărfurilor vândute pe credit (C), plus cantitatea de bani necesară plăţilor
scadente (S) minus suma plăţilor care se compensează reciproc (Pc), totul raportat la
numărul mediu de rotaţii al unei unităţi monetare (V):
  
M  PT C S Pc .
Lichiditate V

În al treilea rând, masa sumelor băneşti este influenţată şi de

comportamentul agenţiilor economici faţă de monedă, sintetizat prin expresia:
intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.

Preferinţa pentru lichiditate, ca factor contemporan al cererii de monedă, se

bazează pe mai multe mobiluri concrete:
1. mobilul venitului, adică tendinţa oricărui agent economic de a păstra banii
lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor.
2. mobilul afacerilor, păstrarea unui volum de bani în aşteptarea unor
plasamente mai avantajoase în viitor;
3. mobilul prudenţei, dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a
face faţă situaţiilor neprevăzute sau pentru a valorifica eventualele situaţii
avantajoase;
4. mobilul speculaţiei, constând în aceea că, în anumite condiţii, banii lichizi
sunt un bun financiar superior faţă de diferitele titluri de valoare, ceea ce îi
determină pe deţinătorii de economii să le păstreze în bani lichizi şi nu în titluri de
Rata lichiditaţii credit.

Stocul de monedă existent în societate, moneda existentă la agenţii economici,

ca şi cea folosită într-un orizont de timp, se măsoară prin lichiditatea monetară,
care se exprimă în mărime relativă, prin rata lichidităţii (Rl).

Rata lichidităţii (Rl) reprezintă raportul între nivelul mediu anual al sumei
agregatelor monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă.
Viteza de
circulaţie a Rl = M/TP.
monedei
Intensitatea utilizării masei monetare este măsurată prin viteza de circulaţie a
monedei. Aceasta se exprimă printr–un raport care evidenţiază rapiditatea sau
încetineala tranzacţiilor, ca şi viteza cu care circulă veniturile.

V = TP/M = 1/R1.

Oferta de Viteza de circulaţie fiind inversul ratei lichidităţii, sporirea ei determină reducerea
monedă lichidităţii masei monetare, iar scăderea ei relevă simptomul formării de stocuri
monetare inactive.

1.4.2. Oferta de monedă. Multiplicarea banilor de cont

Macroeconomie 27
 Piaţa monetară

Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie.

Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi ale altor
instituţii emitente, şi îşi încetează existenţa când revine la emitent. Punerea monedei
în circulaţie, deci oferta de monedă, reprezintă transformarea, prin cumpărare, a
activelor nonmonetare (imobile, terenuri, acţiuni, efecte de comerţ) în active
monetare.

Într-o economie de piaţă, diferitele componente monetare sunt create şi puse în

circulaţie de: băncile comerciale, Trezorerie şi Banca Centrală.

Băncile comerciale crează moneda de cont (scripturală) prin acordarea de credite

agenţilor economici.

Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul băncilor
comerciale şi al Băncii Centrale. În mod direct, Trezoreria oferă moneda, prin
împrumuturile pe care le contractează la diferite băci comerciale sub forma
obligaţunilor emise şi negociate (subscrise).

Oferta de monedă este suplimentată de Banca Naţională de emisiune în mai multe

situaţii:
În primul rând, biletele Băncii Centrale intră în circulaţie pentru
alirnentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. Operaţiunea are loc în felul
următor: dacă bugetul de stat este întocmit cu deficit, trezoreria emite bonuri pentru
a acoperi cheltuielile administraţiei de stat. Băncile comerciale subscriu bonurile
Trezoreriei. Dar ele pot să revândă Băncii Centrale toate sau o parte a bonurilor de
trezorerie subscrise. Suma obţinută de bănci din revânzarea bonurilor respective
reprezintă oferta de bilete de bancă pentru circulaţie.
În al doilea rând, Banca Centrală modifică masa monetară naţională în
funcţie de nevoile de valută. Banca Centrală sporeşte masa monetară de fiecare dată
când cumpără devizele străine obţinute prin exporturile de mărfuri şi diminuează
această masă cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa importurile pe care le fac
agenţii economici.
În al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie în situaţia în care
băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor
mai mari decât depunerile clientelei sale. Banca de emisiune oferă bani celorlalte
bănci în mai multe situaţii, respectiv atunci când: compensaţiile dintre băncile
comerciale nu pot fi reduse la zero; deţinătorii de depozite doresc să păstreze
moneda sub formă de bilete ale Băncii Centrale; autorităţile monetare obligă băncile
comerciale să suplimenteze sumele depuse în contul Băncii Centrale.

Crearea banilor de cont

Multiplicatorul Multiplicatorul banilor. Prin operaţiunile specifice pe care le efectuează pe piaţa
banilor monetară, băncile comerciale crează banii de cont potenţând masa monetară.
Procesul respectiv este cunoscut sub denumirea de "expansiunea depozitelor la

Macroeconomie 28
 Piaţa monetară

vedere", de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditului.

Pentru a explica şi caracteriza mecanismul multiplicării banilor, se presupun

următoarele ipoteze:
Exemplu:
 toate băncile comerciale au convenit ca nivelul rezervelor lor să fie 10%
din volumul depozitelor la vedere;
 banii numerar intraţi în sistemul bancar nu sunt expuşi scurgerilor în
afara sistemului;
 toate plăţile sunt efectuate de bănci, prin operarea în conturile deschise
de acestea clienţilor lor.

Să presupunem că o persoană care păstrează, de regulă, pentru nevoile ei curente

10.000 u.m., hotărăşte să diminueze această rezervă la 9.000 u.m., diferenţa de 1.000
u.m. depunând–o la o bancă comercială.

Operaţiunea a avut următoarele efecte: transformarea a 1.000 u.m. numerar aflat în

circulaţie în depozite bancare; crearea, concomitent, a unei mase monetare
scripturale de 1.000 u.m. Dacă banca ar fi obligată să păstreze în rezervă întreaga
surnă depusă, atunci nu s-ar produce decât o modificare de structură a masei
monetare. Dar, banca ţine efectiv ca rezervă doar 10% din depunere, restul de bani îi
împrumută solicitanţilor de credit. Persoana care contractează creditul la Banca în
cauză dispune depunerea sumei la o altă Bancă comercială care, la rândul ei, deţine
ca rezervă doar 10% din depunere, restul sumei împrumutând-o altui solicitant de
credit. Prima bancă nu mai poate acorda credit deoarece rezervele sale sunt la
nivelul de 10 % din depozit.

Împrumutul de 900 u.m. apare însă sub formă de depozit la a doua bancă ceea ce
înseamnă că masa monetară în cont a sporit la 1.900 u.m. Activitatea primei bănci a
dus la crearea de noi cantităţi de bani în cont. Cealaltă bancă poate proceda în
acelaşi fel cu suma de 900 u.m., depusă de clientul ei, adică să păstreze ca rezervă
90 u.m. şi dă cu împumut solicitanţilor suma de 810 u.m. Procesul de depunere a
numerarului la bănci şi crearea de către acestea a excedentului de bani în cont poate
fi redat sub formă schematică:

A 900 B 810 C 729

“Injectia” 1000 împrumut 900 Împrumut 810 Împrumut 729
initiala de ------------ ------------ ------------
numerar lei rezerve lei rezerve lei rezerve lei
100 lei 90 lei 81

Procesul de expansiune a depozitelor în cont se va opri atunci când întreg numerarul

intrat este păstrat în băncile comerciale sub forma rezervelor obligatorii. Cum
rezervele obligatorii au reprezentat a zecea parte din depozitele la vedere, procesul
va avea ca efect înlocuirea a 1.000 u.m. numerar cu 10.000 u.m. depozite la vedere

Macroeconomie 29
 Piaţa monetară

(monedă de cont).

 Multiplicatorul ofertei de bani. Pe baza rezervelor

fracţionare, injecţiile de numerar determină o expansiune a ofertei de
bani. Pentru fiecare u.m. numerar introdusă în sistemul bancar,
băncile vor crea 10 u.m. depozite la vedere, deci 10 u.m. monedă de
cont.

În general, multiplicatorul monedei de cont este definit ca raportul

dintre volumul noilor depozite ( D ) şi noile rezerve ( R ), adică:

D 1000
M M  ; M M   10 ori
R 100
iar
R 100
r  100; r  100  10%,
D 1000
 Contracţia ofertei de bani. Procesul de multiplicare a
banilor de cont poate funcţiona şi în sens invers, în cazul în care avem
o scurgere de numerar din sistemul bancar. Scurgerea numerarului va
antrena o distrugere a monedei de cont, de 1/r ori mai mare.

În cazul în care, un client al băncii decide să păstreze sub forma

numerarului un plus de 1.000 u.m,, retragând această sumă din contul
său curent, rezervele băncii sale se diminuează cu 1.000 u.m. Pentru a
se restabili echilibrul, depozitele la vedere trebuie diminuate cu
10.000 u.m., iar împrumuturile băncii vor scădea cu suma de 9.000
u.m.; atunci când aceste împrumuturi ajung la scadenţă, banca nu le
va mai reînnoi.

2.1 Obiectul pieţei de capital

Într-un sens foarte general, obiectul pieţei capitalului îl constituie tranzacţiile

cu activele financiare, al căror rol în economia de piaţă creşte şi se diversifică
continuu.

Pentru definirea şi caracterizarea obiectului pieţei capitalului este necesară

precizarea, în prealabil, a conceptului de active.

Într-o accepţiune generală, activele reprezintă bunuri care au capacitatea de

a genera fluxuri de venituri în viitor.

Există două categorii principale de active: fizice şi financiare.

Activele fizice cuprind bunurile de capital fix (echipamente, clădiri, etc.),

suprafeţele de teren, bunurile constituite în stocuri şi rezerve, bunurile de
consum de folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele.
 intermediul cărora se asigură acoperirea unor necesităţi de finanţare, peste
Pentru propriile lor resurse.
alţi agenţi
economici Hârtiile de valoare pot fi pe termen scurt şi pe termen lung.
(întreprin
deri), Hârtiile de valoare pe termen scurt facilitează finanţări, respectiv plasamente
hârtiile de pe perioade mai mici de un an.
valoare
reprezintă Între hârtiile de valoare care intră în sfera celor pe termen scurt mai importante
instrumen sunt: efectele de comerţ, bonurile de tezaur, certificatele de depozit. În mod
te prin obişnuit, se considera că aceste hârtii de valoare fac obiectul pieţei monetare.

55Macroeconomie 55
Piaţa capitalurilor
Hârtiile de valoare pe termen lung

Obligaţiunea

Acţiunea
Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care mijlocesc finanţări,
respectiv plasamente pe perioade ce depşesc un an.

De regulă, sfera acestor hârtii de valoare pe termen lung se extinde la acţiuni şi obligaţiuni. În
funcţie de caracteristicile veniturilor generate, hârtiile de valoare se clasifică în: hârtii de valoare cu
venituri fixe (obigaţiunile şi acţiunile privilegiate) şi hârtii de valoare cu venituri variabile (acţiunile
ordinare).

Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung. Emitentul obligaţiunii este debitorul, iar
deţinătorul acesteia - creditorul.

Emitentul este obligat să plătească deţinătorului la un termen specificat numit scadenţă - suma
înscrisă pe obligaţiune - valoarea nominala a acesteia – şi, periodic, de regulă anual, până la
termenul de scadenţă, o anumită dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii. Valoarea nominală a
obligaţiunii reprezintă, deci, chiar suma cu care emitentul este creditat de către deţinător (obligatar).

Acţiunea este un titlu de proprietate, dovedind participarea deţinătorului la capitalul social al

societăţii comerciale pe acţiuni care a emis titlul.

In fapt valoarea înscrisă pe acţiune - valoarea nominală a acesteia - reprezintă o parte a capitalului
social. Deţinătorul acţiunii este îndreptăţit să primească anual o cotă corespunzătoare, numită
dividend, din profitul societăţii. Acţiunile pot fi: privilegiate, dând dreptul la un dividend fix,
indiferent de mărimea profitului realizat de societate în anul respectiv; ordinare, pentru care cota de
dividend este variabilă în funcţie de dimensiunile profitului.

Întrucât piaţa de capital se referă la achiziţiile şi vânzările de titluri de valoare cu o scadenţă mai
mare de un an, piaţa acţiunilor este considerată prima componentă a acestei pieţe. Aceasta,
deoarece acţiunile emise nu au precizată o scadenţă şi se consideră că atâta vreme cât va exista
societatea pe acţiuni, vor fi valabile şi acţiunile în baza cărora ea funcţionează.

A doua componentă a pieţei capitalului este piaţa ipotecară. În schimbul ipotecării locuinţelor sau a
terenurilor, băncile specializate oferă, celor ce solicită acest lucru, sumele de bani cu care ei îşi pot
continua sau relansa afacerile. 0 altă componentă a pieţei capitalului o formează piaţa
obligaţiunilor corporaţiilor, principalii posesori ai acestor titluri de valoare fiind companiile de
asigurări. În sfârşit, în piaţa capitalului se include şi piaţa obligaţiunilor administraţiei publice.

Cumpărarea şi vânzarea hârtiilor de valoare pe termen lung sunt facilitate, în cadrul pieţei
capitalului, de un ansamblu de instituţii specializate.

4.1Obiectul şi trăsăturile pieţei valutare

Valuta

Piaţa valutară
Devizele
 Piaţa valutară desemnează totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a
Piaţa monedelor convertibile, ce aparţin diverselor ţări. Ea se manifestă oriunde se
valutară este întâlnesc cererea şi oferta de valute, având rolul să atragă mijloacele de plată
o expresie a internaţionale sub formă de bancnote şi monedă divizionară, sau de instrumente
amplificării de plată şi de credit, emise în valută.
relaţiilor
economice Deci pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu efecte de comerţ sau titluri
între ţări, de valoare emise în valută, numite devize.
care implică
schimbarea Valuta, reprezintă moneda naţională a unei ţări privită şi folosită în raport cu
sistematică a monedele altor ţări şi utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale.
monedelor
naţionale Devizele, constituie totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de credit
între ele, internaţionale, exprimate în valută, având rolul de mijloc pentru stingerea
operaţiune obligaţiilor rezultate din comerţul internaţional, pentru efectuarea de investiţii la
cunoscută nivel internaţional (în active fizice sau în active financiare) şi pentru acordarea şi
sub numele rambursarea de credite. Devizele sunt de fapt creanţe ale agenţilor economici
de schimb autohtoni asupra unor agenţi din exterior, existente sub forma unor înscrisuri,
valutar. exprimate în valută, şi îmbracă următoarele forme: trate, bilete la ordin, cecuri,
acţiuni, obligaţiuni şi bonuri de tezaur, care pot fi preschimbate în valută.

Pe piaţa valutară acţionează următoarele categorii de subiecţi:

Operatorii de pe a) operatorii principali, reprezentaţi de bănci. Majoritatea operaţiunilor
piaţa valutară pe piaţa valutară se realizează prin intermediul băncilor. Sumele utilizate pe
această piaţă se află sub forma depozitelor bancare, a banilor de cont, aparţinând

Macroeconomie 132
Piaţa valutară
Cererea de valută

Oferta de valută
persoanelor fizice şi juridice. Operaţiunile cu bani numerar ocupă o pondere foarte mică pe această
piaţă. Finalizarea operaţiunilor de schimb valutar se face prin transferul telegrafic al depozitelor
bancare între cumpărători şi vânzători, pe baza ordinelor emise de clienţii băncii sau de băncile
respective.
b) operatorii comercianţi, reprezentaţi de agenţii economici ce realizează activităţi de
comerţ internaţional. Ei vin pe piaţa valutară ca vânzători de valută şi cumpărători de monedă
naţională în cazul exportului, iar în situaţia importului, ei cumpără valută în schimbul monedei
naţionale.
c) operatorii intermediari, acţionează pe piaţa valutară în calitate de comisionari sau
reprezentanţi ai diferitelor agenţii economice din comerţul internaţional.
d) operatorii speculatori, sunt peroane fizice sau juridice care au acces la piaţa valutară în
conformitate cu reglementările în acest sens din fiecare ţară.

Cererea şi oferta de valută ce se manifestă pe piaţa valutară, se constituie pe baza unor procese
specifice, determinate, pe de o parte de evoluţia economiilor naţionale iar pe de altă parte de evoluţia
relaţiilor economice internaţionale.

Cererea de valută, decurge din operaţiunile de import, din prestările de servicii realizate în ţară de
agenţi economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional. Ea provine din partea agenţilor
economici pentru extinderea activităţilor economice, pentru interese speculative de profit şi pentru
scopuri de protejare a monedei naţionale în raporturile de schimb cu alte monede.

Oferta de valută, provine îndeosebi de la exportatorii de bunuri, de la agenţii economici care

prestează servicii în altă ţară şi din intrările în ţară sub diverse forme a capitalurilor străine. Ea se
formează în special, pe baza depozitelor bancare constituite de agenţii economici şi doar în mică
măsură pe baza disponibilităţilor de numerar, care au un rol nesemnificativ în procesul de formare a
ofertei valutare.

4.3 Cursul valutar

Operaţiunile valutare, indiferent că sunt de vânzare-cumpărare a valutelor sau se

referă la transferuri valutare, pun faţă în faţă diferite monede naţionale, implicând
stabilirea unor raporturi de valoare între ele, raporturi cunoscute sub numele de
curs valutar.
Curs valutar Cursul valutar reprezintă preţul unei unităţi monetare, naţionale sau
internaţionale, exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric,
în anumite condiţii de loc şi timp.

În condiţiile demonetizării aurului, la baza determinării raporturilor valorice

dintre valute se află în prezent, paritatea puterii lor de cumpărare.

Pentru înţelegerea procesului de stabilire a valorii paritare, pe baza puterii de

cumpărare a două monede care se schimbă, presupunem că la un moment dat, pe
piaţa americană, cu 1 dolar se cumpără o cantitate de bunuri de consum personal
curent, care evaluată în franci francezi, ar costa 5 franci. Pe piaţa franceză, cu 1
dolar se cumpără aceeaşi cantitate de bunuri de consum personal curent, care
evaluată în franci costă 6 franci. Prin urmare, pe cele două pieţe cu 1 dolar se
cumpără bunuri de consum personal curent pentru care este necesar să se
plătească în medie 5,5 franci francezi. Această medie reiese din influenţa
preţurilor aceloraşi bunuri pe cele două pieţe, rezultând un curs valutar economic,
sau de piaţa, de 1 dolar egal 5,5 franci francezi. Rezultă deci, că paritatea
Macroeconomie 138
 Piaţa valutară

puterilor de cumpărare, înseamnă un asemenea curs între două monede naţionale

care să permită consumatorilor din cele două ţări care fac schimbul, să
beneficieze de o putere de cumpărare aproximativ egală. Cursul valutar se
determină deci, prin luarea în calcul a preţurilor la care se vând produsele de bază
din cadrul schimburilor reciproce ale ţărilor a căror monede se compară, şi a
ponderii acestor produse în comerţul reciproc. Pe această bază se determină ce
cantitate de bunuri se cumpără cu o unitate monetară pe pieţele celor două ţări,
făcându-se media ponderată dintre preţuri, şi ponderea produselor care fac
obiectul comerţului reciproc.

Paritatea puterii de cumpărare este doar o primă aproximare a cursului valutar,

întrucât acesta suportă influenţa mai multor factori:
1. Raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare. Dacă
oferta monedei naţionale este slabă, iar resursele dintr-o valută sunt abundente,
cursul monedei naţionale în raport cu valuta respectivă creşte şi invers.
2. Nivelul şi evoluţia inflaţiei interne. Deprecierea internă a monedei
naţionale datorită inflaţiei, generează pe termen lung deprecierea generalizată
externă a acesteia în raport cu alte monede.
3. Competitivitatea comerţului exterior şi situaţia balanţei
comerciale, pot modifica aşteptările şi anticipările agenţilor economici cu privire
la puterea de cumpărare a monedei naţionale, exercitând o influenţă directă in
evoluţia cursului de schimb valutar. Astfel, un sold pozitiv al balanţei comerciale
determină o creştere a cursului monedei naţionale (datorită creşterii ofertei de
valută), în timp ce un sold negativ al balanţei comerciale va determina o scădere
a cursului valutar, datorită creşterii cererii de valută, pe fondul existenţei unei
penurii de valute pe piaţa naţională.

5.1Balanţa de plăţi externe

Un rol esenţial în analiza fluxurilor economice externe ale unei ţări şi în realizarea
echilibrului financiar-valutar revine balanţei de plăţi externe.
Balanţa de
Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se
plăţi externe
includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale
economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de
obicei un an.

În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea.

Aşadar, balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi
plăţilor valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri,
efectuate între agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini. Aceste
operaţiuni sunt grupate pe următoarele capitole sau posturi:

Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent, care include: a) balanţa
comercială, care reprezintă în formă valorică, încasările din export şi plăţile
pentru importul de mărfuri corporale; b) balanţa serviciilor, care exprimă
încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de transport, telecomunicaţii,
turism, tranzit, asigurări şi expediţii, operaţiuni bancare, financiare-valutare, etc; c)
balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu caracter de venituri ca:
dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite
specialiştilor străini, etc; d) balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă
transferurile le, donaţiile, transferurile în cadrul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice
economiilor Europene, ajutoarele publice sau private, etc.
băneşti ale
lucrătorilor Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital care
emigranţi, include: a) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, care reflectă creditele
despăgubiri primite sau creditele acordate pe termen de până la un an, repatrierea activelor şi

Macroeconomie 154
 Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

altele; b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă fluxurile

de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor, sub forma investiţiilor directe, investiţiilor de
portofoliu, cotizaţii, donaţii şi creditarea internaţională, exclusiv creditele Fondului
Monetar Internaţional; c) balanţa rezervelor valutare, care reprezintă formarea şi
utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar
Internaţional.

Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond, mărimea în

expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile
internaţionale:  activitatea comercială, adică import-export de bunuri şi servicii; 
activitatea financiară, adică mişcarea de capitaluri pe termen lung;  activitatea de
creditare, adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt;  activitatea monetară,
adică mişcarea de masă monetară.

Privită în totalitatea ei la un moment dat, balanţa de plăţi externe poate fi

caracterizată prin următoarele stări: echilibrată, atunci când încasările sunt egale
cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de
referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile
internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora; deficitară
sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către
străinătate.

6.2 Consumul

O parte din veniturile deţinute de persoanele fizice şi juridice, inclusiv de stat, este
utilizată pentru cumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea de servicii
personale sau colective. Deci, orice consum se bazează pe un anumit venit care, de
regulă, se concretizează într-o anumită sumă de bani.
Consumul Folosirea acestor bunuri economice de către populaţie şi administraţie, în scopul

satisfacerii trebuinţelor lor personale şi colective reprezintă consumul. Ca act final

al activităţii economice, pe seama acestuia se asigură existenţa oamenilor,
satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii, dezvoltarea personalităţii umane.

Consumul personal constituie o componentă principală a calităţii vieţii, respectiv a

Consumul nivelului de trai. Volumul, structura, calitatea şi dinamica acestuia, reliefează
personal gradul de satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice, spirituale şi sociale ale
populaţiei.
Consumul
Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi
pe locuitor
servicii, este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea
consumului total, pe grupe de produse şi produse principale, dintr-o anumită
perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări.

Cu ajutorul acestuia, se apreciază capacitatea pieţei de a satisface cerinţele de

Macroeconomie 169
 Venitul, consumul și investițiile

consum ale populaţiei, precum şi modificările structurale ce survin în cadrul

consumului respectiv.

Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe

Costul vieţii
totalul populaţiei se exprimă prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de
mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă
un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii, necesare
consumului populaţiei. Mărimea cheltuielilor curente depinde de: cantităţile de
bunuri materiale şi de servicii achiziţionate şi incluse într-un “coş” de bunuri şi
servicii şi de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri
economice.

Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii (ICW) sau indicele
general (sintetic) al preţurilor, care evidenţiază modificarea medie a preţurilor
bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de populaţie, într-o perioadă de
timp.

Acest indice se determină prin relaţia:

n

p i1
q i0  pi1
I cw  q i 
i1
 100, unde pi1 şi pi0 reprezintă
100 sau I gp 
p i0 n
 pi0
q i0

i1
preţurile bunurilor şi serviciilor din perioada curentă şi respectiv de referinţă, care
fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei (qi0).

Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc a creştere a
nivelului de trai şi invers.

Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului

de trai se utilizează, de către organisme specializate, bugetele de familie.

Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează

sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura
lor (din muncă, din surse bugetare etc.) iar cheltuielile de consum, după destinaţia
lor: hrană, locuinţă, învăţământ, transport etc.

Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de

familii reprezentative, selectate de organisme specializate, după anumite reguli
convenite oficial.

Legităţile evoluţiei consumului

Corelaţiile dintre venituri şi cheltuielile pentru consum au fost analizate de

numeroşi specialişti, acestea fiind sintetizate în aşa-zisele legităţi ale consumului.
Printre acestea s-a impus legea psihologică fundamentală, al cărei conţinut este

Macroeconomie 170
 Venitul, consumul și investițiile

exprimat de J.M. Keynes astfel: “cu creşterea sau scăderea venitului oamenii
înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar
într-o proporţie mai redusă”. Dacă, de pildă, venitul va creşte cu 10%, consumul
va spori cu 5% şi, invers, dacă venitul se reduce cu 10% consumul se va diminua
cu 5%.
Având în vedere faptul că veniturile sunt limitate, fiecare individ (familie) este
preocupat să-şi procure bunurile de consum personal care să-i dea maximum de
satisfacţie. De regulă, doleanţele consumatorului depăşesc posibilităţile de
satisfacere a lor (în condiţiile unor disponibilităţi băneşti limitate). De aceea, el îşi
poate satisface anumite trebuinţe numai renunţând la altele.

Corespunzător legii specifice a distribuirii cheltuielilor de consum, atingerea

satisfacţiei maxime de consum are loc în condiţiile în care sunt egale utilităţile
finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare grupă, respectiv din fiecare
categorie de cheltuieli destinate consumului. Altfel spus, consumatorului îi este
indiferent pe ce cheltuieşte ultima sumă de bani de care dispune.

Corelaţiile dintre creşterea veniturilor şi creşterile diferitelor capitole de cheltuieli

de consum au fost analizate de economistul-statistician E. Engel. El a ajuns la
concluzia că, pornind de la un anumit nivel al venitului şi pe baza unei anumite
creşteri a acestuia (să zicem o creştere cu 15%), modificările diferitelor articole de
cheltuieli de consum vor înregistra următoarele ritmuri şi sensuri:
a. cele destinate achiziţionării produselor alimentare sporesc într-o măsură
mai mică (de pildă, cu 10%) ceea ce înseamnă că-şi reduc ponderea în
totalul cheltuielilor de consum;
b. cheltuielile destinate cumpărării articolelor de îmbrăcăminte şi de
încălţăminte cresc în aceeaşi proporţie cu venitul (cu 15%) deci îşi
menţin ponderea anterioară;
c. idem, cheltuielile cu locuinţa (15%);
d. în schimb, cheltuielile pentru asigurarea confortului şi pentru recreere
cresc într-o măsură mai mare decât creşte venitul (cu 20%), sporindu-şi
ponderea în totalul cheltuielile de consum.

În ultimele decenii, în ţările dezvoltate economic, pe fondul unui venit relativ

ridicat şi al sporirii lui continue s-au conturat alte tendinţe în dinamica articolelor
de cheltuieli de consum. Cele mai semnificative relaţii de mărime între venituri şi
cheltuielile de consum sunt:
a. în contextul creşterii consumului de alimente, al diversificării structurii şi
al îmbunătăţirii calităţii lor, cheltuielile pentru acest articol în bugetul de
familie au sporit într-o măsură mai mică, comparativ cu sporul venitului;
ca urmare, aceste cheltuieli şi-au redus ponderea (de la peste
40% până la circa 20%);
b. în ceea ce priveşte cheltuielile cu îmbrăcămintea, încălţămintea şi
accesoriile, acestea şi-au redus, de asemenea, ponderea în bugetul de
familie de la aproape 20% la mai puţin de 10%;
c. cheltuieli cu serviciile – inclusiv cele ce se referă la locuinţă şi confort

Macroeconomie 171
 Venitul, consumul și investițiile

– au înregistrat o creştere mult mai mare decât cea a veniturilor; în

cazul transporturilor şi comunicaţiilor, ponderea cheltuielilor făcute cu
acest articol (indiferent dacă este vorba de transportul în comun sau cu
mijloace proprietate privată) a crescut până la aproape 17%.

În ţările mai puţin dezvoltate economic, dinamica şi structurile cheltuielilor de

consum înregistrează ritmuri şi sensuri atipice, care se abat de la legităţile
surprinse mai înainte. De pildă, în cele mai multe dintre aceste ţări, ponderea
cheltuielilor pentru hrană a sporit considerabil, ajungând la peste 60% din
bugetul mediu de familie.

Înclinaţia spre consum şi factorii care o determină. Raportul procentual dintre

Înclinaţia
consum şi venit, este pus în evidenţă de rata consumului ( c ) sau înclinaţia medie
medie spre spre consum, care exprimă ponderea consumului (C) în totalul venitului (V),
consum adică:

C c
c  100 ; de unde C  V  .
V 100
Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers
proporţională cu mărimea venitului. Mărimea consumului depinde obiectiv de
dimensiunile venitului, iar subiectiv, de trebuinţele indivizilor.

Înclinaţia medie spre consum reprezintă relaţia fundamentală dintre un anumit

nivel al venitului exprimat în salariu şi cheltuielile de consum la acest nivel al
venitului.

Mărimea cheltuielilor destinate consumului personal depinde de o serie de factori

obiectivi şi subiectivi. Printre factorii obiectivi se înscriu:
a. nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor în general. Consumul
personal depinde într-o mare măsură de venitul real, de cel nominal şi
de mărimea venitului disponibil. Decizia de consum este luată în raport
cu evoluţia venitului personal disponibil;
b. modificările neprevăzute care afectează preţul diferitelor elemente de
capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală şi/sau
accentuarea restricţiilor la unele resurse naturale. Pe perioade scurte,
acest factor are o influenţă majoră asupra înclinaţiei spre consum;
c. modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile
de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de
cumpărare a banilor sau de unele riscuri. Acest factor se identifică cu
evoluţia ratei dobânzii. De regulă, se consideră că mărimea
cheltuielilor de consum se modifică în raport invers proporţional cu
evoluţia mărimii ratei dobânzii. Riscurile privesc şi ele anumite
aspecte: incertitudinea duratei de viaţă, care influenţează asupra
posibilităţilor de a beneficia de bunurile viitoare plata unor impozite
exagerat de mari, având caracter confiscator; incertitudini externe
privind viitorul etc.;
d. modificarea politicii fiscale care creşte sau scade cererea globală. Când

Macroeconomie 172
 Venitul, consumul și investițiile

este utilizată ca instrument pentru o repartiţie mai echilibrată a

veniturilor, politica fiscală accentuează înclinaţia spre consum; când o
parte importantă a fondurilor bugetare este destinată achitării datoriei
publice, sporesc impozitele de la populaţie, înclinaţia spre consum
diminuându-se.

Factorii subiectivi se referă la înclinaţii psihologice, la obiceiurile indivizilor.

Printre aceştia se înscriu următoarele mobiluri:
a. dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii
neprevăzute; drept urmare, cheltuielile pentru consumul curent se
diminuează în favoarea unui consum viitor, pentru cazuri neprevăzute;
b. constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau
protejarea anumitor persoane;
c. dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele
acţiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor proiecte de afaceri;
d. instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea
treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate
în timp;
e. senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe
seama existenţei unei sume băneşti economisite;
f. dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
g. manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea
cheltuielilor de consum curent.

În raport cu factorii obiectivi şi subiectivi care determină mărimea cheltuielilor de

consum, evoluează şi înclinaţia spre consum. Din ansamblul lor, impactul cele mai
puternic îl are modificarea venitului, acesta constituind variabila principală de care
depinde cererea de consum. Pe termen scurt, un venit în creştere este însoţit adesea
de economii sporite, în timp ce un venit în descreştere este însoţit de economii
micşorate. Un nivel absolut mai ridicat al venitului tinde, de regulă, să mărească
decalajul dintre venit şi consum, deoarece satisfacerea trebuinţelor curente, de
bază, constituie un impuls mai puternic decât o incitaţie spre economisire, dar care
începe să se afirme doar din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de
bunăstare.

După J.M.Keynes, relaţia dintre venit şi consum se află sub incidenţa legii
psihologice fundamentale, potrivit căreia, de regulă, şi în medie, o dată cu
creşterea sau reducerea venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi
diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă.

Deci, la o creştere a venitului (V) are loc şi o sporire a consumului (C), dar
Înclinaţia
creşterea venitului devansând creşterea consumului, adică: V > C.
marginală
spre consum Legătura funcţională dintre creşterea veniturilor şi creşterea cheltuielilor pentru
consum este relevată de înclinaţia marginală spre consum (c’).
Aceasta exprimă raportul dintre creşterea consumului şi creşterea cu o unitate a

Macroeconomie 173
 Venitul, consumul și investițiile

venitului, adică:
c’ = C/V, şi se prezintă ca o mărime pozitivă, dar subunitară,
fiind un număr cuprins între 0 şi 1.
0 < c’ < 1

În condiţii normale, înclinaţia marginală spre consum nu poate lua nici valoarea 0
şi nici valoarea 1, mărimea ei fiind plasată mai aproape de 1 decât de 0. În
perioadele de boom, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6 – 0,7, în
timp ce în perioadele de recesiune este mai mare.

Legătura funcţională dinte venit, consum şi economii este pusă în evidenţă de

următoarele date ipotetice:

V C S c s c’ s’
(mil. lei) (mil. lei) (mil. lei)
0 16 -16 - - - -
20 32 -12 1,6 -0,6 0,8 0,2
40 48 -8 1,2 -0,2 0,8 0,2
60 64 -4 1,06 -0,06 0,8 0,2
80 80 0 1 0 0,8 0,2
100 96 4 0,960,04 0,8 0,2
120 112 8 0,930,07 0,8 0,2

Din situaţia prezentată se pot desprinde o serie de concluzii, care au un caracter

general:
a) în situaţia în care consumul este mai mare decât venitul disponibil,
diferenţa dintre C şi V poartă denumirea de consum autonom. Acesta
poate fi acoperit din împrumuturi sau din economii;
b) dacă notăm consumul autonom cu a, atunci C = a + Vc’, iar
S = -a + V s’;
c) consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil numai pe o
perioadă scurtă de timp. Pe o perioadă îndelungată de timp, consumul
autonom este egal cu zero;
d) economiile sunt negative sau pozitive, în funcţie de nivelul înclinaţiei
medii spre consum ( c ). Când c >1, economiile sunt negative, iar când
c <1, economiile sunt pozitive;
a  V  c
e) întotdeauna c >c’ deoarece c  ;
V
f) pe măsură ce venitul disponibil (V) creşte, c se reduce şi tinde să se
apropie de c’, care rămâne relativ constantă;
g) pe o perioadă îndelungată de timp, c’ este mai mare decât pe o perioadă
scurtă de timp.

Macroeconomie 174
 Venitul, ra nr. 6.1. Relaţiile dintre venit, consum şi
consumul și economii
investițiile

7.2.2. Indicatorii macroeconomici calculaţi în S.C.N.

Pe baza informaţiilor C+Soferite de contabilitatea naţională, se calculează următorii

indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice. V
120 C
S(+)
Produsul global brut100 (PGB) – exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi
serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca
80
sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele
economiei naţionale, cu60 sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de
C=16+0,8V
regulă un an). 40
S=0,2V-16
n 20 n n

 16

S(-)
PGB  PGi  PFi  Ci,
O i1
 S
i1 i1 V
20 40 60 80 100 120
-16
unde: PGB – produsul-20global brut
PG – produsul global realizat în fiecare sector de activitate;
F
i
g
u

Macroeconomie 214
 Creșterea și dezvoltarea economică

PF – produsul final realizat în fiecare sector de activitate;

Ci – consumul intermediar din fiecare sector de activitate;
i = numărul de sectoare economice.

PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor

materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea
Produsul de noi bunuri economice (consumul intermediar – respectiv materii prime,
intern brut materiale, energie, semifabricate etc.).

Produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor

economice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă,
un an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui
indicator o constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau
cheltuielile efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine
de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea).
Sunt avute în vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul
acelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se
determină pornind de la PGB din care se scade consumul intermediar.

PIB  PGB  Ci ,

unde: - PIB – produsul intern brut în preţurile pieţei;

h) Ci - consumul intermediar.
i)
Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate
consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi
creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:
PIB  Cper  Cpub  FBCF  (E I) ,

unde: - Cper – consum personal privat;

- Cpub – consum public (guvernamental);
- FBCF – formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor;
Produsul - E – expertul ;
intern net - I – importul.

Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în
interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină
prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):

PIN  PIB  CCF ,

unde: PIN – produsul intern net;

Produsul
CCF – consumul capitalului fix.
naţional brut
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută de piaţă a

Macroeconomie 215
 Creșterea și dezvoltarea economică

tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici

autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în afara teritoriului naţional,
într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la
mărimea PIB la preţurile pieţei, la care se adaugă valoarea adăugată brută a
agenţilor economici autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade
valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile
pieţei (Vasi):
PNB  PIB  Vaas  Vasi .

PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la
restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la
restul lumii – remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii
şi ale întreprinderilor primite de la restul lumii – veniturile proprietăţii şi ale
întreprinderilor vărsate restului lumii.

Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de soldul
(pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în
străinătate şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării. Dacă
soldul este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă
semnificativă între PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs
de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie a forţei de muncă sau aflate sub
impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul în ţările lor de origine.

Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă

îşi desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este
indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin
urmare, cel mai folosit în comparaţiile internaţionale.

Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an, este denumit PNB nominal, iar pe
baza preţurilor comparabile (ale unui an de bază dat) este denumit PNB real. Prin
raportarea PNB nominal/ PNB real se obţine deflatorul PNB ce reliefează
modificările intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

PNB no minal PNB no minal

Produsul Deflatorul PNB  ; PNB real  100 .
naţional net PNB real Igp

Produsul naţional net (PNN), exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor

materiale şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în
afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se
determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.

PNN  PNB  CCF

Venitul Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci
naţional el reflectă venitul naţional.

Macroeconomie 216
 Creșterea și dezvoltarea economică

Venitul naţional (VN), reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către

proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la
producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă
(salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii
etc.). Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB
evaluat la preţurile pieţei din care se scade consumul de capital fix.

VN pp  PNB pp  CCF  PNN pp

unde: VNpp – venitul naţional la preţurile pieţei;
PNBpp – produsul naţional brut la preţurile pieţei.

Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind

de la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele
indirecte nete.
VNpf  VNpp  Iin sau VNpf  PNNpp  Iin .
unde: VNpf – venitul naţional la preţurile factorilor de producţie;
Iin – impozitele indirecte nete – care cuprind: impozitele pe vânzări, accize,
TVA, impozitul pe proprietate, impozitul pe licenţe etc. Pentru firme aceste
impozite sunt costuri şi se adaugă la preţul de vânzare. In acelaşi timp, ele sunt
fluxuri de venituri bugetare.

Subvenţiile de exploatare sunt alocaţiile de la bugetul statului, fără echivalent

pentru firmele private, pentru a stimula producţia sau a menţine preţurile de
consum.

Prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin

impozitele indirecte nete.

Iin  Ii  Sex .

Deci,

VNpf  PNBpp  CCE  Ii  Sex sau VNpf  PNNpp  Ii  Sex .

De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii

finale de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de
investiţii.

Dacă la venitul naţional se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine
venitul naţional disponibil:

Venitul VNd  VN  Tnr ,

personal unde: VNd – venitul naţional disponibil;
Tnr – transferurile nete ale restului lumii.

Macroeconomie 217
Creșterea și dezvoltarea economică
Venitul personal disponibil
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a face faţă
nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional, din care se scad
veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite de societăţile comerciale,
impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile comerciale le plătesc pentru asigurări sociale
etc.) şi se adaugă transferurile statului spre menaje, sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj,
ajutoare, burse etc.
Vp  VN  Prnd  Iprnd  CAS  Ts ,
unde: Vp - venitul personal;
Prnd – profituri nedistribuite de societăţile comerciale;
Iprnd - impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale;
CAS – cotizaţii pentru asigurările sociale plătite de societăţile comerciale; Ts – transferuri
ale statului spre menaje.

Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal, din care se scad impozitele
directe asupra veniturilor personale:
Vpd  Vp  Id ,
unde: Vpd – venitul personal disponibil;
Id – impozitele directe asupra veniturilor personale.

Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru procurarea de
bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi funcţionării societăţii (consum)
şi pentru economisire.

9.1 Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice

Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură

şi economie naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile,
consumul, ocuparea forţei de muncă etc) permite constatarea că în unele perioade
se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea
economică de ansamblu sau de ramură, pentru cunoaşterea stării de criză. Aceasta
înseamnă că, în timp, activitatea eonomică nu are o evoluţie uniformă, lineară, ci
Evoluţie este fluctuantă. Se pot delimita fluctuaţii sezoniere accidentale (întâmplătoare) şi
fluctuantă ciclice.

b) Fluctuaţiile sezoniere, se derulează, de regulă, pe parcursul unui an, ca

urmare a influentei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general
explicabile şi previzibile.

Astfel, sub incidenţa unor factori natural-climaterici, volumul producţiei, al

ocupării, al activităţii economice în general, cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui
an în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc.
Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări
sociale (obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laice ş.a.).

e) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori

sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi
politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită
stare de spirit a populaţiei etc.

Fluctuaţii ciclice
 f) Fluctua factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţe
ţiile dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită
ciclice regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.
sunt
determi
nate de

Macroeconomie 282
Fluctuaţiile activitaţii economice
Fazele mişcării ciclice
 Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului XIX, iar prin cercetarea lor
s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţii
economice în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp. Evoluţia principalelor
fenomene economice este pulsatorie, se derulează sub formă ondulatorie, are un caracter ciclic.

Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare cu trăsături
distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune.

În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la o

succesiune şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, care seamănă în linii generale de la
un ciclu la altul, în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale economiei au anumite
caracteristici, diferite de la o fază la alta.

Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură
activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a
desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii
economice.

Pentru cercetători, evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor statistice, în
special, a celor care exprimă activitatea la nivel macroeconomic. Cum acestea, în marea lor
majoritate, sunt sub formă monetară, devine necesară asigurarea comparabilităţii prin eliminarea
influenţelor generate de modificarea preţurilor.

De aceea, indicatorii valorici nominali – calculaţi pe baza preţurilor curente ale fiecărui an – trebuie
transformaţi în indicatori reali – mărimi exprimate în preţuri constante, comparabile.

O asemenea transformare se realizează cu ajutorul deflatorului, indicator care reliefează în mod

sintetic modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

9.2 Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi. Ciclul decenal şi fazele sale

Ciclurile lungi

Faza
ascendentă

Faza
descendentă
 ciclul inflaţionist şi cel al variaţiei stocurilor.
Pe baza
datelor a) Ciclurile lungi sau seculare
statistice Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei factorilor de
acumulate producţie demonstrează că aceasta se desfaşoară sub forma unor unde lungi cu o
pentru diferite durată de 40-60 ani. In acest interval de timp, în economie este dominant un
economii, au anumit mod tehnic de producţie. O perioadă de timp reprezentând circa 20-30 ani
fost modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie
identificate capacităţile de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După aceasta, el intră în
mai multe conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora
tipuri de a fost edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a
cicluri raţionalităţii economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei
economice economice, mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor.
care se
suprapun şi se Începe o perioadă de tranziţie spre un nou mod tehnic de producţie apt să ridice
întrepătrund. eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi modalităţi de
Se detaşează combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi
prin accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de
importanţa producţie sunt pregnante, dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali,
lor: cicluri paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie.
lungi sau Generalizarea noului mod tehnic de producţie şi restructurarea profundă a
“seculare “, economiei, încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou
cicluri propriu stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă “ undă “ de dezvoltare
zise, numite economică. Corespunzător acestei logici, în evoluţia oricărei economii mature, se
decenale cu o disting două mari faze de evoluţie: una ascendentă, alta descendentă, fiecare cu o
durată care durată de 20-30 ani.
variază de la
4-5 ani la 10- Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate
12 ani şi economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor,
cicluri scurte, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai.
cu o durată de
la 6 luni la 3 In faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei,
ani, din investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc; ani de
rândul cărora recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în
se detaşează economie (inflaţie, şomaj) se accentuează.

Macroeconomie 285
 Fluctuaţiile activitaţii economice

In prezent, capătă o tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a
ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei
tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor din economie. Sub
influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului
tehnic de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului lung, inovaţiile care stau
la baza noului mod tehnic de producţie se generalizeaă în economie prin
intermediul unui proces investiţional susţinut, conferind o dinamică înaltă
producţiei, venitului naţional şi eficienţei economice. După o anumită perioadă,
apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie
existent, concretizate în diverse dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie, ceea
ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. In faţa dificultăţilor
economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovaţia tehnologică, generând un
puternic avânt inovaţional. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile
descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiile tehnologice s-au plasat între 1830 – 1840,
1890 – 1900, 1930 – 1940, inclusiv după 1975, care se încadrează în fazele
descendente ale ciclurilor lungi. In aceste intervale, sunt concentrate majoritatea
descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii
ample şi care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza stagnării şi îi
imprimă un curs ascendent pe o perioadă mai lungă. Este de remarcat că, în faza
ascendentă a ciclului lung, nu se ridică nevoi deosebit de presante în faţa cercetării
ştiinţifice, ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii.

Perioda de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată
printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei
descendente. Caracteristic crizei structurale este, pe lângă durata sa, şi faptul că
reprezintă cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de
fabricaţie.

Are loc “sancţionarea “ prin declin a unor subramuri şi produse legate de vechiul
mod tehnic de producţie şi propulsarea unor subramuri de viitor.
Ciclul decenal
b) Ciclul decenal şi fazele sale
Cercetarea ştiinţifică, privind evoluţiile ciclice în economiile de piaţă, este
concentrată, în primul rând, asupra ciclului decenal, căruia îi este dedicată o
bogată literatură, conţinând o mare varietate de puncte de vedere. In tratarea
ciclului economic decenal, deşi se recunoaşte, în principiu, existenţa aceloraşi
faze, diferiţi autori folosesc termeni diferiţi. Unii autori vorbesc de criză şi
depresiune, respectiv înviorare şi avânt. Samuelson foloseşte termenii: restrângere
(contracţie), înviorare, expansiune şi apogeu. Alţi autori consideră că cele 4 faze
ale ciclului decenal sunt: expansiunea, punctul de cotitură superior (criza),
depresiunea şi punctul de cotitură inferior (de începere a refacerii, respectiv a
expansiunii).

Indiferent de denumirea fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în

mod ideal sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de
volum (sau indice) al activităţii economice, iar pe abscisă este surprinsă variabila

Macroeconomie 286
 Fluctuaţiile activitaţii economice

timp (fig. 13.1.).

VN

E
B
D
F
C
A

A B C D E F Timp

Figura nr. 9.1. Ciclul decenal şi fazele sale

În cadrul unui ciclu decenal, se remarcă mai întâi faza de expansiune (perioada de
timp A-B şi C-E) în care conjunctura economică este favorabilă. În ansamblu,
afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum este dinamică, cu
perspective de consolidare, optimismul domină starea de spirit a agenţilor
economici.

Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un

Expansiune
proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie
existente şi crearea altora noi. Anticipările privind mărirea cererii de bunuri de
consum, sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a
forţei de muncă, fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin efectul de
antrenare a investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a
ofertei agregate şi a venitului viitor (conform teoriei multiplicatorului
investiţiilor).

În această fază, în care optimismul agenţilor economici este robust, are lor
stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea stocurilor în
persepectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. Totodată, băncile acordă credite
cu o oarecare uşurinţă, gradul de îndebitare a întreprinderilor cu scop lucrativ
depăşind limitele prudenţei, iar creditul de consum se extinde. Cererea agregată în
creştere, stimulată artificial şi prin mărirea masei monetare şi vitezei de rotaţie a
monedei, determină o tendinţă de creştere lentă, dar de durată a preţurilor: mai
întâi a celor cu ridicata, iar apoi a celor cu amănuntul, declanşând procesul
inflaţionist.

În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile

altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce

Macroeconomie 287
 Fluctuaţiile activitaţii economice

determină o frânare a investiţiilor. Ea se accentuează atunci când întreprinzătorii

constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărei capacitate
depăşeşte cererea solvabilă , ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile
investiţii să fie mai mică decât cea anticipată. O primă reacţie o reprezintă o
anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. Pe acest
fond are loc intrarea economiei într-o nouă fază, cea de cotitură superioară, cu
manifestări de criză ciclică. Premiza acestei faze constă în faptul că în economie
apar fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de
unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau partenerii externi), fie de
epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este de menţionat în acest sens
tendinţa de reducere a ratei profitului ca urmare a numeroase cauze ca: sporirea
Punctul de
costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai
cotitură scumpi sau având un nivel calitativ mai redus; mărirea stocurilor generate de o
superior serie de împrejurări (disproporţii între diferite ramuri şi subramuri,
nonconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori, creşterea mai
rapidă a producţiei în raport cu veniturile pe care agenţii economici le cheltuiesc,
reducerea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor) etc. In faţa noilor
fenomene, băncile tind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce
amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor.

Aceste fenomene cumulative pot marca trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice –
recesiunea (în grafic de la punctul B la C; de la E la F). Recesiunea reprezintă
încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale ritmului creşterii economice.

Recesiunea Astfel, elementele de neîncredere deja afirmate în faza de inversare a conjuncturii

(punctul de cotituă superior B respectiv E) se difuzează în sistemul economic;
întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi încetinesc activitatea. Altele întâmpină
dificultăţi datorită diminuării cererii şi (sau) creşterii costurilor ceea ce conduce la
reducerea autofinanţării. Cererea, care alimentează faza de expansiune, tinde să se
contracte mai întâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi apoi a unor
prodfactori (datorită încetinirii sau chiar reducerii procesului investiţional) dar şi a
bunurilor de consum curent, generată de creşterea şomajului. Dinamica producţiei
se încetineşte ori poate deveni negativă în unele ramuri sau pe ansamblu, ca
urmare a reducerii comenzilor. Ea se corelează cu restrângerea masei monetare, cu
stagnarea sau reducerea cursului titlurilor. Prin efectul acceleratorului, o atenuare
sau reducere a cererii agregate, şi în primul rând de bunuri de capital, poate
accentua cumulativ tendinţa de reducere a producţiei, conducând la eliminarea
treptată a excesului de ofertă şi a stocurilor. În faţa acestor dificultăţi, agenţii
economici sunt obligaţi să adopte măsuri drastice de reducere a costurilor şi
promovarea vânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, la
îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori.

Realizarea unor asemenea obiective se asigură printr-o impulsionare a procesului

investiţional, care generează un nou moment de cotitură în evoluţia economiei
(interval C – D) şi, apoi, o nouă fază de expansiune a ciclului decenal. Revigorarea
procesului investiţional, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reînnoirea

Macroeconomie 288
Fluctuaţiile activitaţii economice
Punctul de cotitură inferior
capitalului fix activ, stimulează cererea de prodfactori şi gradul de ocupare a forţei de muncă, mai
întâi în sectoarele care-l produc. Pe baza creşterii veniturilor, creşte cererea de satisfactori, care la
rândul său impulsionează procesul investiţional şi producţia de prodfactori, iniţiindu-se astfel o nouă
fază de expansiune (interval D
– E).

Ciclul economic “decenal“ cuprinde intervalul B-E, cu momentul B (punctul de cotitură superior) şi
intervalele de inflexiune B-C, C-D, D-E. Într-un ciclu clasic, se disting manifestările de criză şi
recesiune în care sunt pregnante fenomene negative şi căutări, uneori dureroase, pentru noi echilibre şi
restructurări necesare şi momentul de cotitură inferior (începerea unei înviorări) care, împreună cu
expansiunea, definesc o evoluţie favorabilă pe ansamblul economiei – boom-ul.

Fiecare fază a ciclului caracterizează o anumită stare a economiei, îndeplineşte o anumită funcţie în
evoluţia de ansamblu. Dacă rolul expansiunii în înfăptuirea aspiraţiilor de progres ale fiecărui popor
este evident, nu mai puţin necesare şi importante sunt funcţiile pe care le îndeplineşte recesiunea (şi
manifestările de criză economică). Ele au rolul de a restabili temporar, cu preţul unei risipe de resurse
economice, sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie. Amintim dintre acestea corelaţia dintre
cererea agregată şi oferta agregată, dintre economii şi investiţii, dintre masa monetară aflată în
circulaţie şi cea necesară acesteia etc.

Aşa cum s-a subliniat, ciclurile decenale se derulează pe fondul celor seculare, iar experienţa istorică
a evidenţiat că în ţările dezvoltate, o fază a ciclului lung a cuprins, de regulă, 2-3 cicluri decenale. Din
perspectiva istorică, apare relevant faptul că în faza ascendentă a ciclului lung, se observă la ciclurile
decenale, preponderenţa fazelor de expansiune. Manifestările de criză şi recesiune sunt, de regulă,
reduse în timp şi de mică profunzime. Din contră, în faza descendentă a ciclului lung, fazele de
expansiune ale ciclului decenal manifestă o anumită slăbiciune. Nesiguranţa fenomenelor
caracteristice acestor faze se împleteşte cu un şomaj persistent şi o inflaţie “viguroasă”, numeroase
ramuri şi domenii de activitate se află într-un proces de redimensionare şi restructurare de lungă
durată. În general, pe fondul crizei structurale, fenomenele negative şi depresiunile pregătesc în
înlănţuirea a 2-3 cicluri decenale, mai întâi, bazele şi, apoi, generalizarea în economie a unui nou mod
tehnic de producţie.

10.1 Definire şi măsurare

Inflaţie Etimologic cuvântul inflaţie provine din latinescul “inflare” care are semnificaţia
de a se umfla în mod exagerat. Preluarea şi folosirea termenului în vocabularul
specializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate. De la începuturile
manifestării sale şi până în zilele noastre, fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub
raportul conţinutului şi al formei de manifestare, prin această trăsătură esenţială -
de creştere exagerată a preţurilor.

Deşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul din fenomenele complexe foarte
greu de definit şi prins în tuşe sigure. Opiniile ca şi încercările de definire a
inflaţiei se înscriu pe o gamă foarte variată, fiecare încercând să surprindă ceea ce
se crede a fi esenţial în conţinutul sau manifestarea procesului.

Prin ceea ce au în comun aceste opinii, reţinem că inflaţia reprezintă un

dezechilibru macroeconomic monetaro-real, reflectat în creşterea masei monetare
din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetară şi
la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.
 Din această încercare de definire, rezultă că nu orice creştere a preţurilor este
sinonimă cu inflaţia.

Este vorba mai întâi de o creştere anormală, foarte puternică a preţurilor. Aceasta
înseamnă, implicit, că raportăm creşterea la un sistem de referinţă, la un prag
admisibil, socotit normal, caracteristic stării de stabilitate monetară. Astfel, pentru
secolul trecut se putea emite pretenţia stabilităţii monetare gândite în condiţiile
unei creşteri zero a preţurilor. Inceputul de secol XX lăsa în urmă triunghiul
magic clasic: creştere economică susţinută, ocuparea deplină a forţei de muncă şi
stabilitate monetară. Starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economiei
şi lumea se obişnuieşte cu ideea că echilibrul este o întâmplare. La nivelul anilor
50 se acceptă o creştere anual a preţurilor cuprinsă între 1-2% pentru ca în

Macroeconomie 308
 Inflaţia

perioada anilor 60 - 70 să fie socotită normală o creştere a preţurilor de 3-4%. In
prezent acest prag se ridică până la 5%.

În al doilea rând, creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă spre a putea vorbi
de inflaţie. Nu intră în discuţie o creştere conjuncturală, determinată de factori
aleatori, întâmplători, sezonieri.

Creşterea preţurilor se produce, în al treilea rând, neuniform; nu afectează în

aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile. Cu toate acestea se poate calcula un
indice general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe întreaga
economie, prin raportarea PIB socotit în preţurile perioadei curente (p1) la acelaşi
indicator calculat în preţurile perioadei de bază (p0) după formula deflatorului PIB:
PIBp1
IPIB = x 100.
PIBp0

Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori şi inflaţia este

percepută în primul rând de aceştia, şi cum preţurile factorilor de producţie se
Indicele general reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi serviciilor de consum, s-a instituit
al preţurilor obişnuinţa de a se determina inflaţia prin indicele general (sintetic) al preţurilor
sau cum i se mai spune, indicele preţurilor de consum.
n

 qi0  pi1
I gp  i1
n 100,
q i0  pi0
i1
Rata inflaţiei
unde pi1 şi pi0 reprezintă preţurile bunurilor şi serviciilor din perioada curentă şi,
respectiv, de referinţă, care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei (qi0).
Dacă se scade din indicele preţurilor, exprimat procentual, baza de comparaţie care
este de 100, se obţine rata inflaţiei (Ri):
Ri = Igp – 100%.

În strânsă legătură cu indicele preţurilor se află indicele puterii de cumpărare a

populaţiei (Ipc), respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitate
monetară. Puterea de cumpărare, deci valoarea relativă a monedei se află în relaţie
invers proporţională cu indicele preţurilor:
Mm I
PC M M = ;iar: Ipc  MM  100 ;
Igp MM I
gp
1
sau Ipc   100
MM Igp

Mai adăugăm, în al patrulea rând, că inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul

că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituindu-
se, în acelaşi timp, într-un nou punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria
bulgărului de zăpadă).

Macroeconomie 309
 Inflaţia

Încercând o clasificare a inflaţiei, reţinem din multitudinea de criterii cu care

operează teoria economică, pe cele ale locului şi modului de manifestare şi al
ordinului de mărime.

După primul criteriu avem:

a) o inflaţie a abundenţei, prezentă în ţările dezvoltate. Are la origini,

îndeosebi, cauze monetare; cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o
cantitate mare de bunuri şi servicii;

b) o inflaţie a penuriei, caracteristică ţărilor slab dezvoltate. Se explică,

deci, printr-o insuficienţă a ofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o
cantitate mică de bunuri şi servicii.

Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poate măsura la modul absolut sau
relativ.

La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în

volumul de semne monetare în circulaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare
şi dorite de populaţie.

La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă rata inflaţiei. Amplitudinea ei
Inflaţie exprimă intensitatea inflaţiei.
Târâtoare,
Ţinând seama de valorile pe care le au principalii indicatori de măsurare a inflaţiei
Deschisă,
şi în principal de cele ale indicelui mediu anual de creştere a preţurilor, literatura
Galopantă,
Megainflaţie
de specialitate departajează inflaţia în:
Hiperinflaţie  inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită, care presupune o
creştere a preţurilor în prporţie de 3-4% anual;
 inflaţie deschisă (open inflation) sau moderată, caracterizată printr-o
creştere generală a preţurilor de 5-10% anual;
 inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci când creşterea preţurilor
depăşeşte 15% anual;
 megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţia depăşeşte pragul
formei galopante, preţurile crescând cu 15% lunar:
 hiperinflaţia, cea mai acută formă de creştere necontrolată a preţurilor,
înregistrând cote de 200-300% anual.

Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în textura
întregului organism economic şi social. Intensitatea sa se măsoară şi prin raportare
la acei indicatori ai dinamicii macroeconomice strânşi legaţi de procesul
inflaţionist după cum urmează:
 Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o creştere economică cu rate
pozitive considerabile, dobândită, printre altele, şi ca urmare a efectului de

Macroeconomie 310
Inflaţia
Stagflaţie

Slumpflaţie
 antrenare pe care creditul facil şi ieftin, în condiţii de inflaţie, îl are asupra dezvoltării. Este o
creştere obţinută în perioada postbelică, până în deceniile şase şi şapte, în baza unor reţete de
politică economică keynesistă, când rata de creştere (4-6%) a fost superioară celei a inflaţiei
(3%);
 Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de creştere economică se obţine cu preţul unei
 inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a creşterii economice;
 Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se produc următoarele
 fenomene: inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică zero);
 Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin scăderea producţiei
naţionale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.

10.2 Cauze şi mecanisme inflaţioniste

Inflaţia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi explicate printr-o analiză

obişnuită de genul cauză-efect. Faptul că se află la confluenţa unor procese de
natură diversă şi contradictorie îngreuiază raţionamentul. Cu toate acestea analiştii
problemei au sintetizat cauzele generatoare de inflaţie:
 inflaţia prin cerere şi ofertă;
 inflaţia prin costuri;
 inflaţia prin monedă.

Inflaţia prin 2 Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul “legii lui Say” şi a
cerere şi ofertă legii cererii şi ofertei. Potrivit “legii lui Say” orice ofertă îşi crează propria cerere
sau, altfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi
care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri,
deci o cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care
aparatul de producţie nu răspunde corespunzător. In condiţiile unei oferte rigide,
deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri.
Când această situaţie se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale,
în proporţii suficiente, puseul inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă
într-o veritabilă inflaţie.

Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem:

 scăderea înclinaţiei spre economisire;

Macroeconomie 313
 Inflaţia

 detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi

 politică;
 intrarea de devize străine suplimentare, care se adaugă la mijloacele de plată
 interne, mărind masa acestora;
  cheltuielile cu efecte productive întârziate;
 sporirea cheltuielilor neproductive şi , în principal, al celor militare.
Veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe măsură,
 bunurile militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;
 “posibilitatea de a trăi din dezeconomii” prin dezvoltarea excesivă a creditului
 de consum;
 o creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
 o creştere demografică susţinută.

Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica
menţionăm:
 situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea
pentru anumite sectoare de a procura mâna de lucru necesară lărgirii
 producţiei;
 modificări rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a
reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia
 efectivă şi directă a cererii;
 nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui
 mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului;
  slaba mobilitate a factorilor de producţie;
 condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe)
 nefavorabile;
 nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor.

Necorelarea cerere - ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată

prin figura 15.1.:
P
C3 Of
C2

P3 C1

P2

P1

0
Q1 Q2 Q3 Q

Figura 10.1. Inflatia prin cerere

Macroeconomie 314
 Inflaţia

Unei creşteri a cererii globale de la C 1 la C2 şi respectiv C3 firmele îi răspund,

parţial prin creşterea ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 şi parţial prin
creşterea preţurilor de la P1 la P2 şi P3. Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât
curba ofertei este mai inelastică (mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai
rigidă. O asemenea situaţie se întâlneşte îndeosebi în faza superioară a unui boom
prelungit, când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei s-au consumat.
Atunci, unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a
preţurilor.
Inflaţia prin
costuri Figura prezintă doar o creştere şoc a cererii, în două reprize. Pentru a putea vorbi
de inflaţie este necesară o creştere continuă a cererii şi, în mod corespunzător, a
preturilor.

- Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii

bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri şi deci, preţurile
imputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un
cost de producţie mărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea
factorilor de producţie creşte într-o cadenţă superioară sporirii productivităţii lor.

Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe

criterii economice; salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, crează cel mai
adesea tensiuni inflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are
acelaşi efect. Atunci când materiile prime se importă la preţuri ridicate care se
repercutează asupra preţurilor produselor finite indigene, vorbim de o inflaţie
importată. Fenomenul se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Cu
efecte similare se soldează o politică de amortismente accelerate determinate de
teama unei uzuri morale premature. Mai reţinem, spre a completa tablourile
factorilor cauzatori ai unor costuri ridicate efectele pe care le produc în această
direcţie presiunea fiscală şi costul datoriei publice. Dacă impozitele directe
subţiază veniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşi
lucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale
preţurilor şi deci orice creştere a lor afectează în mod proporţional nivelul
acestora.

Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin fig. 10.2., care evidenţiază diminuarea
ofertei pe măsură ce cresc costurile de producţie.

Macroeconomie 315
 Inflaţia

P O
C 3
O
2
P O
3
1

P
2

P
1

0 Q Q Q
3 2 1 Q

Figura 10.2. Inflaţia prin costuri

Se observă că unei creşteri a costurilor, firmele răspund, în parte, prin reducerea

producţiei de la Q1 la Q3 prin Q2, în parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3
prin P2. Măsura în care firmele vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde
de înclinaţia pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu
Spirala atât producţia se va reduce mai puţin, povara consturilor mai mari fiind transferată
inflaţionistă asupra consumatorilor prin preţuri mai mari.

Si aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi
creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă, pentru ca respectiva
creştere de preţuri să capete atributul de inflaţionistă.

Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce
la o creştere economică inflaţionistă, asigurând un înalt grad de ocupare a forţei de
muncă, inflaţia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a
gradului de ocupare. Cuvântul stagflaţie a fost inventat tocmai pentru a caracteriza
această din urmă stare a economiei, specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie
şi stagnarea creşterii economice.

Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala

inflaţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflaţia prin costuri se manifestă
concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea şomajului indus de o
reducere a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii
guvernamentale se lansează un program de creştere a cererii globale. In această
situaţie, oferta globală se va deplasa mereu spre stânga în timp ce cererea globală
se va deplasa constant către dreapta, sporind.

Macroeconomie 316
 Inflaţia

O
P 3 O
Inflaţia
2

O
P 1
monetară 3
C
3

P
2
C
2
P
1
C
1

0 Q Q Q
1 2 3 Q

Figura 10.3. Spirala inflationistă

Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o

diminuare a şomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari (fig. 15.3.).

3) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia cantitativă a

schimbului a lui Irving Fischer: MV = PT. In baza acestei relaţii s-a susţinut că
pentru o viteză de circulaţie a banilor dată, şi în condiţiile în care orice surplus de
bani se transformă automat în cerere de bunuri şi servicii, orice excedent al masei
monetare peste valoarea producţiei, conduce la inflaţie. Desigur, este expicaţia cea
mai simplistă a relaţie bani-inflaţie, dar ea a fost şi a rămas încă punct de plecare
pentru toţi cei care consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar.
Depăşind dihotomia economia reală - economia nominală (universul banilor),
monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedman rămân la convingerea că
“inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar” de care
răspunzătoare este politica statului. După opinia acestui autor, pentru a înfrâna
inflaţia, statul trebuie să procedeze la o emisiune monetară moderată în aceeaşi
cadenţă cu ritmul creşterii PIB, singura de natură să stabilizeze anticipările
inflaţioniste şi să conducă la echilibrul stabil pe toate pieţele.

Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea

monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzătoare de
creşterea preţurilor. Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un
supliment corespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a
populaţiei spre economisire poate “amâna” cererea. Apoi, transformarea cererii
potenţiale în cerere efectivă se face în timp, printr-o succesiune de cheltuieli. Mai
reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani
se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea
tensiunii cererii asupra preţurilor interne. Cu alte cuvinte, suplimentul în bani din
circulaţie nu este în totalitate răspunzător în creşterea preţurilor, şi în măsura în
care este, doar în anumite condiţii.

In situaţia în care excedentul de monedă rămâne totuşi prin natura sa inflaţionist,

Macroeconomie 317
 Inflaţia

de o manieră directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor

acestuia, în afara emisiunii propriu-zise de monedă.

Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

reţinem ca esenţiale:
1) Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. In
situaţia în care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se
acoperă prin împrumutul la banca de emisiune. Răul inflaţionist provine din
împrejurarea că statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii
suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul
ofertei;
2) Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o
supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare
celor produse de banii numerar. Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un
credit facil şi ieftin, se concretizeză într-o investiţie nouă, dar nepusă la timp în
funcţiune; masa monetară suplimentară va conduce la sporirea imediată a cererii
de consum, în timp ce noua investiţie întârzie cu oferta “promisă”;
3) Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost
ţinute în rezervă de posesorii lor;
4) Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor
curente care se adaugă mijloacelor de plată interne, sporindu-le;
5) Creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
6) O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele
circulaţiei cu bani fără acoperire etc.

Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte

inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului, nu
acelaşi lucru se poate spune despre constituirea ca atare a acestui excedent. Din
această din urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul
de povara inflaţiei; o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul
monetar sugerează implicarea sau, după caz, lipsa vinovăţiei implicării politicii
statale; oricum judecăm lucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie.

4) Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un război
sau o revoluţie, de pildă, se pot sonda cu un puseu speculativ al preţurilor la
anumite materii prime, sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. Tot aici se
încadrează şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra
cererii efective.

11.2 Caracteristicile şomajului

Somajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:

a)Nivelul şomajului, se determină absolut ca masă a şomajului şi relativ, ca rată

a şomajului .

Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment dat întrunesc
condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor. Altfel spus, ea constă din
populaţia activă disponibilă, respectiv din acea forţă de muncă neocupată.
 Dacă se are în vedere un anumit orizont de timp (lună, trimestru, an) şi numărul
şomerilor la începutul perioadei, atunci numărul şomerilor la şfârşitul perioadei
rezultă din creşterea (ajustarea) cifrei iniţiale cu intrările în rândul şomerilor şi cu
ieşirile din rândul acestora în acel orizont de timp.

Rata şomajului, ca mărime relativă a fenomenului, se calculează ca raport

procentual între masa şomajului (numărul mediu al şomerilor) şi unul din
parametrii de referinţă ai acestuia. Astfel de parametrii sunt: populaţia activă,
populaţia activă disponibilă, forţa de muncă (populaţia ocupată plus şomajul),
populaţia ocupată, populaţia ocupată ca salariaţi.

Se pare că cel mai concludent raport de exprimare a ratei şomajului este cel în
care se foloseşte ca numitor fie forţa de muncă, fie populaţia activă disponibilă.

Macroeconomie 351
 Ocuparea şi
şomajul

Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei.

În funcţie de aceasta, se poate distinge: şomajul total – care presupune
pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomaj parţial –
care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană în special prin
reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea
remunerării; şomajul deghizat – este specific mai ales ţărilor slab
dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate aparentă, cu eficienţă
(productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările est-europene, inclusiv în
România la nivel apreciabil.

- Alt elemente este durata şomajului sau perioada de şomaj de la

momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, a
avut o tendinţă generală de creştere. Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu
există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există
reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de
şomaj şi aceasta a avut tendinţe de creştere, atingând în unele cazuri 18-24
luni.

În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un
şomaj continuu de mai mult de 12 luni.

4) Structura şomajului sau componentele acestuia formate prin

clasificarea
şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în care au
lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de activitate
din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă, etc.

În ultimul deceniu se acordă forte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi
categorii de vârstă. Se relevă astfel că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de
asemenea, tinerii (până la 25 ani) şi vârstnicii de peste 50 ani, în raport cu restul populaţiei
active.