Sunteți pe pagina 1din 8

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Congresul de la Paris
decizii și consecințe

Neagu Elena
Master, Anul I, 2017-2018
Relații, instituții și organizații internaționale
În urma războiului Crimeii au avut loc o serie de divergențe între Maria Britanie și Franța
întrucât, englezii doreau să separe Rusia, Polonia, țările baltice, Finlanda, Caucazul, Crimeea,
ș.a. Franța oscila către un nou compromis, nedorind să despartă Imperiul țarist, evitâd totodată
întărirea puterii Angliei. Astfel, în urma unor decizii politico-diplomatice a avut loc debutul
Congresului de pace de la Paris, la data de 25 februarie 1856, sub președinția contelui
Walewski, având funcția de ministru de externe. La tratative a participat și Imperiul
habsburgic, datorită raportului adus în scena politică ca mediator între beligeranți, precum și
faptului că a avut trupe de ocupație în țările române, permițându-i Porții să-și deplaseze
unitățile militare pe front. Țarul Alexandru al II-lea (1855-1881) dorea ca și Prusia să fie
prezentă la dezbaterile congresului, bazându-se pe sprijinul acesteia, însă Palmerston se
opunea cu vehemență, punând motivul neparticipării Prusiei la război și spre deosebire de
Viena, Berlinul nu-și manifestase o dirință în acest sens. Acceptarea tacită a Franței, ca Prusia
să participe la această Convenție a avut loc la 10 martie 1956, menținându-se ideea că avea
avantajul semnăturii Convenției de la Lodra referitoare la Strâmtori (1841), facând automat
parte din noul tratat, care urma să-l inlocuiasă pe cel vechi1. Doar cinci state erau beligerante:
Rusia, pe de o parte, Imperiul otoman, Franța, Marea Britanie și Sardinia pe alta. Numărul
statelor semnatare a actului final au fost șapte la număr, prin cuprinderea, mai întâi, a
Imperiului habsburgic (urmare a sprijinului indirect oferit coaliției prin ocupația militară a
Principatelor Române) și, ulterior, a Prusiei (beneficiară a concursului tacit din partea
diplomației franceze menționat anterior)2.

La 18/30 martie 1856, plenipotențiarii întruniți la Paris semnau tratatul ce avea să pună
capăt Războiului Crimeii și ale cărui principașe prevederi erau următoarele: părțile restituiau
teritoriile ocupate în timpul ostilităților, Imperiul țarist fiind nevoit să evacueze fortăreața
Kars, iar aliații localităților Sevastopol, Balaclava, Eupatoria, Kerci, Enicale etc. (art. 3 - 4);
puterile se angajau să respecte puterile se angajau să respecte „independența și integritatea
teritorială a Imperiului otoman”, considerând că orice act de natură a-i aduce cea mai mică
știrbire este o „chestiune de interes general” (art. 7); Poarta promitea să acorde un firman
menit a imbunătăți soarta popoarelor aflate sub dominația sa, „fără deosebire de religie sau de
rasă”. Marea Neagră devenea mare deschisă flotei comerciale a tuturor țărilor, fiind, în
schimb, interzisă prezența în apele și porturile sale a navelor de război a oricărei puteri,
inclusiv statele riverare (art. 11); comerțul în porturile Mării Negre era liber de orice îngrădiri,

1
E. V. Tarlé, Războiul Crimeii, Vol. II, Editura de Stat pentru Literatură Științifică, București, 1952, p. 514
2
Dumitru Ivănescu, Dumitru Voicu, Congresul de Pace de la Paris (1856) - Prefaceri europene, implicații
românești, Editura Junimea, Iași, 2006, p. 5-6
Poarta și Rusia având obligația de a admite consuli în porturile lor (art. 12); deoarece Marea
Neagră devenise neutră, atât Împeriul țarist, cât și Imperiul otoman nu aveau dreptul să dețină
arsenale sau fortificații (art. 13); navigația pe Dunăre devenea complet liberă, nesupusă la taxe
și nici o piedică, în virtutea principiilor stabilite cu ocazia Congresului de la Viena privind
reglementarea nevigației pe fluviile care separă sau trec prin mai multe state (art. 15); pentru
punerea în practică a respectivelor hotărâri, precum și pentru degajarea gurilor Dunării de
nisipuri si alte obstacole lua naștere Comisia Europeană a Dunării formată din reprezentanți ai
Imperiului habsburgic, Franței, Marii Britanii, Imperiului Țarist, Porții și Regatului Sardiniei
(art. 16); județele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail reveneau Moldovei (art. 20);
Imperiul țarist era obligat să-și lichideze toate fortificațiile și să nu construiască nici un
obiectiv militar în insulele Aaland din Marea Baltică (art. 33) ș.a3.
În urma acestor reglementări, așteptările de binefaceri ale acestei Convenții, așa cum se
așteptau unii dintre protagoniști să apară, au fost înlocuite de fragilitate, inconsistență și
vulnerabilitatea propriilor decizii, puse în aplicare odată cu începutul transpunerii lor defapt4.
Între prevederile actului final al Congresului, menite a fixa coordonatele geopolitice ale
noului echilibru de forțe în plan european, se gesesc reținute: restituirea reciprocă a teritoriilor
ocupate în vremea ostilităților militare; angajamentul puterilor semnatare de a respecta
independența și integritatea teritorială a Imperiului otoman, apreciată ca o chestiune de interes
general. Pe lângă faptul că s-a luat în dezbatere statutul Principatelor Române, ca o
componentă foarte importantă a crizei orientale, a relevat și o nouă dispunere a forțelor în
cadrul sistemului de alianțe format în timpul războiului. Cele două tabere cunoscute ca fiind
una unionistă și una separatistă, s-au cristalizat pe baza jocurilor de interese ce au urmat în
urma incheierii conflictului, de fiecare putere în parte. Privind chestiunea românească,
părerile au fost împărțite, menifestându-se atât pe parcursul dezbaterilor comisiei europene de
la București, ori în secret, cu ocazia desfășurării alegerilor pentru Adunările ad-hoc5.
În cazul românilor, ministrul de externe al Franţei, contele Walewski, a cerut unirea
Moldovei cu Muntenia în conformitate cu deciziile conferinţei de la Viena din 1855 şi a
dorinţei românilor exprimată prin memoriile emigraţiei paşoptiste. Propunerea franceză a
provocat aprinse dezbateri şi controverse diplomatice Discuţiile au transformat problema
românească într-un punct delicat şi de aceea, în final, s-a adoptat o soluţie de compromis.
Principatele sunt scoase de sub protecţia Rusiei şi puse sub regimul garanţiei colective a celor

3
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, p. 334-335
4
Dumitru Ivănescu, Dumitru Voicu, op. cit., p. 113
5
Ibidem, p. 6-7
şapte mari puteri europene, ceea ce însemna că orice măsură referitoare la români nu putea fi
luată decât cu acordul marilor puteri. Nu în ultimul rând se convocau la Bucureşti şi Iaşi,
Adunări ad-hoc pentru consultarea românilor 6 , pentru a fi prezentate cât mai exact toate
trăsăturile societății, care urmau să se pronunțe asupra modului cum doresc să trăiască în
viitor locuitorii principatelor(art. 24), doalențele românilor urmând a fi disputate și aprobate
de marile puteri garante (art. 25); în final se preciza că, în cazut perturbării liniștii și ordinei în
principate, nici o intervenție armată nu putea avea loc decât cu consimțământul tuturor celor
șapte puteri garante7.
Pentru români, cum am anticipat, deschiderea lucrărilor Congresului coincide cu momentul
maxim al propagandei unioniste în Occident, al aplificării legăturilor cu personalităţi de
seamă ale vieţii politice şi culturale din Occident; coincidea cu un moment de viguroasă
afirmare a solidarităţii opiniei publice europene cu cauza Unirii Principatelor. 8 Problema
Unirii Principatelor este ridicată în dezbateri din nou de către reprezentantul Franţei – de data
aceasta, ministrul de externe francez, Alexandre Walewski – în şedinţa din 25 februarie/8
martie, cand s-au afirmat poziţiile diferite ale marilor puteri. Rusia se declară favorabilă
Unirii, interesată în dezbinarea foştilor aliaţi, Prusia şi Sardinia sprijină Unirea ca unele care
erau interesate în realizarea propriilor unităţi statale, cu unele ezitări, s-au pronunţat, în
această fază a evoluţiei diplomaţiei europene, şi Anglia. Pe o poziţie hotărât potrivnică s-au
afirmat Turcia şi Austria, prima, alarmată că Unirea Principatelor urma să fie un pas spre
independenţă; a doua, alarmată că înfăptuirea unui stat naţional român putea să ofere un
model de urmat pentru alte popoare aflate sub stăpânire austriacă şi, în primul rând, un pol de
atracţie pentru românii aflaţi sub această stăpânire. Pretextul invocat de aceste două puteri, în
susţinerea poziţiei lor, a fost acela că românii nu doresc Unirea, în această situaţie soluţia
consultării dorinţelor locuitorilor Principatelor venind de la sine, o decizie finală fiind luată
după această operaţiune9.
Includerea dispoziţiilor referitoare la Dunăre în dreptul public al Europei crea baza
juridică pentru a justifica participarea neriveranilor, a francezilor şi a englezilor în special, la
adoptarea de decizii în privinţa situaţiei fluviului european. Aşadar, îndepărtarea Rusiei de la
Dunăre şi eliminarea pericolului instituirii unui control exclusiv al Austriei în regiunea
inferioară a fluviului reprezentau victorii importante şi pentru români, care sub garanţia

6
Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX – XX, Ministrul Educației și
Cercetării, București, 2005, p. 38
7
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, op. cit., p. 335
8
Nicolae Isar, Istoria moderna a romanilor 1774/1784-1918, Editura Universitară, București, 2006, p. 226
9
Ibidem, p. 227-228
colectivă a puterilor europene, puteau să-şi urmeze propriul destin politic şi, acelaşi timp,
puteau prospera economic. Politica ţaristă de tergiversare a aplicării prevederilor Tratatului de
la Paris şi reacţia britanică de a „nu ceda la afrontul Rusiei care violează angajamentele pe
care le-a contractat” 10 au transformat regiunea Dunării Maritime într-un punct fierbinte al
Europei. La fel ca Rusia, şi Austria era nemulţumită de regimul Dunării stabilit prin tratatul de
la Paris şi a „încercat să speculeze ambiguitatea prevederilor referitoare la exitenţa a două
comisii dunărene care îşi intersectau atribuţiile, dorind, prin înfiinţarea Comisiei riveranilor,
să înlăture orice imixtiune a puterilor occidentale în reglementarea navigaţiei pe întreg
sectorul navigabil al Dunării, între Ulm şi Sulina”11.
Dar tot aşa de imposibile erau şi planurile Austriei care, practic erau anulate de tratatul
de la Paris. Tratatul smulgea şi Rusiei amestecul la Dunăre care era vădit indignată de aceste
decizii. Motivul pentru care au fost retrocedate către Principatele Române cele trei judeţe din
sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail) era uşor de dedus: împiedicarea coborârii Rusiei la
gurile Dunării.
Dunărea devenise una din arterele principale de comunicaţie economică ale Europei,
alături de Rin şi Escaut (Scalda) şi tocmai de aceea era aşa de disputată de marile puteri ale
Europei. Pentru ca navigaţia pe Dunăre să se poată face bine trebuiau să dispară piedicile de
stâncă de la Porţile de Fier şi nisipul care, crescând necontenit la gurile fluviului, împiedica
navigaţia. Şi cui să încredinţeze această misiune? Ţărilor noastre? În niciun caz, întrucât
starea lor de sărăcie şi nesiguranţă nu le permitea un asemenea rol. Astfel, i se acordă Turciei
această misiune care, prin sarcina acordată, căpătase o situaţie favorabilă în aceste părţi. În
plus, tratatul de la Paris prevedea şi dezvoltarea economică pe Dunăre însă, în acest caz
turcilor nu li se putea încredinţa marile lucrări tehnice. Se vor da deci „Europei”, în speţă
Angliei şi Franţei, principalele puteri semnatare ale tratatului de la Paris12.
Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 a avut o importanță deosebită în ceea ce
privește Principatele Române, aflate în faza finală a desăvârșirii statului național român. În
conformitate cu noile hotărâri, gurile Dunării erau scoase de sub stapânirea marilor puteri
europene și deveneau accesibile tuturor pavilioanelor de comerț. Pentru a se asigura libertatea
de navigație pe această importantă arteră fluvială și pentru a o face navigabilă, tratatul a
prevăzut și crearea unor organisme internaționale înzestrate cu prerogativele și mijloacele

10
Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării (1829- 1914),
Editura Istros, Brăila, 2008, p. 80
11
Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării ,Editura Institutului European, Ediţie îngrijită de Victor Spinei, Bucureşti,
1998, p. 302
12
Ibidem, p. 303
materiale necesare atingerii acestui scop, și anume, Comisia Europeană a Dunării și Comisia
delegaților statelor riverane, ultima având ca mandat să se preocupe menținerea navigabilității
gurilor Dunării și a părților de mare învecinătate, după expirarea mandatului C.E.D.13
Tratatul de la Paris lua în discuție și problema Serbiei, unde, de asemenea, era înlăturat
protectoratul țarist, înlocuit cu garanția puterilor contractante (art. 28); Poarta continua sa-și
mențină garnizoane la Belgrad și în alte șase cetăți (art. 29), ceea ce constituia un obstacol în
plus în fața patrioților sârbi angajați în lupta pentru o emancipare totală.
Tratatul de la Paris mai stipula înființarea unei comisii compusă din șase comisari (doi
ruși, doi otomani, un francez și un englez), cu misiunea de a revizui, ori, dacă era ca zul, a
rectifica granița ruso-turcă din Asia (Transcaucazia), căutându-se să se evite eventuale
incidente de frontieră între Imperiul țarist și Imperiut otoman (art. 30).
Drept consecință, Tratatul de la Paris a schimbat raportul de forțe din Europa, a dus la
creșterea prestigiului Franței, la îndeplinirea obiectivelor Marii Britanii și anume, menținerea
integrității Imperiului otoman, a inclus într-un mai larg circuit european Sardinia (chiar dacă
unitatea Italiei nu a fost discutată în timpul congresului, datorită prezenței Austriei, în aprilie
1856, Cavour a remis lui Napoleon al III-lea un memorandum cu privire la doleanțele
italienilor), a ridicat chestiunea unirii Moldovei și Țării Românești, a reconfirmat autonomia
Serbiei, a anulat avantajele obținute de Imperiul țarist prin păcile de la Kuciuk-Kainargi și
Adrianopol, perpetuarea existenței Imperiului otoman constiuind o barieră față pătrunderii
țariste.
Disensiunile și divergențele dintre Marea Britanie, Franța și Imperiul habsburgic au
dus la încheierea unui tratat secret, în cadrul căruia se prevedea, din nou, menținerea
integrității Porții (art. 1) iar orice încălcare a autorității sultanului era aspră pedepsită. Tratatul
viza Rusia, evitându-se astfel ca Petersbourgul să revizuiască ofensiv clauzele păcii de la
Paris, care totodată era îndrept și împotriva popoarelor din sud-estul continentului, care, avea
nevoie doar de acordul Parisului, Londrei și Vienei pentru a-și câștiga independența.
Din punctul de vedere al dreptului internațional, Congresul de la Paris a avut o serie de
merite precum normele privind principiile umanitare in timpul războiului, s-a fixat regimul
navigației pe dunăre, s-a neutralizat Marea Neagră iar Strâmtorile au fost închise pentru
navele militare (ultimile tinzând să limiteze conflictele în această zonă geografică).
Cea mai importantă discuție în cadrul acestui congres a fost problema românească,
punându-se astfel în dezbatere pentru prima dată oficial, principiul naționalităților, fiind

13
Dumitru Ivănescu, Dumitru Voicu, op. cit., p. 168
obligate chiar marile puteri să-l respecte, înfăptuindu-se mai târziu (1859) pe acest principiu,
Unirea Moldovei cu Țara Românească, etapă esențială în procesul de constituire a statului
național unitat român, urmată de unificarea Italiei și Germaniei, apariția acestor noi state pe
harta Europei aducând însemnate modificări în viața politico-diplomatică14.
La nivelul întregii Europe, urmările Congresului de la Paris, care au pus capăt
războiului din Crimeea – nu a redesenat harta Europei, ba din contră, a făcut doar să ratifice
ce fusese obținut prin război. Rusiei i s-a interzis să mențină o flotă militară în Marea Neagră
și a fost astfel privată de capacitatea defensivă împotriva unui alt asalt britanic. Rusia a mai
fost silită să dea înapoi Turciei, Basarabia și teritoriul Kars, de pe coasta de răsărit a Mării
Negre. În plus, țarul a fost obligat să renunțe la pretenția de a fi Protector al creștinilor
otomani, care constituise motivul imediat de război. Congresul de la Paris a simbolizat
sfărmarea Sfintei Alianțe (Imperiul țarist, Prusia și Imperiul austriac), dar nici unul dintre
participanți nu a fost pregătit să întreprindă revizuirea hărții Europei15.

14
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, op.cit., p. 336-337
15
Henry Kissinger, Diplomația, Traducere din limba engleză: Mircea Ștefănescu și Radu Paraschivescu, Editura
All, București, 1998, p. 95
Bibliografie:

 Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX


– XX, Ministrul Educației și Cercetării, București, 2005;
 Ardeleanu, Constantin, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile
Dunării (1829- 1914), Editura Istros, Brăila, 2008;
 Ciachir, Nicolae, Bercan, Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
 Iorga, Nicolae, Chestiunea Dunării, Ediţie îngrijită de Victor Spinei, Editura
Institutului European, Bucureşti, 1998;
 Isar, Nicolae, Istoria moderna a romanilor 1774/1784-1918, Editura Universitară,
București, 2006;
 Ivănescu, Dumitru,Voicu, Dumitru, Congresul de Pace de la Paris (1856) - Prefaceri
europene, implicații românești, Editura Junimea, Iași, 2006;
 Kissinger, Henry, Diplomația, Traducere din limba engleză: Mircea Ștefănescu și
Radu Paraschivescu, Editura All, București, 1998.
 Tarlé, E. V., Războiul Crimeii, Vol. II, Editura de Stat pentru Literatură Științifică,
București, 1952.